Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

marți, 19 ianuarie 2010

Omilia a IV-a a Sfântului Macarie Egipteanul ( II )


„Numai pe acela îl va ajuta Domnul, care evită poftele trupeşti şi obiceiurile de mai înainte, care tinde întotdeauna către Domnul, care se leapădă de sine însuşi şi numai pe Domnul Îl caută.”
***
„...trebuie ca acel lucru străin de firea noastră - mă refer la harul cel ceresc – să se unească şi să se contopească cu firea noastră, pentru ca să putem intra cu Domnul în cămara de nuntă cea cerească şi să dobândim mântuirea cea veşnică.”


5. Iar dacă cineva se complace în viaţa aceasta în trâmdăvie şi nepăsare, şi în chip voit nu se fereşte de orice poftă lumească şi nu caută cu tot sufletul numai pe Domnul, unul ca acesta se încurcă în spinii şi în tufele lumii acesteia, iar haina cea trupească o arde cu focul poftelor şi o întinează cu noroiul dezmierdărilor. Un astfel de suflet va fi fără îndrăzneală în ziua judecăţii, pentru că n-a putut să-şi păstreze neîntinată haina sa, ci a stricat-o cu amăgirile veacului acestuia. Din această pricină va fi îndepărtat dintre fiii împărăţiei. Pentru că ce altceva va face Domnul celui care, în chip voit, se dedă lumii, se lasă înşelat de dezmierdările ei şi rătăceşte în visări materialiceşti? Numai pe acela îl va ajuta Domnul, care evită poftele trupeşti şi obiceiurile de mai înainte, care tinde întotdeauna către Domnul, care se leapădă de sine însuşi şi numai pe Domnul Îl caută. Numai pe acela îl ţine, care se păzeşte pretutindeni de cursele şi lanţurile lumii materiale, care „cu frică şi cu cutremur îşi lucrează mântuirea”(Filipeni 1, 12), care trece cu luare-aminte printre cursele, lanţurile şi poftele acestui veac, care caută ajutorul Domnului şi speră să fie mântuit prin mila şi harul Său.
6. Se spune că cele cinci fecioare înţelepte, rămânând treze şi stăruind în lucrul cel străin de firea lor (cea omenească), luând untdelemn în candele lor, adică harul cel de sus al Duhului, au putut veni întru întâmpinarea Mirelui în cămara cea cerească. Celelalte însă, fără de minte fiind şi rămânând în firea lor, n-au privegheat şi nu s-au sârguit să primeasca untdelemnul bucuriei în candelele lor, pentru că erau încă în trup şi au adormit din  neglijenţă, din moleşeală, din trândăvie, din neştiinţă sau pentru că au socotit că aşa este drept(să facă). De aceea au şi fost excluse de la cămara împărăţiei, ca unele care n-au putut să placă Mirelui ceresc. Că înlănţuite fiind de lume şi de iubirea faţă de cele pământeşti, n-au arătat toată dragostea şi afecţiunea faţă de Mirele ceresc, nici n-au adus cu ele untdelemn. Pentru că sufletele care caută sfinţenia Duhului – acel lucru străin de firea lor – se leagă cu toată dragostea lor de Domnul: întru El umblă, Lui I se roagă, la El se gândesc, pe toate celelalte trecându-le cu vederea. De aceea... se învrednicesc a primi untdelemnul harului ceresc şi pot vieţui fără prihană şi să placă în chip desăvârşit, Mirelui ceresc. Iar sufletele care rămân la firea lor se târăsc cu cugetul pe pământ, şi pe pământ le petrece mintea. Acestea au iluzia că aparţin Mirelei şi că se pot împodobi cu faptele trupului. Unele ca acestea încă nu s-au născut de la Duhul şi n-au primit untdelemnul bucuriei.
7. Dacă cele cinci simţuri ale sufletului primesc darul cel de sus şi sfinţenia Duhului, sunt cu adevărat fecioare înţelepte, pentru că au primit înţelepciunea cea de sus, care vine de la har. Iar dacă rămân la firea lor, se arată nesăbuite şi fiice ale lumii acesteia, pentru că nu s-au dezbrăcat de duhul lumii, chiar dacă vor să pară prin vorbe şi prin înfăţişare că sunt miresele Mirelui. Că după cum sufletele care sunt cu totul ataşate Domnului, către El le este cugetul, Lui i se roagă, întru poruncile Lui umblă şi numai pe Domnul Îl iubesc, tot aşa se întâmplă şi cu sufletele care iubesc lumea şi vor să traiască din plin viaţa pe pământ: la aceasta le este mintea şi după legile ei se poartă, ele nici nu pot fi întoarse de Duhul către gândul cel bun. De aceea trebuie ca acel lucru străin de firea noastră - mă refer la harul cel ceresc – să se unească şi să se contopească cu firea noastră, pentru ca să putem intra cu Domnul în cămara de nuntă cea cerească şi să dobândim mântuirea cea veşnică.
8. În urma neascultării primului om, a intrat în noi ceva străin de firea noastră, răutatea patimilor, care prin exerciţiu şi obişnuinţă ne-a devenit a doua fire. Se cuvine, deci, ca iarăşi s-o îndepărtăm, cu ajutorul darului Duhului, al acelui element străin de firea noastră – şi să fim readuşi la curăţia cea dintâi. Dar dacă nu ne vom împărtăşi de iubirea Duhului celui din cer, stăruind în multă rugăciune, în cerere, în credinţă şi în dispreţul lumii acesteia - dacă nu ne vom alipi de iubire, care este Domnul, şi nu se va sfinţi de Duhul iubirii, dacă nu vom stărui până la sfârşit în toate poruncile Lui, nu vom putea dobândi împărăţia cea cerească. 
***

