KOINONIA

Sfintei Mănăstiri Turnu

2010-12-01T21:05:00.000+02:00

« Nu părăsi, Ceresc Părinte, creştinele aşezăminte ! »

Când negura-nghiţise valea cea adâncă

A plângerii şi-a neputinţei noastre,

Aprins-ai, Doamne, iar făclie plină,

De var, de cărămidă şi lumină,

Să nu se piardă scump poporul meu,

Să afle liman lin la sânul Tău.

Pe temelii de Basarabi şi Brâncoveni clădite,

Zidiri de piatră-odinioară, prăbuşite

Cu frunţile în glia umedă de sânge,

Ai ridicat din nou spre cer – ecou

Al împletitelor bătăi de aripi mari de îngeri.

Mireasma osemintelor străluminate

Răzbate de sub lespezi înălţate

De pe morminte sfinte de monahi şi voievozi,

Ce n-au putut să-şi doarmă somnul blând

În apriga urgie abătută asupra bietului pământ

Iubit şi binecuvântat de ei în rugăciune.

Făcut-ai, Doamne, trainică minune,

Reînviat-ai cinci străvechi altare,

Rodit-au, peste veacuri, rugăciuni voievodale

Şi implorări de sfinţi şi de martiri

S-au împletit în brâul sfintei mănăstiri.

Milostivitu-s-au slăviţii Tăi arhangheli

De neamul nostru pironit pe cruce,

Readunat-au sfânt soborul lor,

Chemat-au obşte nouă, flori de dor,

La nevoinţă şi jertfire pentru mântuirea tuturor.

Potirul iarăşi L-ai umplut pe Sfânta Masă

La rugăminţi de clopote şi glasuri cuvioase.

Îngenunchiat-au inimi luminoase

Ca să-Ţi primească darul de nespus :

Pe blândul şi smeritul Domn Iisus.

O, Doamne sfinte, picură de sus,

Peste zidiri, popor şi oseminte,

Sângele Tău de-viaţă-dătător !

Iar trupul Tău mântuitor

Mai frânge-Ţi-l o dată roditor !

Nu părăsi, Ceresc Părinte, creştinele aşezăminte –

Fuioare de tămâie, rugi preasfinte,

Monahiceşti ofrande umilite,

Aduse Ţie cu credinţă şi iubire

Dintre zidiri de dalbă mănăstire !

Nu ne lăsa pe noi, ne miluieşte

Cu harul Tău, care-nfloreşte

Îmbătrânita şi-ntrăita noastră fire!

Hrăneşte-ne mereu din Sfintele Potire

Şi binecuvintează-ne, Părinte, cu rugăciunile

Preasfintei Apărătoarei noastre Doamne !

Un miracol al Sfântului Andrei săvârşit în 1912 în Cipru

2010-12-01T15:07:00.002+02:00

Sfânta mănăstire a Sf. Apostol Andrei din Karpasia – Cipru are o istorie necunoscută. Conform tradiţiei, însă, acolo a fost corabia Sfântului Andrei în pericol timp de trei zile. Tot acolo Sf. Apostol a lovit o stâncă, făcând să ţâşnească un izvor, care curge de la vechea biserică până la mare. Această apă sfinţită l-a tămăduit pe fiul orb al căpitanului corabiei, iar acesta, mai târziu, a înălţat prima biserică consacrată întâiului-chemat între ucenicii lui Hristos, Sfântul Andrei. Dar ceea ce a făcut cunoscută această mănăstire tuturor ciprioţilor a fost următorul miracol:

În vremea stăreţiei Economului Christophorou Kykkotis s-a petrecut o întâmplare minunată, care i-a impresionat pe locuitorii Ciprului şi a sporit dragostea lor pentru Sf. Andrei şi pentru mănăstirea sa. Prin 1896, nişte turci din cetatea Allagia, din Asia Mică, l-au răpit pe singurul fiu al unei sărmane grecoaice numite Maria. În ciuda încercărilor ei de a-şi recupera fiul de 13 ani, n-a reuşit nimic. Micuţul Pantelis Hagigheorghe a fost dat de răpitorii lui la şcoala militară ca să servească în batalioanele islamice şi după absolvire, să slujească sultanului şi profetului Mahomed.

Mama copilului şi pus nădejdea în Dumnezeu şi se ruga în fiecare zi ca să se milostivească şi să-i înapoieze copilul. Au trecut mulţi ani, era prin 1912, când Maria a văzut în vis pe un om cu numele Andrei care a vestit-o că în curând îşi va vedea fiul. Maria a crezut fără îndoială că i s-a arătat în vis nimeni altul decât Sfântul Andrei, cel întâi-chemat de Hristos. Atunci imediat ea s-a îmbarcat pe vaporul care mergea de la Smyrna la Larnaka, ca să se închine Sfântului Andrei la mănăstirea lui din Cipru. Pe acest vas erau mulţi ciprioţi, bărbaţi şi femei, care lucrau în Mersina şi Adana pentru o companie germană. La bord mai era şi un grup mic de dervişi care vizitau Ciprul. Maria, stând de vorbă cu o femeie de pe vapor, şi-a mărturisit credinţa că îşi va regăsi fiul cu ajutorul Sfântului Andrei.

Unul dintre dervişi a auzit ce spunea Maria şi asculta cu mare interes, studiind-o. Apoi s-a apropiat de ea şi a întrebat-o cum îşi va recunoaşte fiul pierdut, iar ea i-a dezvăluit semnele din naştere pe care copilul le purta pe umăr şi pe piept. Atunci tânărul şi-a smuls haina şi i-a arătat acele semne pe trupul său, apoi a căzut în genunchi în faţa mamei lui. În ciuda atâtor ani de despărţire şi a educaţiei turceşti, Pentelis îşi amintea copilăria sa. Tânărul şi-a scos pălăria de pe cap, s-a îmbrăcat în haine greceşti şi a mărurisit credinţa creştină ortodoxă. Bucuria mamei şi a fiului, dimpreună cu a celorlalţi călători, a fost mare, copleşitoare. Imediat ce vasul a ajuns în Larnaka, mama şi fiul au alergat la biserica Sfântului Lazăr, unde s-au rugat fierbinte şi i-au mulţumit Sfântului Apostol Andrei. Ducându-se la preotul bisericii, Părintele Ioan Makoulis, fiul şi-a mărturisit din nou credinţa în Sfânta Treime. Atunci Părintele Ioan l-a botezat pentru a se întoarce definitiv la credinţa ortodoxă.

Ei au vizitat după aceea mănăstirea Sfântului Andrei, unde i s-au închinat încă o dată Sfântului Andrei şi i-au mulţumit pentru eliberarea lui Pantelis şi pentru că a răspuns rugăciunilor Mariei. De acolo au plecat la Mănăstirea Kykkos, unde au stat câteva zile.

În câteva luni de la această întâmplare minunată, în biserica mănăstirii au început să curgă pelerinii, care s-au înmulţit rapid, în urma minunilor făcute de Sfântul Andrei printre grecii şi turcii care veniseră în pelerinaj, atât printre atenienii rafinaţi, cât şi printre simplii ţărani.

Susa : http://www.johnsanidopoulos.com/2010/11/great-miracle-of-apostle-andrew-in.html

Patras

2010-12-01T01:36:00.000+02:00

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/11/video-and-photos-saint-andrew-cathedral.html

Viaţă nouă

2010-12-01T00:52:00.001+02:00

Cât de greu îmi este să vă scriu aceste câteva cuvinte în trecerea mea pe acasă pentru a definitiva ruperea de vechea viaţă şi de lumea în care, căutându-L pe Domnul, nu izbuteam decât să rătăcesc prin spini şi griji inutile, pierzând momentele preţioase date nouă de Dumnezeu ca să trudim la mântuirea noastră !

Nu voiam să mărturisesc aici, pe net, că mă duc pe o cale minunat de grea şi de roditoare celor ce o străbat până la capăt, dar pentru că Domnul a rânduit astfel încât să ajung, după câteva luni de la plecarea mea la mănăstire, din nou pe acasă, pot să vă împărtăşesc celor ce veţi citi eventual această postare, bucuria şi minunea pe care a făcut-o Dumnezeu cu mine, aducându-mă atât de târziu, la 47 de ani, în tinda Raiului, cum numea Părintele Teofil de la Sâmbăta sfânta mănăstire. Nu e cale mai frumoasă ca aceea a lepădării de sine pentru a-I urma lui Hristos şi fericiţi sunt cei ce o străbat, purtându-şi crucea vieţii monahale cu bucurie smerită, cu mulţumire şi recunoştinţă.

Poate ar fi trebuit să încep cu dorinţa necontenită de a mă întoarce cât mai curând la obştea noastră din Munţii Neamţului, printre nămeţi şi brazi, acolo unde liniştea pădurii se întreţese cu pacea rugăciunii stângace, dar stăruitoare a surorilor care au îmbrăţişat curajos crucea Mântuitorului şi au început a urca cu paşi mărunţi pe Golgota Lui, pregătindu-se ca, la urmă să moară cu Hristos pentru a învia cu Hristos în veacul ce va să vină.

Cât de minunat este să scrii despre viaţa călugărească din postura unei surori de mănăstire ! Cât de diferită este trăirea aceasta de cele vechi !

Îmi cer iertare că nu am binecuvâtarea de a scrie amănunţit despre viaţa noastră cotidiană – nu am cerut-o Părintelui Duhovnic, neimaginându-mi că voi simţi tentaţia aceasta. Poate într-o altă împrejurare, cu altă ocazie ! Deocamdată, rugaţi-vă pentru noi, cele zece surori ale obştii, aşa cum veţi simţi îndemnul să o faceţi, să nu nec risipim şi să nu părăsim vreodată locul pe care Domnul ni l-a dăruit spre a lucra la mântuirea noastră. Iar noi – cel puţin eu – ne vom ruga ca Domnul să vă dea puterea să vă purtaţi şi voi crucile fără de care nici în lume, nici în mănăstire, nu poate nădăjdui cineva că va vedea Împărăţia lui Dumnezeu.

Iertaţi-mă că nu mi-am căuta prea mult cuvintele, ci am scris cât de simplu am putut spre a da mărturie de mila şi dragostea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, cei ce-L iubim pe El şi vrem să fim cu El de-a pururea. Amin.

2010-07-16T15:33:00.002+03:00

Fericirea e Hristos !

2010-07-14T23:26:00.002+03:00

Fraţilor şi surorilor, să vă mântuiţi întru Domnul ! Iertaţi-mă şi rugaţi-vă şi pentru mine, ca să pun începutul bun ! Fericirea e Hristos ! Să aflăm calea mântuirii şi să umblăm neabătut pe ea. Toate vor trece ca un fum, numai Hristos-Domnul va rămâne, chemând cu dragoste la Sine pe toţi cei osteniţi şi împovăraţi de patimi, care ascultă cuvântul Lui.

Dacă i-aţi auzit glasul, nu mai zăboviţi : Urmaţi-I Lui !

Hristos nu minte, nu înşeală, nu ne părăseşte, nu se scârbeşte de rănile noastre, nu se îngreţoşează de păcatele şi patimile noastre, nu osteneşte căutându-ne, ridicându-ne din căderile noastre, iertându-ne, îmbrăţişându-ne şi dându-ne putere prin harul Duhului Sfânt !

Lui Hristos să-i slujim, pe Hristos să-L iubim, Lui să-i închinăm întreaga noastră viaţă de aici, ca El să ne adune la Sine în viaţa de dincolo, primindu-ne în Împărăţia Tatălui de-a pururi. Amin

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG - LEPĂDAREA DE LUME

2010-06-30T21:24:00.001+03:00

Cuvântul al XX-lea Despre lepădarea de lume şi despre tăierea voii către cei ce au cerut sa le scriu cum se cuvine a duce viaţa pustnicească, şi că este bine (la acest lucru) a avea povăţuitor iscusit, adică părinte duhovnicesc, de la care să înveţi fapta bună şi meşteşugul cel pustnicesc, (adică lucrarea cea greu de făcut). Despre credinţa cea către părinţii cei duhovniceşti şi despre vederea luminii, care duce sufletul să sporească în dragostea de Dumnezeu

“...mai bine este să te numeşti ucenic al ucenicului decât să vietuiesti cu rânduială de sine şi să culegi roadele nefolositoare ale vietii tale”.

[…] Deci am auzit eu glasul Lui cel Sfânt, Care zice către toţi: „Cine nu va lasa pe tatăl său şi pe mama sa şi pe fraţii săi şi toate averile sale şi nu-şi va lua crucea sa şi nu-Mi va urma Mie, nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37- 38). Din Sfânta Scriptură şi din însăşi cercarea am învăţat, că nu din altă pricină s-a pus crucea mai la urmă, fără numai pentru răbdarea necazurilor şi a ispitelor şi apoi pentru însăşi moartea cea de bună voie, pe care atunci când stăpâneau eresurile mulţi au primit-o prin mucenicie şi felurite munci. Iar acum, în darul lui Hristos, în vreme de pace adâncă şi desăvârâştă, ne-am încredinţat că nimic altceva nu e crucea decât desăvârşita omorâre a voii sale. Pentru că cel ce-şi face voia sa cât de puţin, nu poate niciodată să păzească porunca Mântuitorului Hristos. Deci grăind ca şi către unul singur, acestea vă spun: Frate, roagă-te stăruitor lui Dumnezeu ca să-ţi arate omul care poate să te înveţe, să te povăţuiască bine şi pe care, dacă îl vei afla, eşti dator să-l asculţi ca pe Însusi Dumnezeu, împlinind cele spuse de el fără îndoială, chiar dacă după parerea ta s-ar părea potrivnice si vătamătoare. Dacă acum n-ai semn de la părintele duhovnicesc pe care l-ai avut şi dacă inima ta e încredinţată mai deplin de sus, fă ceea ce îţi zice şi te vei mântui. Că mai bine este să te numeşti ucenic al ucenicului decât să vietuiesti cu rânduială de sine şi să culegi roadele nefolositoare ale vietii tale. Iar dacă Duhul Sfânt te va îndruma către alt părinte, să nu te îndoieşti deloc. Fiindcă ştim că şi Pavel a sădit, Apolo a udat şi Hristos a făcut să crească. Fă, deci frate, si tu, precum am zis şi du-te la omul pe care ti l-a aratat Dumnezeu, fie tainic, fie prin altcineva şi supune-te lui ca şi cum pe Însusi Hristos L-ai vedea şi ai grăi cu El şi învaţă de la el cele folositoare. Dacă îti va porunci să ieşi din pământul voii tale, să nu te îndoieşti, nici să te ruşinezi, lăsându-te biruit de slava deşartă. Dacă îti va zice: „Vino în pământul ascultarii pe care ţi-l voi arăta ţie", aleargă, fratele meu, din toate puterile, fără să dai somn ochilor tăi, nici să-ti pleci genunchiul slăbănogit de lenevire sau de trândăvie, că poate acolo ţi se va arăta ţie Dumnezeu, Cel ce îţi va arăta ţie pe părintele multor fii duhovniceşti şi îţi va da pământul făgăduinţei, pe care numai drepţii îl moştenesc. Daca te va sui în munte, suie-te cu sârguinţă, că sunt încredinţat că vei vedea pe Hristos schimbându-Se.
[…] Însa vezi, fratele meu, ca nu cumva fără sfătuire să te iei după cei răi, că acum sunt rari cei ce ştiu bine să păstorească şi să vindece suflete cuvântătoare. Pentru că post si priveghere şi chip de evlavie poate mulţi au făţărnicit sau chiar le-au câştigat cu fapta şi au deprins multe pe de rost şi multi pot cu lesnire a învăţa prin cuvânt, dar a tăia şi a dezrădăcina patimile prin plâns şi a câştiga cu statornicie faptele cele bune şi cuprinzătoare foarte puţini sunt în stare. Iar faptele bune cuprinzătoare sunt: smerenia - surpătoarea patimilor şi pricinuitoarea nepătimirii celei cereşti şi îngereşti, care niciodată nu încetează, nici nu cade, ci întotdeauna se adaugă la cele dinainte, adaugând dor lânga dor, dragoste lângă dragoste. Din aceasta vine dreapta socoteală, şi desluşirea cea desăvârşită, care povăţuieşte bine pe cei ce-i urmează ei şi trece fără poticnire marea cea gândită. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învăţături, vol 2, ed. Credinţa Strămoşească, 2003 - Ierom. Ioan Iaroslav, Cum să ne mântuim

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

2010-06-23T14:46:00.000+03:00

"Când toate acestea le vei pătimi, bucură-te, zice Domnul ; că plata ta multă este în ceruri!

2010-06-23T12:55:00.002+03:00

“Vezi, fiule/ sau fiică, ce fel de făgăduinţe dai Stăpânului Hristos. Pentru că sfinţii îngeri sunt de faţă în chip nevăzut, scriind această mărturisire a ta, care-ţi va fi cerută la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.

Deci, te povăţuiesc pe tine la viaţa cea mai desăvârşită, după cum s-a arătat a fi viaţa Domnului, şi te învaţă cele ce ţi se cuvine ţie să le primeşti şi cele de care se cade să fugi. Pentru că, iată, ai socotit, fiule, să te apropii şi să slujeşti Domnului.

Deci, de voieşti a te face monah, mai înainte de toate

curăţeşte-te pe tine de toată întinăciunea trupului şi a duhului, săvârşind sfinţenie întru frica lui Dumnezeu.

Câştigă-ţi smerita cugetare

prin care moştean te vei face al veşnicelor bunătăţi.

Leapădă îndrăzneala obiceiului celui lumesc.

Ascultare să ai către toţi.

Fără cârtire să fii în slujbele cele rânduite ţie.

În rugăciune să fii răbdător.

În privegheri nu pregeta.

În ispite nu te mâhni.

În postire nu slăbi ;

şi cunoaşte că, prin rugăciune şi postire, se cuvine

a îmblânzi pe Dumnezeu.

În neputinţe şi în boli nu te împuţina.

Păzeşte-te dar şi de viclenele gânduri ; pentru că nu va înceta vrăjmaşul să-ţi aducă aminte de viaţa cea lumească şi să-ţi facă urâtă viaţa cea îmbunătăţită.

Deci, se cuvine, dacă ai început a călători pe calea ce duce la Împărăţia Cerurilor, să nu te întorci înapoi, pentru că nu vei fi îndreptat întru Împărăţia Cerurilor.

Deci, să nu cinsteşti ceva mai mult decât pe Dumnezeu.

Să nu iubeşti nici pe tată, nici pe mamă, nici pe frate,

nici pe cineva din ai tăi,

nici pe tine să nu te iubeşti mai mult decât pe Dumnezeu ;

nici odihna sau cinstea de orice fel.

De sărăcie să nu te fereşti, nici de reaua pătimire,

nici de defăimarea oamenilor,

nici de altceva care socoteşti a fi cu anevoie,

că vei fi oprit a alerga în urma lui Hristos.

Ci totdeauna să cauţi spre virtuţile celor ce au vieţuit

după Dumnezeu întru nădejde.

Şi să-ţi aduci aminte de toţi mucenicii şi cuvioşii cei din veac, care, cu multe sudori şi dureri şi cu nenumărate sângiuiri şi moarte, au câştigat acestea.

Fii treaz în toate ; pătimeşte îndelung ca un bun ostaş pentru Mântuitorul Hristos, Care, bogat fiind întru milă, pentru noi a sărăcit, făcându-Se ca noi, ca să ne îmbogăţească cu Împărăţia Lui. De aceea se cuvine ca şi noi să ne facem următori Lui şi pentru dânsul toate să le răbdăm, sporind în poruncile Lui ziua şi noaptea.

Pentru că Însuşi Domnul a zis :

« De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie » ;

adică să fie gata de-a pururea până la moarte către

împlinirea poruncilor Lui.

Pentru că, prin a flămânzi şi a înseta şi a fi gol şi dosădit şi batjocorit şi ocărât şi prigonit şi de multe alte întristări

şi necazuri înconjurat,

se închipuieşte viaţa cea după Dumnezeu.

Şi când toate acestea le vei pătimi, bucură-te, zice Domnul ;

că plata ta multă este în ceruri,

întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin. »

(Învăţatura stareţului la tunderea în schima mică)
***

« Viaţa monahului este o viaţă de jertfă pentru lumea întreagă, sensul vieţii lui este rugăciunea pentru lume. El se separă de lume pentu a se curăţi , desăvârşi, şi asfel să fie redat lumii. De aceea, obiectele vestimentare – respectiv armele – se încredinţează monahului într-o ordine precisă, lumânare(pentru luminarea lumii) fiind dată la urmă ; acesta este motivul pentru care abia după acest moment cei prezenţi în biserică iau prima dată cunoştinţă cu cel proaspăt intrat în rândurile monahilor prin cuvintele : « Să te mântuieşti întru Domnul şi să te rogi şi pentru mine păcătosul ! ».

Imaginea de la:

http://pandelikos.blogspot.com/2010/06/calugarul-rastignit-monk-crucified.html

Se cade să fii mai mic decât toţi şi să suferi cu mulţumire oropsirea şi necinstea

2010-06-22T22:27:00.003+03:00

Părinţilor, fraţilor şi fiii mei, ofiţerii învaţă pe soldaţi, dascălii pe copii, meşterii pe ucenici, iar noi avem datoria să vă învăţăm pe voi şi să vă sfătuim la cele trebuincioase ca, pe fiii noştri sufleteşti. Deci staţi fiilor la osteneli, la supuneri şi la ascultări şi, zi de zi nevoiţi-vă în vremea vieţii, acesteia, împodobindu-vă sufletele cu fapte bune. Arvuniţi împărăţia cerurilor şi aşteptaţi fără îndoială bunătăţile făgăduinţelor dumnezeieşti.

