Personalitatea lui Nae Ionescu

Mai mult decât scriitor, Nae Ionescu a fost cunoscut ca publicist, director de ziar şi profesor. Stilul său s-a creionat în timp. După primele încercări de tinereţe, la „Noua Revista Româna”, a profesorului Constantin Rădulescu Motru (1911-1913),

Nae Ionescu va scrie din nou la întoarcerea în ţara din Germania (1919), unde, plecat fiind pentru studii de doctorat, a fost surprins de război şi reţinut în lagăr (teza sa de doctorat a fost publicată postum). Întors în ţară, va colabora la „Ideea Europeană” (1919-1925), al cărei director era de asemenea C-tin Radulescu Motru, căruia îi va fi de altfel şi asistent la catedră. În aceasta perioadă are preocupări teologice; în numărul din 4-11 aprilie 1920 publica articolul „Pascalia”, o primă forma a textului său de referinţă „JuxtaCrucem”.

„ Aici stă marea întoarcere, marea semnificaţie omenească a creştinismului: durerea este un fapt; care nu străbate în încheieturile lui cosmosul, ci neamul omenesc. Creştinismul nu ia faţă de această durere atitudini potrivnice; nu o ignorează, nu o combate, ci, înşelată în nădejdile ei de mântuire, prin Hristos - Omul, omenirea se doreşte după dreptul şi libertatea de a-şi plânge înfrângerea.

Omul este cel ce se zvârcoleşte în chinuri sus la locul Căpăţânii. nu Hristos - Dumnezeu. Ştiu, şi Dumnezeu poate să sufere; şi Dumnezeu suferă. Când fiecare din noi îşi întoarce faţa de la El şi lasă drum iubirii sale către vadurile întunecate ale diavolului, Dumnezeu plânge. Îmi aduc aminte cât de puternic este în Leon Blois sentimentul acesta pentru Dumnezeu care suferă pentru că e părăsit de oameni. Pe cruce însă a fost părăsit durerii sale omul, de către Dumnezeu. Plângerea Celui răstignit nu o spune oare destul de categoric? „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai lăsat?”(Matei 27, 46) Şi nu este caracteristic că în izbucnirea suferinţei Lui, Hristos găseşte exact aceleaşi cuvinte ca şi psalmistul?”(Ps. 21, 2)”(Juxta crucem, 1927)

„ De la răstignire, lumea ştie că nu durerea sau bucuria ca atare sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau fericirea noastră, ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor. Astfel, durerea însăşi poate deveni izvor de nesfârşită bucurie, dacă ea îndeplineşte un rost şi capătă un sens în încordarea noastră înspre mântuire.

Această înaltă semnificaţie morală a durerii, creştinismul a găsit-o; ea stă în acţiunea purificatoare asupra sufletului. Asceză. Suferinţa nu poate fi pedeapsă trimisă nouă de Dumnezeu întru ispăşirea păcatelor, ci tovarăş iubit şi fericitor, prin care sufletele noastre se desprind de contingenţele concretului, înălţându-se în sferele fericite ale libertăţii adevărate, - focul în care ele se lămuresc, binecuvântarea unui Dumnezeu îndurător care nu ne poate lăsa pradă năclăielii. Creştinismul este dezlegarea dumnezeiască a problemei lui Iov.”(ibidem, 258)

Articolul, care tratează problema suferinţei în creştinism, va fi reluat pe larg de Nae Ionescu în lecţia de deschidere a cursului sau universitar, „Funcţia epistemologica a iubirii”, publicat postum în revista „Isvoare de filozofie”, I, 1942. Un alt text de referinţă, „Suferinţa rasei albe”, va fi publicat în 1924.

Ca gazetar, dar şi ca filosof, atinge maturitatea în perioada 1926-1933, perioada legată de activitatea sa la ziarul „Cuvântul”, al cărui prim proprietar a fost industriaşul Titus Enacovici, timp în care Nae Ionescu a fost redactor-şef (2).

În 1928 ziarul devine proprietatea sa, între 1929-1934 şi în 1938 Nae Ionescu fiind director al ziarului. Ziarul a fost suspendat de Carol al II-lea la sfârşitul anului 1933 şi va reapărea pentru o scurtă perioadă în 1938 (în acest an Carol al II-lea îl îndepărtează de la catedră printr-o lege promulgată special pentru Profesor, pe motivul "lipsei de activitate ştiinţifică", iar între 1938 si toamna anului 1939 va fi internat pentru a doua oara în lagărul de la Miercurea-Ciuc; prima oară a fost închis acolo după uciderea lui Duca, în ianuarie-februarie 1934). De remarcat că în perioada primei suspendări a „Cuvântului” (1933-1938), în 1937, Nae Ionescu va semna editoriale în revista de critica teologică „Predania”, editată de teologul Gheorghe Racoveanu, unul dintre discipolii săi (până în octombrie 1937). În semn de protest faţă de arestarea maestrului, elevii săi vor începe sa-i editeze cursurile, pornind cu „Istoria logicei”, la sugestia lui Nae Ionescu. (De altfel, încă din 1937 Profesorul va urma îndemnul lui Alexandru Rosetti, un cunoscut editor, de a publica o antologie a articolelor sale).

