Povestea evanghelică a centurionului ne spune despre un om a cărui credinţă era mult mai mare decât a poporului evreu, deşi el era păgân. O persoană dragă lui era bolnavă şi el a venit la Hristos, cerându-I o minune, cerând ca Domnul să aibă milă de el. Hristos i-a răspuns omului zicând : Venind îl voi vindeca. Atunci s-a manifestat uimitoarea credinţă a centurionului. Deseori când ne rugăm, Îi cerem stăruitor Domnului să vină aproape de noi, să-şi facă simţită prezenţa, aşa ca noi să simţim cu precizie puterea Lui.
Acest om s-a comportat cu mare simplitate, spunându-I lui Hristos: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.” Un singur cuvânt de la Dumnezeu – atât cerea omul, nu bucuria contactului cu El, după care noi toţi tânjim. Noi Îi pretindem Domnului să ne împlinească cererile şi, pe lângă aceasta, să ne dăruiască minunata bucurie a prezenţei Sale. Centurionul a înţeles în inima sa cât de sfânt este Domnul, cât de mare, şi era gata să renunţe la bucuria lui, numai să fie vindecat prietenul său. Deseori ne întoarcem spre Domnul şi spunem : « Ajută-mă, Doamne ! Nu vreau să ştiu ce se întâmplă, nici ce faci ; numai împlineşte-ţi voia Ta, în tăcere, de la distanţă, fără să simt eu ». Dacă am fi în stare să ne întoarcem spre Domnul cu o asemenea credinţă, cu o asemenea conştiinţă a sfinţeniei Lui, cât de aproape ne-ar fi Domnul. El este întotdeauna aproape, El se apropie întotdeauna de noi, dar noi nu-L putem simţi decât cu o inimă iubitoare şi smerită.Un crâmpei de dragoste avem câteodată, dar nu avem smerenie prea multă.Deci dacă ne-am întoarce spre Domnul şi I-am spune :
« Doamne, fă ca binele şi sfinţenia după care tânjeşte sufletul meu să fie împlinit cu cei dragi mie, iar pe mine poţi să mă treci cu vederea. În drum spre ei, nu te îngriji de mine », cât s-ar bucura Domnul de dragostea care e gata să-şi pună viaţa şi bucuria pentru alţii. Amin.
Poate că în aceste zile care urmează praznicului Învierii lui Hristos, mai mult ca oricând simţim cu claritate, cu pasiune, faptul că viaţa lumii este una şi că întreaga viaţă a Bisericii este susţinută de comuniunea tainică a Sfinţilor şi păcătoşilor, care este lumea în devenire. Sfânta Liturghie, rugăciunile comune ale Bisericii nu pot fi înţelese în afara acestei comuniuni a Sfinţilor şi păcătoşilor.
Pentru noi, cei ce ne adunăm săptămână de săptămână într-o biserică, rugăciunile pe care le ascultăm par atât de ades rugăciuni de-a gata făcute : alţii le-au alcătuit şi noi le-am moştenit ; dar dacă ne gândim la chipul cum s-au născut ele, atunci ele nu ne mai par doar “de-a gata făcute”. Fiecare rugăciune pe care o auziţi a fost smulsă dintr-un suflet omenesc în momente de extaz, de supărare, în momente de adâncă pocăinţă, de adâncă recunoştinţă. Toate rugăciunile, începând cu acelea pe care le-am moştenit din Vechiul Testament, cu cea mai nouă rugăciune care a ajuns la noi din închisori şi lagăre de concentrare, sunt născute din suflete vii în momente ale întâlnirii lor cu Dumnezeu sau în nevoia lor disperată de Dumnezeu, pe Care Îl căutau orbecăind, dar nu-l puteau afla.
Uneori ni se pare dificil să fim la unison cu rugăciunile pe care le cântăm sau le recităm, cu tot acest flux de rugăciune. Şi într-adevăr, nu e de mirare, pentru că într-o slujbă, într-o singură secvenţă liturgică, într-o simplă rugăciune pe care o citim de dimineaţă sau seara, Biserica a adunat zeci de rugăciuni care corespund acestei experienţe, vieţii, morţii, bucuriei, durerii, angoasei şi recunoştinţei sfinţilor de-a lungul istoriei. Cum ne putem aştepta să primim în sufletele noastre, să ne împărtăşim pe deplin, una după alta, de experienţa seculară, a Sfântului Vasile, a Sfântului Ioan, a Sfântului Marcu sau a Sfântului Simeon ? Dar ne putem împărtăşi de ele într-un chip de-viaţă-dătător, dacă ne dăm seama că, aşa mici cum suntem, aşa în devenire cum suntem, bâjbâind după o plenitudine care nu este încă a noastră şi pe care ei o au într-un grad mai mare decât noi, noi facem parte dintr-o mulţime largă de bărbaţi şi femei care se roagă/ în rugăciune şi că noi îi auzim pe marii sfinţi ai lui Dumnezeu rugându-ne cu rugăciunile lor. Putem sta ca nişte copii printre adulţi, putem sta având conştiinţa că Sfântul Vasile este prezent aici, cu rugăciunea sa, punându-ne înainte experienţa lui adâncă, a lui Dumnezeu şi a vieţii. Că prezent este şi Sfântul Ioan şi un alt sfânt, şi încă altul ; şi noi putem pur şi simplu să ascultăm cu atenţie, punându-ne întrebări din vreme în vreme : « Cum de spune aceste cuvinte ? Din ce adânc de experienţă străină, străină de mine, vin aceste cuvinte ? ». Şi apoi, deodată, să spunem cu bucurie : « Iată-mă una cu el, ceea ce el spune eu ştiam deja sau experimentasem ; o, ce minunat, sunt una cu oameni care sunt atât de mari înaintea lui Dumnezeu ! »
Şi dacă vom trata astfel rugăciunile de dimineaţă pe care le citim, sau rugăciunile de seară, şi diversele rugăciuni care se fac în biserică, atunci nu avem cum să mai simţim, aşa cum ni se întâmplă deseori, o mâhnire, senzaţia că toate acestea trec pe lângă noi, că nu ne regăsim în cuvintele lor, în imaginile, în frazele rugăciunilor. Cum putem noi, într-un singur suflet, să simţim toată complexitatea experienţei divine şi umane de două mii de ani a Bisericii ? Dar cât de uşor ne-ar fi dacă am sta să ascultăm cu mintea deschisă, cu inima deschisă, gata să răspundem la ceea ce este deja al nostru, să punem întrebări despre alte lucruri, să exclamăm în sine : « Cum poţi spune acestea, o, Părinte Vasile, cum poţi rosti aceste cuvinte, Părinte Ioane ? » Şi apoi am spori treptat în înţelegere, pentru că sămânţa rugăciunii, care este deja în sufletele noastre, înţelegerea sfinţilor de care deja ne împărtăşim, dacă suntem simpli, direcţi, sinceri, va creşte în noi ; am fi adevăraţi la măsura la care deja suntem adevăraţi şi am creşte la o realitate mai plină decât înainte.
Şi apoi am descoperi că această comuniune a sfinţilor pe care o concepem ca invizibilă şi aşa distantă – sfinţii în cer şi noi pe pământ – este ceva infinit mai simplu şi mai familiar. Apoi rugăciunile lor sunt în mijlocul nostru, experienţa lor ne este împărtăşită, în fiecare cuvât al rugăciunii, în fiecare melodie a cântării liturgice, ei sunt în mijlocul nostru, nu doar nevăzuţi rugându-se pentru noi, ci făcându-ne părtaşi experienţei lor adânci, tragice şi glorioase ; a lui Dumnezeu şi a lumii, a oameniilor la fel de mult ca şi a lui Dumnezeu.
Şi apoi ne putem întoarce să-l privim şi pe aproapele nostru ca o parte a comuniunii acesteia tainice a Sfinţilor şi a păcătoşilor, pentru că şi aproapele nostru este părtaş, ca şi noi, poate doar cu suprafaţa sufletului său, poate cu cele mai superficiale straturi ale sufletului său, la acelaşi mister pe care îl căutăm şi noi. Am simţi că suntem tovarăşi, că suntem împreună, în felul nostru, dar mai mult de atât – că împreună bem din acelaşi izvor, că împreună ne împărtăşim de alţii mai mari decât noi, de o viaţă mai adâncă, mai largă.
Să încercăm, în serviciul divin, în rugăciunea particulară, să învăţam să fim părtaşi, în acest mod simplu, direct şi sincer, la experienţa şi viaţa acelora care ne-au precedat şi care sunt mai mari ca noi. Şi comuniunea sfinţilor va deveni realitate, iar comuniunea păcătoşilor va deveni ceva semnificativ pentru noi, o adevărată frăţie de oameni care sunt, care se recunosc pe sine ca păcătoşi, dar simt, totuşi, că Dumnezeu a venit şi pentru ei, că au fraţi şi surori mai mari care se preocupă pentru ei, care sunt una cu ei, împărtăşindu-le cele mai preţioase daruri din viaţa lor. Şi atunci vom putea să devenim o frăţietate, un trup şi o viaţă cu ei în Dumnezeu. Amin.
“Cum ne-am comporta unii faţă de alţii dacă momentul prezent
ar fi singurul moment de care dispunem şi dacă acest moment ar trebui
să exprime toată dragostea şi grija ce o avem pentru celălalt !
Am trăi cu o intensitate şi profunzime
pe care altfel nu am putea să le atingem vreodată.”
Gândiţi-vă numai cum ar fi dacă am conştientiza că fiecare clipă a vieţii noastre ar putea fi cea din urmă, că acest moment ne este dat pentru a atinge o anume desăvârşire, că vorbele pe care le spunem ar putea fi ultimele, şi că ele ar tebui să exprime toată frumuseţea, înţelepciunea, cunoaşterea şi, mai presus de orice, toată dragostea pe care am dobândit-o de-a lungul întregii vieţi, oricât de lungă sau scurtă ar fi fost ea! Cum ne-am comporta unii faţă de alţii dacă momentul prezent ar fi singurul moment de care dispunem şi dacă acest moment ar trebui să exprime toată dragostea şi grija ce o avem pentru celălalt ! Am trăi cu o intensitate şi profunzime pe care altfel nu am putea să le atingem vreodată. Dar nu suntem conştienţi de ceea ce reprezintă momentul prezent. Trecem de la trecut la viitor fără să trăim cu intensitate momentul prezentului.
În jurnalul său, Dostoievski ne spune ce i s-a întâmplat când a fost condamnat la moarte. Aflându-se în aşteptarea momentului execuţiei prin spânzurătoare, stătea şi privea lumea din jurul lui. Cât de strălucitoare era lumina şi cât de minunat era aerul pe care îl respira, cât de frumoasă era lumea din jurul lui, cât de preţioasă fiecare clipă a vieţii, acum când încă mai era în viaţă, dar se afla în prag de moarte. « O, spuse el în acel moment, dacă mi s-ar dărui viaţa, nici o clipă n-aş irosi-o în zadar. » I se dăruise viaţa şi atât de mult risipise din ea. Dacă am fi conştienţi de aceasta, cum ne-am trata unii pe alţii, şi chiar pe noi înşine !
Dacă am şti că persoana căreia îi vorbim ar putea muri dintr-o clipă în alta şi că sunetul vocii noastre, conţinutul cuvintelor, gestul pe care îl facem, modul în care ne adresăm, intenţiile noastre ar putea fi ultimele lucruri percepute de ea şi pe care le-ar lua cu ea în veşnicie, cât de atenţi, de grijulii, de iubitori am fi, cu adevărat. Căci experienţa arată că în faţa morţii orice resentimente, amărăciuni, antipatii reciproce se şterg şi dispar. Moartea este prea mare faţă de ceea ce ar trebui să ne apară nesemnificativ chiar şi la scara vieţii vremelnice.
Văzând moartea din acest unghi, gândul şi aducerea aminte de moarte ar fi singura putere ce ar face ca viaţa să fie intensă. A trăi pentru a fi la înălţimea morţii, a trăi în aşa fel încât, oricând ne-am întâlni cu moartea, să ne găsească pe culme, pe creasta valului, nu în groapă, pentru ca ultimele noastre cuvinte să nu fie inutile şi ultimul nostru gest să nu fie zadarnic ! Aceia dintre noi care au avut ocazia să petreacă o vreme lângă un muribund – adică lângă o persoană conştientă de apropierea morţii, în timp ce şi noi înşine eram conştienţi de aceasta - trebuie să fi înţeles ce înseamnă prezenţa morţii când e vorba de o relaţie umană. Înseamnă că fiecare cuvânt trebuie să conţină toată preţuirea, toată frumuseţea, armonia şi dragostea care se aflau poate în stare de dormitare în această relaţie. Înseamnă că nimic nu este mic sau neînsemnat, deoarece totul, oricât de mărunt ar părea, poate fi o expresie a iubirii sau o negare a ei. »
Mitropolitul Antonie al Surojului – Viaţa, boala şi moartea – Editura Sfântul Siluan, 2010-06-03 Traducere din engleză şi franceză : Monahia Anastasia Igiroşanu(Slatina – Nera)
„...dacă o singură persoană de pe pământ s-ar fi rătăcit,
ar fi căzut de la Dumnezeu,
Hristos ar fi venit s-o salveze cu preţul vieţii Lui.”
În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Maica Domnului şi Sfinţii a căror memorie o cinstim azi, aceia care ne sunt cunoscuţi pentru că ei s-au descoperit şi au fost înţeleşi şi recunoscuţi ori de către contemporani, ori de către urmaşi, după ani sau chiar secole, toti sfinţii sunt răspunsurile omenirii la dragostea lui Dumnezeu. Iar acest răspuns este dat de ei nu doar în nume propriu, ci în numele întregii creaţii şi , de asemenea, în numele nostru, deoarece fiecare dintre noi are privilegiul de a purta numele unuia dintre aceşti sfinţi, numele noastre creştineşti.
Iar Sfinţii ale căror nume le purtăm stau dinaintea lui Dumnezeu şi se roagă ca numele lor să nu fie făcute de ruşine în ochii Domnului. Sfinţii lui Dumnezeu îmbrăţişează întreaga creaţie cu dragostea lor, cu mijlocirile lor pentru lume, cu rugăciunile lor, cu prezenţa lor reală şi continuă. Ce minunat lucru este că aparţinem acestei familii vaste de bărbaţi, de femei şi de copii care au înţeles ce a urmărit Domnul când a venit pe pământ şi a trăit, a învăţat şi a murit pentru noi! Ei I-au răspuns cu însăşi inima lor, L-au înţeles cu mintea lor şi I-au primit mesajul cu întreaga lor determinare de a depăşi în ei înşişi ceea ce a fost cauza Răstignirii; deoarece, dacă o singură persoană de pe pământ s-ar fi rătăcit, ar fi căzut de la Dumnezeu, Hristos ar fi venit s-o salveze cu preţul vieţii Lui. Aceasta a fost chiar mărturisirea Lui către un sfânt al veacurilor primare care se rugase ca păcătoşii să fie distruşi; atunci Hristos i-a apărut şi i-a spus: „Niciodată să nu te rogi astfel! Dacă ar fi fost un singur păcătos, aş fi murit pentru el.”
Sfinţii sunt oamenii care au răspuns la dragoste cu dragoste, oameni care au înţeles că dacă cineva poate muri pentru ei, singurul lor răspuns de recunoştinţă adâncă este ca ei să devină astfel încât El să nu fi murit în zadar. Să ne luăm crucea exact aceasta înseamnă: să ne întoarcem de la toate acele lucruri care înseamnă crucificarea şi moartea lui Hristos, de la toate acele lucruri care L-au înconjurat pe Hristos cu ură şi neînţelegere. Toţi suntem liberi să facem asta, mai mult decât erau cei care au trăit pe vremea Lui; dar în zilele noastre, după două mii de ani, când putem citi Sfintele Evanghelii şi vedem înălţându-se din relatările lor statura, Persoana lui Hristos, când avem milioane de martori care ne spun că El cu adevărat şi-a dat viaţa pentru noi şi că unicul răspuns pe care noi îl putem oferi este să ne dăm vieţile unii pentru alţii în numele Lui – de ce nu răspundem?
Să luăm astăzi o nouă hotărâre: să ascultăm în modul în care ei au ascultat, cu toată inima lor, cu toată mintea lor, cu întreaga lor voinţă, cu întregul sine ca să vedem ce s-a întâmplat, să auzim ce-a spus El şi să-I răspundem prin recunoştinţă şi hotărâre. Şi apoi, dacă îi oferim acestea puţine lui Dumnezeu – recunoştinţa şi voinţa noastră –, forţa, tăria de a creşte până la statura pe care Dumnezeu a vrut-o pentru noi, a visat-o pentru noi – puterea ne-o va da El, aşa cum a spus: puterea Mea se arată în slăbiciune, acolo prisoseşte harul. Iar Sf. Ap. Pavel, care ştia acestea, adaugă, în alt loc: Toate ne sunt cu putinţă întru Hristos, Care ne întăreşte...
Să punem început bun, astfel încât Sfinţii al căror nume îl purtăm să se bucure întru noi, încât Maica Domnului Care şi-a dat Fiul la moarte ca noi să răspundem conform aşteptărilor, ca noi să înţelegem, ca noi să fim salvaţi, să se bucure, astfel încât Hristos să vadă că nu în zadar a trăit, a propovăduit şi a murit. Să fim slava Lui, o lumină; s-ar putea să fim o lumină mică, doar o lumânărică, dar s-ar putea să fim şi o lumină strălucitoare ca unul dintre marii Sfinţi – dar haideţi să fim lumina care luminează lumea şi o face mai puţin întunecată! Să fim bucurie, ca şi ceilalţi să înveţe să se bucure în Domnul. Amin.(1989)
Astăzi prăznuim pe Sfântul Duh. Ce ştim noi despre El ? Am auzit cuvinte minunate, de rugăciune, despre El ieri, în Duminica Sfintei Treimi, dar să ne gândim la numele ce I se dă în Sfintele Evanghelii, « Mângâietorul »[...]. El este cu adevărat Mângâietorul, Cel Care ne consolează de despărţirea de Hristos, Care ne consolează ca pe nişte orfani ce suntem, tânjind să fim cu Hristos Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, şi Care ştie că, atâta timp cât suntem în trup – după cuvintele Sfântului Apostol Pavel - suntem despărţiţi de El. Dar pentru ca El să fie cu adevărat Mângâietorul, consolarea noastră, trebuie să devenim mai întâi conştienţi de faptul că suntem despărţiţi şi aceasta este prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem : Suntem conştienţi de aceasta sau trăim în înşelare, iluzionându-ne că noi suntem în Dumnezeu şi Dumnezeu este în noi şi că nimic altceva nu ne mai este necesar? Cât de mult ne este încă necesar !
El este, de asemenea, Cel Care, ca Mângâietor, ne dă putere, puterea de a trăi în ciuda despărţirii[de Hristos], putere să stăm tari şi să fim împlinitorii Voinţei, împlinitorii poruncilor lui Dumnezeu, Cel Care ne dă vigoare sufletească, voinţă tare şi forţa de a făptui. Dar toate acestea, încă o dată, numai dacă ne îndreptăm spre El şi Îi chemăm : Vino ! Vino şi Te sălăşluieşte întru noi ! Curăţă-ne ! Fii nu numai Mângâietorul, ci şi puterea noastră.
În cele din urmă, El este Cel Care ne dăruieşte, încă de pe acum, bucuria de a ştii cât de aproape suntem, în ciuda a ceea ce pare a fi o distanţă infinită între Dumnezeu şi noi, Cel Care, cu suspine negrăite, îi vorbeşte lui Dumnezeu din adâncurile fiinţei noastre, ... fiind noi poporul lui Hristos, fraţii şi surorile Lui în omenire – şi acestea sunt chiar cuvintele Lui -, fiind noi copiii Tatălui. O, bucuria, minunea şi demnitatea acestei calităţi! Şi mai ales răspunderea acestei calităţi, de copii ai lui Dumnezeu...
Dacă ne gândim la lumea noastră care este într-o măsură aşa de mare străină de Dumnezeu, Duhul este deja începutul vieţii veşnice. Prezenţa Lui este un fapt decisiv. El loveşte în stâncă asemenea mării, El înfrânge rezistenţele. El este bucuria veşniciei care ne bate la uşă, insinuându-se în vieţile noastre, reamintindu-ne de Dumnezeu, Tatăl nostru, de Hristos, Mântuitorul nostru şi de măreţia şi demnitatea noastră înaintea lui Dumnezeu, arătându-ne că toate sunt cu putinţă în Hristos Care ne întăreşte.
Haideţi să prăznuim cu responsabilitate şi cu recunoştinţă această sărbătoare. Şi fie ca Duhul lui Dumnezeu, Care S-a pogorât în chip de limbi de foc asupra Apostolilor, să vină şi la noi – poate ca un foc care să ne aprindă şi care să ne facă asemeni Rugului Aprins sau să ne atingă asemenea vocii line pe care Profetul a auzit-o în pustia în care era Dumnezeu, în tăcuta Lui smerenie, în dăruirea Lui către noi, în dragostea Lui pentru noi. Amin.
Suntem acum în perioada dintre praznicul Înălţării Domnului şi Sfânta Treime ; şi aş vrea să spun ceva relevant pentru amândouă praznicele. Profetul Isaiia spune în capitolul 53 al cărţii sale că El – Hristosul care va veni – a fost rănit pentru păcatele noastre, că a luat toate slăbiciunile noastre pe umerii Săi şi că prin rănile Lui noi ne-am vindecat. Când ne gândim la Hristos înviat apărând înaintea ucenicilor Lui şi dându-le mâinile Sale să le atingă, invitându-l pe Apostolul Toma să probeze realitatea şi adâncimea rănilor pe mâinile Sale, pe picioarele şi coasta Sa, avem tendinţa să uităm că la Înălţarea Sa Hristos purta în trupul Său rănile provocate din cauza păcatelor noastre, că într-un mod de neînţeles, Hristos nu numai S-a sculat din morţi, ci S-a şi suit la ceruri şi stă în slavă de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, purtand în carnea Sa omenească rănile pe care i le-au provocat păcatele omeneşti. Încă poartă slăbiciunile noastre pe umerii Săi, atât Învierea Lui Hristos, cât şi Patimile Sale sunt acum păstrate cu evlavie în misterul Dumnezeului întreit, al Incomprehensibilei, Măreaţei, Sfinte Treimi. Toată suferinţa lumii, tot păcatul, toate ororile, sunt puse în Hristos şi nici prin Înviere, nici prin Înălţarea întru slavă nu le-a aruncat de la Sine. Hristos rămâne Mielul lui Dumnezeu, înjunghiat înainte de facerea lumii pentru salvarea lumii.
Când în ziua Pogorârii, pe care o prăznuim ca zi a Sfintei Treimi, El a trimis pe pământ Duhul Sfânt asupra ucenicilor Săi, asupra Apostolilor Săi, asupra Bisericii şi în lumea întreagă, l-a trimis în două moduri. Pe de o parte, noi suntem Trupul lui Hristos, trupuri vii, tremurătoare, torturate şi rănite prin vremuri, purtând asupra noastră, cum spune Sf. Ap. Pavel, rănile Domnului, împlinind prin noi înşine ceea ce a rămas suferinţă fizică şi sufletească neîmplinită în suferinţa pământească a lui Hristos ; pentru că, din veac în veac, Biserica este chemată să fie Trupul lui Hristos care a fost frânt pentru păcatele oamenilor, frânt pentru salvarea omenirii. Şi pentru că noi suntem Trupul acesta, oricât de nevrednici am fi, doar pentru că suntem ai lui Hristos, participăm la darul Sfântului Duh. Dar pe de altă parte, Duhul Sfânt pogoară asupra noastră nu numai pentru că, într-un mod de neînţeles/ tainic suntem deja uniţi cu Hristos, ci pentru că suntem slabi, suntem fragili, suntem păcătoşi şi numai puterea lui Dumnezeu, care se desăvârşeşte în slăbiciunile omeneşti, este în stare să ne salveze. Nu numai ca Trup al lui Hristos primim Duhul Sfânt, ci şi împreună, ca societate păcătoasă, şi individual, ca păcătoşi ,având o nevoie disperată de puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră.
Din acest motiv trebuie să ne pregătim într-un mod special pentru praznicul de duminica viitoare, trebuie să îl întâminăm cu întreaga noastră slăbiciune, dar cu deplină deschidere, cu tot dorul nostru de Dumnezeu, cu foame şi sete de venirea Domnului pentru ca sufletele noastre să aibă viaţă, iar vieţile noastre să se schimbe, ca să se închidă prăpastia care desparte ce este dumnezeiesc în fiecare dintre noi de ceea ce este încă stricat, aparţinând corupţiei, păcatului şi morţii.
Să petrecem această săptămână în reculegere ; să petrecem această săptămână în aşteptare şi rugăciune, astfel încât, cântând împreună rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt : « Vino şi te sălăşluieşte întru noi », să nu fie doar o rugăciune de rutină, ci încununarea dorului nostru de Dumnezeu, a dragostei noastre de Dumnezeu, astfel încât slăbiciunea noastră să stea înaintea Lui, pe când sufletul se va deschide dragostei şi bucuriei. Şi atunci, oricât de slabi am fi, vom fi capabili să primim încă o dată o nouă măsură a harului care ne apropie de Dumnezeu şi ne face mai dragi Lui, Care a intrat în salvă cu trupul purtând rănile încă neînchise ale păcatelor noastre, fiindcă păcatele noastre persistă. Ce minunat este Dumnezeul nostru ! Cu ce fel de recunoştinţă putem să-L privim noi, care nu suntem decât pe jumătate credincioşi ; noi care trăim aşa de rău suntem iubiţi de El, Care crede în noi şi Care, prin puterea Sa , ne dă toate, doar dacă îi dăm Lui dreptul asupra noastră , puterea şi ocazia să lucreze liber în noi. Haideţi să ne pregătim cu smerenie pentru venirea Duhului Sfânt peste noi !(1986)
Deseori ne întrebăm pe noi înşine sau unii pe alţii: Cum să mă împac cu condiţia mea de păcătos? Ce pot face ? Nu pot evita să comit păcate, doar Hristos este fără de păcat. Nu pot, din lipsa voinţei sau a curajului sau a posibilităţilor, să mă pocăiesc cu adevărat când săvârşesc un păcat sau în general, că am o condiţie păcătoasă. Ce-mi mai rămâne? Sunt chinuit, lupt ca unul ce se îneacă şi nu văd nicio soluţie.
Este un cuvânt spus odată de un stareţ rus, unul dintre Bătrânii de la Optina, către un vizitator:
« Nimeni nu poate trăi fără păcat, puţini ştiu cum să se pocăiască astfel încât păcatele lor să fie curăţate şi sufletele să le rămână albe ca lâna. Dar este un singur lucru pe care îl putem face noi toţi: când nu putem nici să evităm păcatul, nici să ne pocăim cu adevărat, putem purta povara păcatului, s-o purtăm cu răbdare, s-o purtăm cu durere, s-o purtăm fără să facem ceva pentru a evita suferinţa şi agonia lui, s-o purtăm aşa cum se poartă o cruce – nu crucea lui Hristos, nu crucea adevăratului ucenic, ci crucea tâlharului care a fost răstignit lângă El. Nu a spus tâlharul tovarăşului său care blasfemia pe Domnul: “ Noi suferim pentru că am săvârşit păcate; El îndură suferinţe fără de păcat...Şi lui, pentru că a acceptat pedeapsa, suferinţa, agonia, consecinţele răului săvârşit, consecinţele faptului de a fi omul care era, Hristos i-a spus: “Astăzi vei fi cu Mine în Rai...”?
Îmi amintesc viaţa unuia dintre sfinţi, povestea unuia care a venit la el şi i-a spus că a trăit o viaţă plină de răutăţi, impură, nevrednică atât de Dumnezeu, cât şi de el însuşi, şi apoi s-a pocăit, a respins tot răul făcut şi, totuşi, a rămas în puterea acelui rău. Şi sfântul i-a spus: “A fost o vreme în care ai sorbit cu încântare toată această mizerie; acum îţi dai seama că e murdărie şi simţi că te îneci de oroare şi dezgust. Ia aceasta ca o răsplată a trecutului tău şi rabdă...”
Aceasta o putem face fiecare dintre noi: să îndurăm consecinţele păcatelor, să îndurăm robia noastră cu răbdare, cu smerenie, cu inima înfrântă, nu cu indiferenţă, nu ca şi cum, dacă am fost abandonaţi de Dumnezeu păcatului nostru, de ce să nu păcătuim? Ci primind-o aceasta ca pe o percepţie tămăduitoare a păcatului, a ceea ce păcatul ne-a făcut, a ororii păcatului. Şi dacă îndurăm cu răbdare, va veni o zi în care respingerea noastră lăuntrică a păcatului va da roade şi când ni se va da libertatea de păcat.
Aşa că, dacă putem, în toate modurile în care putem, să evităm păcatul de orice fel, chiar şi acele păcate care par lipsite de importanţă, pentru că până şi cea mai mică fisură într-un dig va duce, mai devreme sau mai târziu, la distrugerea lui. Dacă putem, să ne pocăim cu adevărat, adică să ne întoarcem deplin de la trecutul nostru [de păcat la o viaţă curată,] într-un act eroic, de voinţă. ; dar dacă nu putem face nici una din cele două, atunci să purtăm smerit şi răbdător toată suferinţa şi toate urmările păcatului.
Şi această atitudine va fi şi ea odată răsplătită de Domnul Care, în viaţa lui Moise, păstrată de tradiţia populară, ca răspuns dat îngerilor Săi la întrebarea: “Cât vei mai răbda păcatele lor” – păcatele evreilor în pustie - , a răspuns: “ Îi voi arunca de la Mine când mulţimea păcatelor lor va covârşi mulţimea suferinţelor lor”.
Să acceptăm aşadar, suferinţa, chiar dacă nu o putem oferi ca suferinţă fără de pată. Amin.”
Mitropolitul Antonie de Suroj – Cum pot răbda condiţia mea păcătoasă? (1984)
« Suntem înconjuraţi de oameni şi fiecare persoană este unică pentru Dumnezeu, dar sunt oamenii unici şi pentru noi ? »
« Când întâlnim o persoană, ar trebui să ne apropiem de ea ca de o taină,
care ni se descoperă numai printr-o comuniune profundă... »
Am ascultat astăzi povestea unui om născut orb. Noi nu avem experienţa orbirii fizice, dar ne putem imagina cum acest om era închis în sine, cum întreaga lume din jurul său exista doar ca un sunet îndepărtat, ceva ce nu-şi putea imagina, reprezenta. Era captiv în propriul trup. Putea trăi prin imaginaţie, putea să-şi inventeze o lume în jurul său, putea prin pipăit şi prin auz să aproximeze ceea ce era cu adevărat în jurul lui; dar întreaga realitate nu putea decât să-i scape. Noi nu suntem orbi trupeşte, dar câţi dintre noi nu suntem închişi în noi înşine! Care dintre noi poate spune că el este atât de deschis, încat poate percepe lumea în întregul ei, dar şi în adâncimea ei ?
Întâlnim oameni şi îi vedem cu ochii noştri, dar rareori se întâmplă ca în afară de forma exterioară, de trăsături sau veşminte să mai vedem şi altceva ,- cât de des se întâmplă să vedem ceva din adâncul persoanei din faţa noastră? Cât de des ne uităm în adâncul ochilor unei persoane şi ne adâncim în înţelegerea sa ? Suntem înconjuraţi de oameni şi fiecare persoană este unică pentru Dumnezeu, dar sunt oamenii unici şi pentru noi ? Nu sunt oameni care ne înconjoară doar ca « oameni », care au nume, prenume, porecle, pe care îi recunoaştem după înfăţişarea exterioară, dar pe care nu-i ştim deloc pe dinlăuntru ?
Aceasta este condiţia noastră: suntem orbi, suntem surzi, suntem insensibili la lumea exterioară şi totuşi, suntem chemaţi să citim înţelesurile ascunse. Când întâlnim o persoană, ar trebui să ne apropiem de ea ca de o taină, care ni se descoperă numai printr-o comuniune profundă, intrând într-o relaţie, poate lipsită de cuvinte, poate în cuvinte, dar atât de adâncă încât să ne putem cunoaşte nu chiar cum ne cunoaşte Dumnezeu, dar în lumina lui Dumnezeu care ne luminează pe fiecare. Şi mai mult de atât : noi putem face, fiecare în limita puterilor sale, a darurilor sale, ceea ce a făcut Hristos : a operat ochii orbului. Ce a văzut acesta ? Primul lucru pe care l-a văzut a fost faţa Fiului întrupat al lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, a văzut dragostea întrupată. Când ochii săi au întâlnit ochii lui Hristos, a întâlnit mila lui Dumnezeu, tandreţea lui Dumnezeu, preocuparea lui Dumnezeu şi înţelegerea Lui. În acelaşi mod pot începe să vadă atâţia oameni, dacă, întâlnindu-ne pe noi, vor întâlni oameni în ai căror ochi văd strălucind dragostea gravă, responsabilă, o dragoste care nu este sentimentală, ci clarvăzătoare, o dragoste care vede şi înţelege. Şi atunci, vom deveni pentru oamenii din jurul nostru o revelaţie a tuturor înţelesurilor pe care această lume le deţine şi le conţine prin artă, prin frumuseţe, prin ştiinţă, prin toate mijloacele de a percepe şi a afirma frumuseţea între oameni.
Dar facem noi aceasta ? Este o preocupare a noastră aceea de a transmite vastitatea, adâncimea şi frumuseţea lucrurilor tuturor persoanelor pe care le întâlnim ? Nu suntem mai degrabă preocupaţi să primim decât să dăruim? Şi totuşi, Sf. Ap. Pavel, care ştia ce înseamnă să primeşti şi să dăruieşti, a spus: “Mai fericit este a da decât a lua ». Şi cât de multe a primit el ! A primit cunoştinţa lui Dumnezeu prin propria experienţă ; a primit învăţătură, ştiinţă şi experienţă în Vechiul Testament , şi apoi Hristos i s-a arătat Însuşi : ce n-a primit ! Şi totuşi era fericit mult mai mult dăruind decât primind, pentru că nu voia să fie singur posesorul tuturor bogăţiilor care îi parveniseră astfel; voia să le împartă, să le dea, să aprindă şi să înflăcăreze şi alte vieţi.
Să ne gândim cât de bogaţi suntem, cât de multe ni s-au dăruit să le vedem şi să le auzim ! Şi să ne dăm seama în acelaşi timp cât de tragic închişi în noi înşine suntem dacă nu vom sfărâma acest zid dăruind la fel de generos, la fel de abundent pe cât ni s-a dăruit la rândul nostru ! Şi atunci, într-adevăr, bucuria noastră va fi deplină, aşa cum ne-a promis Hristos. Şi nimeni şi nimic nu vor putea să o mai ia de la noi. Amin
La finalul Evangheliei de azi sunt cuvinte pe lângă al căror înţeles trecem
deseori. Orbul îi spune lui Hristos : « Şi Cine este Fiul lui
Dumnezeu ? » şi Hristos îi răspunde : « L-ai văzut şi El
este cel Care îţi vorbeşte ».
Pentru noi, primele cuvinte sunt aşa de fireşti ;
primul eveniment al vieţii noastre,
primul eveniment al întâlnirii cu o persoană este vederea ei, dar ce minune a
fost pentru acest om care nu văzuse niciodată ceva din lume şi care, atins de
mâna dătătoare de viaţă a lui Hristos, dintr-o dată a văzut ! Şi prima
persoană pe care a văzut-o a fost Domnul şi Dumnezeul său, Hristos, Fiul
Omului.
Îmi amintesc de un scriitor român care ne spune în
biografia sa ce impresie profundă, definitivă i-a lăsat faţa primului om văzut
care i-a rămas în memorie. Îşi aminteşte de sine însuşi copil şi deasupra lui,
incredibil de frumoasă, faţa tatălui său, care era preot, privindu-l, cu toată
dragostea omenească, cu întreaga tandreţe
şi profunzime a unei priviri umane. Şi scrie el că aceasta a fost prima
viziune a lui despre icoana pe care o
întruchipează faţa omului când este luminată din interior de dragoste şi de
înţelegere, de profunzime şi de veşnicie, o viziune a lui Dumnezeu. Aici acest
om L-a vazut pe Dumnezeu în trăsăturile Celui
Care era Dumnezeu şi Care a devenit Fiul Omului.
Aş
vrea să vă atrag atenţia asupra unui aspect diferit. Cu o altă ocazie citeam
povestea unui paralitic vindecat de
Hristos ; şi biserica, slăvindu-L pe Dumnezeu cu această ocazie, spune: “Cum
acest om n-a găsit pe nimeni să aibă milă de el, Fiul Mariei, Dumnezeu Însuşi,
s-a oprit şi i-a dat ajutor la nevoie”. Pentru că acest om n-a găsit vreun alt om să aibă milă de
el, să-i arate compasiune, să se preocupe de el, Dumnezeu a coborat la el. Noi
trăim acum în alte vremuri, în vremuri în care Dumnezeu a devenit om în mijlocul nostru şi mai mult
de atât : Ne-a făcut mădulare vii ale trupului Său, o prezenţă întrupată,
o prezenţă concretă în Întruparea Sa, ne-a făcut temple ale Duhului, locuri ale Prezenţei. Acum fiecare om aflat
în nevoie ar trebui să găsească în fiecare dintre noi un om pornit spre
compasiune, milă şi înţelegere, deoarece Dumnezeu S-a făcut om, şi în acelaşi
timp, simultan, întâlnindu-se cu noi,
ar trebui să vadă dragostea lui Dumnezeu în ochii noştri şi să perceapă
dumnezeiasca milă în faptele noastre active, imaginative, creative şi în
vorbele noastre.
De când Hristos a venit în lume, a sosit vremea
omului ; dar nu a omului despărţit de Dumnezeu , străin de El, ci vremea minunată în care prin oameni, prin intermediul celor ce L-au
descoperit pe Hristos, care au crezut în El, care au devenit una cu El – al
acelor oameni cărora Dumnezeu le-a încredinţat lumea Lui – toţi oamenii pot
primi atât mila lui Dumnezeu, cât şi pe cea a semenilor şi pot vedea compasiune
omenească, dragoste omenească şi bucurie omenească.
Nu este aceasta o chemare măreaţă, nu ar trebui acum să
fim apţi de fapte mari? Timpul Domnului şi timpul omului sunt una, nu numai în
Fiul Întrupat al lui Dumnezeu, ci şi în tainica Lui prezenţă întrupată în
fiecare dintre noi, prezenţa lui Dumnezeu în carne/ trup, în mila omenească, în
dragostea omenească. Aceasta este o cerere
îndreptăţită şi o provocare pe
care ne-o lansează Sfânta Evanghelie. Suntem noi unii pentru alţii şi pentru
cei mai îndepărtaţi de noi acest fel de
oameni ? O noua umanitate, făpturi
noi, oameni noi cu viaţă nouă, viaţa lui Dumnezeu. La acestea suntem chemaţi,
aceasta trebuie să fim.
Să reflectăm asupra celor spuse, să luăm o hotărâre şi să
devenim o icoană, o viziune a lui Dumnezeu, nu numai în strălucirea dragostei
din ochii noştri, nu numai în cuvintele pe care le rostim, ci şi în fiecare
faptă, astfel încât vremea omului să devină ziua Fiului Omului, ziua Domnului.
Amin.
« Să reflectăm asupra acestor trei aspecte : pe cine sau cât de multe persoane am trecut cu vederea noi, persoane pe care am fi putut să le ajutăm să se însănătoşească ? Am ales noi vreodată în viaţă să renunţăm la ceva ce ne doream în favoarea altei persoane, pentu că aceea avea nevoie ? Şi, în cele din urmă, de ce suntem atât de departe de Dumnezeu, încat slăbiciunea este starea nostră permanentă ? »
V-aş ruga să vă îndreptaţi atenţia spre trei fraze din Sfânta Evanghelie de azi.
Prima este tragică, vorbind despre un om care era bolnav de 38 de ani, fără să primească vreun ajutor de la cei din partea cărora spera vindecarea. 38 de ani nu a găsit o singura persoană care să-l ajute să dobândească vindecare şi sănătate. Este o imagine şi o realitate. A fost realitate, deoarece i s-a întâmplat acelui om, dar oare nu este şi o imagine care ar trebui să ne mişte pe toţi? Câţi oameni în zilele noastre nu au o nevoie disperată de sănătate fizică, de sprijin, de vindecare spirituală – şi nu se află nicio persoană gata să i le ofere: nu incapabili, ci nepregătiţi să ofere, deoarece nimeni nu caută să vadă nevoile reale ale altuia.
Şi mai este un lucru asupra căruia vreau să vă atrag atenţia – nicio persoană, nici una dintre cele care au nevoie ele însele de vindecare nu este gata să renunţe la speranţa, la şansa de a fi prima care să se scufunde în apele acelea tămăduitoare din Scăldătoarea Vitezda. Nici una nu alege să rămână bolnavă, în nevoi, privată de sănătate din sentimentul milei, gândindu-se : « Iată unul care are mai multă nevoie decât mine: cum el a aşteptat 38 de ani şi a sperat – pot şi eu să aştept.”
Nu ni se întâmplă asta nouă înşine mai mereu? Ne grăbim să înaintăm, vrem să primim şi-i înlăturăm cu cotul din drum pe alţii care pot fi în mai mare nevoie decât noi – sau care, deşi nu sunt în mai mare nevoie ca noi, ne-ar putea smulge puţină compasiune din inimile noastre. Dar inimile noastre rămân de piatră ; vrem ceea ce credem că ne trebuie, ceilalţi mai pot să aştepte, pot să renunţe.
Şi apoi, mai este şi o treia caracteristică. Hristos l-a întâlnit pe acest om care nu ştia cine este El, şi i-a spus : « Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. »( Ioan 5, 16). Sunt cuvinte care nu se mai spun azi celor aflaţi în suferinţă, care n-au nimic sănătos în ei, nici celor care s-ar fi putut sacrifica de dragul altora. Ele ne sunt adresate fiecăruia dintre noi de asemenea. Păcatul este în fond, nesănătate, izvorâtă din separarea noastră de Dumnezeu. În Dumnezeu nu putem fi înfrânţi, în Dumnezeu este sănătate ; şi « nu mai păcătui » înseamnă : dacă Domnul a fost aşa milostiv încât să-i dea din nou sănătatea trupului, a sufletului, a minţii, a voinţei pe care a pierdut-o – agaţă-te şi tu de cel Care te-a făcut sănătos, întreg – de Dumnezeul cel Viu !
Acestea ni se aplică tuturor, pentru că tuturor ne lipseşte sănătatea. Toţi suntem bolnavi fizic, dar fiecare este distrus în mai multe moduri ; cine poate pretinde că află în sine acea senină sănătate pe care o află în Iisus Hristos, omul întreg, perfect, în Maica Domnului, în mulţi dintre sfinţi sau în toţi sfinţii ?
Să reflectăm asupra acestor trei aspecte : pe cine sau cât de multe persoane am trecut cu vederea noi, persoane pe care am fi putut să le ajutăm să se însănătoşească ? Am ales noi vreodată în viaţă să renunţăm la ceva ce ne doream în favoarea altei persoane, pentu că aceea avea nevoie ? Şi, în cele din urmă, de ce suntem atât de departe de Dumnezeu, încat slăbiciunea este starea nostră permanentă ? Amin.
"Hristos este acolo. El poate vindeca ; da. Dar noi vom fi răspunzători unii pentru alţii, fiindcă sunt atâtea căi prin care ar trebui să fim ochii lui Hristos care văd nevoile, urechile lui Hristos care aud strigătele de ajutor, mâinile lui Hristos care sprijină şi vindecă sau ajută să fie vindecată o persoană bolnavă."
În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Ce tragică este povestea de azi din viaţa lui Hristos ! Un om era paralizat de mulţi ani. Zăcea la o distanţă foarte mică de locul vindecării, dar nu avea puterea să se arunce în apa tămăduitoare. Şi nimeni, nimeni în decursul tuturor acestor ani nu avusese milă de el !
Fiecare se grăbea să fie primul, spre a se vindeca. Alţii, care erau legaţi de ei prin dragoste, prin prietenie, îi ajutau să se tămăduiască. Dar nimeni nu-şi arunca măcar privirea spre acest om, care de ani întregi tânjea după vindecare şi nu era în stare singur să afle puterea de a deveni om întreg. Dacă o singură persoană ar fi fost acolo, dacă o singură inimă ar fi răspuns cu milă, omul acesta ar fi putut fi sănătos de ani şi ani. Dar cum nimeni, nicio persoană nu avusese milă de el, tot ceea ce-i rămăsese – şi o spun cu groază “tot ce-i mai rămăsese” – era intervenţia directă a lui Dumnezeu. Suntem înconjuraţi de oameni care sunt în nevoi. Nu doar oamenii care sunt paralizaţi fizic au nevoie de ajutor. Sunt atâţia oameni paralizaţi în interiorul lor, şi au nevoie să întâlnească pe cineva care să-i ajute. Paralizaţi înlăuntru sunt aceia care sunt înfricoşaţi de viaţă, pentru că viaţa a fost o sursă de teroare încă de când s-au născut: părinţi insensibili, fără inimă, mediu brutal. Câţi sunt aceia care au sperat, în copilărie, că va fi şi ceva bun pentru ei în viaţă. Dar nu. Nu a fost. N-au aflat milă. N-au găsit prietenie. N-au găsit nimic. Şi când au încercat să primească mângâiere şi ajutor, n-au primit. Ori de câte ori au crezut că pot face aşa ca să se salveze li s-a spus: “Nu încerca. Nu-ţi dai seama că nu eşti în stare ? ». Şi ei au căzut mai mult şi mai mult.
Câţi n-au fost în stare să-şi împlinească viaţa pentru că erau bolnavi sufleteşte şi nu aveau suficientă putere... Dar au găsit pe cineva să le întindă o mână de ajutor? Au găsit pe cineva căruia să-i pese atât de mult de ei încât să se oprească din calea lor şi să-i ajute ? Şi câţi dintre cei terorizaţi de viaţă nu au trăit în circumstanţe pline de frică, violenţă şi brutalitate... Dar toate acestea nu li s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost cineva care să-i susţină şi să nu-i abandoneze.
Suntem, aşadar, înconjuraţi toţi de oameni care sunt în situaţia paraliticului. Dacă ne gândim la noi înşine descoperim că mulţi dintre noi suntem paralizaţi, incapabili de a ne împlini toate aspiraţiile; incapabili să devenim ceea ce am năzuit, incapabili să-i slujim pe ceilalţi aşa cum ne îndeamnă inima, incapabili să facem ceea ce ei îşi doresc din cauza fricii, din cauza sfârşelii care ne-au cuprins. Şi toţi, toţi sunt răspunzători pentru fiecare dintre ei. Suntem responsabili unul pentru altul, pentru că privind în dreapta şi în stânga la oamenii care stau lângă noi, ce ştim despre ei? Ştim cât sunt de distruşi? Câtă durere este în inimile lor? Câtă agonie a cuprins viaţa lor? Câte speranţe spulberate, câtă frică şi respingere şi dispreţ, care i-au făcut dispreţuitori faţă de sine însuşi şi incapabili să se respecte măcar pe sine – ca să nu mai vorbim de curajul de a se îndrepta spre însănătoşire, acea întregime de care Sfânta Evanghelie vorbeşte în aceast pasaj şi în atâtea altele.
Să reflectăm la toate acestea. Să ne uităm unii la alţii şi să ne întrebam pe noi înşine : « Câtă fragilitate este în el sau în ea ? Câtă durere a strâns în inima lui sau a ei ? Câtă frică de viaţă – dar viaţa exprimată prin aproapele meu, omul pe care ar trebui să pot să mă bizui – a năvălit în existenţa mea ?
Să ne uităm unii la alţii cu înţelegere, cu atenţie. Hristos este acolo. El poate vindeca ; da. Dar noi vom fi răspunzători unii pentru alţii, fiindcă sunt atâtea căi prin care ar trebui să fim ochii lui Hristos care văd nevoile, urechile lui Hristos care aud strigătele de ajutor, mâinile lui Hristos care sprijină şi vindecă sau ajută să fie vindecată o persoană bolnavă.
Să privim această parabolă a paraliticului cu alţi ochi ; nu gândindu-ne la acest sărman om de acum mii de ani, care a avut şansa ca Hristos să treacă întâmplător pe lângă el şi să facă, în sfârşit, ceea ce orice semen al lui ar fi trebuit să facă. Să privim unii la alţii şi să avem milă, milă activă/ lucrătoare; vedere interioară; să avem dragoste, dacă putem. Si abia atunci această parabolă nu ne va fi fost spusă sau această întâmplare nu se va fi petrecut în zadar . Amin.
"Cu Dumnezeu vom birui şi El va nimici pe cei ce ne necăjesc pe noi”(Ps.59, 13)
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
« Ajutorul meu de la Domnul..."
Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu !
Persoane interesate
Faceți căutări pe acest blog
Acatistul Sfintei Ecaterina
Catapeteasma Bisericii de la Aiud
Sfinţii Mărturisitori din închisori
Doamne, ia-mi libertatea care îmi robeşte sufletul şi dă-mi robia care-mi eliberează inima!”
Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.(Pr. A Boca)
Sf. Acoperamant
Sf. Apostoli
Sfânta Cruce
Sf. Ioan Botezătorul
Sfinţii Arhangheli
Sfântul Spiridon al Trimitundei - Vecernia
Cuviosul Paisie
" Domnul Dumnezeu, PreaMilostivul, să vă binecuvinteze, Domnul să vă ajute, Domnul să vă miluiască, Domnul să vă păzească de tot răul, Domnul să va umple de bucurie duhovnicească, Domnul, ca un bun şi iubitor de oameni, să vă ierte de păcate şi în ceruri cu drepţii să vă primească ! Binecuvintează, Doamne, pe robii tăi aceştia şi rugăciunea lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi răbdarea lor. Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor, şi sfârşit bun le dăruieşte, iar dincolo un colţişor de rai le dăruieşte, că binecuvântat eşti în veci. Amin !"
"Dumnezeu te urmăreşte cu iubirea Sa îndurerată, în orice ţară te-ai duce. Iubirea e ca Dumnezeu: nu are hotare."(Pr. Arsenie Boca)
*** „…aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin”
***
« Dragostea este suprema răspundere pentru altul » (Pr. Dumitru Stăniloae)
***