Strâmtă şi anevoioasă este calea lui Dumnezeu, dar şi odihna viitoare mare şi nemărginită este. Ispitele dracilor sunt dese, ca să arză casa sufletului vostru, dar roua duhului le stinge şi vă găteşte băutură bună în viaţa veşnică. Atâtea scârbe, osteneli şi priveghieri, lene şi trândăvie, scăpătare, goliciune şi mulţime de păduchi, trude şi dureri, sudori, defăimări şi sudălmi ne ispitesc şi ne mâhnesc, dar pentru toate acestea ne aşteaptă bucurie nespusă şi veselie negrăită. Deci, o fiilor, să suferim aceste puţine zile, ca să purtăm cununa dreptăţii. Cât s-au ostenit părinţii noştri cu posturi, cu denii, cu lacrimi, cu rugăciuni şi cu tot felul de chinuri pustniceşti! Acum însă nu simt nici o durere din ostenelile lor cele trecute, căci au primit bucuria cea nespusă. Deci şi noi asemenea să nu ne înfricoşăm de scârbe, fiindcă sunt vremelnice şi în puţină vreme trec ca un vis şi ca o umbră. Nici să ne lenevim, ci să săvârşim poruncile lui Dumnezeu cu bucurie.

Nu vă întristaţi, iubiţilor, de înjurături, nu vă ruşinaţi de necinstiri, nu vă scandalizaţi de mânii. Să nu vă supună mândria, ci să plecăm ochii în jos, iar sufletul sus să-l avem. Să fim între noi blânzi, răbdători, milostivi. De ţi-a zis cineva un cuvânt rău, de ce te tulburi fiul meu? Domnul nostru Iisus Hristos a auzit: „drac ai" şi a tăcut, şi „cu Beelzebut scoate dracii" şi nu S-a tulburat. Şi noi care suntem din fire ticăloşi şi vrednici de necinste, ne înverşunăm ca fiarele sălbatice. De ce să nu culegem dulceaţa smereniei? De ce să nu învăţăm meşteşugul ascultării? De ce să nu deprindem jugul călugăriei? Însă călugăria nu stă în scrierea frumoasă, sau în cântarea dulce, în spălarea deasă a mâinilor, ori în înălţimea sfatului nostru, nici în podoaba hainelor frumoase, nici în sporirea vorbei, sau în îndrăznire şi împotrivire, sau în altceva asemănător. Ci mai vârtos în acestea să cunoaştem adevăratul călugăr, adică în a se socoti pe sine mai mic decât toţi, a nu-i ieşi lesne cuvântul din gură, mai ales cel simplu şi cu iuţime, a nu fi mândru, ci smerit, a se spovedi curat şi a avea dragoste curată spre fraţii săi, a nu pismui şi a nu zavistui. Acestea, zic, sunt semnele celui ce doreşte mântuirea sa. Toate acestea le-a învăţat şi vi le-a poruncit însuşi Dumnezeu, Deci faceţi acestea şi să suferiţi toate cu vitejie încă puţină vreme. Chiar şi pentru slăbiciunea trupească să daţi slavă Domnului, că ştim că mulţi sunteţi bolnavi, şi cele ce vi se pun înainte să le primiţi cu mulţumită. Iar de vă trebuie şi altceva, cereţi cu smerenie şi cu toată blândeţea, fără de viclenie şi plini de bucurie, ca să fiţi toţi una în nădejdea nemuririi în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia este slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Teodor Studitul - Cuvântări duhovniceşti

Să ne pregătim pentru ziua Înfricoşatei Judecăţi

2010-06-22T19:19:00.003+03:00

Să nu lipsească umilinţa şi rugăciunea, să nu contenească vărsarea lacrimilor şi să păzim, ca o cunună a tuturor faptelor bune, dragostea desăvârşită, ca astfel să fim vase alese ale lui Hristos şi adevăraţi fii ai luminii.

Fraţilor, părinţilor şi fiii mei, nu ştiu dacă voi folosiţi ceva din smerita mea învăţătură, dar eu, ticălosul, prin aducerea aminte ce vă fac vouă, îmi dau seama şi mă cutremur de teama dumnezeieştilor judecăţi.

Căci port grija dregătoriei mele cunoscând nevrednicia mea, pe care nu o tăinuiesc, ci o mărturisesc. Dar, cu toate că nu este spre folosul altuia, cel puţin mă înţelepţesc pe mine şi de aceea nu voi înceta să vă învăţ şi să vă sfătuiesc prin smeritul meu cuvânt.

Iar la cuprinsul învăţăturii acesteia vă sfătuiesc să luaţi aminte şi să vă trudiţi totdeauna, căci vremea ostenelelor, a scârbelor şi a nevoinţelor este viaţa noastră în veacul de acum, iar câştigul sau paguba ostenelilor nu este pentru lucruri pământeşti, ci pentru cele cereşti şi dumnezeieşti. Pentru aceea cei ce se trudesc prin îndelungă răbdare, prin suferinţă fără sfârşit, prin păzirea poruncilor, prin înfrânarea de la toate şi prin desăvârşita ascultare, vor câştiga împărăţia cerurilor, nemurirea şi viaţa veşnică şi vor moşteni negrăita odihnă a veşnicelor bunătăţi. Iar cei ce petrec viaţa în lene, în trândăvie, în odihnă, în dragostea de lume şi în dulceţile pierzătoare şi omorâtoare de suflet, vor fi osândiţi la şederea de-a stânga, la munca veşnică şi nesfârşita zdruncinare, prin glasul înfricoşat al Dumnezeului tuturor, care va zice: „Duceţi-vă dela mine blestemaţilor în focul cel din afară, care este gătit diavolului şi slugilor lui".

Facă Dumnezeu, fraţilor, ca noi să nu auzim osânda aceasta şi să nu fim despărţiţi de sfinţii şi drepţii de totdeauna, căci aceştia vor merge în bucuria negrăită din sânul lui Avraam, Isaac şi Iacov, precum adevereşte Scriptura, iar noi vom merge la chin împreună cu diavolul, unde este viermele neadormit, scrâşnirea dinţilor şi multe şi negrăite alte scârbe. Iar acestea nu se vor sfârşi peste o sută, ori o mie de ani, cum îndrăzneşte a grăi Origen, ci vor dura în vecii vecilor, după cuvântul lui Dumnezeu. Să nu ne înşelăm, fraţilor, că ne va putea ajuta ori mângâia tatăl sau mama, căci scris este: „Frate pe frate nu va putea mântui".

Eu, pornind de la cele mai mici şi suindu-mă până la cele mai mari, vă întreb pe voi: unde va fi atunci, fraţilor, lenea trândavilor, împotrivirea celor ce se socoteau învăţaţi, îndărătnicia neascultătorilor, îngâmfarea mândrilor, obrăznicia îndrăzneţilor, lăcomia nesăţioşilor? Unde va fi îndreptarea în cuvinte a mincinoşilor şi mai ales lepădarea celor ce s-au lepădat de ascultarea pentru care s-au legat cu făgăduinţă faţă de îngeri şi tăria celor ce au defăimat pe Fiul lui Dumnezeu şi au nesocotit sângele legii Lui? Au gândit că nu va fi moarte, au crezut că nu va fi nici înviere, nici judecată, nici răsplătire; s-au despărţit de fraţii cei în Hristos, lepădându-se de însuşi Duhul Sfânt, precum zice marele Vasilie. Şi rătăcesc ticăloşii încoace şi încolo, ca nişte oi pierdute, umblând în adâncurile şi surpăturile patimilor lor, neascultând glasul smereniei mele şi nesocotind înfricoşarea cuvintelor.

Milostiveşte-te Stăpâne, îndură-te Doamne de atâta nesimţire, de atâta nechibzuire şi de atâta întunecime. Veniţi, fraţilor, să ne închinăm şi să cădem înaintea feţii Domnului care ne-a zidit şi, ca nişte fraţi iubitori, cu lacrimi să ne rugăm pentru unii ca aceştia şi pentru întoarcerea lor. Să ne păzim pe noi în săvârşirea celor de cuviinţă şi înălţându-ne catrenele de mai sus, cu smerenie să cerem iertare şi pentru cele ce n-am greşit; să mulţumim Domnului că la privelişte ne aflăm, că suntem încă în staul povăţuiţi de un păstor; că nu ne-a înşelat satana, nu ne-a înghiţit vrăjmaşul, nici nu ne-a vătămat fiara sălbatecă, scoţându-ne din ţarcul obştei, ca să pună gura ei în gâtul nostru şi să lovească oasele noastre cu vicleana ei coadă, ca să ne ducă mai degrabă spre pierzare.

Căci câtă vreme suntem înlăuntrul staulului, oile lui Hristos suntem, chiar dacă ne umple raia, ne loveşte boala, ne mănâncă viermii sau orice altă suferinţă îndurăm, tot ai Domnului suntem. Iar vrăjmaşul umblă să ne scoată afară, să ne răpească din turmă, ca să ne înghită. Să luăm aminte cu amănuntul şi cu grijă să priveghiem, ca să pricepem cursele şi ispitele diavolului. Pentru aceasta lucrul de folos este să se silească fiecare să sporească cu toată osârdia şi osteneala în smerenie, în supunere şi în adevărata mărturisire. Să nu lipsească umilinţa şi rugăciunea, să nu contenească vărsarea lacrimilor şi să păzim, ca o cunună a tuturor faptelor bune, dragostea desăvârşită, ca astfel să fim vase alese ale lui Hristos şi adevăraţi fii ai luminii.

Astfel, fraţii mei, vă rog, vă aduc aminte şi vă sfătuiesc să vă străduiţi, căci s-a apropiat ceasul mântuirii noastre, a venit vremea mângâierii noastre, îngerii, sfinţii şi drepţii, văzând silinţa noastră, se bucură şi cu veselie întind în chip nevăzut mâinile să ne primească în ceata lor, ca împreună să ne veselim, lăudând prea fericita şi Sfânta Treime, Căreia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
***

Fraţilor şi părinţilor. Voi ştiţi, iubiţii mei, că în tot ceasul, ziua şi noaptea, mă rog lui Dumnezeu necontenit ca să vă păzească în toate nevătămaţi, cu ajutorul rugăciunilor părintelui meu şi al vostru. Durerea, osteneala şi gândul meu, chiar viaţa şi moartea mea, apoi bogăţia şi slava mea, bucuria şi întristarea mea aceasta este: să vă câştig, să vă mântuiesc şi să vă duc lui Dumnezeu, ca pe o jertfă curată şi fără de prihană. Nu poftesc şi la nimic altceva nu mă silesc, fiilor.

Iubiţi-mă, fiii mei, aşa cum v-am iubit şi eu. Căci deşi sunt păcătos, îmi pun sufletul pentru voi, fiindcă voi sunteţi dorirea, dulceaţa şi râvna mea. Să nu vă pară că cele spuse sunt numai vorbe seci. Credeţi că după cum îmi este vorba, aşa şi inima mea, cea întinată şi necurată. Gândiţi-vă bine la acestea şi, pricepându-le, puneţi-le la inimă. Nevoiţi-vă, fiilor, mergeţi pe drumul duhovnicesc şi ridicaţi ochii gândurilor voastre, cât mai sus: ca să priviţi cele cereşti, să cugetaţi la cele veşnice, să cercetaţi cum şi când vine moartea - iarna sau vara, ziua sau noaptea, la tinereţe sau la bătrâneţe, anul acesta sau anul viitor - când vin răpitorii sufletului, când soseşte vrăjmaşul, cum se cântăresc faptele şi cuvintele, biruim sau suntem biruiţi. Astfel întărindu-vă, nu veţi greşi cu uşurinţă, nu veţi cădea în groapa răutăţii, ci veţi vedea bunătăţile Ierusalimului de sus; în toate zilele vieţii veşnice.

Aşadar, siliţi-vă în slujbele trupeşti şi sporiţi în cele duhovniceşti, sârguindu-vă pentru amândouă. Cu gura lăudaţi pe Dumnezeu, iar cu limba grăiţi adevărul. Cu mâinile lucraţi cât puteţi numai cele de folos. Cu picioarele mergeţi pe calea păcii. Trupul vostru să fie sfânt, iar mădularele voastre, mădulare ale lui Hristos. Ferească Dumnezeu, să facem mădularele lui Hristos, mădulare ale desfrânării.

Fugiţi de desfrânare, ca să nu se smintească cineva, să nu se desmierde. Mai ales acum, vara, să nu cumva să alunecaţi în păcat, la umbra copacilor sau în alt loc tăinuit. Căci ochii lui Dumnezeu, după cum zice dumnezeiasca Scriptură, sunt de mii de ori mai luminoşi decât soarele, văd toate căile oamenilor privesc orice parte ascunsă. Nu vorbiţi necuviinţe, nu şedeţi fără sfială, nu râdeţi fără ruşine, nu vă apropiaţi unul de altul, ca să vă încălziţi trup de trup, nu săturaţi pântecele, iar cei sănătoşi nu beţi vin decât numai la neputinţă şi boală. Destule sunt valurile lăuntrice ale trupului, destul este focul firesc, destulă văpaia zburdărilor! Dacă mai pui peste ele şi focul vinului, te aprinzi şi arzi de tot. Trupul nu se astâmpără, ci se mişcă, se înverşunează, caută ale lui şi năvăleşte cu silnicie spre întunerec. De aceea se aprinde omul pentru aproapele său. Câte fac, în ascuns, astfel de oameni nici nu mai trebue să le grăim! Ajung, ticăloşii, până la năravurile dobitoacelor, ca nişte ieşiţi din minte sau necuvântători şi sunt întocmai ca fiarele nebune. Astfel de oameni, cum spun, cad repede în laţul defrânării; şi nu în cea obişnuită, ci în cea mai mare şi mai spurcată patimă - cunoscută şi la noi - adică desfrânarea cu sine, fără alt trup.

Băgaţi de seamă, fiii mei. Vă spun şi vă înştiinţez, ca să vă feriţi. Vă propoveduiesc şi vă proorocesc, că a hotărât Dumnezeu ziua judecăţii, când va judeca fără făţărie şi va plăti fără milostivire acestor fel de făptaşi cu chinuri veşnice, laolaltă cu vrăjitorii. Ca să scăpaţi, alergaţi la Domnul, prin spovedanie. Descoperiţi gândurile aduse de vicleanul diavol. Faceţi totul cu bună chibzuială. Dormiţi cu măsură, ca să fiţi treji în puţina vreme a slujbei bisericeşti. Mărturisiţi-vă deseori, că să vă curăţiţi. Aflându-vă Domnul aşa, veţi fi fericiţi, că va dărui vouă împărăţia de veci.

Domnul Dumnezeu să vă păzească în pace şi unire, preacinstiţii mei fraţi, că Lui se cade slava în veci. Amin»

Sfântul Teodor Studitul - Cuvântări duhovniceşti

Înfrânarea şi datoria de a ne feri de multe feluri de mâncare

2010-06-22T18:57:00.001+03:00

Fraţilor şi părinţilor.

Chiar de voi deschide gura mea întinată în toate zilele ca să vă învăţ, fiii mei prea iubiţi, încă nu-i deajuns pentru dragostea voastră, pentru grija mântuirii voastre. Fiindcă deşi sunt păcătos, dar mă silesc ziua şi noaptea către acest lucru, pentru care sunt şi trăiesc, îl doresc şi-l cer, care este viaţa şi moartea de laudă a mea, adică, mântuirea voastră.

Luaţi seama, fiii mei, că bunătatea este un lucru foarte anevoios: cei ce nu se grijesc o pierd foarte lesne, şi cei care o câştigăm cu voinţă îndelungată, o pierdem îndată prin cea mai mică nebăgare de seamă şi lene. Feriţi-vă de vremea primăverii, căci este schimbătoare şi sângele şi trupul vostru fiind din pământ, caută să lucreze ale pământului. Cum ajută pământul la creştere şi la rodnicie, când îl îngraşi şi-l dregi cu gunoi, tot aşa şi trupul nostru odrăsleşte mărăcinii patimilor, când îl îngraşi cu multe mâncăruri şi băuturi.

Luaţi-i înainte şi munciţi-l, cum zice dumnezeiescul apostol, şi nu vă grijiţi numai de dânsul, ci, hrănindu-l cât trebuie, trăiţi în duh. Aveţi măsură la pâine şi vin. Să se dea vin numai în zilele de sărbătoare, numai celor ce fac ascultare, bolnavilor, călătorilor şi celor necăjiţi, drept mângâiere. Celorlalţi să se dea numai un pahar sau două cel mult, căci ştiţi bine ce spun sfinţii Părinţi.

Nu pentru că vreau să vă opresc de la mâncare, spun acestea, o fiii mei, că zice apostolul Pavel: să se prăpădească bucatele, căci vreau să cunoaşteţi adevărata hrană. De aceea aduc aminte aceste cuvinte.

Doresc să mâncaţi şi să beţi, însă cu socoteală şi după plăcerea lui Dumnezeu, numai pentru întărirea trupului şi pentru ca să puteţi să vă osteniţi la lucrurile trebuincioase, care vă sunt de folos.

Voi ştiţi că prin astfel de post şi prin părăsirea bucatelor gustoase ale lumii, adică prin postirea de carne, de vin, de băi şi de alte multe mâncări, se găteşte vouă dumnezeiescul rai, în care gustaţi rodul vieţii şi al nemuririi, dulceaţa duhului, frumuseţea nespusă şi nesocotită a bunătăţilor veşnice, dobânda şi mântuirea noastră. Acolo se găteşte nouă dumnezeiescul rai, unde, ajungând peste puţin, după moarte, veţi mânca şi veţi bea fără oprelişte, în veci.

Căci aici, fiii mei, de vom avea chiar băuturi împărăteşti, nu-s hrană, ci dobândirea lor este pentru hrana viermilor. Ele n-aduc nici viaţă bună, ci boală şi scurtarea vieţii. Desfătarea lor n-aduce bucurie, ci întristare.

Voi să păstraţi înfrânarea cea iubită şi făcută cu supunere. Iubiţi fecioarele Domnului curăţia, fecioria, milostenia. Nu părăsiţi pe tinerele cele sfinte: umilinţa şi smerenia. Căutaţi sus la cer şi aflaţi că acolo este locaşul vostru, acolo este Hristos capul nostru şi Tatăl de obşte al tuturor, acolo este Ierusalimul cel de sus, cetatea noastră, maica lui Petru, lui Pavel şi a tuturor sfinţilor.

Cu adevărat, de veţi suferi, veţi birui; de veţi aştepta, vă veţi încununa; de veţi face aşa, vi se vor deschide porţile împărăţiei cerurilor şi atunci vă veţi aduce aminte şi de mine păcătosul şi ticălosul, văzând că nu vă trimit la judecată, ci la desfătare.

Rugaţi-vă, fiii mei, ca să mă mântuiască Dumnezeu şi pe mine dimpreună cu voi şi să-mi dea duhul înţelegerii şi slava sufletului, ca să fiu între voi aşa cum place lui Dumnezeu.

Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toţi.

Sf. Teodor Studitul

Pentru noi, creştinii, este o binefacere această sărăcie, pentru că ne învaţă să fim mai cu stăpânire de sine, mai grijulii şi mai cu frică de Dumnezeu.

2010-06-22T10:29:00.002+03:00

“La ora actuală nu trebuie să ne mai încredem în niciun sistem politic sau economic. Nu, să nu ne facem iluzii deşarte. Unde să te duci? Că tot lagăr e peste tot, doar că pare că e mai bun, dar e aceeaşi amărăciune”

“Democraţia nu există în realitate, ea este numai în aparenţă

şi ne dă nouă impresia că suntem liberi.”

“Naţiunile, la ora actuală, sunt descompuse.”

« Să mulţumim lui Dumnezeu că nu ne-a pedepsit mai rău pentru cât am fi meritat. Poate că va mai trezi pe unii criza asta. Prea multă necredinţă şi prea multă fărădelege este pe pământ. De aceea, dacă vom avea conştiinţa păcătoşeniei noastre, ne vom asuma şi criza în care trăim. Mai bine să ne rugăm ca Sf. Siluan pentru întreaga omenire decât să protestăm. Pentru legea lui Dumnezeu nu ştim să protestăm, dar pentru mărirea salariilor da. Când mărşăluiesc homosexualii, când ni se pun cipuri, când ni se omoară copiii prin vaccinuri, nu protestează nimeni, sau foarte puţini. Iată că avem posibilitatea să revenim la asceza creştinismului de altădată. »

Părinte, cu durere observăm că România nu mai are puterea şi valoarea de altădată, pentru că ea nu face decât să execute ordinele marilor puteri ce conduc intreaga omenire, fără să se mai opună câtuşi de puţin şi se acceptă nişte măsuri împotriva României, în defavoarea noastră, atât material, cât şi spiritual. Credeţi că mai există o Romanie liberă?

România azi nu mai există decât cu numele, şi nu numai România, de altfel. Realitatea popoarelor nu mai este controlată de ele însele, ci ele sunt conduse de centrul european. Nu se poate vorbi despre o Romanie liberă pentru că guvernul României este condus de marile puteri care stau ascunse în spatele Uniunii Europene sau al altor uniuni internaţionale. Democraţia nu există în realitate, ea este numai în aparenţă şi ne dă nouă impresia că suntem liberi. A rămas doar o rezistenţă formală a naţiunilor, astfel încât să le mai poţi numi România, Bulgaria, Serbia. Realitatea este doar în mâinile comitetului central care dirijează toată viaţa popoarelor. Este o evidentă înăbuşire a voinţei popoarelor şi o tendinţă evidentă de amestecare a neamurilor, ca oamenii să nu îşi mai recunoască mai întâi identitatea ca neam, iar mai apoi identitatea ca om, creaţie a lui Dumnezeu. Nu vedeţi experimentele americanilor, că iau un grup de copii dintr-o ţară şi îi pun să înveţe în altă ţară, ca să amestece culturile şi obiceiurile natale? Pe ei nu îi interesează pacea şi bunăstarea popoarelor, asta e numai o teorie goală pentru prostimea asta a lumii. Naţiunile, la ora actuală, sunt descompuse.

Şi cei care nu cred în această falsitate a păcii lor cum să se opună?

Nu ai cum te opune. Dacă te revolţi şi ieşi în stradă împotriva lor, tot jocul lor îl faci. Majoritatea revoltelor de azi ori sunt manevrate tot de ei, ori au grija ei să îşi infiltreze oamenii lor ca să le deturneze rostul. Şi nici nu ştim de fapt împotriva cui ne răzvrătim şi protestăm. Noi avem impresia că Europa are un sistem democratic la bază, dar Europa este tot sovietizată, o Europă sovietică. Este acelaşi mare lagăr sovietic al Moscovei decât cu altă şapcă, iar dincolo, în Occident, avem de-a face cu lagărul capitalismului. În aparenţă, între ruşi şi americani pare a fi o diferenţă politică şi economică, dar în spatele lor este un singur stăpân, care atunci când îşi va desăvârşi puterea asupra tuturor statelor, se va încorona drept conducătorul lumii şi nu va fi altul decât marele antihrist. Aceasta putere dirijează şi controlează totul până la preţul unei pâini, totul e controlat. De aceea şi vor să pună aceste cipuri electronice, ca să te controleze şi pe tine, nu numai pâinea pe care o mănânci.

Am citit ca unele state europene se opun implementării cipurilor în actele de identitate. Credeţi că atunci când ţara aceasta va îmbrăţişa toate principiile sistemului antihristic, pentru că practic noi suntem o ţară uşor de manevrat, neînsemnată economic, - credeţi că e bine să fugim în altă cetate care să ne dea posibilitatea să alegem legea lui Dumnezeu?

Dar unde să fugi? Este şi asta o altă înşelătorie de a lor, de a se opune chipurile actelor biometrice, dar până la urmă tot le vor introduce. Să nu cumva să fugi de aici de urs şi să dai dincolo de mama ursului. Fac şi ei aşa, un fel de propagandă ca să apară că sunt în viaţa politică altceva decât sunt de fapt. La ora actuală nu trebuie să ne mai încredem în niciun sistem politic sau economic. Nu, să nu ne facem iluzii deşarte. Unde să te duci? Că tot lagăr e peste tot, doar că pare că e mai bun, dar e aceeaşi amărăciune.

Vedeţi aproape un eventual război?

Este posibil, după cum se derulează evenimentele. Şi, pe de altă parte, este aproape şi sfârşitul acesta al lumii şi trebuie să se împlinească toate prorociile Apocalipsei. De aceea ei cumva se şi grăbesc şi vor să diminueze numărul acesta al consumatorilor, ca să îi poată stăpâni mai uşor. Vor veni vremuri grele – nu ai să poţi să mai iei un medicament, o bucată de pâine, si comunicarea şi întrajutorarea dintre noi va fi cu anevoie de făcut. Se va face, şi asta deja s-a început, uciderea omului la nivel oficial, prin otrăvurile pe care ni le introduc în mâncare, prin otrăvurile ce ni le introduc în aerul ce-l respirăm, prin otrăvurile din vaccinuri – toate se fac la nivel oficial. Iar noi le luăm pe toate de bune, pentru că aşa spune ziarul ori televiziunea. Omul a ajuns un sclav, un rob, dar cu mult sub condiţia sclavului de altădată. Pentru că sclavul înainte ştia cui se supune, dar omul de azi a devenit un rob care nu îşi cunoaşte stăpânii. El nici macar nu ştie că este rob.

Deci această criză economică consideraţi că trebuie răbdată aşa sau să căutăm alte soluţii economice şi politice? Cum ne putem opune?

Grevele nu au nicio valoare, ele fac parte din planul lor. Românul, de altfel, e foarte puturos, s-a învăţat cu comoditatea şi nu suportă să muncească ceva. Au grădini la ţară cu pomi fructiferi şi nici că se duc să îngrijească grădina sau să adune prunele. Ei vor ceva confortabil; de pilda aici la noi, în zonă, abia găseşti un instalator să îţi repare chiuveta sau pe cineva să îţi văruiască sau să îţi tencuiască în casă. Ne-am învăţat boieri. Eu cred că această criză este şi din iconomia lui Dumnezeu, pentru că ne îndeamnă la o viaţă mai austeră, la o seriozitate în viaţa noastră creştină de zi cu zi, la lacrimă şi pocăinţă. Să mulţumim lui Dumnezeu că nu ne-a pedepsit mai rău pentru cât am fi meritat. Poate că va mai trezi pe unii criza asta. Prea multă necredinţă şi prea multă fărădelege este pe pământ. De aceea, dacă vom avea conştiinţa păcătoşeniei noastre, ne vom asuma şi criza în care trăim. Mai bine să ne rugăm ca Sf. Siluan pentru întreaga omenire decât să protestăm. Pentru legea lui Dumnezeu nu ştim să protestăm, dar pentru mărirea salariilor da. Când mărşăluiesc homosexualii, când ni se pun cipuri, când ni se omoară copiii prin vaccinuri, nu protestează nimeni, sau foarte puţini. Iată că avem posibilitatea să revenim la asceza creştinismului de altădată.

Pentru noi, creştinii, este o binefacere această sărăcie, pentru că ne învaţă să fim mai cu stăpânire de sine, mai grijulii şi mai cu frică de Dumnezeu. Nu vedeţi că popoarele mai emancipate, care au toate la îndemână, nu mai cred în Dumnezeu? Primul act pe care îl fac, atunci când se simt în bunăstare, este să uite de Dumnezeu. Unde este o Franţă, unde este o Spanie, o Italie de altadată? Dar să crezi că un sistem politic sau economic te mai poate izbăvi, este o mare înşelare, pentru că societatea este alterată ca şi conducătorii lumii până în adâncurile fiinţei lor. E o mare pierdere de timp. Nu mai avem altă soluţie decât rugăciunea.

Şi cum să ne rugăm? În spital, la Cluj, îmi spuneaţi că vă pare rău că nu aţi îndemnat oamenii mai mult spre rugăciune, că nu i-aţi învăţat să se roage.

E foarte important să ştii să te rogi. De multe ori şi noi, călugării, stăm în mănăstiri şi nu ne rugăm, doar ni se pare că ne rugăm. Nu e de ajuns să mergi la biserică, la slujbe şi să stai acolo ca şi cum ţi-ai făcut datoria, din obligaţie. Trebuie să insistăm pe lucrarea lăuntrică. Degeaba zicem multe rugăciuni cu gura sau cu mintea, dacă nu aprofundăm, dacă nu trăim ceea ce ne rugăm. Acum şi mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastră izbăvire – rugăciunea din inima. Pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor şi acolo trebuie să lucrăm. Până acum a mai mers cu lucruri superficiale, dar pentru vremurile ce ne stau înainte, nu va fi de ajuns. Dacă nu vom avea rugăciune cu străpungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevazute de reeducare a minţii. Astăzi mi se pare că nepăsarea este cel mai greu păcat. Nu mai simţim nimic la rugăciune, nu avem lacrimi de pocăinţă. Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simţi harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău. Cu mintea omenească va fi cu neputinţă de ales între bine şi rău. Vor fi mari înşelări şi numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele. Aşadar, rugaţi-vă, rugaţi-vă să nu cădeţi în ispita înşelării! Pentru că numai prin rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu. Dacă nu ne rugăm şi perseverăm în lenevia şi nepăsărea noastră fără pocăinţă, atunci este posibil să pierdem instinctul îndreptării. Să ne ferească Dumnezeu să pierdem instinctul îndreptării!

Dar nu există riscul ca în aceste strâmtorări şi pe fondul unei sărăcii de proporţii, oamenii să intre în panică şi să se ridice unul împotriva celuilalt şi să nu mai existe bunăvoniţă creştină?

Păi tocmai de aceea vom avea nevoie să învăţăm rugăciunea lăuntrică, să ne putem stăpâni în aceste situaţii şi să nu ne părăsească harul lui Dumnezeu. Ei asta şi urmăresc – instaurarea anarhiei, ca astfel să ia amploare ura şi dezbinarea între oameni, până şi între creştini.

Ce credeţi că mai contribuie la dezbinarea care este astăzi între creştini? De pildă, pe internet sunt multe bloguri sau saituri ortodoxe în care se prezintă realităţile lumii ce ne înconjoară. Pe de o parte ele sunt bune, pentru că îţi oferă posibilitatea să te informezi, pentru că majoritatea surselor de informare din mass-media sunt compromise şi manipulatoare – dar pe de altă parte se dezbat între creştini probleme care, de cele mai multe ori, duc la certuri şi ajung să se clevetească fraţii întru credinţă unii pe alţii. Comentarii se numesc ele in lumea blogurilor. Credeţi că astfel de discuţii au folos duhovnicesc? Ne ajuta ele să vedem mai bine realitatea?

Trebuie să avem mare grijă cum mânuim internetul, pentru că el este unealtă mai mult drăcească. Este creat tot de sistem ca un mijloc de scandal, pentru a distrage atenţia oamenilor de la lucrurile esenţiale şi de a ne pierde timpul pălăvrăgind. Folosirea acestei metode nu are cum să aducă binele omului şi societăţii. Nu vedeţi cum se tâmpesc copiii care stau la televizor, la calculator, pe internet, că nu mai ştiu să numere nici până la cinci? Ce exemplu le oferim noi acestor copii dacă noi ne permitem să pălăvrăgim pe internet? Folosind prea mult internetul ne facem părtaşi la acest sistem care urmăreşte să transforme societatea într-o lume oarbă, handicapată mintal, care să nu mai poate distinge mai târziu binele de rău şi astfel să accepte pecetea lui antihrist. Internetul poate fi folosit în bine, dar cu măsură şi cu mare atenţie ce promovam prin el. Tehnica e bună, dar în măsura în care realizezi ceva bun. Dar dacă noi realizăm dezbinare şi pălăvrăgeală nu facem altceva decât să fim precum circarii şi bufonii. Oferim oamenilor pâine şi circ.

Mărturisirea credinţei, care este o datorie evanghelică, cum ar trebui făcută, astfel încât să nu cădem în extreme, ajungând în felul acesta la schisme grabnice şi neîntemeiate?

Dragii mei, mărturisirea trebuie făcută fără echivoc, fără ascunzişuri. Adevărul trebuie scos la lumină, dar numai adevărul, pentru că lumea nu mai ştie de unde vine şi încotro merge. Din păcate manualele teologice prezintă realitatea Bisericii trunchiat şi copiii noştri nu vor avea acces la o învăţătura autentică a istoriei bisericeşti. Sistemul politic a urcat şi până la vârful ierarhiei bisericeşti, că peste tot, de altfel. Dar asta nu e nicio noutate. Cum a fost Biserica sub comunism, aşa e şi acum. Şi tot aşa va şi supravieţui – prin jertfa şi mărturisire. Însă nu ieşim din staul şi nu trecem la nicio altă biserică schismatică, chipurile ortodoxă. Rămânem în Biserica în care ne-am născut şi să avem curajul să mărturisim orice abatere de la dreapta credinţă. Deocamdată nu se pune problema unei erezii vădite în Biserica noastră. Avem datoria de a vădi rătăcirile conducătorilor bisericeşti, de a vădi pericolul ecumenist, pentru a evita fatala unire cu papistaşii sau alte comunităţi bisericeşti care sunt căzute din Har, nu mai au succesiune apostolică şi nu mai păstrează adevărul întreg al Bisericii Soborniceşti, stabilit prin cele 7 sinoade ecumenice. Să ne păească Dumnezeu de o astfel de unire necanonică! Atunci nu va mai fi har într-o astfel de biserică. Dar Dumnezeu îşi va păstra aleşii Lui şi va păzi Biserica Ortodoxă, după cum ne-a făgăduit. Să ne rugăm să ne pazească în acele vremuri şi să nu cădem în mreaja înşelării. Însă tot erezie este şi să te desparţi de Trupul Bisericii fără întemeiere canonică, aşa cum e cazul bisericii stiliste de la noi. Un apologet înţelept şi un adevărat apostol al vremurilor noastre are discernământul mărturisirii şi nu mărturiseşte cu patimă, fără socoteală, ci ştie să se facă tuturor toate, fără să se abată de la Adevăr. El caută mereu să lupte să poată trezi în ceilalţi sentimentul de aparare a Adevărului. Acesta este rostul mărturisirii lui, dar, din păcate, ţara noastră nu are un astfel de mărturisitor la ora actuala. Rostul mărturisitorilor este să facă ostaşi ai apărării Ortodoxiei.

În incheiere am vrea să ne spuneţi cum aţi depăşit greutatea bolii şi totodată un cuvânt de încurajare pentru creştinii care trec prin boli grele şi suferinţe trupeşti.

Aş vrea să le mulţumesc din nou tuturor celor care s-au rugat pentru nevrednicia şi neputinţa mea şi Maica Domnului să răsplătească rugăciunea şi osteneala fiecăruia. Dar să ştiţi că întotdeauna bolile şi necazurile sunt consecinţa păcatului, de sus până jos. Fiecare este pedepsit de Dumnezeu după răspunderea pe care o are – mică sau mare. Stăteam şi mă gândeam pe patul spitalului de la Cluj: Care o fi cauza suferinţei mele, de nu vrea Domnul să mă ridice deloc? Şi cauza nu eram decât eu, păcatele mele. Şi când am conştientizat că pentru păcatele mele sufăr această boală, atunci m-a şi ridicat Dumnezeu. Mândria mea este pricina bolii. Acum mi-a mai dat Dumnezeu şi schiopătul ăsta la piciorul drept – şi asta are o cauză: că mergeam prea ţanţos aşa. Prea credeam eu că toată lumea e a mea şi eu sunt buricul pământului. Dar iată că nu sunt nimic, decât iarbă uscată. Aşa că să dăm slavă lui Dumnezeu în boli, pentru că prin boală învăţăm smerenia, bunătatea, răbdarea şi aşa primim mântuirea. Toate sunt spre smerenia şi mântuirea noastră. Fără smerenie nu ne putem mântui.

(interviu realizat de Monahia Fotini, 5 iunie 2010)

http://atitudini.com/parintele-justin-parvu-rugati-va-rugati-va-sa-nu-cadeti-in-ispita-inselarii/#more-761

"Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e sã ne dãruim Lui pe noi înşine, pe viaţã."

2010-06-21T13:16:00.002+03:00

« În lumea nevãzutã sunt mii şi milioane de fiinţe şi numai o singurã voie a lui Dumnezeu este. Prin cãlugãrie intri în aceastã lume ca sã completezi locul cetei a doua îngereşti pe care Dumnezeu a hotãrît sã-l împlineascã cu oamenii care, în trup greoi fiind, biruie în lupte pe îngerii cei cãzuţi prin neascultare. »

« Firea trebuie tãmãduitã de fricã în faţa suferinţei. »

***

« Pentru dobândirea vieţii duhovniceşti trebuie sã birui şi toatã dragostea firii, chiar şi dragostea de pãrinţii dupã trup. Nici dragoste de sine, nici dragoste de slavã sã nu mai ai. Nu împãrţi sufletul tãu, ci adunã-l din toate şi dã-l întreg lui Hristos. »

Intrarea în cãlugãrie se sãvîrseşte în vremea Sfintei Liturghii, îndatã dupã intrarea cea micã cu Evanghelia. Spre ştiinţã, pe scurt, Sfânta Liturghie este slujba de cãpetenie a Bisericii în care e prezentatã viaţa şi învãţãtura Mântuitorului, precum şi lucrarea de mântuire a omului prin Jertfa de pe Golgota. Sfânta Liturghie este repetarea sau continuarea peste veacuri a aceleiaşi Jertfe şi Taine. Fratele care vine la cãlugãrie este o roadã a acestei Jertfe. Braţele pãrinteşti îl aşteaptã deschise pe cruce. Aceasta e cea mai puternicã chemare ce s-a putut face vreodatã oamenilor. În faţa ei pãrãsim viaţa cea uşuraticã a firii şi dorim sã dãm şi noi vieţii acelaşi înţeles. Iar slujitorul tainei lui Dumnezeu, preotul sau arhiereul, primeşte pe fratele înaintea uşilor împãrãteşti, deschizându-i urechile dragostei prin cuvintele Domnului: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovãraţi – cu pãcatele – şi Eu vã voi odihni pe voi”. Pãcatele, patimile, ostenesc şi încarcã, slãbesc şi apasã sufletul în întuneric. Dorul dupã odihnã de acestea este fundamentat în suflet. Acestui dor nimeni şi nimic nu-i poate rãspunde decât Iisus. De la El învãţãm smerenia şi primim odihna, adicã nepãtimirea.

Cuvântul de lãmurire continuã şi prin el fratele e adus înaintea lui Dumnezeu în privinţa dorinţei sale. În faţa sfinţeniei lui Dumnezeu avem deodatã aceste simţãminte contradictorii, de fricã şi de bucurie, de temere şi de atragere. Dar nu numai Mântuitorul e nevãzut de faţã, ci şi Preaslãvita Sa Maicã, sfinţii îngeri şi toţi sfinţii cei dintre oameni vin de faţã asupra hotãrârii fratelui cu destinul sufletului sãu. Stau plecate privirile întregii lumi vãzute şi nevãzute. Aceştia sunt martorii noştri în ziua rãsplãtirii, când Mântuitorul nostru va veni sã judece vii şi morţii, „nu dupã cum vom fãgãdui mãrturisind – cu gura –, ci dupã cum vom pãzi şi împlini – cu fapta – cele ce vom fãgãdui”.

Deci e întrebat fratele de ce a venit în faţa altarului, în faţa jertfelnicului Domnului. Iar fratele rãspunde spunându-şi dorinţa cãlugãriei. Dorinţa aceasta e însã o convingere. Preotul confirmã bunãtatea şi fericita alegere a fratelui. Fratele a ales biruinţa asupra firii, pe care urmezã sã o câştige prin osteneli şi suferinţe. O astfel de hotãrâre, ca sã ducã la rezultat, trebuie sã îndeplineascã o condiţie esenţialã: sã fie o hotãrâre a libertãţii sale. Libertatea conştiinţei e cel mai adânc bun spiritual pe care-l avem la îndemânã în viaţã. Acesta este factorul de care Biserica ţine seama şi garanteazã seriozitatea convingerii, alegerii şi statorniciei. Sila împrejurãrilor, sila neputinţelor, sila înfrângerilor, dacã nu se vor converti în convingere, nu stau garanţie pentru cãlugãrie. Fãgãduinţele cãlugãriei sunt, aşadar, pe viaţã, viaţã petrecutã într-o mãnãstire.

Urmeazã întrebãri şi rãspunsuri, cele trei rãspunsuri sau voturi monahale. Primul este fecioria, al doilea ascultarea de povãţuitor şi de fraţi, iar al treilea sãrãcia, lipsurile vieţii cãlugãreşti. Dupã aceste trei fãgãduinţe din partea fratelui, preotul, slujitorul tainei, lãmureşte mai pe larg în ce constau aceste sfinte fãgãduinţe. Mai întâi cã sunt date în faţa Celui Sfânt, cã sunt scrise de îngeri şi cã vom da seama de ele şi la sfârşitul lumii. Trãite aceste fãgãduinţe, prin ele se aratã în viaţa noastrã viaţa Domnului, întrucît El Însuşi este viaţa veşnicã. Viaţa monahalã nu este o viaţã dupã trup. Poftele lui trebuiesc stinse.

Cuviinţa faţã de om trebuie câştigatã şi mintea curãţitã prin nevoinţe, cãci şi trupul e chemat la sfinţenie şi viaţã veşnicã. De aceea şi el trebuie fãcut ascultãtor de Dumnezeu. Postul, osteneala, privegherea, îl îmblânzesc. Ascultare sã ai faţã de toţi. „În ascultãri fãrã cîrtire”, zice preotul. La viclene gânduri sã te aştepţi, care vor sã zdruncine hotãrîrea de a merge prin greutãţi în urma lui Hristos. Acestea vor sã te întoarcã înapoi de la calea Duhului iarãşi la calea firii. Firea trebuie tãmãduitã de fricã în faţa suferinţei. Pentru dobândirea vieţii duhovniceşti trebuie sã birui şi toatã dragostea firii, chiar şi dragostea de pãrinţii dupã trup. Nici dragoste de sine, nici dragoste de slavã sã nu mai ai. Nu împãrţi sufletul tãu, ci adunã-l din toate şi dã-l întreg lui Hristos. De toate sã fii sãrac, ca sã atârni întru totul de Dumnezeu. Oamenii te vor defãima, neînţelegându-ţi viata, dar nu uita cã nici viaţa lui Iisus nu au înţeles-o cei ce L-au rãstignit.

Oamenii prea legati de fire nu au înţeles niciodatã vieţuirea cea mai presus de fire, de aceea s-au temut de aceia cu o astfel de vieţuire ca de un rãu, ca de o mustrare şi i-au fãcut mucenici. Iar cuvioşii au trãit o viaţã de bunã voie, o viaţã de mucenici. Vieţile Sfinţilor ne sunt nouã hranã şi curaj în urmarea lui Hristos, precum şi convingerea cã e cu putinţã aceastã urmare. Hristos fãcându-Se om, ne-a dat nouã aceastã putinţã.