"Când voieşte, devine odihnă adâncă şi de negrăit, pentru ca sufletul să se odihnească în odihna divină, iar când voieşte devine bucurie şi pace, care încălzeşte şi ocroteşte sufletele."
***



9. Un cuvânt adânc şi subtil vreau să vă spun – după puterea care mi s-a dat – de aceea vă rog să fiţi cu luare-aminte. Dumnezeu cel nemărginit, nepătruns cu mintea şi necreat, pentru bunătatea Sa cea nemărginită şi mai presus de cuvânt, S-a făcut trup, S-a micşorat - să zic aşa - din slava Lui cea nepătrunsă pentru ca să se poată uni cu creaturile Sale cele văzute, adica cu sufletele sfinţilor şi ale îngerilor, ca acestea să se poată împărtăşi de viaţa dumnezeirii. Pentru că fiecare, după firea sa, este trup: îngerul, sufletul şi demonul. Acestea, deşi fine prin alcătuirea lor, sunt totuşi trupuri, trupuri fine, după cum trupul nostru cel văzut este dens. Aşa se face că sufletul, fin fiind, străbate ochiul cu care vede, urechea cu care aude, limba cu care vorbeşte, mâna, şi într-un cuvânt, tot trupul. Şi cuprinzând sufletul toate mădularele trupului, se amestecă cu ele şi săvârşeşte prin ele toate faptele vieţii.
10. În acelaşi timp, şi Dumnezeu cel nemărginit şi necuprins, arătând iubire faţă de oameni, S-a micşorat pe Sine şi coborându-Se din slava Sa cea de negrăit, a îmbrăcat mădularele trupului acestuia. Deci, arătând blândeţe şi iubire faţă de oameni, Se întrupează, Se amestecă şi cuprinde sufletele cele bineplăcute, sfinte şi credincioase, cu care devine un „duh”, aşa cum spune  Ap. Pavel(I Cor. 6, 17). Sufletul se amestecă, ipostasul cu ipostasul, pentru ca să poată fi mereu tânăr, să trăiască viaţa cea nemuritoare şi să se facă părtaş de slava cea veşnică, cea vrednică de El şi plăcută Lui. Pentru că dacă El a adus la existenţă din nefiinţă această lume văzută, atât de diferită şi de variată – care mai înainte nu era – numai voind, a făcut numaidecât din nefiinţă lucruri dense şi tari – mă refer la munţi, copaci, ..., iar la mijloc a pus apele, din care a poruncit să se nască peşti şi păsări! (El a creat deasemeni) şi elemente mai fine ca: focul şi vânturile(şi altele), care nu pot fi văzute din cauza fineţii lor.
11. O, cât de nemărginită şi de negrăită este înţelepciunea lui Dumnezeu, Care a creat din nimic atât elementele cele dense, cât şi  pe cele fine şi le-a făcut să existe prin voia Sa!; cu cât mai mult El însuşi – Care este precum vrea şi ceea ce vrea – se schimbă şi micşorează arătând milă şi bunătate mai presus de orice cuvânt. Prin urmare, întrupându-Se, se aseamănă sufletelor sfinte, vrednice şi credincioase, pentru ca să fie văzut de toţi El, Cel nevăzut, să Îi simtă dulceaţa, iar sufletul să se desfăteze direct de bunătatea şi de Lumina cea negrăită. Când voieşte, devine foc care mistuie toată patima cea rea, care s-a strecurat în suflet, pentru că s-a zis: „Dumnezeul nostru este foc mistuitor”(Deut. 4, 24; Evr. 12, 29). Când voieşte, devine odihnă adâncă şi de negrăit, pentru ca sufletul să se odihnească în odihna divină, iar când voieşte devine bucurie şi pace, care încălzeşte şi ocroteşte sufletele.
12. Iar dacă voieşte să se asemene uneia dintre creaturi – pentru bucuria şi desfătarea creaturilor raţionale – adică să devină cetatea luminii, Ierusalimul sau muntele ceresc, El poate ceea ce voieşte, după cum s-a spus: „V-am apropiat de muntele Sion şi de cetatea lui Dumnezeu celui viu, de Irusalimul cel ceresc”(Evr. 12, 22). Este uşor pentru El să ia toate formele pe care le voieşte, de dragul sufletelor vrednice şi credincioase Lui. Este nevoie doar să se nevoiască cineva să fie iubit şi să-I placă Lui, ca să cunoască direct bunurile cele cereşti, să se desfăteze cu o desfătare de negrăit, (să obţină) bogăţia cea nemărginită a dumnezeirii, acele bunuri „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”(II Cor. 2, 9), adică pe Duhul Sfânt, carec este odihnă, veselie, desfătare şi viaţă veşnică pentru sufletele vrednice. Domnul Se întrupează de asemenea în mâncare şi băutură, aşa cum este scris în Evanghelie: „Cel ce mănâncă pâinea aceasta va trăi în veac”(Ioan 6, 51), ca să se sature şi să umple sufletul de bucuria cea duhovnicească şi de negrăit. Pentru că zice: „Eu sunt pâinea vieţii”(Ioan 6, 35). De asemenea, El se transformă şi î unda băuturii celei cereşti, aşa cum a zis: „Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu[...] se va face în el izvor de apă cugătoare spre viaţa veşnică”(Ioan 4, 14). Sau cum zice Apostolul: „Şi toţi din aceeaşi băutură ne-am adăpat”(I Cor. 10, 4)




 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu