Ce înseamnă: “Iubeşte pe aproapele tău...”

Adâncul gândirii lui Nae Ionescu !

« ... esenţa creştinismului nu este orientarea morală,

creştinismul nu este o societate de binefacere, iar toată interpretarea care reduce creştinismul la această iubire către aproapele, la caritate şi la fapte bune, este protestantism. »

***

« Dacă, de pildă, eu, ca un creştin adevărat, nu mă iubesc pe mine şi nu iubesc decât pe Domnul Dumnezeul meu din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu, cum rămâne cu aproapele ? »

« Am afirmat  că iubirea este o metodă, un vehicul, o posibilitate de cunoaştere. Fiind  un fel de depăşire a individualului, ea înlesneşte ceea ce se numeşte, cu un cuvânt cam învechit din mistica de pe vremuri, transformatio amoris, ceea ce înseamnă transformarea subiectivului în obiectul  care îi stă în faţă, cu ajutorul iubirii[...] adevărata axă a întregii probleme a cunoaşterii este afirmaţia că nu ştiu ceea ce văd, ci văd ceea ce ştiu ; că, prin urmare, nu pot, nu sunt capabil să înregistrez o impresie, decât în anumite condiţii, şi anume că am deja în mine acea impresie sau că am în mine deja posibilitatea de a o înregistra ; că, prin urmare, conştiinţa care cunoaşte este într-o continuă prefacere, se preface pe rând în toate obiectele  care îi sunt date spre cunoaştere.

[...] Dacă definim iubirea astfel, este adevărat, atunci că obişnuitul  nostru concept despre iubire, întreagă cunoştinţa noastră despre iubire, sunt oarecum dezorientate, pentru că ştim că iubirea poate să însemne cu totul altceva[...]

Este adevărat că principiul fundamental al creştinismului este iubirea, dar în creştinism iubirea nu înseamnă cunoaştere, ci acţiune. Ei bine, vreau să încerc să vă dovedesc că iubirea care înseamnă acţiune este o falsă interpretare a iubirii şi în acelaşi timp o falsă interpretare a creştinismului. Toată dezorganizarea care s-a produs  în metafizica creştină şi în valorificarea creştină a existenţei provine tocmai din falsificarea acestui concept al iubirii.

Ştiţi că « iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi » nu este propriu-zis o afirmaţie  creştină, ci una din afirmaţiile fundamentale ale Vechiului Testament şi este principiul de bază al moralei talmudice. Când tânărul bogat i-a cerut lui  Iisus Hristos legea pe scurt, Iisus Hristos i-a spus : « iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi ».

Cum s-a interpretat acest fapt ?

S-a spus că creştinismul, care îndeamnă la iubirea aproapelui, îndeamnă la jertfa către aproapele, deci creştinismul îndeamnă să ajutăm pe acela care este aproapele nostru. Atunci când te poţi lipsi pe tine atât încât să  consideri pe aproapele tău ca pe tine însuţi, evident că ai să fii creştin. Prin urmare « iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi » înseamnă, pentru cea mai mare parte din lumea creştină, un fel de caritate, principiul carităţii identificat cu principiul iubirii.

Eu cred că principiul recomandat de Iisus Hristos are două părţi deosebite şi presupune că sunt două feluri de iubire : [un fel] către Dumnezeu şi alt fel către aproapele. Către Dumnezeu spune : « Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău », iar pentru aproapele tău nu dă indicaţie cum , ci lasă la latitudine şi zice : « ca pe tine însuţi ». Dar dacă eu nu mă iubesc pe mine însumi ?  Aceasta este o problemă  foarte însemnată din punctul de vedere al orientării morale, pentru că,  de îndată ce structura iubirii  către aproapele este condiţionată de  structura iubirii către mine, atunci recomandarea de iubire a aproapelui începe să fie o lege subiectivă, la dispoziţia fiecărui individ : când iubirea de mine însumi  este mare, evident că iubirea către aproapele este la fel cu iubirea către mine, este un fel de frână pentru iubirea către mine şi un fel de justă echilibrare a împrăştierii acţiunilor mele. Atunci când însă iubirea către mine este nulă, preceptul  nu mai are niciun fel de semnificare. Dacă, de pildă, eu, ca un creştin adevărat, nu mă iubesc pe mine şi nu iubesc decât pe Domnul Dumnezeul meu din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu, cum rămâne cu aproapele ? Vedeţi dar că iubirea către aproapele nu este esenţială creştinismului. Ceea ce înseamnă că esenţa creştinismului nu este orientarea morală, creştinismul nu este o societate de binefacere, iar toată interpretarea care reduce creştinismul la această iubire către aproapele, la caritate şi la fapte bune, este protestantism. Vi se pare curios acest punct de vedere şi o să spuneţi că la biserică  învăţaţi că este bine să faceţi  bine aproapelui.  Da, dar nu din iubire.  A face bine aproapelui tău este un mijloc terapeutic care duce tocmai la afirmarea lipsei de iubire către tine, la dezinteresarea de tine însuţi. Deci, în fapt, facerea de bine către aproapele neagă cel de-al doilea verset al principiului indicat de creştinism : cu cât faci mai mult bine cu atât te iubeşti mai puţin pe tine, şi cu cât te iubeşti mai  mult pe tine cu atât, în chip natural, faci mai puţin bine. A face bine cuiva înseamnă a te lipsi  pe tine de ceva în beneficiul altuia, a renunţa tu la ceva din tine, pentru ca să dai altcuiva. Facerea de bine este renunţare la sine, nu iubire de sine.