Extrem de important pentru soarta operei sale, publicată postum, a fost aşadar ataşamentul elevilor săi, pe care în primul rând i-a învăţat să gândească. Dintre aceşti "ucenici", remarcam existenţialiştii de la „Criterion”-ul anilor 30, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Constantin Noica, precum şi pe Constantin Floru, C. D. Amzăr, Gh. Racoveanu, Emil Cioran, Mihail Sebastian. Unii dintre ei vor colabora în deceniul al patrulea la „Vremea”, iar alţii vor avea la rândul lor discipoli (este cazul lui Constantin Noica, cu şcoala de la Păltiniş, care i-a avut ca discipoli pe Andrei Pleşu şi pe Gabriel Liiceanu). Acesta a fost rolul esenţial al Profesorului: să creeze o întreagă generaţie în cultura româneasca, o elita studioasa. „Ne-a învăţat să gândim”

„Ceea ce m-a reţinut la cusurile lui Nae Ionescu a fost faptul că aceste cursuri mă puneau pe gânduri, mă stimulau. Nu-mi dau soluţii gata făcute, ci îmi puneau probleme, îmi deschideau perspective noi, nebănuite, asupra unor lucruri pe care majoritatea oamenilor le vedeau altfel, dar ar căror fel de a privi era primit de-a gata de ei, pe negândite,[…]. Cursurile lui Nae Ionescu, în schimb, îmi dădeau chei cu care puteam descuia şi ispiti înţelesuri până atunci nebănuite de mine.

Şi nu de puţine ori mi s-a întâmplat ca idei însemnate fugar la cursurile lui Nae Ionescu să-mi fi fructificat în minte numai peste câţiva ani…”(Mircea Vulcănescu, 28)

Convins că filosofia nu se învaţă, sarcina profesorului de filozofie nu putea fi, după el, decât stimularea gândirii personale şi selecţia negativă, adică înlăturarea tuturor celor care ar putea încurca în zadar câmpul filosofiei.

„…profesorul de filosofie, în loc să încerce să clădească din nimic vocaţia filosofică a studentului, se mărgineşte să-l ispitească, să-i pună beţe în roate, să-l repeadă.. În felul acesta, studentul aplecat cu adevărat spre filozofie, nu se dă bătut, ci stăruie în căutarea temeiurilor sale, iar cel venit pentru altceva decât pentru filozofie, pleacă de unde a venit.”(28-29)

„Când îşi vedea sala ticsită de studenţi, Nae Ionescu le zicea, în loc de bun-venit, aruncând o privire mirată în sală: „Cum, dumneavoastră sunteţi toţi filosofi?” A doua oară le zicea mai departe: „În orice generaţie e un anumit material care se cere neapărat gândit. Cu cât sunt mai multe capete să-l gândească, cu atât fiecare gândeşte mai puţin.”(29)

„Această pedagogie negativă a folosit, căci la Nae Ionescu s-au format mulţi tineri care filozofează azi la noi, în jurul vârstei de 40 de ani: Băncilă, Floru, Noica, Eliade, Sterian, Cioran, Herseni, Amzăr, Mihail Sebastian, Costin Deleanu, Racoveanu, Mircea Nicolescu.”(29) „Pedagogia lui Nae era, toată, negativă. Nimic nu-l interesa, decât întrucât se putea susţine singur. Îi plăcea să ispitească ce zace-n fiecare şi niciodată n-avea remuşcări când izbutea să răstoarne într-un om ultimele resorturi.[…] Pedagogia aceasta este, desigur, foarte primejdioasă pentru mediocritate. Căci poate duce la frângerea „gâtului” ori la o descurajare iremediabilă a veleitarilor. Dar această „curăţire de teren de tot ce nu e apt să reziste” este mijlocul prin care Nae Ionescu a selecţionat, dintre elevii lui, o generaţie de oameni care merg - bine, rău - dar toţi pe picioarele lor.”(47)

Este absolut normal ca o personalitate atât de remarcabilă să fi inspirat numeroase scrieri, numeroase dintre ele polemice. Despre Nae Ionescu au scris Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, V. Băncilă ,C. Noica, Emil Cioran, Maruca Enescu (Cantacuzino) şi chiar Nicolae Iorga, dascălul şi modelul său declarat. De altfel, ca înălţime şi aristocraţie a spiritului,Nae Ionescu poate fi aşezat lângă Titu Maiorescu, Vasile Pârvan şi N. Iorga, dar dintre aceştia, doar Titu Maiorescu poate fi comparat cu Profesorul în ceea ce priveşte rezultatele strădaniilor sale în generaţie, prin influenta pe care a produs-o între tinerii contemporani. Aceştia îl considerau pe maestru realist şi mistic în acelaşi timp, el însuşi spunând că cele doua merg mâna în mâna şi pronunţându-se hotărât împotriva pozitivismului. S-a vorbit de „trăirismul” lui Nae Ionescu ca despre o soluţie răsăriteană, care respinge reţeta şi standardul. De altfel, unii au spus că Nae Ionescu ar putea fi înţeles cu greu în Occident, el aparţinând spaţiului oriental, balcanic, cu preocupări teologice, legate de ortodoxia „dură şi pură”. Concepţia creaţionistă este foarte clar exprimată în toate cursurile sale. Ideile de fortă, perene la Nae Ionescu sunt: mântuirea, păcatul, salvarea, aceasta din urma fiind corelată cu problema trăirii, a exprimării personale şi a găsirii echilibrului sufletesc . Aceste idei apar clar exprimate în „Teoria cunoştinţei”, primul curs de această factură din istoria Universităţii bucureştene. Autorul evidenţiază adevărurile, dar şi limitele cunoaşterii ştiinţifice, pronunţându-se împotriva dialecticii şi a tuturor idealismelor care au marcat istoria gândirii omeneşti, de pe poziţiile unui realism lucid, care ne lasă să întrezărim poziţia tragică a gânditorului creştin care ştie că, dincolo de adevărurile relative la care cugetarea omenească poate ajunge, stă nedezlegată marea taina a Adevărului. Totuşi, departe de a se complace în limitele culturii răsăritene, Nae Ionescu poate fi considerat un european, un „uomo universalis” . Era un anti-provincial. Pe de alta parte, cerea elevilor săi să nu citească traduceri, dacă pot consulta originalul.. El contrazicea un anumit tip cultural, cel al profesorului şi un anume tipic, cel al intelectualului care trebuia să scrie obligatoriu. Era un spulberător de iluzii, de prejudecăţi, de idei primite de-a gata; contrazice tonul şi tempo-ul epocii.

Într-o prefaţă din 1951, Mircea Eliade şi Gh. Racoveanu declară: "Nae Ionescu ne-a învăţat să gândim. Geniul lui era, în primul rând, de structură socratică; ne ajuta să căutam şi să scoatem singuri la iveala adevărul. Nu ni-l da de-a gata, nu ni-l impunea. Ne obliga să judecam, noi, cu mijloacele noastre, să tragem singuri concluzia propriilor noastre eforturi. Ne învăţa cum să citim un text filosofic şi ne îndemna să mergem întotdeauna la izvoare: ne interzicea cărţile despre un filosof sau un sistem de filosofie. Nae Ionescu a fost cel dintâi profesor care, într-o vreme când pozitivismul si agnosticismul domneau încă în universităţile româneşti, a arătat validitatea metafizicii şi a vorbit cu înţelegere despre mistică şi despre experienţa religioasă."

De fapt, toate cursurile lui Nae Ionescu sunt un spectacol de gândire liberă şi implicit, un îndemn. Mircea Eliade spunea: "Simţeai că ceea ce spune Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gândit şi organizat în faţa ta, pe catedră".

„ Datoria noastră, a celor ce l-am cunoscut şi l-am iubit, nu este să-i pomenim gândurile numai spre deşartă aducere-aminte, ci să ni le facem trup, să ne luptăm cu ele, pentru propria noastră echilibrare. În lupta pe care o duce neamul nostru pentru a-şi găsi un chip spiritual, contactul cu un om care a atins cu aripa vie a gândului său toate apele cugetării , toate ispitele stării omeneşti, nu poate fi decât binefăcător.”(M. Vulcănescu, 154)

S-a spus despre cursurile sale că erau "regizate" si că ele constituiau un "spectacol". Poate. Numai că recitite, reduse la stadiul de text, rupte de fascinanta personalitate a vorbitorului, ele îşi păstrează vioiciunea spirituală. Este adevărat că ceea ce îl defineşte pe Nae Ionescu cu adevărat este stilul socratic, ca ipoteza a oralităţii, fiind precedat de Titu Maiorescu si continuat de Constantin Noica şi Petre Ţuţea. Concepând filosofia ca filosofare, spre a dobândi un echilibru spiritual cu lumea şi cu sine, acest "Socrate al românilor" a refuzat să-şi tipărească lucrările (elevii săi au litografiat 12 cursuri, 4 fiind tipărite între 1941 si 1944). În ceea ce priveşte legăturile româneşti ale gândirii lui Nae Ionescu, se observă influenţa incontestabilă a profesorului Constantin Rădulescu-Motru, influentă pe care Nae Ionescu nu a negat-o de altfel niciodată.

Dincolo de aceste influenţe, interpretările sale erau cu adevărat originale(vezi cursul despre „Faust”). Profesorul spunea: "Importă ca fiecare dintre noi ... să gândească personal -- cât de greşit, indiferent - dar să gândească..." Considera că este important ca cineva să restructureze şi să reinterpreteze opera altcuiva, aducând astfel o contribuţie originală.

Bibliografie:

M. Vulcănescu, „Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut”

Mihail Albişteanu, din lucrarea de dizertaţie susţinută la Facultatea de Litere - secţia Jurnalistică, postuniversitară, din Universitatea “Al.I. Cuza”, Iaşi, iunie 1998.

"Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut" - Evocare

Mircea Vulcănescu( „Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut”)

„…Influenţele suferite de cineva până la o anumită vârstă sunt poate în legătură cu obscure afinităţi latente; dar sunt, de cele mai multe ori , pentru un tânăr neformat, cum eram eu, o chestiune de întâmplare. Când te-ai cristalizat deja într-un fel, sunt desigur oameni pe care simţi că trebuia să-i întâlneşti, într-atât de mult răspunde strădania lor aşteptării tale; când eşti încă tânăr şi amorf, conformaţia ta viitoare atârnă de mult ori de întâlnirile pe care ţi le prilejuieşte întâmplarea.”(21)

„Peste Nae Ionescu am dat întâia oară într-o miercure din primăvara anului 1920 sau 1921. Eram în clasa a VI-a ori a VII-a de liceu Veneam la minunatele cursuri făcute de Vasile Pârvan în sala a 4-a a vechii Universităţi[…] Ascultam regulat cursurile lui despre drama antică, în sala ticsita de lume[…] Aflând ca V. Pârvan nu-şi ţine cursul în acea zi, ca să nu-mi pierd timpul în zadar, am coborât în sala a 18-a…” „Peste puţin timp a intrat un tânăr lung şi uscat, cu nişte ochi care atunci mi s-au părut negri, şi a făcut o lecţie extrem de abstractă, dar în acelaşi timp extrem de clară, despre principiul uniformităţii în ştiinţele naturale. Nu-l mai văzusem până atunci şi nici nu mai auzisem de Nae Ionescu. Dar m-a impresionat coerenţa gândirii lui şi mai ales expresivitatea gestului lui cu mâna dreaptă.[…]

M-am întors acasă de la curs şi am aşternut îndată o „teorie a criteriilor”…e prima influenţă suferită de mine din partea lui Nae Ionescu.”[...]„L-am revăzut pe Nae Ionescu după bacalaureat, în toamna anului 1931, la examenele de logică. Dădeau cu el examen mai mulţi „crocodili” din anii superiori ai Facultăţii[…] dădeau examen de logică despre… Cartea lui Iov.(22-23)”

„M-am interesat de el de pe la alţi prieteni mai mari care-i fuseseră colegi de Facultate”; am aflat că „era om evlavios, că se ducea regulat la Biserica Albă şi îngenunchea la citirea Evangheliei şi la ieşirea cu Darurile”, „că era foarte deştept, că scrisese la Noua revistă română a lui Motru, care-l iubea mult, că scria sub pseudonim la Ideea europeană, că e foarte leneş, că nu vrea să scrie cărţi…”(23)

M. Sebastian( „Cum am devenit huligan”)„Nae Ionescu”

„Pe profesorul Nae Ionescu l-am văzut prima oară în Brăila, prin 1923 sau 1924, la o conferinţă. Vorbea, într-un ciclu al Ideii europene, despre criza religioasă în Germania, daca ţin bine minte. Eram în clasa a cincia de liceu”(48) „L-am revăzut trei ani mai târziu, la examenul meu de bacalaureat, ca preşedinte al comisiei. Prezenţa lui în acest liceu, de unde cu vreo 15 ani înainte fusese eliminat pentru „republicanism naţional”, producea acum un val de rumoare…” „îl aşteptam în bănci cu atâta frică , dar, mai ales, cu atâta curiozitate” „Ni se părea că acest tânăr , căruia bara energică a sprâncenelor îi dădea nu ştiu ce privire aprigă, era „aliatul” nostru.”

„Un an mai târziu, în august 1927, când trimiteam la „Cuvântul primul meu foileton, îl trimiteam la întâmplare.[…] O clipă fusesem ispitit să-l trimit lui Nae Ionescu. Dar omul mă intimida. La gândul că vor fi citite de el, rândurile mele mi se păreau dintr-o dată puerile, fără interes.”

„Am aflat mai târziu că era cineva în redacţie care se interesa de acele plicuri galbene ce veneau de la Brăila, aducând lungi foiletoane confuze: Nae Ionescu. Mă întreb cu sinceritate ce anume îl putea interesa în scrisul unui băiat de 19 ani, obsedat încă de lecturile sale de adolescent.”(49)

„Îi plâng pe tinerii care n-au întâlnit la timp, în viaţa lor, un astfel de om în care să creadă, un om în stare să-i pasioneze până la a le modifica viaţa. E un noroc pe care merită sa-l plăteşti cu toate entuziasmele, oricât ar părea ele de excesive, imprudente sau ridicole în ochii străinilor.”(50)

„Sunt oameni destinaţi să comunice direct cu tinerii, prin anumite valori pe care le realizează viaţa lor, prin anumite sensuri de gândire sau de sensibilitate pe care le exprimă scrisul lor. Înţelegerea între generaţii este aproape întotdeauna grea, dacă nu imposibilă, din lipsa de generozitate a bătrânilor şi din excesul de fervoare al tinerilor. Este ceva opac între ei, este o incapacitate reciproca de a se înţelege, ceea ce constituie uneori un conflict surd, domol şi suportabil, dar duce alteori spre foarte grave şi adânci lupte.”(51)

„ Oamenii care pot birui aceste rezistenţe sunt puţini. A vorbi tinerilor, a-i înţelege şi a te face înţeles de ei este un lucru dificil şi rar. Trebuie să fie cineva purtătorul unui mesaj personal, purtătorul unor experienţe capabile să lumineze nu numai propria sa viaţă, ci şi viaţa celorlalţi trebuie să trăiască el însuşi o dramă de idei sau de pasiuni, pentru ca glasul lui să treacă dincolo de sine, către ceilalţi.”(51)

„E o funcţie spirituală care nu ţine de talent, nici de inteligenţă[…]Ea cere o anumită acuitate intimă, anumită vehemenţă a vieţii interioare, anumită înclinare de a gândi viu asupra problemelor morale şi a face din ele veritabile drame. Ea cere mai ales altceva: curajul de a lua viaţa în serios, de a o lua în foarte serios.”[...] „Tinerilor nu le-au plăcut niciodată oamenii - oricât ar fi ei de geniali - care s-au dezinteresat de marile întrebări.”(52)

Mircea Eliade( „Memorii”)

„Pe atunci, Nae Ionescu era, ca şi Mircea Florian, un tânăr conferenţiar de-abia de câţiva ani la Universitate. Preda logica şi metafizica şi ţinea un curs de istoria logicii. N-am să uit niciodată prima lecţie de metafizică la care am asistat. Anunţase un curs despre „Faust şi problema salvării”. Amfiteatrul Titu Maiorescu era arhiplin…A intrat un bărbat brun, palid, cu tâmplele descoperite, cu

sprâncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic şi ochii mari de un albastru sumbru, oţelit, neobişnuit de sclipitori; când îşi repezea privirile pe neaşteptate dintr-un perete într-altul, parcă ar fi fulgerat în amfiteatru. Era slab, destul de înalt, îmbrăcat sobru, dar cu o neglijenţă elegantă; şi avea cele mai frumoase şi mai expresive mâini pe care le-am văzut vreodată, cu degete lungi subţiri, nervoase. Când vorbea, mâinile îi modelau gândirea, subliniau nuanţele, anticipau dificultăţile, semnele de întrebare.”

„A fost primit, cum se obişnuia pe atunci, cu aplauze; dar N. I. le-a contenit, ridicând brusc braţul:

„Dacă aveţi dreptul de a aplauda, ne-a spus, ar trebui sa-l aveţi şi pe acela de a huidui când nu v-o plăcea o lecţie. Dar legea vă interzice huiduielile în sălile Universităţii. Aşa că vă rog să nu aplaudaţi…”

S-a aşezat pe scaun, şi-a rotit ochii până în fundul amfiteatrului şi a început să vorbească. Deodată, s-a lăsat o linişte nefirească, parca toţi şi-ar fi ţinut răsuflarea. Nae Ionescu nu vorbea ca un profesor, nu ţinea o lecţie, nici o conferinţă. Începuse o convorbire şi ni se adresa direct, fiecăruia în parte, parcă ar fi povestit ceva, ar fi prezentat o serie de fapte, propunându-ne o interpretare şi aşteptând apoi comentariile noastre. Aveai impresia ca lecţia întreagă e doar o parte dintr-un dialog, că fiecare dintre noi era invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerile la sfârşitul orei. Simţeai că de spune Nae nu se găsea în nicio carte. Era ceva nou, proaspăt gândit şi organizat acolo, în faţa ta, pe catedră. Era o gândire personală şi, dacă te interesa acest fel de gândire, ştiai ca nu o puteai întâlni altundeva, că trebuia să vii aici, s-o primeşti de la un izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa direct, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gândeşti.

Nici n-am ştiut cum au trecut cele cincizeci de minute. Aproape că nu luasem note. Dar m-am trezit la sfârşitul orei hărţuit de întrebări şi probleme”.(106-107)

Profesor şi publicist, Nae Ionescu a avut un rol însemnat în formarea şi educarea generaţiei româneşti interbelice, iar comparaţia cu „luceafărul poeziei româneşti „ nu este nici întâmplătoare, nici hazardată. Dacă Mihai Eminescu, ca scriitor şi publicist a avut o influenţă decisivă asupra contemporanilor săi tineri, dar şi asupra posterităţii, acelaşi lucru se poate spune, fără reţinere şi despre Nae Ionescu. Profesor şi ziarist,persecutat în timpul vieţii de regimul carlist, opera sa a fost interzisă după moartea sa de regimul comunist. Nae Ionescu a rămas însă în conştiinţa contemporanilor şi a discipolilor săi, care i-au publicat postum opera.

Astfel, prin contribuţia acestora, Nae Ionescu a fost accesibil românilor din diaspora, fiind revelat, după decembrie 1989 şi românilor din ţară. Având în vedere că "Profesorul" (cum era numit) nu şi-a publicat opera, fapt ce ţinea de altfel de maniera sa de a fi şi de a gândi, ar fi fost imposibil ca el să ne devină cunoscut, dacă opera sa nu ar fi fost cu adevărat valoroasă. Valoarea operei sale explică eforturile contemporanilor săi mai tineri de a-i publica şi organiza lucrările. Astfel se explică faptul că, deşi a fost trecut la index de regimul comunist, gândirea sa nu a fost uitată. Discipolii săi au început să-i publice cursurile încă din 1941, la scurt timp după moartea sa. În acel an a apărut în ţara un număr festiv al revistei „Pan”,

Nae Ionescu – directorul de conştiinţă

Născut pe 16 iunie 1890, la Brăila, Nae Ionescu studiază filosofia (1909-1913) la Universitatea din Bucureşti. Stabilit în Germania, el îşi susţine teza de doctorat la Munchen, în 1919. După război, e numit asistent de logică, teoria cunoştinţei şi metafizică la U. B.

De la început se află într-un contrast radical cu orientarea raţionalistă dominantă atunci la Facultatea de Litere şi Filozofie.

„Să vorbeşti despre creştinism şi filozofie creştină în Universitate era, prin 1921, o adevărată revoluţie.” (M. Eliade); „Să vorbeşti despre mântuire, sfinţenie, ortodoxism, erezie - în cursuri de metafizică şi logică - însemna să te abaţi de la o tradiţie …de idealism şi pozitivism” încetăţenită. „Preocupările de metafizică şi de filozofie religioasă fuseseră de mult excluse din preocupările universitare.” „Numai prof. Nae îşi putea permite libertatea de a vorbi despre religie, creştinism, mistică şi dogmatică, de la catedra de metafizică. Pentru că era în acelaşi timp un temut logician, făcea cursuri de filosofia ştiinţei şi îşi trecuse teza de doctorat cu o problemă de matematică. Solida sa pregătire ştiinţifică nu i-o putea contesta nimeni.”

„Misticism?...”(1926)

„Cu ce mândră siguranţă protesta mai ieri poetul Nanu…împotriva lui „Credo, quia absurdum!...” Îl simţi cât de îndurerat dispreţuieşte pe toţi cei care nu poseda „regulile elementare ale logicei” - sau nu fac uz de ele. Şi îţi închipui cât de jos pe scara pierzării stau în ochii lui sufletele noastre pustiite de absurdităţile ortodoxiei!”(34)

„ Logică, - desigur nu avem, sau mai bine, nu avem logică unde nu e nevoie de ea. Iată de ce întâmpinarea tuturor pseudo-creştinismelor raţionaliste nu ne ruşinează[…] Drumurile noastre merg de la Ghetsemani, prin grădina jertfei acceptate; credo, quia absurdum este doar durerosul sacrificiu al intelectului, pe care orice creştin trebuie să-l facă: senin şi cu convingere; căci e sacrificiul trupului.

Cred, cu toate ca e absurd; cred tocmai pentru că e absurd; căci în duşmănia minţii faţă de credinţă, eu văd tocmai putinţa unei vieţi mai înalte.[…] Credo, quia absurdum, asta a spus-o Tertullian. De ce nu se citează însă cu aceeaşi asiduitate Anselm de Canterbury? Căci al său credo ut intelligam este împlinirea istorică şi logică a celui dintâi. […] când ai pornit pe drumul raţiunii, ţi-e frică să mergi până la capăt, căci nu ştii unde poţi să ajungi.”(35)

„Vrem să cunoaştem, dar nu după „regulele elementare ale logicei” - ci după îndurarea lui Dumnezeu, aşa cum stă scris: videmus nunc per speculum in aenigmatae; tunc antem faciae ad faciem. Nunc cognosco ex parte; tunc autem cognoscam , sicut et cognitus suma.”(1 Cor. XIII, 12) [„Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; căci acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.”

Nae Ionescu „se sustrage monopolului filosofic idealist si neo-idealist”, sistemul său filosofic se situează în continuarea celei mai prestigioase filiaţii culturale româneşti”, fiind un urmaş al lui Vasile Pârvan. „Nae Ionescu se mărturiseşte de la început un tip socratic; împotriva oratoriei, împotriva profetismului, împotriva unei metafizici exterioare.”

Creştinismului social şi moralist, el îi opune „un creştinism aspru, asocial, …exclusiv teocentric, a cărui singură maximă era iubirea de Dumnezeu, faţă de care „iubirea aproapelui”…apărea numai ca o rătăcire apuseană.” E un teolog al „creştinismului metafizic” opus creştinismului laicizat şi protestanticizat (al Patriarhului Miron). Editează publicaţia „Logos”(1927-1928), revista internaţională de studii ortodoxe.

„ …ortodoxia noastră ţărănească nu e atât o religie cu o biserică chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie, în care elementele de dogmă strict ortodoxe se ipostaziază în realităţi concrete”, „creştinismul a coborât la noi în realităţile imediate ale zilei, contribuind la crearea unui univers specific românesc, obiectivat aşa de caracteristic în folclorul nostru.”(40)

„Creştinismul face parte integrantă din fiinţa noastră naţională. El închide în potenţialitate o concepţie de viaţă şi o disciplină. Dar potenţialităţile acestea rămân paralizate atâta timp cât concepţia de viaţă nu e formulată, ca să poată deveni izvor de valori culturale, iar disciplina nu se exteriorizează într-un aparat ierarhic care să o impună.” […]„Spre un sistem filosofic cu bază ortodoxă şi spre o biserica mândră, curată şi puternica, au mers…timp de doi ani sforţările noastre…ca înspre o necesitate impusă organic de tradiţia şi structura rasei noastre.”(Nae Ionescu, Biserica ţăranilor, 1926)

„Iertare! Iertare creştină! Cuvântul a fost prea des pomenit în ultimele zile. Dar la înţelesurile lui câţi dintre noi se vor fi gândit cu dinadinsul? Şi totuşi el trebuie lămurit. Creştinismul este religia iubirii, a milei şi a iertării. Religia celor slabi? A sclavilor?[ Nietzsche]. A, nu! Ci mai degrabă a eroilor. A eroilor umili si anonimi; a celor care s-au înfrânt pe ei, a celor care nu mai sunt ai lor, ci ai lui Dumnezeu. Cine nu mai cere nimic pentru el, - e creştin. Cine nu mai există prin el, - e creştin.” „De-ţi va greşi aproapele tău nu de şapte ori, dar de şaptezeci de ori câte şapte, iartă-l pre el. Desigur! De-ţi va greşi ţie! De-ţi va greşi ţie, nu ai nici un drept să-l osândeşti:; căci cine te-a pus pe tine judecător în propria ta cauză: şi de unde vei lua puterea sa osândeşti şi hotărârea să execuţi?”(44)

„Iertarea în domeniul relativ al personalului e la locul ei: pentru ca noi, neexistând ca noi, insulta ce ni se face nu are obiect, nu există pur si simplu. Iertarea greşalelor greşiţilor noştri echivalează cu indiferenţa faţă de răul care ni se face pentru că acest rău noi nu-l simţim, nu trebuie să-l simţim. Aşa fiind, iertarea nu e un principiu de morală, ci o metodă terapeutică pentru prelucrarea noastră personală.”(Nae Ionescu, Duminica, 1926)

La cotidianul „Cuvântul” îşi desfăşoară cel mai eficient acţiunea sa paideutică(educativă) Din 1931, ziarul devine un fel de oficios al Curţii regale, căci se puneau multe speranţe în noul suveran, Carol II. În 1933 se produce, însă, ruptura definitivă între profesor şi cercurile Curţii, pentru că Nae critica elegant şi deschis politica regală. Persecutarea mişcării legionare de către regim atrage aversiunea faţă de Nae, care pune la dispoziţia legionarilor publicaţia lui. „Cuvântul” e suspendat şi Nae întemniţat la Jilava. La proces declară cu francheţe că şi-ar dori pentru fiii săi o educaţie legionară. Atitudinea făţiş antidemocratică a lui Nae (Individualismul englez, Descartes, părintele democraţiei moderne) făcea din el un reacţionar de extremă dreaptă în politică. Antiliberal - liberalismul violează cursul firesc al dezvoltării neamului. „Teologul ortodox îşi bazează pe un pasaj biblic certitudinea că , atunci când regele e neputincios, Dumnezeu iveşte din mijlocul poporului un Căpitan”, ca Mihai Viteazul, Horea, Avram Iancu sau Corneliu Codreanu. Se angajează în acţiunile militante ale legiunii în 1933 printr-o serie de conferinţe ţinute în toată ţară, în urma cărora aderă studenţi, profesori universitari, intelectuali. „Latura intelectuală” a mişcării legionare rămâne într-un contact permanent cu Nae Ionescu.”(M. Eliade), s-a sfătuit mereu cu el., i-a cerut teme de reflecţie şi de luptă. A fost îndrumătorul direct al unora dintre conducătorii gardişti. Editează prefaţa vol. „Crez de generaţie”(1936), al lui Vasile Marin, după moartea acestuia în Spania. În 1937, M. Eliade îngrijeşte „Roza vânturilor”, antologie de articole publicate de Nae între 1926-1933, o panoramă a gândirii profesorului. Pe plan religios - viziunea sa ontologic-metafizică este opusă modernismului teologic, infiltrării catolice sau protestante; exaltarea tradiţiei, a „predaniei”. Pe plan filosofic - aderă la curentele Lebensphilosophie-ei, interpretată în sensul misticismului creştin ortodox. Pe plan politic - susţine utopia agrarianismului sau autarhismului românesc, a 3-a cale între colectivismul marxist şi capitalismul burghez. Respingea suprapunerea de instituţii artificiale şi abstracte de import. adera la concepţia dezvoltării organice a realităţilor naturale. Pe planul politicii culturale - punea problema specificului naţional; întâietatea spiritualului este proclamată prin identificarea neamului românesc cu ortodoxia.

1938 - reapare „Cuvântul”, dar este interzis după 3 luni de Armand Călinescu, când reîncepe acţiunea de persecutare a Gărzii. Nae e arestat, pe 16-17 aprilie, 1938, şi întemniţat la Miercurea-Ciuc, unde este exemplu de demnitate şi forţă spirituală, senin, optimist, strălucitor ca la catedră. Legionarii îl înconjurau dornici să-l asculte. Bolnav de inimă, nu a făcut nicio intervenţie să se sustragă lagărului, ci a preferat să împărtăşească soarta celor mulţi. Penitenciarul de la Ciuc devine, prin el, un fel de „universitate legionară”: ţine o serie de conferinţe pe teme diverse(metafizică, fenomenul legionar). Scrie pe hârtie de closet eseul despre Machiavelli, aflat în căutarea Principelui, pe care crede a-l fi găsit în persoana lui Corneliu Codreanu, omul predestinat al României. După asasinarea lui CZC, in noaptea Sf. Andrei(29-30 noiembrie), este eliberat, rearestat pe 13 decembrie ; pe 9 martie, internat în spitalul militar din Braşov. Revine la vila sa de la Băneasa în iarna lui 1940, unde primeşte foşti studenţi, purtând cu ei discuţii pasionante. Moare pe 15 martie 1940 în urma unei crize cardiace, probabil ucis/ otrăvit de camarila regală. Era privit ca un pericol politic prin marele prestigiu de care se bucura în ţară. Discursul funebru este ţinut de Mircea Eliade.

„În istoria culturii româneşti moderne, o singura mare personalitate a avut o influenţă asemănătoare asupra contemporanilor săi mai tineri. A fost Mihai Eminescu. În timp ce, însă , Eminescu a creat un curent de simţire şi gândire eminesciană prin opera sa scrisă, Nae Ionescu exercita o influenţă socratică, de la om la om, de la suflet la suflet". ( Mircea Eliade)

A trăit pentru modelarea generatiei sale:

„Mâine mă veţi depăşi pe mine, chiar aveţi datoria să mă depăşiţi, întrucât sunteţi vii şi întrucât eu trebuie să ajung la soluţia absolută a felului meu de a vedea şi trebuie să mor, deci, înaintea d-voastră…eu sparg un tipar vechi, care tindea oarecum să oprime viaţa şi ridic zăgazul realităţii, pentru că, aşezându-vă d-voastră în curgerea ei, să ajungeţi la ţărmul care va este propriu”.