Cu toate acestea, viaţa dupã Hristos nu e o viaţã de vis sau de visãtori, nici o viaţã cu minuni. Lepãdarea de sine şi crucea rezumã toate greutãţile ce le vom avea cu firea cea veche şi ne prevestesc multã umilinţã în lumea aceasta. Dar tocmai acestea când le vom împlini ne fac dovada cã viaţa noastrã e dupã Dumnezeu. Întru aceasta ne stã puterea, de a ne bucura întru necazuri. Cu trupul ne amãrâm pentru greutatea virtuţilor, dar cu sufletul ne bucurãm pentru plata pe care o aduc.

Fratele e întrebat dacã poate mãrturisi aceastã concepţie de viaţã. Cu Harul lui Hristos acest fel de vieţuire e cu putinţã. Preotul se roagã în continuare lui Dumnezeu, amintind şi fratelui cã dragostea lui Dumnezeu faţã de cel mai mare pãcãtos e mai mare decăt dragostea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu, de aceea Dumnezeu nu uitã de om cum uitã omul de Dumnezeu. De aceea El ştie dorul fratelui şi adaugã la acesta puterea Sa, spre împlinirea poruncilor Sale.

Sfaturile evanghelice prin fãgãduinţã solemnã devin porunci. Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e sã ne dãruim Lui pe noi înşine, pe viaţã. Dumnezeu primeşte şi îmbrãţişeazã, apãrã şi întãreşte un asemenea dar. Abia cu aceastã dãruire a dragostei prindem putere asupra greutãţii, asupra neputinţei şi cãpãtãm curaj în nevoinţe. Un duh nou se sãlãşluieşte întru noi din clipa aceasta. Îl avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastrã în razele lui. Cãci duh dumnezeiesc este dragostea care a fãcut sfinţi.

Cu capul plecat şi cu cartea rînduielii cãlugãriei pe cap, preotul se roagã lui Dumnezeu sã-l primeascã şi pe fratele acesta în ceata celor care au pãrãsit toate cele lumeşti şi s-au fãcut vrednici de Dumnezeu. Întãrit de Adevãr, îngrãdit de Duhul Sfânt, hotãrârea fratelui sã fie neclintitã în rãzboaiele cu mesteşugirea potrivnicã. Biruinţa se câştigã prin rãbdarea întãritã de Dumnezeu cu Har şi prin rugãciunile Maicii Creştinãtãţii, Preasfânta Stãpânã de Dumnezeu Nãscãtoarea şi ale tuturor sfinţilor întru care S-a proslãvit Dumnezeu Cel în Treime închinat.

Toti îşi pleacã capetele. Preotul din nou se roagã lui Dumnezeu sã-l primeascã pe fratele acesta, care şi-a ales din feluritele cãi de mântuire pe aceasta a jertfei de sine. Rugãciunea continuã ca poftele şi gândurile firii sã fie ridicate de la dânsul odatã cu tunderea pãrului, al cãror semn este. Pãzirea poruncilor aduce în fire sfinţenia Celui ce a dat poruncile. Preotul mai cere de la Dumnezeu şi darul nestrãmutãrii hotãrîrii fratelui, voinţa oţelitã care i-a caracterizat pe nevoitori.

Cu acestea, slujitorul Sfintei Liturghii se apropie de Cel ce nevãzut sãvârşeşte Taina, Hristos, întinde mâna sa dupã Sfânta Evanghelie aşezatã în faţa icoanei Mântuitorului din tâmplã şi zice: „Iatã Hristos, nevãzut, aici stã de faţã”. Şi preotul mai întreabã odatã pe fratele dacã face pasul cãlugãriei de bunã voie, deplin liber, fiindcã numai acesta e factorul sufletesc hotãrâtor în cãile omului. În adâncul fiinţei sale omul e libertate. Acesta e darul lui Dumnezeu fãcut omului, prin care l-a deosebit de toatã fãptura vãzutã şi l-a înrudit cu îngerii şi cu aceasta l-a fãcut capabil şi de viaţã îngereascã. Cãlugãria e, aşadar, o logodnã cu modul mai presus de veac al vieţuirii îngereşti.

Fratele afirmã definitiv libertatea conştiinţei sale în faţa Celui ce-i va desãvîrşi libertatea. Logodna aceasta începe însã cu foarfecele, unelte care taie vãlul necunoştintei de Dumnezeu de pe suflet sau mrejile patimilor de pe minte. La aceastã tãiere nu numai cã te învoieşti, dar sãruţi şi foarfecele, mijloacele fizice sau morale cu care se face aceastã rupere a sufletului şi a minţii de patimi. Aceasta a fost ultima zi din viaţã în care ai mai avut pãreri personale şi voinţã proprie. De la logodna cu îngerescul mod de viaţã sub o nouã lege, tãierea voii şi a toatã pãrerea îţi este lege. Aceasta o ai chiar din mâna lui Hristos. În lumea nevãzutã sunt mii şi milioane de fiinţe şi numai o singurã voie a lui Dumnezeu este. Prin cãlugãrie intri în aceastã lume ca sã completezi locul cetei a doua îngereşti pe care Dumnezeu a hotãrît sã-l împlineascã cu oamenii care, în trup greoi fiind, biruie în lupte pe îngerii cei cãzuţi prin neascultare. De aceea, ca sã sui la sfîrşitul zilelor la aceastã destinaţie cereascã, trebuie sã înveţi firea de a nu avea pe pãmînt altã voie decât numai voia lui Dumnezeu, precum e şi în cer. Ce rost mai au aceste foarfeci? Foarfecele, povãţuirile, mustrarea, dojenirile, ocara au rostul tãierii patimilor, cãci cu tãierea voii se taie toatã patima. Iar al doilea rost al foarfecelor este venirea la cunoştinţa adevãrului care este Hristos.

Adevãrul este fiinţã vie. Noi însã suntem fiinţã, dar prinsã în amãgiri. Trebuie tãiate amãgirile ca sã fiinţãm în Adevãr, adicã în Hristos. El e „uşa” la „casa” Tatãlui, iar Duhul e „cheia” cu care Fiul Îi deschide. Aceasta-i cunoştinţa adevãrului cu noi, cu calea noastrã dupã Duh, cu destinaţia noastrã cereascã. Pe acest înţeles luptãtorul primeşte nume nou, dupã al unuia dintre sfinţii care bine s-au nevoit. De aici începînd, de la darea numelui, monahul e un nou botezat, care îşi înţelege personal Botezul. Aceasta nu e repetarea primului Botez, ci înnoirea lui. Viaţa lui viitoare, deşi continuatã pe pãmânt, va avea sã fie o slavã a Sfintei Treimi. Întreaga Sfântã Treime îşi face sãlaş într-un ales. Chemaţii sunt mulţi, dar vin numai câte unii care se aleg. (...)

Tâlcuirea rânduielii tunderii în monahism

(Pãrintele Arsenie Boca - Trepte spre vieţuirea în monahism)

Dragostea care e gata să-şi pună viaţa

2010-06-20T19:44:00.000+03:00

Povestea evanghelică a centurionului ne spune despre un om a cărui credinţă era mult mai mare decât a poporului evreu, deşi el era păgân. O persoană dragă lui era bolnavă şi el a venit la Hristos, cerându-I o minune, cerând ca Domnul să aibă milă de el. Hristos i-a răspuns omului zicând : Venind îl voi vindeca. Atunci s-a manifestat uimitoarea credinţă a centurionului. Deseori când ne rugăm, Îi cerem stăruitor Domnului să vină aproape de noi, să-şi facă simţită prezenţa, aşa ca noi să simţim cu precizie puterea Lui.

Acest om s-a comportat cu mare simplitate, spunându-I lui Hristos: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.” Un singur cuvânt de la Dumnezeu – atât cerea omul, nu bucuria contactului cu El, după care noi toţi tânjim. Noi Îi pretindem Domnului să ne împlinească cererile şi, pe lângă aceasta, să ne dăruiască minunata bucurie a prezenţei Sale. Centurionul a înţeles în inima sa cât de sfânt este Domnul, cât de mare, şi era gata să renunţe la bucuria lui, numai să fie vindecat prietenul său. Deseori ne întoarcem spre Domnul şi spunem : « Ajută-mă, Doamne ! Nu vreau să ştiu ce se întâmplă, nici ce faci ; numai împlineşte-ţi voia Ta, în tăcere, de la distanţă, fără să simt eu ». Dacă am fi în stare să ne întoarcem spre Domnul cu o asemenea credinţă, cu o asemenea conştiinţă a sfinţeniei Lui, cât de aproape ne-ar fi Domnul. El este întotdeauna aproape, El se apropie întotdeauna de noi, dar noi nu-L putem simţi decât cu o inimă iubitoare şi smerită. Un crâmpei de dragoste avem câteodată, dar nu avem smerenie prea multă. Deci dacă ne-am întoarce spre Domnul şi I-am spune :

« Doamne, fă ca binele şi sfinţenia după care tânjeşte sufletul meu să fie împlinit cu cei dragi mie, iar pe mine poţi să mă treci cu vederea. În drum spre ei, nu te îngriji de mine », cât s-ar bucura Domnul de dragostea care e gata să-şi pună viaţa şi bucuria pentru alţii. Amin.

Predica Mitropolitului Antonie – 1974 -

http://www.metropolit-anthony.orc.ru/eng/eng_74.htm

http://www.manastirea-sireti.md/uploads/images/news/2009/iulie/sutasul-credincios.jpg

O scrisoare a Sfântului Moise de la Optina către fratele său ...(II)

2010-06-17T14:08:00.004+03:00

« Lucarea noastră în această viaţă este semănatul

şi viaţa viitoare este recolta a ceea ce am semănat.

Orice seamănă cineva aici,

aceea va culege dincolo. »

« Cu omul din afară dă-i cezarului ce este al cezarului(Marcu 12, 17), dar cu omul dinlăuntru întotdeauna

priveşte către Dumnezeu şi cugetă la poruncile Lui şi Dumnezeu va fi cu tine. »

Lucrarea noastră se numeşte însămânţare şi aceasta este tot îndoită – una în omul lăuntric şi una în omul din afară ; iar roadele diferite ale celor două sunt evidente. « Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică. »(Galateni 6, 8). Semănatul şi seceratul în omul din afară în timpul vieţii acesteia are trei aspecte – « pofta cărnii, pofta ochilor şi trufia vieţii »(I Ioan 2, 16) Dacă omul lăuntric nu cugetă asupra legii lui Dumnezeu şi nu se hrăneşte cu ea, dacă nu este întărit de citire şi rugăciune, el este cucerit de omul din afară şi îşi slujeşte stăpânul. Deci sunt fapte plăcute trupului/ cărnii, dar urâte de Dumnezeu, cum sunt mândria, zgârcenia, lăcomia, împlinirea a tot felul de pofte, vorbirea deşartă, râsul, distracţiile, beţia, răutatea, prefăcătoria, minciuna, invidia, trândăvia şi altele. Acestea sunt roadele semănatului în trup şi de aceea carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu(I Corinteni 15, 50). Dar când sufletul cugetă asupra legii lui Dumnezeu şi trupul este supus înţelepciunii sufletului, atunci se văd fapte precum : dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, blândeţea, smerenia, simplitatea, bunătatea, mila către toţi, modestia, înfrânarea, fecioria, cinstea şi toate celelalte, iar aceste fapte sunt roadele Duhului Sfânt şi sunt numite semănături întru duhul.

Lucarea noastră în această viaţă este semănatul şi viaţa viitoare este recolta a ceea ce am semănat. Orice seamănă cineva aici, aceea va culege dincolo. Dacă cineva se grăbeşte să-şi cultive pământul inimii sale, să-l fertilizeze şi să-l însămânţeze cu seminţele vieţii veşnice, el poate cu nădejde să aştepte roade pe măsură în pace şi bucurie veşnică. Cel ce seamănă cu lacrimi de pocăinţă va culege cu bucurie şi « va fi împlinit », spune proorocul(Psalmi 16, 16 ; 124, 6), pentru că odihna cea dulce îi urmează lucrării evlavioase. Dar odihna şi repausul îi sunt refuzate celui care nu a lucrat faptele virtuţii – « dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce », cum se spune(cf. II Tesaloniceni 3, 10).

Dragul meu frate, mereu să ai în vedere acest adevăr, că aceea ce un om seamănă în această viaţă va culege însutit în viaţa viitoare. Şi cercetează-te zilnic în baza acestui adevăr – ce ai semănat pentru viaţa viitoare, grâu sau neghină ? Şi după ce te cercetezi, încearcă să faci mai bine a doua zi, şi trăieşte-ţi întreaga viaţă în acest chip. Dacă ţi-ai petrecut ziua în chip jalnic, fără să te rogi lui Dumnezeu cum ar fi trebuit, fără ca măcar o dată să simţi căinţă în inimă, fără să te smereşti în sine, fără să arăţi bunătate sau să dai milostenie cuiva, fără să ierţi cuiva greşelile faţă de tine, fără să înduri jignirile cu răbdare – dacă în schimb ai dat frâu liber mâniei şi nu te-ai înfrânat de la vorbire sau de la mâncare şi de la băutură sau dacă ţi-ai cufundat mintea în gânduri necurate – când vei revedea în minte toate acestea, condamnă-te pe tine potrivit conştiinţei şi vezi ca a doua zi să fii mai atent la ceea ce este bun şi să te păzeşti mai tare de ceea ce este rău.

Şi aşa să veghezi asupra ogorului tău, dragul meu, şi să-l cureţi de mărăcini şi fii atent, ca un adevărat creştin, să nu lucrezi mai degrabă pentru hrana cea pieritoare, ci pentru cea care rămâne în viaţa de veci(Ioan 6, 27)*. Pentru că la ce ne foloseşte să ne mulţumim pe deplin în această viaţă cu onoruri, slavă, bogăţie şi tot felul de plăceri, dar să ne golim sufletul de roadele Duhului Sfânt şi apoi să apărem înaintea lui Dumnezeu ca un pom neroditor care se taie şi se aruncă în foc(Matei 3, 10).

Cu omul din afară dă-i cezarului ce este al cezarului(Marcu 12, 17), dar cu omul dinlăuntru întotdeauna priveşte către Dumnezeu şi cugetă la poruncile Lui şi Dumnezeu va fi cu tine.

Mai mult decât orice, mă tem să nu fii lezat de tovărăşiile proaste. Un tovarăş care mereu are în minte femeile şi distracţiile este o companie rea cu siguranţă. Căci vinul şi femeile i-au distrus pe mulţi, spune Sfânta Scriptură(cf. Sirah 19, 2 ; 34, 25). Fereşte-te de astfel de oameni, pentru că obiceiurile pătimaşe şi imorale prind rădăcini în noi repede şi uşor, şi este foarte greu să le mai dezrădăcinezi după aceea.

Puţini sunt aceia care s-au eliberat pe deplin de obiceiurile proaste – mulţi şi-au sfârşit vieţile în aceste patimi ale lor , spre veşnica lor pedeapsă, de care să ne izbăvească Domnul Multmilostivul şi pe tine şi pe mine! Sper că ai duhul fricii de Dumnezeu prin care te poţi păzi de păcat şi care te poate călăuzi spre virtute. Aceste scrieri pe care ţi le trimit te pot ajuta şi la aceasta. Ţine aceste reguli cât poţi de bine şi « înnoise-vor ca ale vulturului tinereţile tale »(Psalmul 102, 5).

Cât despre mine, trăiesc în acelaşi loc singuratic ca înainte. Slavă lui Dumnezeu ! Sunt sănătos şi ocrotit de mila lui Dumnezeu.

Dorindu-ţi ca totdeauna numai binele, rămân credinciosul tău frate, păcătosul Timotei

Mă înclin adânc în faţa ta.

* « Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl. »

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/06/two-letters-from-saint-moses-of-optina.html

O scrisoare a Sfântului Moise de la Optina către fratele său rămas în lume(I)

2010-06-17T11:04:00.002+03:00

"Suntem făcuţi pentru lucrarea cea bună, prin care în răstimpul acestei vieţi scurte să obţinem veşnica şi binecuvântata viaţă la care toţi suntem chemaţi prin harul lui Dumnezeu."
17 iulie 1814, Sihăstrie

Dragul meu frăţior, Alexandru Ivanovici, să te mântuieşti întru Domnul !

Am fost încântat să primesc scrisoarea ta care a purces dintr-o nepieritoare dragoste frăţească. M-am bucurat din adâncul inimii că eşti în viaţă şi sănătos. Aş fi bucuros şi să te ajut cu cărţi, dar ce păcat că suntem atât de departe unul de altul acum şi nu am posibilitatea să o fac. Dar pentru a-ţi împlini cererea, care cu adevărat mă bucură, împreună cu scrisoarea aceasta îţi trimit câteva scrieri pe care le-am copiat. Deşi puţine, conţin multe, ba s-ar putea spune, chiar tot ce e necesar pentru a călăuzi pe calea mântuirii. Sufletul tău să se folosească din plin de ele; hrăneşte-l zilnic cu cuvintele vieţii, cu rugăciune, şi cu toată fapta/ lucrarea cea bună – întocmai cum ne hrănim trupul cu tot felul de mâncăruri şi băuturi, prin care puterea noastră este reînnoită şi viaţa noastră întreţinută.

Dacă duhul evlaviei se împuţinează în tine nu este de mirare, deoarece tu te găseşti prins într-un cerc social unde vezi şi auzi tot ceea ce se opune duhului tău, iar inima ta ia parte la acele lucruri chiar dacă vrea, chiar dacă nu. De aceea te compătimesc. Dar, frăţioare, nu trebuie să-ţi neglijezi de tot sufletul. Trebuie cumva să-ţi aprinzi duhul evlaviei; printr-o citire duhovnicească sau prin rugăciune, chiar şi una scurtă, sau prin aducerea-aminte de viaţa veşnică şi prin împlinirea tuturor celorlalte porunci ale lui Hristos trebuie să te hrăneşti şi să creşti până la statura omului desăvârşit, până la măsura deplinătăţii lui Hristos(Efeseni 4, 13). Aminteşte-ţi de vameşul din Evanghelie, care urma o carieră aşa de ruşinoasă şi pernicioasă, dar nu renunţase să meargă la templu, chiar dacă acest mod de viaţă era complet opusă celor ce-i plac lui Dumnezeu. Şi odată s-a întâmplat că el i-a plăcut Domnului prin doar câteva cuvinte de pocăinţă şi a plecat de la templu mai îndreptat decât fariseul, acel zelos împlinitor al întregii legi.
Dragul meu, nu stinge de tot duhul şi nu te împuţina prin neglijenţă şi îngăduinţă excesivă faţă de trup şi risipirea minţii în închipuiri obsedante, ca nu cumva să suferi ca sluga cea leneşă/ nepăsătoare din Evanghelie, care a ascuns talantul primit la botez, talant care nicidecum nu trebuie să rămână îngropat şi fără roade în sufletul unui creştin.

[...] iată încă o cugetare pe care trebuie să o avem mereu în minte : că suntem muritori. Viaţa noastră este vremelnică şi foarte nesigură în privinţa ceasului morţii noastre. Pentru că, deşi ştim bine că vom muri, nu ştim când vom muri – azi sau mâine, mai devreme sau mai târziu, în timpul zilei sau în timpul nopţii? Aceste împrejurări sunt complet necunoscute fiecărei persoane – când coasa morţii va secera pe cineva şi în ce stare îl va găsi, pregătit prin fapte bune sau nepregătit şi plin de fapte rele. Pentru că în acelea în care găseşte o persoană, în acelea o va preda judecăţii înaintea lui Dumnezeu, şi prin faptele sale fiecare sau se va slăvi sau se va ruşina. Şi nimeni nu ne va ajuta nouă în ceasul morţii, numai lucrările bune împlinite întru Dumnezeu. Acum trebuie să vorbim despre faptele bune şi faptele rele, şi despre rezultatele lor. Ştim din Sfânta Scriptură că nu suntem creaţi doar ca să mâncăm şi să bem după poftă, să ne amuzăm fără grijă şi să ne petrecem vremea într-un mod plăcut. Suntem făcuţi pentru lucrarea cea bună, prin care în răstimpul acestei vieţi scurte să obţinem veşnica şi binecuvântata viaţă la care toţi suntem chemaţi prin harul lui Dumnezeu.

Şi viaţa noastră de aici este o lucrare necurmată, trupească şi sufletească, iar viaţa viitoare, una de răsplătire potrivit lucrării noastre. Dar trebuie să aflăm neapărat ce fel de lucrare va rodi într-o binecuvântată viaţă veşnică şi care lucrare va rodi o viaţă veşnică de amărăciune, astfel încât să fugim de una şi să ne ţinem mereu de cealaltă.

Omul are o natură dublă, trup şi suflet ; lucrarea sa este de asemenea îndoită. Una este numită « omul din afară », cealaltă, « omul lăuntric ». Aceatea două, unite în singurul ipostas uman, sunt aşa de departe una de alta pe cât este cerul de pământ. Şi sunt opuse una alteia, aşa încât unul care nu este luminat de duhul lui Hristos, nu ajunge să se cunoască pe sine şi nu poate evita dezastrul. Pentru că omul din afară este trup stricăcios, creat de Dumnezeu să slujească sufletului şi cere propriile satisfacţii ; omul lăuntric este sufletul nemuritor, creat după chipul şi întru asemănarea cu Dumnezeu, pentru fapte bune, şi are nevoi specifice de cultivare şi de satisfacere."

Sursa: http://www.johnsanidopoulos.com/2010/06/two-letters-from-saint-moses-of-optina.html

Mănăstirea Suzana – Maica Singlitichia

2010-06-16T15:13:00.002+03:00

« Cum a scăpat Doamna Arşicu de furtună.

În 1740 a fost ridicată, de către Suzana Arşicu, fondatoarea mănăstirii, o biserică din bârne. Suzana Arşicu, femeie înstărită, venea de la Săcele, din Ardeal şi a mulţumit astfel Domnului că a scăpat teafără dintr-o furtună care a prins-o pe drum. A fost cea dintâi stareţă.

Biserica, purtând hramul Sf. Ierarh Nicolae, a trăit un veac şi a fost înlocuită cu o alta. Soborul mănăstirii hotârase atunci să schimbe hramul cu acela al unui sfânt a cărui sărbătoare să fie vara. Dar în ajunul sfinţirii cerul s-a acoperit cu nori, râurile au ieşit din matcă, inundând văile. Puhoiul i-a surprins pe toţi cei ce veneau la serbare, luându-le bagajele, veşmintele, cărţile şi mirodeniile sfinte. Au scăpat totuşi teferi şi, în locul slujbei de sfinţire, au făcut una de mulţumire lui Dumnezeu pentru înlăturarea pericolului, hotărând ca şi în viitor hramul bisericii să se serbeze la 6 decembrie, ziua Sf. Ierarh Nicolae.

Biserica de azi s-a ridicat între 1880 şi 1882, în timpul stăreţiei maicii Natalia Perlea. S-a păstrat acelaşi hram, fără a îndrazni cineva să se mai gândească la vreo schimbare. Mănăstirea mai are o bisericuţă - Paraclisul - construită în 1911, pe vremea maicii stareţe Tomaida Perlea, cu hramul Acoperâmantul Maicii Domnului.

Aceasta este casa mea.

Povesteşte maica stareţă Singlitichia Marin:

"La noi nu este propriu-zis o viaţă de obşte, fiindcă nu prea avem ce munci la câmp, unde să ne întâlnim. E mai mult o viaţă de sine. Măicuţele primesc fiecare o casă şi îngrijesc de ea. Unele au pe lângă ele o ucenică, iar când trec în lumea drepţilor, aceasta le ia locul. Maicile stau câte două sau trei într-o casă. E loc destul".

Curtea mănăstirii respiră larg, dar clădirile ţin una de cealaltă, alcătuind un spaţiu compact, menit să reziste. Casa aceea şi cu cealaltă sunt cele mai vechi care au rămas în acest aşezământ. Sunt de pe la 1860. Dincolo este casa pentru oaspeţi. Nu are multe camere. Mai vin directori, ambasadori...Pot fi primiţi omeneşte. Şi măicuţele găzduiesc oameni în casele lor. Toate închiriază camere. Dar dacă s-ar face turism organizat, n-ar mai putea fi ţinuţi deoparte vizitatorii de treburile mănăstirii. Ar fi un du-te vino prin curte, prin biserică...A, cu acareturi separate, altfel ar sta lucrurile. Aceea verde este casa mea. Aici unde v-am primit este stăreţia, cum scrie pe uşă, dar aceea verde este casa mea".

Nu se poate nimic fără trudă.

"Eu am venit la mănăstire în 1940. Acum am 79 de ani. În 1990 m-am dat deoparte. Le-am spus: "Poate vreţi să puneţi pe o maică mai tânără". Dar ce să facă o maică tânără cu aşa o povară pe umeri? E răspundere mare".

Măicuţele mai câştigă bani, puţini, cu icoanele, cu lumânările...Banii se duc iute, totul e scump în ziua de azi. S-au zugrăvit pereţii bisericilor şi uite-i numai cum se cojesc. A fost o firma de la Bucureşti. N-au curăţat zugrăveala veche.

În rest, doar nişte fâneţe, care sunt date oamenilor în parte. Jumătate oamenii, jumătate mănăstirea. Pun cartofi, că altceva nu se face cu vremea de aici. Plouă, e răcoare... Şi fructele se trec repede, de atâta ploaie. Două măicuţe lasă furcile cu care strâng iarba şi încep să vorbească. Omul cu coasa le priveşte liniştit.

"Avem cinci vaci, am avut şapte. Şi mai avem patru viţei. E mult de muncă, nu se face nimic fără trudă. Acum aducem tot ce ne trebuie la mănăstire cu Dacia, dar am cărat şi cu spinarea, multă vreme".

Nu s-ar putea face lucrările dacă n-ar fi cei cu stare, care fac donaţii. Stranele acestea le-au plătit niste oameni pe care i-a cunoscut măicuţa stareţă la masă la protopop. Acum se fac aleile cu nişte meşteri şi abia apoi poate fi chemat cineva să cosească iarba, că s-a mărit peste măsură.

Vor oamenii să vină la noi.

Pictura bisericii, în ulei, este opera maestrului Petre Nicolau, ucenic al lui Gheorghe Tăttărescu. Tot ale mănăstirii sunt o colecţie de icoane pictate pe lemn şi sticlă, numeroase cărţi vechi, obiecte de cult. Icoanele sunt îmbrăcate în argint aurit.

O măicuţă de 18 ani îndrumă grupurile de copii printre minunile făurite de mâinile omeneşti. Nu e destulă lumină, iar maicuţa ghid ne explică, bine ancorată în peisajul civilizaţiei moderne, că neonul este de 60 de wati, iar starterul numai de 20. Trebuie potrivit ca să facă aprinderea.

Copiii au scris în caietul de 48 de file de la intrare: "Această mănăstire este cu adevărat deosebită."; "Am fost în vizită la această mănăstire frumoasă."; "Mi-a plăcut foarte mult această vizită in care am văzut lucruri vechi, deosebite." ("Trebuie să ne luăm un registru mai mare, unul adevărat", zice maica stareţă Singlitichia Marin).

[...]

"La sărbătorile mari facem slujba la şapte şi jumătate seara şi ţine până noaptea la douăsprezece. Mai vin din oraş, din Văleni şi chiar din Ploieşti, să se cunune sau să-şi boteze copiii. La început am fost criticate, că oamenii nu sunt din parohia noastra, de ce vin la noi? Le-am zis: "Ce să facem, să-i dam înapoi de pe poarta mănăstirii? Biserica nu poate să facă asta. Faceţi dumneavoastră ceva, să vină la dumneavoastră, să nu mai vrea să vină la noi". N-a mai zis nimeni nimic de-atunci".

http://romania.ici.ro/ro/turism/m_suzana.html

***

La hramul Mănăstirii Suzana – 1 octombrie 2007 –

Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru!

Să ne acopere Maica Domnului cu preacinstitul ei Acoperământ, ce s-a prăznuit astăzi! Am trăit o mare şi nesperată bucurie, la Suzana, mănăstirea unde mă duceam foarte des într-o vreme, prima în care am intrat după ce am simţit nevoia acută de a mă întoarce la Dumnezeu.

Dar nu sărbătoarea hramului în sine, cât maica Stareţă, Singlitichia stavrofora, m-a umplut de bucurie fără să înţeleg exact cum. Sunt încă sub imperiul celor trăite, care scapă atât înţelegerii, cât şi cuvintelor mele sărace. Am emoţii, pentru că aş vrea să pot evoca personalitatea acestei stareţe cât mai viu şi mai apropiat de realitate, pe măsura celor ce a deşteptat în mine. Are 85 de ani, e născută pe 14 octombrie, de Cuvioasa Parascheva. Ca vârstă şi duh, aparţine aceleiaşi generaţii cu Părintele Justin Pârvu de la Petru –Vodă. Are aceeaşi vitalitate surprinzătoare cu Bătrânul. Îmi părea cea mai tânără din toată obştea şi cea mai frumoasă, cu faţa iluminată de har. Are o voce gravă, guturală chiar, este foarte rapidă în mişcări, sprintenă, micuţă de statură şi ascetică, cu privirile învăluite de o aură dumnezeiască, cufundată în rugăciune deseori. Am înţeles, după ce ne-a spus câteva cuvinte de întâmpinare şi de folos, că era foarte bucuroasă de oaspeţi, pentru a căror bună primire a pus în mişcare o întreagă mănăstire de sine, în care maicile nu sunt obişnuite cu primirea străinilor, fiecare având, periodic, musafirii personali, cunoscuţi şi uşor de găzduit. A stat în picioare printre noi până ce a găsit loc fiecăruia, încercând să-i mulţumească pe toţi. Cea mai mare grijă a avut să se respecte rânduiala slujbei şi obiceiurile îndătinate, moştenite de la maicile bătrâne, aşa cum ne-a explicat.

Am simţit un regret imens că e atât de bătrână şi nu o mai lasă Domnul mult cu noi, ca să ne folosim de înţelepciunea şi harismele ei, acumulate într-o viaţă dăruită lui Hristos. Deşi o mai văzusem, n-o mai auzisem vorbind niciodată. M-a cucerit. I-am sorbit cuvintele de pe buze. A spus că noi, mireni şi monahi, muncim prea mult, ba chiar ca nebunii, fiindcă aşa e secolul, şi uităm să ne bucurăm sufletele. Au fost aşa de impresionate de muzica psaltică a băieţilor de la Ploieşti, Ne-a spus că maicile au plâns, iar bătrâna Pamfilia i-a mărturisit că nu-i mai trebuie nici mâncare, atât s-a hrănit cu cântările duhovniceşti. Ce suflete au! Nu le putem noi pricepe curăţia şi sfinţenia! Dar o simţim! Spunea că Domnul ne mai lasă pe lume ca să ne îndreptăm, să facem faptele iubirii de aproapele, să-i spunem o vorbă bună când are nevoie, să nu ne supărăm pe el atunci când ne supără, să-i dăm fiecăruia ce are nevoie. Cât mi-am dorit să nu-i uit cuvintele! dar tot le-am uitat.

La urmă, după ce s-a terminat masa, am alergat la ea şi, cu un curaj incredibil, i-am cerut binecuvântare şi am rugat-o să mai spună şi altă dată cuvânt de folos pentru noi; a zâmbit, mi-a zis că numai părinţii dau binecuvântări, dar mi-a pus amândouă mâinile pe cap. Am fost fericită! I-am sărutat mâna cu toată dragostea. Şi-a amintit că am mai fost la ele în mănăstire, ceea ce m-a făcut şi mai fericită. La plecare, i-am spus părintelui Andrei, duhovnicul lor, că au o adevărată comoară duhovnicească în maica stareţă. Am văzut o maică duhovnicească în carne şi oase! Mare e Dumnezeu! Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, ca să citez şi eu Psaltirea, cum a făcut şi maica, zicând: „Fereşte-te de rău şi fă binele!”(Ps 36, 27), din catisma ce se citeşte lunea dimineaţa.

***

Mănăstirea Suzana. Situată la o distanţă de 40 km de oraşul Valenii de Munte, pe valea râului Teleajen, Mănăstirea Suzana – monument istoric – este aşezată pe un tăpşan înconjurat de păduri de brazi şi fagi. Pe aceste locuri, prima aşezare monahală a fost ridicată în anul 1740. Aceasta era o biserică din bârne ce purta hramul ‘’Sf. Ierarh Nicolae’’, hram pe care îl are şi astăzi.

Numele de Suzana îl moşteneşte de la ctitora Stanca Arşicu din Săcele Braşov, care, călugărindu-se, s-a numit Suzana.

Biserica din lemn a durat 100 de ani şi, devenind necorespunzătoare, a fost înlocuită cu o alta din zid care şi aceasta, din păcate, s-a năruit la un cutremur. Actuala biserică a fost construită între anii 1880-1882 în vremea stăreţiei maicii Natalia Perlea, mătuşa marelui dirijor Ionel Perlea, şi cu ajutorul ctitorului Filip Treti precum şi al altor oameni de bună credinţă. Pictura deosebită a bisericii este executată în ulei şi se datoreşte mesterului Petre Nicolau, ucenic al lui Gh. Tăttărescu. Ea a fost restaurată în anul 1976 de pictorul Gheorghe Vânătoru. Mănăstirea mai are încă o bisericuţă – Paraclisul- cu hramul ‘’ Acoperământul Maicii Domnului’’ care a fost construit în anul 1911 în vremea maicii stareţe Tomaida Perlea.

Intr-un spaţiu special amenajat, mănăstirea mai deţine şi o minunată colecţie în care sunt expuse icoane pictate pe lemn şi pe sticlă, numeroase cărţi vechi cu litere chirilice, precum şi alte obiecte de cult.

Întregul ansamblu al mănăstirii a fost restaurat între anii 1965-1970, în timpul adormitului întru Domnul, Fericitul Patriarh Justinian, dându-i-se o nouă şi frumoasă înfăţişare.

Pe larg despre Mănăstirea Suzana:

http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-munteniei-dobrogei/manastirea-suzana-68186.html

Imagini la :

http://monicadaniela84.blogspot.com/2009/07/manastirea-suzana.html

Tâlcuire la Psalmi: "Toate poruncile Tale sunt adevăr!"

2010-06-16T09:16:00.001+03:00

"Toate poruncile Tale sunt adevăr; cu nedreptate m-au prigonit, ajută-mi”(Psalmul 118, 86)

« Toate poruncile Tale, zice, sunt adevărate, prin care porunceşti ca nimeni să nu nedreptăţească pe nimeni. Eu însă sunt nedreptăţit, pentru aceasta ajută-mi, dar mai vârtos ajută-mi şi izbândeşte legilor Tale, care se calcă de cei nedrepţi ». Această zicere este însă pentru nevăzuţii vrăjmaşi*.

*Zice, însă, Apollinarie:

« Nu închipuire, nu simbol sunt poruncile Tale, cu nedreptate m-au gonit ». Se poate însă a se goni şi cu dreptate, şi cu nedreptate : cu dreptate se goneşte cel ce viază cu călcări de lege, iar cu nedreptate, dreptul şi iubitorul de adevăr, pentru adevăr facându-se vrăjmaş oamenilor. »

Pătimirea Sfintei Fecioare şi Muceniţe Achilina (13 iunie)

2010-06-13T22:30:00.008+03:00

« ...te rog să nu ai milă de mine, ci te arată mai aspru,

ca, din răbdarea mea, să ştii că

cei ce nădăjduiesc pentru Hristos rămân nebiruiţi”

Vieţile Sfinţilor pe luna iunie

"Doamne Dumnezeul meu, Atotputernice, mulţumesc Ţie că mi-ai arătat sfârşitul pătimirii mele. Pe Tine Te slăvesc, Dumnezeul şi făcătorul meu, că nu în deşert mi-am săvârşit măsura alergării mele. Te binecuvintez pe Tine, Ziditorul a toate, că pe muncitor l-ai ruşinat, iar pe mine mă învredniceşti cununii celei nestricăcioase. Deci, primeşte în pace sufletul meu, ca, lăsând aici pe cele pămînteşti, să câştig acolo pe cele cereşti".

În cetatea Palestinei, care se numeşte Vivlos,( http://www.lgic.org/en/photos2_byblos.php)vieţuiau nişte creştini care învăţaseră credinţa cea în Hristos de la Sfinţii Apostoli. Unul dintre aceia cu numele Evtolmie, petrecând cu plăcere de Dumnezeu în cinstita însoţire, Domnul i-a dat binecuvântarea Sa şi femeia lui, zămislind în pîntece, a născut o pruncă, pe care a numit-o Achilina.

Când prunca era de patru luni, maica ei, luând-o, a dus-o la episcopul Evtalie; iar acela, însemnând pe acea copilă cu semnul Sfintei Cruci în numele Domnului nostru Iisus Hristos, i-a pus numele Achilina şi, după două luni, a luminat-o cu Sfântul Botez. Când era de un an, tatăl ei, Evtolmie, s-a mutat din cele pământeşti la cele cereşti, iar maica creştea pe pruncă după obicei. Deci, fiind de şapte ani, a învăţat-o toate obiceiurile care se cuvin creştinilor. Acea copilă, cu cât înainta cu anii în vârstă, cu atât mai mult se umplea de Duhul Sfânt şi se înfrumuseţa cu darul lui Hristos, în care a sporit atât de mult, încât, în puţinii şi nesăvârşiţii ani ai tinereţilor sale, a călcat poruncile păgânilor împăraţi, cele pentru închinarea idolilor, puse înaintea tuturor, le-a răsturnat cu bărbăţie şi le-a batjocorit, precum se va arăta în cuvântul ce urmează:

Când fecioara era de zece ani, chema neîncetat pe Dumnezeu în rugăciuni şi, în al şaptelea an al împărăţiei lui Diocleţian, un oarecare Volusian, fiind născut mai mult sataniceşte decât omeneşte, a luat antipatia laturii Palestinei. El, neştiind pe adevăratul Dumnezeu făcătorul a toate, a început cu toată răutatea a prigoni pe dreptcredincioşii închinători ai adevăratului Dumnezeu. Mulţi viteji pătimitori ai lui Hristos, săvârşind cu bărbăţie nevoinţele lor, s-au învrednicit bunurilor celor nevestejite. Într-acea vreme şi fericita fecioară Achilina, care ştia bine pe Dumnezeu, adeseori sfătuia pe fecioarele cele de o vârstă cu ea, zicându-le:

"Ce vă foloseşte pe voi cinstirea idolilor celor mulţi şi nesimţitori? Au nu ştiţi, că cei ce cred în ei şi li se închină lor au nădejde zadarnică, oarbă, vătămătoare de suflet şi diavolească? Căci acei zei, fiind ei înşişi morţi şi neputincioşi, cum pot să facă bine altora?"

Fecioarele cele de o vârstă cu ea o întrebau:

"Dar tu pe care Dumnezeu cinsteşti?"

Achilina a răspuns:

"Pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele dintr-însa; pe Acela Îl cinstesc şi Aceluia după vrednicie mă închin, Care din veci a făcut bine tuturor. Cred întru El şi nădăjduiesc spre Dânsul, că El este puternic să facă bine până la sfîrşitul lumii celor ce-L cheamă pe El".

Atunci, cele de o vârstă cu ea, i-au zis:

"Noi am auzit că pe Dumnezeul cel propovăduit de tine iudeii L-au răstignit pe Cruce, pe care a şi murit".

Sfânta a răspuns:

"Moartea nu are stăpânire asupra Lui, pentru că nu a înviat numai El singur, ci a înviat şi pe cei ce muriseră cu moarte bună şi pe care i-a răscumpărat cu cinstitul Său sânge şi i-a înviat. El, văzând pe om rătăcit din calea cea adevărată, a voit a se întoarce şi a se face om, ca să ridice firea noastră cea căzută şi să o povăţuiască la calea cea mântuitoare, pierzând înşelăciunea diavolească, şi să ne dăruiască darul cel împreunat cu adevărul".

Fecioarele acelea au întrebat-o:

"Cine este Acela care a fost răstignit?"

Achilina a răspuns:

"Mântuitorul tuturor, ziditorul şi iubitorul neamului omenesc, Care a voit ca pe omul cel vechi să-l îmbrace în cel nou, prin apă şi prin duh; răbdând pătimirile de bună voie, S-a suit pe Cruce, voind să mântuiască nu numai pe cei ce vieţuiesc pe pământ, dar şi pe cei ţinuţi în iad să-i dezlege din legăturile morţii, înviind a treia zi, a arătat cu adevărat că, la a doua venire a Sa, are să fie la toţi învierea din morţi cea de obşte".

Atunci, cele ce vorbeau cu dânsa au zis:

"Dacă Acela, pentru care tu grăieşti, a făcut atâtea bunătăţi în lume, atunci pentru ce iudeii, din al căror neam a fost şi El, nu Îl au ca pe un Dumnezeu?"

La acestea, înţelepţita de Dumnezeu Achilina, a răspuns:

"Totdeauna neamul jidovesc s-a abătut din calea cea dreaptă, fiindcă, având sufletul orbit de răutate şi cerbicea învârtoşată, leapădă cele ce sunt drepte şi adevărate; de aceea s-au lepădat de Acela care le-a făcut mult bine, dându-L lui Pilat, spre a fi răstignit pe Cruce".

Fericita fecioară, grăind adeseori acestea cu acele fecioare, Nicodim, unul din slugile antipatului, auzind cele spuse, a alergat la antipat şi i-a spus, că în acea cetate este o fecioară care nu se supune poruncilor împărăteşti pentru cinstirea zeilor, socotindu-i de nimic şi numindu-i diavoli; iar pe Unul, Care S-a răstignit, Îl propovăduieşte Dumnezeu şi întoarce şi pe celelalte fecioare de la părinteasca cinstire de zei. Antipatul, aflând acestea, a trimis pe slujitori să prindă pe fericita fecioară. Sfânta Muceniţă Achilina, fiind prinsă la pătimire în al doilea an al antipatiei lui Volusian şi al doisprezecelea an de la naşterea sa, a fost adusă la păgâneasca judecată.

Antipatul i-a zis mai întâi:

"Oare tu te împotriveşti poruncilor împărăteşti şi amăgeşti pe alte fecioare ca să nu se supună zeilor noştri şi le îndemni să se închine Omului Cel răstignit? Nu ştii că împăraţii au poruncit ca pe cei ce mărturisesc pe Iisus să-i dăm la tot felul de munci şi la pedeapsă cu moartea? Deci, lasă şi tu pe Cel răstignit şi adu cinste şi jertfă zeilor celor fără de moarte, ca să nu ne sileşti să te dăm la munci".

Fericita Achilina a răspuns:

"O, antipate, de mă vei da la munci amare, îmi vei fi mijlocitor a căpăta cununa cea nestricăcioasă, pe care aştept s-o iau de la Mântuitorul meu; de vreme ce pe El Îl mărturisesc şi nu mă voi lipsi de Dânsul nicidecum, măcar de aş fi în cele mai cumplite munci. Pentru aceea, nu zăbovi, ci caută asupra mea tot felul de munci, ca să mă cunoşti că stau înaintea ta înarmată cu credinţă şi nu mă tem nici de tine, nici de muncile tale".

Iar Volusian a început a o îndemna cu cuvinte înşelătoare, zicând:

"Te văd că eşti încă tânără, bineîncuviinţată şi frumoasă; deci mă milostivesc spre tine pentru că de te voi da la munci, atunci îndată toate mădularele tale cele tinere se vor zdrobi; căci muncitorii sunt nemilostivi şi, după cumplitele munciri, te vor da la amară moarte şi te vor lipsi de tânără de viaţă, şi nu-ţi va ajuta Dumnezeul creştinesc pe care Îl mărturiseşti".

Sfânta a răspuns:

"Nu-mi trebuie milostivirea ta, căci, dacă ţi se pare că te milostiveşti spre mine, cu aceasta mai mult voieşti să mă vatămi; deoarece te sârguieşti să mă depărtezi de adevăratul Dumnezeu. Deci, te rog să nu ai milă de mine, ci te arată mai aspru, ca, din răbdarea mea, să ştii că cei ce nădăjduiesc pentru Hristos rămân nebiruiţi".

Antipatul, văzând că nu poate nicidecum să întoarcă de la mărturisirea ei pe roaba lui Hristos, a poruncit să o bată peste faţă, zicându-i:

"Iată începutul muncilor! Îţi sunt dulci şi bine primite?"

Achilina a răspuns:

"O, muncitorule fără de omenie, de vreme ce ai îndrăznit a bate faţa cea zidită după chipul lui Dumnezeu, apoi să ştii că Acela, al Cărui chip îl porţi, nu te va ierta în ziua judecăţii Sale".

Judecătorul a spus:

"Eu socotesc că marii noştri zei ţin în mâinile lor mântuirea a toată lumea; deci, în veacul ce va veni vor avea asemenea în stăpânirea lor mântuirea tuturor".

Zicând aceasta, a poruncit la doi ostaşi a dezbrăca pe fecioara de hainele ei, să o întindă pe pămînt şi să o bată fără de milă, zicând şi aceste cuvinte:

"Achilino, unde este Dumnezeul tău de care ai zis că nu mă va ierta la judecata Sa, să vină aici şi să te scoată din mâinile mele?".

După aceasta, a poruncit celor ce o băteau să înceteze, şi a zis către fericita:

"Achilino, ascultă-mă pe mine cel ce te sfătuiesc de bine, lasă-ţi sălbăticia aceasta şi te depărtează de la creştinescul eres, dacă voieşti să scapi de munci; pentru că cine a ieşit izbăvit din mâinile mele, nădăjduiesc spre Acela, Care singur nu S-a izbăvit, fiind răstignit şi pe cine din cei ce-L cinstesc l-au lăsat împăraţii noştri să trăiască?"

Sfânta Achilina a răspuns la acestea:

"O, prea cumplitule muncitor, socoteşti oare că simt muncile cele puse de tine asupra mea? Să ştii aceasta cu adevărat, că pe cât tatăl tău, diavolul, îţi dă meşteşugiri asupra mea, pe atât şi mai mult Dumnezeul meu îmi dă putere şi răbdare!"

Volusian s-a mirat, văzând o vitejească mărime de suflet ca aceea a fericitei fecioare, apoi a zis:

"Te las câteva zile să te gândeşti şi să te înţelepţeşti a te închina zeilor, pentru care vei dobândi viaţa pe pămînt şi de la împărat cinste vrednică".

Sfânta l-a întrebat:

"Câte zile îmi vei lăsa pentru aceasta?"

Volusian a răspuns:

"Atâtea câte vei voi tu".

Achilina a zis:

"Te rog pentru aceea, să nu-mi laşi să mă socotesc nici o zi şi nici chiar un ceas, pentru că eu din copilărie am învăţat a mă închina la Unul Dumnezeu şi a alerga la El, Care, petrecând în cer, caută spre cei de pe pămînt!"

Volusian, văzînd pe fecioară neschimbată în dragostea adevăratului Dumnezeu, a zis într-însul:

"În zadar sunt sfaturile şi ostenelile mele".

Şi astfel, mâniindu-se, a poruncit să găurească capul prin urechi cu ţepuşi de fier înroşite în foc. După ce muncitorii au făcut aceasta, fierbinţeala focului a străbătut-o prin creier, încât curgea pe nările nasului creier cu sânge amestecat. Iar fericita, aflându-se într-o pătimire ca aceea, se ruga lui Dumnezeu, zicând:

"Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai hrănit din pruncie şi mi-ai luminat gândurile cele ascunse ale inimii cu razele dreptăţii şi m-ai întărit pe mine cu puterea ta cea tare şi bărbătească, ca să pot sta împotriva vrăjmaşului diavol; Tu, Cel ce ai descoperit adâncurile înţelepciunii celei adevărate şi mari celor ce cred în Tine, săvârşeşte alergarea nevoinţei mele şi-mi fereşte nestinsă făclia fecioriei mele ca şi eu să intru împreună cu cele cinci fecioare înţelepte, în neîntinata Ta cămară, ca acolo să mă învrednicesc a Te slăvi pe Tine, Împlinitorul durerilor mele".

Acestea grăindu-le, Sfânta Muceniţă Achilina a căzut ca moartă, din pricina cumplitelor dureri. Antipatul, socotind-o că a murit, a poruncit ca, tîrând-o de acolo, să o arunce afară din cetate spre mâncarea câinilor, judecând-o pe dânsa nevrednică de îngroparea omenească, deoarece, defăimînd poruncile împărăteşti, s-a lepădat de zeii romanilor. Şi astfel muceniţa a zăcut toată ziua aruncată în drum. Deci, sosind miezul nopţii, îngerul Domnului a venit la fericita şi, atingându-se de dânsa, a zis:

"Scoală-te şi fii sănătoasă şi, ducându-te, ceartă pe Volusian că el şi sfaturile lui sunt de nimic!"

Atunci, Sfânta Achilina îndată s-a sculat sănătoasă, şi, lăudând pe Dumnezeu, zicea:

"Mulţumescu-Ţi Ţie, Făcătorule al vieţii mele, Cel ce mi-ai dat sănătate şi din necurăţie ai izbăvit pe roaba Ta; că Tu, Doamne, mai înainte de veci ai fost, în veci vei petrece şi nu este alt Dumnezeu afară de tine. Deci, cu smerenie mă rog Ţie, ca, după ce voi săvârşi nevoinţa pătimirii, la Tine să mă învrednicesc de cununa slavei Tale şi, îndulcindu-mă de adevăratele Tale făgăduinţe, să Te laud pe Tine împreună cu cetele sfinţilor Tăi, care au pătimit pentru Tine".

Iar Domnul de sus i-a răspuns ei: "Vino, că îţi va fi ţie precum ai cerut!"

Auzind fericita aceasta, s-a veselit foarte mult şi a mers în cetate, unde, ajungând la porţile ei, îndată s-au deschis singure. Deci, fericita a mers la palatele lui Volusian, precum o povăţuise pe ea îngerul Domnului; şi, intrând acolo fără să fie oprită de cineva, a stat înaintea antipatului pe când el dormea. Antipatul, deşteptându-se din somn şi văzând-o pe ea stând înaintea sa, s-a înspăimântat, şi chemând pe servitorii săi le-a zis:

"Cine este aceasta care stă înaintea mea?"

Iar ei, aducând lumânări, au zis:

"Aceasta este cu adevărat Achilina, care, după bătăile cele multe fiind moartă, ai poruncit să o aruncăm afară din cetate spre mâncarea câinilor".

Acestea auzindu-le antipatul, mai mult s-a înspăimîntat şi a poruncit ca, luând-o pe ea, să o păzească până dimineaţa. Deci, după ce s-a făcut ziuă, a adus-o pe ea înaintea judecăţii sale şi a întrebat-o:

"Tu eşti Achilina?"

Sfânta a răspuns:

"O, fărădelege om, văd că şi cu ochii inimii tale eşti orbit de tatăl tău diavolul; oare nici cu ochii cei trupeşti nu vezi? Eu sunt Achilina, roaba Domnului, şi stau în faţa ta".

Iar antipatul, ştergându-şi ochii cu mâna, a rămas întru nepricepere şi zicea întru sine:

"Dacă n-a murit când i-am găurit capul şi când i-am scos creierii, ce fel de munci poate să o vatăme pe ea?"

Spunând aceasta, a poruncit să o taie, zicând:

"Pe Achilina, apărătoarea necuratului eres creştin, cea de ani tânără şi mare fermecătoare, care a necinstit pe zeii cei fără de moarte şi nici nu s-a supus împărăteştilor porunci, măcar că ne-am ostenit mult a o pleca pe ea de la o nebunie ca aceea, dar n-am putut să o întoarcem; de aceea, după multe munci, care nu s-au atins câtuşi de puţin de acea fermecătoare, poruncim ca, scoţând-o afară din cetate, să i se taie capul".

Fericita fecioară, auzind acest răspuns de moarte, a mers de voie afară din cetate, la locul cel de tăiere, la care ajungînd a cerut voie un ceas să se roage lui Dumnezeu. Deci, ridicându-şi ochii spre cer, zicea:

Astfel rugându-se fericita, s-a auzit glas din cer, zicând:

"Vino, fecioară aleasă, ceea ce ai călcat mânia muncitorului şi boldul diavolului prin nevoinţa ta l-ai sfărâmat, primeşte răsplătirea cea gătită ţie".

Acest glas, venind de sus spre dânsa, mai înainte să-şi ridice călăul sabia spre grumazul său, sfânta muceniţă a lui Hristos a adormit desăvârşit cu somn de moarte. Călăul, văzând că muceniţa îşi dăduse sufletul său chiar nesăvârşind porunca antipatului, a tăiat cu sabia capul cel mort al fericitei fecioare şi atunci a curs din tăietură lapte în loc de sânge. Creştinii care erau acolo, luând moaştele ei cele mai scumpe decât mărgăritarul, ungându-le cu aromate de mult preţ şi, învelindu-le cu pânze subţiri şi noi, le-au îngropat în mormânt, cu cinste, în cetatea Vivlos; iar de la mormântul ei li se dădeau bolnavilor multe tămăduiri întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
***Sfânta Muceniţă Achilina a pătimit în timpul domniei lui Diocleţian, în anul 289 după Hristos.

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-13-sf_achilina.html

http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2010/06/st-akylina-aquilina-virgin-martyr.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Byblos

Despre calea vieţii şi calea morţii

2010-06-12T23:37:00.001+03:00

"Căile lui Dumnezeu ni se par din când în când rele numai

din pricina păcatelor noastre"

Unele căi par drepte în ochii omului, dar sfârşitul lor sunt căile morţii(Pildele lui Solomon 14 : 12).

Oamenilor uneori li se pare că vieţile celor nelegiuiţi sunt drepte, pentru că ei, fără de Dumnezeu fiind, reuşesc în toate şi sunt mereu bogaţi. O, de ar vedea ei care sunt şi sfârşiturile unor astfel de vieţi ! Ei ar fi îngroziţi şi ar fugi ca de foc să calce pe urmele lor!

Dacă sfârşitul unei căi este pieirea, atunci cum ar putea fi bună calea aceea ?

Prin urmare, o, omule, să nu mai zici că este dreaptă calea căreia tu nu îi vezi şi capătul. Tu întrebi : dar cum aş putea eu, om limitat şi slab, să văd sfârşitul cel nevăzut al unei căi lungi ? Tu poţi vedea acel sfârşit în două moduri : citind Sfintele Scripturi sub oblăduirea şi în lumina trăirii Ortodoxiei şi observând sfârşitul căii vieţii celor din jurul tău care mor înaintea ta. Chiar şi aşa, tot primul mod este mai de încredere, şi dacă te lipeşti cu toata puterea ta de el, atunci cunoaşte că nu te vei împiedica niciodată în noaptea morţii celei veşnice.

Doar acea cale şi acea viaţă este dreaptă care este arătată de Domnul dreaptă. Toate celelalte căi, care pot părea drepte minţii tale, dar care nu sunt şi calea arătată de Domnul, sunt rele şi fatale. Iată, până şi fiarele cele sălbatice au căile lor, dar oare vei merge pe ele dacă ţi se par ţie adevărate ? Nu, tu nu trebuie să mergi pe ele, afară doar dacă vrei să cazi în fălcile acelor fiare sălbatice. Ci tu să umbli doar pe căile lui Dumnezeu, chiar dacă ţie nu-ţi par bune, căci ele drepte sunt. Căile lui Dumnezeu ni se par din când în când rele numai din pricina păcatelor noastre. Dacă am fi fără păcat, dacă minţile noastre nu ar fi strâmbate de păcat, nouă nu ne-ar mai putea părea nici măcar o clipă că mai există şi alte căi drepte în afară de căile Domnului. Dar minţii celei strâmbate de păcat multe din căile morţii îi par căi ale vieţii şi singura care este adevărată îi pare falsă.

O Atotvăzătorule Doamne, Călăuzitorule al nostru, îndreptează minţile noastre ca pe căile cele rele noi să nu umblăm. O Stăpâne Iisuse Hristoase, Tu eşti singura Cale, Adevărul şi Viaţa, iar cele căi pe care noi ni le născocim în afară de Tine rele sunt, minciună şi moarte.

Ci numai Ţie în veac Ţi se cuvine mulţumita şi slava. Amin.

Proloagele de la Ohrida, volumul I(13 iunie)

Sihaştrii şi Sfânta Împărtăşanie

2010-06-12T22:05:00.001+03:00

Mare şi minunată este taina Sfintei Euharistii! Până şi anahoreţii şi sihaştrii nu tânjeau după nimic altceva decât după posibilitatea de a primi Sfintele Taine. Sfânta Maria Egipteanca l-a implorat pe Sfântul Zosima să-i aducă Sfânta Împărtăşanie la Iordan şi să o împărtăşească. Întorcându-se de la Sfântul Onufrie, Cuviosul Pafnutie a găsit o umilă comunitate de patru tineri asceţi în deşert. Când Sf. Pafnutie i-a întrebat dacă şi cum au primit Sfânta Împărtăşanie, ei au răspuns că un înger al lui Dumnezeu îi cerceta în fiecare sâmbătă şi duminică şi le administra Sfintele Taine. Pafnutie a rămas cu ei până sâmbăta următoare şi s-a convins. Când s-a luminat de ziuă sâmbătă dimineaţă, întreaga comunitate a fost învăluită cu o mireasmă nespus de minunată şi, pe când erau la rugăciune, un înger al lui Dumnezeu în chipul unui tânăr frumos, strălucitor ca lumina[ soarelui], şi-a făcut apariţia cu Preacuratele Taine. Pafnutie s-a înspăimântat şi a căzut cu faţa la pământ de frică. Dar ei l-au ridicat şi l-au adus la înger ca şi el, dimpreună , să se cuminece din mâinile îngerului.

Potrivit propriei mărturii, Sfântul Onufrie a primit şi el Sfânta Împărtăşanie din mâinile unui înger aşa cum s-a întâmplat cu mulţi anahoreţi şi eremiţi. Deci este greşit cu totul să credem că sihaştrii şi eremiţii nu primeau Sfânta Euharistie. Dumnezeu, Care avea grijă de hrana lor trupească, nu i-a lăsat fără hrana cea de-Viaţă-Dătătoare a Trupului şi Sângelui Domnului Hristos.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Sursa:

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/06/recluses-and-holy-communion.html

Icoana :

http://www.crestinortodox.ro/diverse/sfanta-maria-egipteanca-icoana-liturgica-caintei-69637.html

Nevoia de modele : Sfântul Arhiepiscop Luca al Crimeei

2010-06-11T19:23:00.003+03:00

Medicul credincios

Moartea soţiei a fost cu siguranţă un eveniment curemurător în viaţa lui Valentin[Voino Iaseneţki]. Peste puţin timp Dumnezeu l-a chemat... »la treapta cea mai de sus a preoţiei ». Mulţi medici şi alţi cunoscuţi şi prieteni ai lui considerau că moartea Anei l-a influenţat direct să se întoarcă spre Biserică. Însă lucrurile nu s-au petrecut aşa. Valentin avea o credinţă foarte adâncă şi această credinţă transpărea din viaţa şi din faptele lui. Dragostea lui pentru pacient şi interesul mare pentru omul suferind izvorau din credinţa lui profundă în Dumnezeu. Este foarte caracteristic că înainte de a începe operaţia îşi făcea întotdeauna semnul crucii. În sala de operaţii avea atârnată icoana Maicii Domnului. Se ruga fierbinte în faţa icoanei pentru câteva minute. Apoi cu o bucată de bumbac înmuiată în iod făcea semnul crucii pe corpul pacientului, în locul în care trebuia făcută operaţia. Abia după toate acestea spunea cu responsabilitate : « Bisturiul ». Astfel, cu cererea ajutorului lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al sfinţilor, începea operaţia.[...]

Profesorul Kassirski scrie în legătură cu acestea :

« Mulţi au considerat că moartea soţiei lui a fost cauza pentru care a îmbrăţişat credinţa. Se crede că la puţină vreme după moartea soţiei sale a luat hotărârea de a se preoţi , dar această opinie este, poate, o apreciere superficială a personalităţii lui Voino-Iaseneţki. Decizia aceasta s-a plăsmuit în el de mult timp şi a crescut în ritmul dezvoltării concepţiei lui religioase. Valentin Felixovici a fost dintotdeauna un om credincios, credincios în sensul cuvântului ortodox. Toţi cei din Taşkent ştiu că nu pierde nici o liturghie ortodoxă, că participă stând în picioare la toate slujbele - sâmbăta, duminica şi în zilele sărbătorilor ortodoxe. Tragedia lui personală a fost doar o pricină pentru a pune un început ».

Chemarea lui Dumnezeu

“Doctore, trebuie să vă faceţi preot !”

Valentin participa activ la viaţa bisericească. Un cleric, protopopul Mihail Andreev, din parohia de lângă gară, după Sfânta Liturghie a duminicii organiza adunări cu enoriaşii, unde studiau Sfânta Scriptură, psalmodiau, discutau, comunicau, etc. Valentin nu pierdea ocazia. Participa la adunări, ceea ce dădea mare bucurie enoriaşilor, după ce, desigur, au aflat că era directorul spitalului.

Era perioada... în care prigoana împotriva Bisericii se întindea, iar mişcarea Bisericii vii lucra în secret, cu viclenie, şi se pregătea de asaltul final. Nenumăraţi clerici, îndeosebi episcopi, erau ameninţaţi şi îndemnaţi să-şi înăbuşe caracterele, şi astfel cucerirea Bisericii să se facă mai uşor. Deja mulţi episcopi îşi pierduseră locurile lor. Într-o zi în Taşkent s-a reunit tribunalul clerico-popular împotriva arhiepiscopului de Taşkent şi Turkestan – Inochentie. La tribunal a fost invitat şi Valentin, care a apărat cu îndârjire şi dovezi convingătoare clasa canonică şi pe episcopul canonic. Arhiepiscopul Inochentie a fost foarte emoţionat. L-a uimit blândeţea, dar şi înţelepciunea profesorului doctor. Când întrunirea s-a încheiat, arhiepiscopul l-a aşteptat pe Valentin la uşă. Scena care s-a desfăşurat în momentele următoare a fost poate cea mai importantă din viaţa lui Valentin Voino-Iaseneţki. Să-l lăsăm pe acesta să ne-o povestească :

« Imediat ce s-a terminat adunarea, la uşă l-am întâlnit pe arhiepiscopul Inochentie. M-a luat de mână şi m-a condus pe trotuarul care înconjura biserica. Am mers roată de două ori în jurul bisericii. Mi-a spus că discursul meu l-a impresionat mult. Deodată s-a oprit, m-a privit în ochi şi mi-a zis :

- Doctore, trebuie să vă faceţi preot !

După cum am spus, niciodată nu-mi trecuse prin minte ideea preoţiei, dar cuvintele Prea Sfinţitului Inochentie le-am interpretat ca pe o chemare a lui Dumnezeu. Fără să mai stau pe gânduri şi fără nici o şovăire i-am răspuns :

- Prea Sfinţite, dacă este voia lui Dumnezeu să mă fac preot, atunci mă voi face. »

Aşa simplu a venit chemarea lui Dumnezeu către Valentin, care avea acum posibilitatea să fie nu numai doctor de trupuri, ci şi de suflete. Biserica rusă se afla în cea mai grea fază a drumului său. Trecea prin captivitatea ei babilonică. Păstorii poporului rus dispar, sunt conduşi în închisori, în exil, în pătimire. Iar credincioşii rămân necăjiţi şi rătăciţi ca nişte oi care nu au păstor(Matei 9, 36). În momentul acesta dificil Valentin nu a putut spune nu la chemarea lui Dumnezeu. Se supune cu smerenie. Iată robul Domnului, fie mie după cuvântul tău(Luca 1, 38).

Arhimandritul Nectarie Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca(1877 – 1961). Chirurgul fără de arginţi, Editura Biserica Ortodoxă şi Editura Egumeniţa, pp. 65-66; 75-76

Din viaţa Sfântului Luca al Crimeei puteţi citi şi

« Icoana Maicii Domnului a fost aşezată la locul ei »

(http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2010/01/icoana-maicii-domnului-fost-asezara-la.html)

«Despre etica medicului creştin sau Despre creştinarea întregii noastre vieţi »

(http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2010/01/sfantul-arhiepiscop-luca-toti-ziceau-ca.html)

Imagini de la:

http://www.manastirea-sireti.md/index.php/news/422/24/Sfantul-Ierarh-Luca-al-Crimeei

Să-l iubim pe aproapele pentru Dumnezeu.

2010-06-10T12:43:00.004+03:00

... Dacă îl iubim pe aproapele numai pentru sine, trebuie să vrem îndeplinirea dorinţelor proprii, a propriei voinţe trupeşti. Dacă îl iubim pentru el, trebuie să-i îndeplinim voia şi dorinţele lui. Iar dacă îl iubim pe aproapele pentru Dumnezeu, atunci trebuie să împlinim voia lui Dumnezeu şi să urmăm cu neprihănire îndreptările sale. Să-l iubim pe aproapele pentru Dumnezeu. Este nevoie neapărat de lepădare, însă nu de oameni, ci de lucruri, pentru a putea da slavă lui Dumnezeu, Cel ce ne mântuieşte.

***
«... osteneala noastră de totdeauna ar trebui să fie năzuinţa inimii de a lucra după poruncile dumnezeieşti. În primul rând, iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, iar mai departe – iubeşte-ţi duşmanii şi pune-ţi sufletul pentru prietenul tău. Apoi, porunca iertării: a-i ierta aproapelui toate cu câte te-a supărat pare o singură faptă– dar câtă curăţie pentru inimă, câtă dăruire de sine şi smerenie este în el ! »

Maica Arsenia

Cuvioasa Melania cea Bătrână(8 iunie)

2010-06-08T21:56:00.002+03:00

Din Istoria Lausiacă a lui Paladius – Capitolele 46-47

De trei ori binecuvântata Doamnă Melania a fost de origine spaniolă, dar după aceea a aparţinut Romei. Ea a fost fiica lui Marcellinus Consulul şi soţia unui înalt oficial, al cărui nume nu mi-l amintesc. Rămânând văduvă la 22 de ani, ea a fost binecuvântată cu dragostea dumnezeiască şi, nespunând nimănui nimic, pentru că ar fi fost împiedicată într-o vreme în care Valens avea conducerea Imperiului, ea a numit un tutore fiului ei şi a luat toată averea ei mobilă şi a pus-o într-o corabie, apoi a navigat cu toată viteza spre Alexandria, însoţită de diverse femei şi de copii de origine nobilă.

După aceea, vânzându-şi bunurile şi preschimbându-le în bani, a mers la muntele Nitria, unde i-a cunoscut pe aceşti părinţi şi pe ucenicii lor : Pamvo, Arsisius, Serapion cel Mare, Pafnutie Egipteanul, Isidor Mărturisitorul, episcop de Hermopolis, şi Dioscor. Şi a rămas cu ei vreme de o jumătate de an, călătorind prin pustie şi vizitându-i pe sfinţi.

Dar după aceea, când prefectul Alexandriei i-a exilat pe Isidor, Pisim, Adelfie, Pafnutie şi Pamvo, şi împreună cu ei pe Ammonius Paroles şi doisprezece episcopi şi preoţi, în Palestina şi în apropiere de Diocesarea, i-a urmat şi i-a slujit din banii ei. Dar, fiindu-le interzişi sjujitorii, aşa mi-au spus ei, pentru că i-am cunoscut pe sfinţii Pisim şi Isidor şi Pafnutie şi Ammmonius/ Amun, îmbrăcată în hainele unei tinere sclave, ea le-a adus ceea ce aveau nevoie în toate serile. Dar consulul Palestinei a aflat şi a dorit să-şi umple buzunarele [cu bani], a crezut că o poate înfricoşa. Şi arestând-o, a aruncat-o în închisoare, neştiind că era o doamnă/ patriciană. Dar ea a zis : « Eu sunt fiica unui om însemnat şi soţia altuia, dar sunt roaba lui Hristos. Şi să nu dispreţuieşti hainele mele sărace. Fiindcă sunt oricând în stare să mă ridic la înălţimea condiţiei mele, dacă vreau, şi nu mă poţi îngrozi astfel, nici nu-mi poţi lua vreunul din bunurile mele. Îţi spun acestea ca nu cumva, ignorându-le, să-ţi atragi asupra ta pedepse. Că atunci când ai de-a face cu oameni nechibzuiţi e bine să fii îndrăzneţ ca un şoim ». Atunci judecătorul, înţelegând situaţia, şi-a cerut şi scuze şi a şi cinstit-o, dând ordin ca ea să-i poată îngriji pe sfinţi fără oprelişti.

După ce ei au fost absolviţi şi eliberaţi, ea a întemeiat o mănăstire în Ierusalim şi a petrecut 27 de ani ca egumenă a acestei mănăstiri cu 50 de fecioare. Împreună cu ea a trăit şi prea nobilul Rufinus, din Italia, din cetatea Acvileea, un om asemenea ei în privinţa caracterului şi foarte ferm, care după aceea a fost considerat vrednic de preoţie. Unul mai învăţat şi mai bun decât el nu se mai află printre oameni. Aşa aceştia doi timp de 27 de ani i-au găzduit pe cheltuiala lor pe cei ce vizitau Ierusalimul, urmând o făgăduinţă, episcopi şi călugări şi fecioare, i-au educat pe toţi pelerinii şi au domolit schisma lui Paulinus, vreo 400 de călugări în total, şi au triumfat asupra oricărui eretic ce tăgăduia Duhul Sfânt şi i-au adus la Biserică ; şi îi cinsteau pe clericii din ţinutul lor cu daruri şi hrană, şi tot aşa au făcut până la sfârşit, fără să jignească pe nimeni.

Deşi ţi-am vorbit într-un mod superficial despre sfânta şi minunata Melania, acum încă îţi voi mai povesti ce mai este de povestit. Ce depozite de bunuri a folosit ea în râvna ei dumnezeiască nu-mi este dat mie să spun, ci numai celor care trăiesc în Persia. Pentru că nimeni nu a fost trecut cu vederea de bunăvoinţa ei , nici estul, nici vestul, nici nordul, nici sudul. Timp de 27 de ani ea a oferit ospitalitate, şi pe cheltuiala ei a întreţinut mănăstiri şi biserici şi străini şi prizonieri, rudele ei şi fiul ei dându-i banii necesari. Atâta vreme a perseverat în ospitalitate încât nu mai avea nici o palmă de pământ. Ea n-a fost îndepărtată de la ţinta ei de dorirea fiului său, nici n-a suferit de dorul unicului ei fiu, de care s-a despărţit pentru dragostea lui Hristos. Dar mulţumită rugăciunilor ei, tânărul ei fiu a primit o bună educaţie şi a dezvoltat un caracter frumos şi a contractat o căsătorie bună, luând parte la onorurile lumii ; el a avut doi copii. Multă vreme după aceea, auzind cum o ducea nepoata ei, că era căsătorită şi îşi propusese să lase lumea, temându-se că vor fi vătămaţi de învăţăturile greşite sau de erezie sau de viaţa necuviincioasă, deşi era o femeie bătrână de 60 de ani, Melania s-a urcat într-o corabie şi a navigat de la Cezareea la Roma în 20 de zile. Şi cunoscându-l acolo pe Apronian, un om cinstit şi valoros, dar păgân, ea l-a învăţat şi l-a făcut creştin, convingându-l să trăiască în curăţie cu soţia lui, nepoata Melaniei, Avita. Şi întărindu-i voinţa nepoatei ei Melania[cea Tânără, 31 decembrie], cu soţul ei Pinianus, şi educându-şi nora, pe Albina, soţia fiului ei, şi convingându-i pe toţi aceştia să-şi vândă averile, i-a condus afară din Roma şi i-a pus la adăpost în portul liniştit şi sfânt al credinţei. Şi făcând aşa, ea a avut de luptat cu fiarele în chipul senatorilor şi nevestelor acestora, care au încercat s-o împiedice, temându-se de renunţarea la lume şi a altor case de senatori. Dar ea le-a spus : « Copilaşi, a fost scris în urmă cu 400 de ani : « Este ceasul de pe urmă ». De ce vă place să lânceziţi în deşertăciuni lumeşti ? ». Poate că zilele lui Antihrist vă vor surprinde aşa şi nu vă veţi mai bucura atunci de prosperitatea voastră şi de proprietăţile străbune ».

Şi eliberându-i pe toţi aceştia, i-a condus la viaţa monahală. Şi după ce l-a învăţat pe tânărul fiu al lui Publicola, ea l-a adus în Sicilia, şi vânzându-şi toate bunurile rămase şi împărţind câştigul, a venit înapoi la Ierusalim. Apoi, scăpând de toate proprietăţile ei, în mai puţin de 40 de zile, a adormit întru Domnul la o vârstă înaintată şi cu adâncă pace, lăsând în urmă atât o mănăstire în Ierusalim, cât şi un aşezământ pentru ea(donaţie).

Când toate aceste persoane au părăsit Roma, asupra cetăţii a năvălit puzderie de barbari, aşa cum fusese hotărât de mult în profeţii, şi n-au cruţat nici măcar statuile de bronz din Forum, ci smulgându-le cu furie barbară le-au dat spre distrugere, aşa încât Roma, care fusese înfrumuseţată de mâini iubitoare timp de 1200 de ani, a devenit o ruină. Atunci şi cei care fuseseră învăţaţi de ea[Melania] şi cei care nu-i primiseră învăţătura l-au lăudat pe Dumnezeu - Care i-a convins pe necredincioşi, printr-o schimbare a sorţii -, pentru că, în timp ce toate celelalte familii fuseseră luate prizoniere, doar aceştia au fost salvaţi, fiind transformaţi de râvna Melaniei în arderi-de-tot oferite Domnului.

Sursa :

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/06/righteous-melania-elder.html

Minunile credinţei

2010-06-08T13:36:00.002+03:00

Din viaţa Cuviosului Zosima Fenicianul(8 iunie)

« Cuviosul Zosima, într-o vreme oarecare, mergând în Cezareea, avea cu sine un asin care purta lucrurile sale de nevoie. Deci, l-a întâmpinat pe el un leu în cale, care, răpind asinul, l-a dus cu dânsul în pustie. Sfântul Zosima privind după el, mergea în urma lui. După ce leul a mâncat asinul şi s-a săturat, s-a apropiat de el stareţul şi, zâmbind, a zis: "O, prietene, acum calea îmi este mie potrivnică, fiindcă din pricina bătrâneţilor am slăbit şi nu pot duce pe umerii mei povara pe care o puneam asupra asinului. Pentru aceea, deşi lucrul este împotriva obiceiului şi a firii tale, sarcina aceasta să o porţi tu, dacă voieşti să te izbăveşti de Zosima, iar după aceea către năravul tău cel dintâi şi de fiară te vei întoarce". Atunci leul, uitându-şi mânia sa cea firească, a început a se gudura către el şi a se face blând ca un miel şi, prin însăşi blândeţea sa, arăta semn de ascultare. Sfântul Zosima, luând povara pe care o ducea asinul şi punând-o pe spatele leului, a dus-o până la porţile Cezareei. Apoi, luându-şi povara, iarăşi a trimis în pustie pe acea fiară. »

Prin aceasta se arată întâi puterea Domnului cea atotputernică, care pe fiarele sălbatice le supune robilor Săi întru ascultare; iar al doilea, că omului celui îmbunătăţit, care se supune Domnului în toate poruncile Lui şi Îi slujeşte şi se supune cu adevărat lui Dumnezeu, făcătorul Său, i se supune toată cealaltă zidire, necuvântătoare şi neînţelegătoare. Prin aceste minuni şi sfinţenia Cuviosului părintelui nostru Zosima Fenicianul, ni s-a vestit nouă. »

***

„Cuviosul Zosima era de neam fenician, fiind născut în satul Sindi, Fenicia, lângă mare, sat care este departe de cetatea Tirului ca la douăzeci de stadii. Acesta, deprinzându-se cu viaţa monahicească, petrecea uneori cu multă înfrânare şi postire, iar alteori strălucea cu alte fapte bune. Şi atât de mare dar a luat de la Dumnezeu, încât nu era liber de toată tulburarea întru ştiinţa sa şi pe cele ce erau să fie, ca şi pe cele ce erau în locuri îndepărtate, le vedea mai înainte cu ochii cei văzători. „

Continuare la : http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-08-cv_zosima_fenicianul.html)

Din viaţa Sfântului Efrem, Patriarhul Antiohiei(8 iunie)

„Iată câtă dragoste avea acest preasfânt patriarh Efrem pentru dreapta credinţă. Într-una din zile, i s-a spus despre un stâlpnic, care era în părţile Erapoliei cum că se împărtăşeşte cu Sevirianii cei rău credincioşi. Deci, singur s-a dus la dânsul, marele arhiereu al Domnului şi îl învăţa, rugîndu-l să se depărteze de la credinţa cea rea a lui Sevir şi să vină întru împărtăşire la Sfânta sobornicească şi apostolească Biserică. Răspuns-a stâlpnicul: "Eu nicidecum nu mă voi împărtăşi soborului vostru".

Zis-a patriarhul:

"Cum voieşti să te adeveresc pe tine, că Biserica sobornicească şi apostolească, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, este curată de învăţăturile celor răucredincioşi?"

Stâlpnicul, vrând să înfricoşeze pe patriarh, a zis:

"Stăpâne patriarhule, să poruncim să aprindă un foc mare şi să intrăm în el; şi cine din noi va ieşi din foc nevătămat, cu acela este dreapta credinţă şi aceluia să-i urmăm toţi". Răspuns-a lui preasfântul patriarh:

"Ţi se cade ţie să mă asculţi pe mine ca pe un părinte şi nimic să nu încerci mai presus de puterea noastră; dar, de vreme ce ispiteşti lucrurile care covârşesc puterea ticăloşiei mele, eu caut spre milostivirea Fiului lui Dumnezeu Cel Atotputernic şi nădăjduiesc spre Dânsul că pentru mântuirea sufletului tău va face şi aceasta".

Atunci a zis patriarhul către cei ce erau de faţă:

"Bine este cuvântat Domnul... aduceţi lemne aici".

Aducându-se multe lemne, a poruncit patriarhul să aprindă un foc mare înaintea stâlpnicului şi a zis către el:

"Pogoară-te de pe stâlp, ca după judecata ta să intrăm amîndoi în foc".

Iar stîlpnicul s-a minunat de credinţa cea mare a patriarhului şi de nădejdea către Dumnezeu şi nu voia să se coboare de pe stâlp. Zis-a lui patriarhul:

"Nu ai judecat tu astfel şi nu ai ales tu ca prin acest chip să ispiteşti pe Dumnezeu? Iar acum de ce nu voieşti să intri în foc?"

Deci, luând patriarhul de pe sineşi omoforul şi stând aproape de foc, şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând:

"Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai voit ca pentru mântuirea noastră cu adevărat să Te întrupezi, să Te naşti din Preacurata Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, arată-ne nouă acum credinţa cea adevărată".

Şi sfârşind rugăciunea şi-a aruncat omoforul în mijlocul focului. Aprinzându-se bine lemnele şi arzând focul vreo trei ceasuri, a luat omoforul din foc, întreg şi nevătămat câtuşi de puţin. Stâlpnicul, văzând ceea ce s-a făcut, a cunoscut că este adevărată credinţa patriarhului şi s-a lepădat de reaua sa credinţă. Şi, blestemând pe Sevir, a venit la Sfânta Biserică sobornicească şi apostolească şi, din mâinile preasfinţitului patriarh Efrem, a primit Sfânta Împărtăşanie cu dumnezeieştile Taine; şi astfel a preamărit pe Hristos Dumnezeu.”

Sursa:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-08-sf_efrem_patriarh_antiohia.html

Sfinţii Mucenici Nicandru şi Marcian

2010-06-08T11:02:00.005+03:00

Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte pe 8 iunie martiriul Sfinţilor Nicandru şi Marcian, soldaţi ai armatei romane care staţiona la Dunăre, în cetatea antică Durostorum/ Silistra de azi. Pr. Prof. Ioan Rămureanu în studiul “Sfinţi români şi apărători” scrie:

“În urma biruinţei asupra perşilor, împăratul Maximian Galeriu a îndepărtat din armată pe ostaşii creştini, în anul 298, arestându-i şi persecutându-i până la moarte. El îi socotea vinovaţi de slăbirea şi decăderea Imperiului Roman.

Deoarece Sfinţii Nicandru şi Marcian au mărturisit, împreună cu alţi trei ostaşi: Pasicrat, Valentin şi Isihie şi cu veteranul Iuliu că sunt creştini au fost aruncaţi în închisoare din porunca împăratului. După aceea au fost din nou cercetaţi, îndemnaţi şi apoi siliţi să se lepede de Hristos.

Dar ei, nevrând aceasta, au fost daţi la chinuri, înţepaţi cu suliţa, pârjoliţi în foc, aruncaţi pe cărbuni aprinşi şi bătuţi cu toiege. După toate aceste chinuri li s-a turnat saramură peste rănile deschise şi apoi au fost târâţi prin cioburi ascuţite, încât li s-au zdrobit gurile şi obrajii. Ei însă au rămas statornici în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, iar împăratul, văzând că nu mai are ce face, a poruncit să li se taie capetele »

(Sursa : http://hristosesteortodox.wordpress.com/2008/08/09/sfintii-mucenici-nicandru-si-marcian-din-durostorum/)

Ei au fost decapitaţi pe 8 iunie 303 în cetatea Durostorum. « Tradiţia spune că Nicandru era tată al unui copil şi că soţia lui, Daria, îl aşteptase timp de 10 ani să se întoarcă de pe câmpul de luptă.

(Sursa : http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfintii-lunii/sf-martiri-nicandru-marcian-68313.html)

Troparul Sfinţilor :

Mucenicii Tăi, Doamne, Nicandru şi Marcian, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioasele îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

***

Sub numele de Durostorum (Dorostolon) este cunoscută o importantă aşezare romană semnalată de scriitorii şi geografii antici, precum şi de itinerarele vremii. Numele antic al oraşului, cu rezonanţă celtică, ce s-ar putea traduce prin „fortăreaţa”, „fortăreaţa de pe colina abruptă”, presupune existenţa unei aşezări getice fortificate, anterioare venirii romanilor. Deşi au apărut o serie de evidenţe care aparţin culturii traco-getice, aşezarea respectivă nu a fost încă descoperită. Dacă ea se găsea pe o „colină”, aşa cum îi spune numele, aceasta s-ar fi putut afla undeva în zona actualului oraş Silistra.

Scurtă istorie a Durostorumului-Silistra (sec. ІІ-VІІ)

Cea mai timpurie informaţie scrisă despre Durostorum o datorăm lui Claudiu Ptolemeu (Claudius Ptolemaeus) din oraşul Alexandria în Egipt, născut în jurul anului 83 şi decedat la începutul guvernării împăratului Marc Aureliu (161 - 180) – între anii 161/163 sau la puţin timp după aceasta. În opera sa “Geografia” (Geographia, III, 10, 5) acesta se referă la aşezarea Dourostoron.

Cetatea Durostorum s-a dezvoltat treptat devenind un centrul militar-administrativ situat pe malul Dunării. Alături de celelalte, acesta trebuia să apere teritoriile Dunării Inferioare împotriva incursiunilor nesfârşite ale barbarilor din nord. În acest scop, după victoria asupra dacilor din anul 106 după Hr., aici, din ordinul împăratului Traian (97-117) a fost instalată una dintre unităţile militare ale Imperiului Roman – Legiunea ХІ Claudia. [...]

La instalarea legiunii (care număra în jur de 5 000 militari) s-a început imediat ridicarea unei tabere permanente bine fortificate, iar lângă tabăra legiunii a început formarea canabae-lor şi vicusului, în care sunt cazaţi veteranii. Dintr-o inscripţie romană de pe timpurile împăratului Antoninus Pius (138-161), descoperită la Silistra, aflăm că cetăţenii „Canabae-lor Elieve ale legiunii ХІ Claudia” - Gnaeus Opius Soterh şi fiul său Opius Soter, au înălţat un templu zeului suprem Jupiter. Împreună cu militarii legiunii se deplasau şi persoane civile - meşteşugari, comercianţi, emigranţi din teritoriile întregului Imperiu Roman şi în special din provinciile estice, care au contribuit la prosperitatea materială şi culturală a oraşului. În paralel cu aceasta, Durostorum este inclus în reţeaua drumurilor romane. Prin el trecea una din magistralele determinante pentru structura imperiului – drumul periferic dunărean de la Roma prin Vindibona (Viena) până la ţărmul vestic al Mării Negre. Al doilea drum, care începea la Durostorum, traversa provincia Moesia şi ajungea până la capitala Marcianopole (or. Devnya).

Dezvoltarea economică rapidă a Durostorumului, precum şi poziţia sa strategică importantă nu au rămas în afara câmpului de vedere al puterii centrale. În jurul anului 169 Marc Aureliu (161-180) – împăratul-filozof, ridică oraşul la rang de „municipiu” (oraş roman cu autoadministrare), iar locuitorii săi devin cetăţeni romani cu drepturi depline. Dovada comemorativă a acestui eveniment o reprezintă o inscripţie latină din Silistra,[...]

În paralel cu municipiul se dezvoltă şi vicusurile (satele). Într-o inscripţie din anul 209 sunt menţionaţi veteranii cu statut de consistentes – cetăţeni romani care locuiesc în aşezare, locuitorii căreia sunt denumiţi vicani.

Din a doua jumătate a sec. ІІ şi în special în sec. ІІІ raionul Dunării Inferioare devine zona incursiunilor „barbare”, începute prin invaziile costobocilor, carpilor şi goţilor. După lupte crancene, goţii şi carpii au reuşit să cucerească Durostorum şi cetăţile înconjurătoare şi să aducă daune importante sistemului defensiv şi economiei oraşului.

Pe parcursul ultimelor decenii în cadrul săpăturilor arheologice au fost cercetate sectoare din zidurile cetăţii legiunii ХІ Claudia şi a sistemului de fortificaţii din antichitatea târzie, reţeaua stradală de alimentare cu apă şi canalizare, vile, construcţii şi locuinţe romane, băi, cuptoare, construcţii funerare etc. Este impresionant cavoul de la sfârşitul sec. ІІІ al unui important magistrat roman din centrul necropolei Durostorumului, aşezat în sarcofag cu sceptrul de lictor, fibulă din aur, inel şi podoabe, centură din argint cu cataramă aurită, săbii bogat ornate cu aur, argint şi pietre preţioase şi în cele din urmă cu carul, decorat cu statuete de zei şi animale, care nu are analog printre monumentele artei Romei târzii. Există zeci de înhumări bogate în sarcofage şi cavouri din piatră din secolele ІІІ-ІV cu podoabe preţioase şi inventar funerar.

În timpul guvernării lui Diocletian (284-305) şi Constantin cel Mare (304-337) au loc modificări structurale profunde ale Imperiului Roman, care îşi găsesc o reflectare puternică în viaţa economică, politico-militară, religioasă şi spirituală a Durostorumului. La începutul sec. ІV sistemul de apărare a oraşului este lărgit şi întărit. Este restaurată fortificaţia taberei legiunii, iar pe malul râului Dunărea a fost construit un castel bine fortificat sub formă de poligon cu port. Între tabără şi castel s-a dezvoltat oraşul antic târziu, unde au loc mari demolări la sfârşitul sec. ІІІ şi ІV şi construcţia unor noi clădiri publice şi particulare în cea de-a doua jumătate a sec. ІV - V. Un semn al prosperităţii îl reprezintă şi înhumările bogate din necropolă, unde a fost descoperit cunoscutul cavou cu picturi murale. Este simptomatic faptul că în această perioadă de viaţă a imperiului intensă şi plină de inovaţii, Durostorum se află în atenţia însuşi împăratului Diocletian, care l-a vizitat a doua oară la 8 iunie 304.

Pe lângă realizarea unor proiecte de construcţii şi administrative importante, vizitele împăratului ar fi putut fi cauzate şi de procesele împotriva puternicei comunităţi creştine din Durostorum. Oraşul se transformă într-un centru important al creştinismului timpuriu din Dunărea Inferioară, ceea ce explică şi deschiderea unei catedre episcopale încă din anul 380.

Prin afirmarea oraşului drept catedră episcopală s-au impus modificări urbanistice. Astfel, aproximativ în centrul Durostorumului, între tabără şi castel, este înălţată o impunătoare bazilică timpuriu creştină cu trei naosuri cu o lungime de circa 35 m. La răsărit de aceasta este cercetată o impunătoare construcţie publică (17х12 m) cu o sală impunătoare şi absidă, iar înaintea ei a fost descoperită o mică baie. Nu este exclus ca acesta să fie palatul episcopilor din Dorostol sau reşedinţa guvernatorilor oraşului în sec. V-VІ.

Între cea de-a doua jumătate a sec. ІV şi sfârşitul sec. VІІ Dobrogea şi Durostorum au fost supuse unor invazii neîncetate şi au fost arena impactului dintre civilizaţia antică târzie şi lumea barbară. În anul 376 în apropierea oraşului au năvălit sute de mii de goţi, care peste doi ani au ruinat provinciile de răsărit ale imperiului şi au incendiat Durostorum. Totuşi, la sfârşitul sec. V oraşul a reînviat, pentru a trăi o nouă înflorire sub Iustinian cel Mare (527- 565). Atunci fortificaţiile au fost refăcute şi lărgite, viaţa concentrându-se după pereţii puternici ai castelului sub formă de poligon de pe malul Dunării. După Iustinian cel Mare, în sec. VІ şi la începutul sec. VІІ, Dorostol devine avanpostul principal al imperiului împotriva avarilor şi slavilor, care, totusi, în anul 578 este cucerit şi distrus de avari şi slavi. Conform descoperirilor monetare şi altor surse, la sfârşitul sec. VІ Dorostol (în sec. VІ se folosea forma grecească a denumirii Durostorum - Dorostol) este restaurat din nou, pentru a continua să existe ca un avanpost al Bizanţului în Dunărea Inferioară până la venirea protobulgarilor la sfârşitul sec. VІІ, conduşi de hanul Asparuh (680-701).

Sursa : http://www.cjc.ro/ictcad/sectiune.php?s=73

Foto : http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Durostorum-walls.jpg

http://www.euratlas.net/cartogra/peutinger/7_thracia/thracia_4_1.html

Comuniunea Sfinţilor şi a păcătoşilor - Mitropolitul Antonie de Suroj

2010-06-06T20:18:00.001+03:00

Poate că în aceste zile care urmează praznicului Învierii lui Hristos, mai mult ca oricând simţim cu claritate, cu pasiune, faptul că viaţa lumii este una şi că întreaga viaţă a Bisericii este susţinută de comuniunea tainică a Sfinţilor şi păcătoşilor, care este lumea în devenire. Sfânta Liturghie, rugăciunile comune ale Bisericii nu pot fi înţelese în afara acestei comuniuni a Sfinţilor şi păcătoşilor.

Pentru noi, cei ce ne adunăm săptămână de săptămână într-o biserică, rugăciunile pe care le ascultăm par atât de ades rugăciuni de-a gata făcute : alţii le-au alcătuit şi noi le-am moştenit ; dar dacă ne gândim la chipul cum s-au născut ele, atunci ele nu ne mai par doar “de-a gata făcute”. Fiecare rugăciune pe care o auziţi a fost smulsă dintr-un suflet omenesc în momente de extaz, de supărare, în momente de adâncă pocăinţă, de adâncă recunoştinţă. Toate rugăciunile, începând cu acelea pe care le-am moştenit din Vechiul Testament, cu cea mai nouă rugăciune care a ajuns la noi din închisori şi lagăre de concentrare, sunt născute din suflete vii în momente ale întâlnirii lor cu Dumnezeu sau în nevoia lor disperată de Dumnezeu, pe Care Îl căutau orbecăind, dar nu-l puteau afla.

Uneori ni se pare dificil să fim la unison cu rugăciunile pe care le cântăm sau le recităm, cu tot acest flux de rugăciune. Şi într-adevăr, nu e de mirare, pentru că într-o slujbă, într-o singură secvenţă liturgică, într-o simplă rugăciune pe care o citim de dimineaţă sau seara, Biserica a adunat zeci de rugăciuni care corespund acestei experienţe, vieţii, morţii, bucuriei, durerii, angoasei şi recunoştinţei sfinţilor de-a lungul istoriei. Cum ne putem aştepta să primim în sufletele noastre, să ne împărtăşim pe deplin, una după alta, de experienţa seculară, a Sfântului Vasile, a Sfântului Ioan, a Sfântului Marcu sau a Sfântului Simeon ? Dar ne putem împărtăşi de ele într-un chip de-viaţă-dătător, dacă ne dăm seama că, aşa mici cum suntem, aşa în devenire cum suntem, bâjbâind după o plenitudine care nu este încă a noastră şi pe care ei o au într-un grad mai mare decât noi, noi facem parte dintr-o mulţime largă de bărbaţi şi femei care se roagă/ în rugăciune şi că noi îi auzim pe marii sfinţi ai lui Dumnezeu rugându-ne cu rugăciunile lor. Putem sta ca nişte copii printre adulţi, putem sta având conştiinţa că Sfântul Vasile este prezent aici, cu rugăciunea sa, punându-ne înainte experienţa lui adâncă, a lui Dumnezeu şi a vieţii. Că prezent este şi Sfântul Ioan şi un alt sfânt, şi încă altul ; şi noi putem pur şi simplu să ascultăm cu atenţie, punându-ne întrebări din vreme în vreme : « Cum de spune aceste cuvinte ? Din ce adânc de experienţă străină, străină de mine, vin aceste cuvinte ? ». Şi apoi, deodată, să spunem cu bucurie : « Iată-mă una cu el, ceea ce el spune eu ştiam deja sau experimentasem ; o, ce minunat, sunt una cu oameni care sunt atât de mari înaintea lui Dumnezeu ! »

Şi dacă vom trata astfel rugăciunile de dimineaţă pe care le citim, sau rugăciunile de seară, şi diversele rugăciuni care se fac în biserică, atunci nu avem cum să mai simţim, aşa cum ni se întâmplă deseori, o mâhnire, senzaţia că toate acestea trec pe lângă noi, că nu ne regăsim în cuvintele lor, în imaginile, în frazele rugăciunilor. Cum putem noi, într-un singur suflet, să simţim toată complexitatea experienţei divine şi umane de două mii de ani a Bisericii ? Dar cât de uşor ne-ar fi dacă am sta să ascultăm cu mintea deschisă, cu inima deschisă, gata să răspundem la ceea ce este deja al nostru, să punem întrebări despre alte lucruri, să exclamăm în sine : « Cum poţi spune acestea, o, Părinte Vasile, cum poţi rosti aceste cuvinte, Părinte Ioane ? » Şi apoi am spori treptat în înţelegere, pentru că sămânţa rugăciunii, care este deja în sufletele noastre, înţelegerea sfinţilor de care deja ne împărtăşim, dacă suntem simpli, direcţi, sinceri, va creşte în noi ; am fi adevăraţi la măsura la care deja suntem adevăraţi şi am creşte la o realitate mai plină decât înainte.

Şi apoi am descoperi că această comuniune a sfinţilor pe care o concepem ca invizibilă şi aşa distantă – sfinţii în cer şi noi pe pământ – este ceva infinit mai simplu şi mai familiar. Apoi rugăciunile lor sunt în mijlocul nostru, experienţa lor ne este împărtăşită, în fiecare cuvât al rugăciunii, în fiecare melodie a cântării liturgice, ei sunt în mijlocul nostru, nu doar nevăzuţi rugându-se pentru noi, ci făcându-ne părtaşi experienţei lor adânci, tragice şi glorioase ; a lui Dumnezeu şi a lumii, a oameniilor la fel de mult ca şi a lui Dumnezeu.

Şi apoi ne putem întoarce să-l privim şi pe aproapele nostru ca o parte a comuniunii acesteia tainice a Sfinţilor şi a păcătoşilor, pentru că şi aproapele nostru este părtaş, ca şi noi, poate doar cu suprafaţa sufletului său, poate cu cele mai superficiale straturi ale sufletului său, la acelaşi mister pe care îl căutăm şi noi. Am simţi că suntem tovarăşi, că suntem împreună, în felul nostru, dar mai mult de atât – că împreună bem din acelaşi izvor, că împreună ne împărtăşim de alţii mai mari decât noi, de o viaţă mai adâncă, mai largă.

Să încercăm, în serviciul divin, în rugăciunea particulară, să învăţam să fim părtaşi, în acest mod simplu, direct şi sincer, la experienţa şi viaţa acelora care ne-au precedat şi care sunt mai mari ca noi. Şi comuniunea sfinţilor va deveni realitate, iar comuniunea păcătoşilor va deveni ceva semnificativ pentru noi, o adevărată frăţie de oameni care sunt, care se recunosc pe sine ca păcătoşi, dar simt, totuşi, că Dumnezeu a venit şi pentru ei, că au fraţi şi surori mai mari care se preocupă pentru ei, care sunt una cu ei, împărtăşindu-le cele mai preţioase daruri din viaţa lor. Şi atunci vom putea să devenim o frăţietate, un trup şi o viaţă cu ei în Dumnezeu. Amin.

Sursa :

http://vatopaidi.wordpress.com/2010/06/06/communion-of-saints-and-sinners/

Despre neam, linişte şi sfinţi – “Poporul român a fost înzestrat din belşug cu acest dar dumnezeiesc care se numeşte linişte. »

2010-06-05T22:18:00.002+03:00

« ...la a treia treaptă ajung numai sfinţii, cuvioşii şi marii sihaştri întăriţi de harul Duhului Sfânt. Nimeni însă nu poate ajunge aici dacă nu uneşte liniştea cea din afară a naturii înconjurătoare, care este călăuză spre Hristos,

cu liniştea interioară a conştiinţei sale.

Iar când acestea se unesc, atunci omul simte dor de Dumnezeu, se roagă fără gânduri, îşi stapâneşte imaginaţia şi simţurile, dobândeşte uşor darul lacrimilor şi iubeşte pe toţi oamenii deopotrivă. »

*******************************************************************************

« Românul a sacrificat de obicei ordinea impusă, frumosul creat, artificial, impropriu sufletului său, de dragul liniştii şi bucuriei interioare, a trăirii sale cât mai în mijlocul naturii. Din această linişte divină, din această armonie şi frumuseţe nemuritoare au ieşit toate comorile şi capodoperele sacre ale neamului, începând de la marii noştri sfinţi, domni şi eroi, până la sfintele noastre mame ; începând de la frumoasele slujbe şi picturi bisericeşti, până la colinde şi la poezia Mioriţa. Toate sunt rod al liniştii şi al păcii sufleteşti. »

*********************************************************************************

Liniştea, isihia în limba greacă sau sihăstria în graiul nostru românesc, este un dar divin cu care Dumnezeu a înzestrat întreaga creatură, de la îngeri şi oameni până la păsările cerului şi florile câmpului. Prin linişte înţelegem armonie, împăcare a creaţiei cu Creatorul ei, a omului cu inima sa, cu conştiinţa sa, cu semenii săi, cu toată zidirea. Liniştea, atât cea exterioară firească, cât şi cea interioară, duhovnicească, formează o însuşire vitală a sufletului omenesc fără de care omul nu poate creşte normal...Liniştea, precum o numesc toţi Sfinţii Parinţi, este maica rugăciunii şi a multor fapte bune. Nimeni nu se poate ruga lui Dumnezeu cu mintea şi inima tulburată de griji, de gânduri şi de patimi.[...] Liniştea este mediul ideal în care se nasc sfinţenia, arta, cultura.

Aşadar, este o linişte exterioară a naturii neprihănite, a cerului înstelat, a mării odihnite, a păstorului înconjurat de turmă, a ţăranului legat de pământ, a mamei cu pruncul la sân. Este o linişte interioară a conştiinţei împăcate, a datoriei împlinite, a omului care se jertfeşte pentru alţii, a creştinului care împlineşte după putere poruncile Evangheliei lui Hristos. Este şi o linişte a Duhului Sfânt care covârşeşte toată mintea, care vine în dar de la Dumnezeu după îndelungate osteneli duhovniceşti. Este liniştea inimii care poartă în ea pe Hristos, liniştea plânsului şi a lacrimilor de bucurie, liniştea nostalgiei divine şi a rugăciunii de foc, liniştea jertfei supreme.

La prima treaptă a liniştii ajung toţi oamenii care trăiesc cât mai mult în mijlocul naturii. Ei simt pe Dumnezeu din armonia şi frumuseţea celor văzute, pe care Sfinţii Părinţi o numesc contemplaţie naturală în duh. La a doua treaptă a liniştii ajung călugării şi creştinii sporiţi, care îşi împlinesc evanghelic datoriile faţă de Dumnezeu şi de oameni. Iar la a treia treaptă ajung numai sfinţii, cuvioşii şi marii sihaştri întăriţi de harul Duhului Sfânt. Nimeni însă nu poate ajunge aici dacă nu uneşte liniştea cea din afară a naturii înconjurătoare, care este călăuză spre Hristos, cu liniştea interioară a conştiinţei sale. Iar când acestea se unesc, atunci omul simte dor de Dumnezeu, se roagă fără gânduri, îşi stapâneşte imaginaţia şi simţurile, dobândeşte uşor darul lacrimilor şi iubeşte pe toţi oamenii deopotrivă.

Iată pentru ce înaintaşii noştri căutau să traiască cât mai feriţi de tulburările lumii, cât mai mult în liniştea naturii. Ca să poată ei înşişi învăţa din cele exterioare taina liniştii şi a rugăciunii interioare, până când pacea şi liniştea Duhului Sfânt se odihnea în inimile lor.

Poporul român a fost înzestrat din belşug cu acest dar dumnezeiesc care se numeşte linişte. El a trăit în Carpaţi ca într-o măreaţă catedrală, ca într-o minunată sihăstrie naturală aproape fără egal în lume. De aceea n-a plecat niciodată de acasă, nici n-a râvnit la liniştea şi pâinea altuia. De aceea a simţit cu atâta putere întotdeauna în inima lui , dorul casei natale, nostalgia patriei, a cerului, pe care le-a cântat ca puţini alţii. De aceea a înălţat atâtea sfinte biserici, sihăstrii şi mănăstiri, cum mai rar se pot întâlni în altă ţară. Cuminţenia, statornicia, omenia, evlavia creştină, mila, iertarea, mulţumirea sufletească, speranţa, lăsarea în voia lui Dumnezeu, cântarea, bucuria inimii, trăirea în sânul naturii, toate sunt virtuţi ce caracterizează sufletul românului care cresc şi se adapă la izvoarele liniştii.

Românul a fost din începuturi om de linişte, suflet celest şi curat, împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii. El şi-a făcut întotdeauna casa pe munte sau pe deal, la marginea pădurii sau în poiană, cât mai aproape de izvor. Ferestrele şi le-a împodobit cu flori, pereţii cu icoane, din care nu lipsesc niciodată Maica Domnului cu Pruncul în braţe şi Sfântul Nicolae cel Blând, protectorii cei mai iubiţi ai casei şi copiilor săi. Pridvorul casei l-a împodobit cu viţă, ograda cu stupi de albine, iar ocolul l-a umplut cu turme de oi şi miei. Românul a sacrificat de obicei ordinea impusă, frumosul creat, artificial, impropriu sufletului său, de dragul liniştii şi bucuriei interioare, a trăirii sale cât mai în mijlocul naturii. Din această linişte divină, din această armonie şi frumuseţe nemuritoare au ieşit toate comorile şi capodoperele sacre ale neamului, începând de la marii noştri sfinţi, domni şi eroi, până la sfintele noastre mame ; începând de la frumoasele slujbe şi picturi bisericeşti, până la colinde şi la poezia Mioriţa. Toate sunt rod al liniştii şi al păcii sufleteşti. »

Arhimandritul Ioanichie Bălan – Vetre de sihăstrie românească, EIBMBOR, 2001

Foto :

http://dan.bluephotography.ro/index.php#mi=2&pt=1&pi=10000&s=7&p=4&a=0&at=0

http://merlinlx.wordpress.com/2009/11/14/biserica-lui-dragos/

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/06/20/duminica-sfintilor-romani-ucenicii-sfinti-ai-sfantului-inchisorilor-valeriu-gafencu/

Rugăciune către Sfinţii Români

2010-06-05T13:24:00.003+03:00

"...să fim un neam întru care să se slăvească

sfânt numele Lui!"

Sfinţilor români, voi, care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea mai de preţ: mucenici, care aţi murit pentru Stăpânul Hristos; ierarhi, care ne-aţi păstorit cu sfinţenie; cuvioşi, care v-aţi nevoit ca nişte îngeri în trup; mărturisitori, care aţi păzit dreapta credinţă; şi voievozi, care ne-aţi apărat Biserica şi neamul, staţi tari, precum aţi şi stat, înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-vă cu lacrimi să ne ierte păcatele şi să ne întoarcă spre toată fapta cea bună.

Noi credem şi marturisim că voi, sfinţilor care aţi odrăslit din neamul nostru, sau care aţi venit în aceste părţi pentru a ne lumina cu viaţa sau cu moaştele voastre, vă rugaţi cu dragoste pentru noi şi ne sunteţi cel dintâi ajutor în faţa lui Dumnezeu, şi pentru aceasta ne şi rugăm vouă cu evlavie: păziţi-ne, împreună cu Maica Domnului, de toate greutăţile şi încercările care se abat asupra noastră; nu de cele ce sunt îngăduite spre pocăinţă şi spre întoarcere la Dumnezeu să ne păziţi, sfinţilor, ci de cele care sunt din răutatea şi invidia vrăjmaşilor noştri văzuţi şi nevăzuţi, şi care sunt mai presus de puterea noastră. Izbăviţi-ne, aşadar, cu rugaciunile şi îndurările voastre, de venirea altor neamuri asupra noastră, de războiul cel dintre noi, de secetă, de cutremur, de foc, de potop, de boală şi de toate necazurile pe care din cauza răutăţii noastre le pătimim.

Că, iată, cu nenumărate păcate Îl mâhnim pe milostivul Dumnezeu: cu uciderea de prunci cea cumplită, cu desfrânarea cea ruşinoasă, cu hoţii şi viclenii şi minciuni, şi îndeobşte cu toată fapta cea rea. Ne-am îndepărtat sfinţilor, întru totul de Dumnezeu şi de Biserica Sa, şi vă rugăm acum să cereţi pentru noi iertare de păcate, chip de pocăinţă şi râvnă pentru toată fapta cea bună. Şi să ne întoarceţi la dragoste pentru Dumnezeu şi pentru Maica Sa şi pentru Biserica cea strămoşească. Ca nu cumva din pricina noastră să fie hulit Dumnezeu printre neamuri, ci mai degrabă să fim un neam întru care să se slăvească sfânt numele Lui.

Ca astfel, ridicându-ne la cinstea cea dintâi, să ne închinăm vouă, iubiţi ai noştri sfinţi români, şi să slăvim pe Dumnezeu cel Unul în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Surse :

http://www.crestinortodox.ro/acatiste/acatistul-sfintilor-romani-67081.html

http://sihastria.mmb.ro/catedrala.htm

http://www.manastirea-sireti.md/index.php/news/416/24/Duminica-a-II-a-dupa-Rusalii---a-Tuturor-Sfintilor-Romani