Prin urmare, în adevăr biserica recomandă să faci bine, dar nu ca o verificare a lui « iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi », ci ca un fel de terapeutică, pentru ca să scapi tu de tine însuţi, ca să nu mai fii tu sclavul poftelor tale, al gusturilor, al pretenţiilor, al ambiţiilor tale.[...]

« Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău » înseamnă că nimic din ceea ce simţi  şi din ceea ce gândeşti să nu fie îndreptat în altă parte decât înspre Dumnezeu ; toată inima ta şi tot cugetul tău să fie orientate către Dumnezeu , adică să trăieşti într-un fel de atitudine extatică în faţa lui Dumnezeu, care nu te mai lasă să ştii dacă mai există ceva în afară de Dumnezeu. Tot « tu » să fie absorbit de Dumnezeu, nimic din ceea ce se mişcă în tine să nu cadă alături de Dumnezeu, ţinta întregii tale activităţi, încordarea ta de fiecare moment să tindă tocmai înspre Dumnezeu, înspre un centru de orientare a tuturor puterilor tale spirituale. »

Nae Ionescu – Curs de metafizică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, paginile 123-126

Mentorul tineretului(III)

"Fiecare e dator mai întâi neamului în care s-a născut, care i-a dat nu numai trupul, dar şi sufletul, adică limba şi tot capitalul de cultura. Şi fiecare, după măsura puterilor lui, poate adăuga cât de puţin acest „talant”."

Dacă afirmarea precedentă e adevărată, o gravă întrebare urmează numaidecât: fiindcă virtutea e un talent, poate fi vorba de obligaţii morale? Trebuie să mergem pe urmele lui Iisus sau măcar a[le] celor cu talent etic?Aci e adevăratul nod al chestiunii.

[…]În educaţia unui popor, ca şi a unui individ, trebuie să plecăm de la faptul fundamental al slăbiciunii omeneşti. Însăşi Evanghelia ne pune înainte câteva pilde grozave. Cu ce penibilă unanimitate chiar ucenicii Îl părăsesc pe Iisus în zilele cele grele ale Patimilor![…]

Totuşi, de aici nu rezultă deloc lipsa de obligaţie morală. Ar fi un sofism ieftin să afirme cineva că talentul nefiind obligatoriu, nu există nici datorie.

Evident, nu cere nimeni unui om de duzină să semene cu Sf. Augustin, după cum nu poate cere un biet pietrar să sculpteze ca Fidias. Dar să-şi facă cinstit munca sa de zidar ori cioplitor de piatră, asta i se poate cere oricui, oricând şi oriunde. Asta e obligatoriu şi încă în chipul cel mai categoric. Altfel îl aşteaptă pedeapsa.

Cu ce drept?

Cu dreptul elementar că orice om nu-şi aparţine numai lui şi familiei sale, ci, cu familie cu tot, e un produs al societăţii. Fiecare e dator mai întâi neamului în care s-a născut, care i-a dat nu numai trupul, dar şi sufletul, adică limba şi tot capitalul de cultura. Şi fiecare, după măsura puterilor lui, poate adăuga cât de puţin acest „talant”. Iar cine nu acceptă această firească datorie de reciprocitate faţă de lumea dimprejurul lui, acela să plece dintre graniţele ţării unde a văzut lumina zilei. Altfel, e un simplu „parazit”, adică un element inutil şi chiar păgubitor.

Prin urmare, un anume grad de moralitate este obligatoriu pentru orişicine, cum obligatorii sunt şi măsurile de igienă publică.

Nu eşti talent etic…Nu poţi face din viaţa ta un model pentru viaţa altora. Nimic de zis. „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.” Un lucru însă ţi se cere chiar în propriul tău interes: împlinirea exactă a datoriilor de toate zilele, începând cu cele care privesc familia şi societatea.

Cu alte cuvinte, recunoaştem primatul personalităţilor etice; pe acelea trebuie să ne rezemăm, iar oamenilor de rând le cerem, după puterile lor, măcar împlinirea datoriilor elementare, făra de care societatea n-ar putea dura.

Concluzie: Privind cele înşirate până aici, socotim că le putem rezuma exact în felul următor:

1. Ţara Românească se află în vădită scădere din punctul de vedere moral. Diagnoza formulată de reprezentanţii bisericii e în adevăr penibilă.

2. Speranţa unora de a vindeca rănile poporului prin alfabetism, cărţi şi biblioteci este o naivitate. Cel mai harnic dintre misionari, învăţatul Apostol Pavel o spusese demult: „Nu în cuvânt este împărăţia lui Dumnezeu, ci în putere”.

3. Adevărata „putere” care mişcă pe om în viaţa de toate zilele este sentimentul, nu vorba şi dialectica. Virtuţile nu-s raţionamente, cum zicea Socrate. El a plătit chiar cu viaţa această eroare. Iar în ce priveşte sentimentul, să observăm că fiecare om e stăpânit de apriorismul său individual, adică de particularitatea sa distinctivă; se naşte fiecare cu o sumă de aptitudini; pe unele le putem dezvolta, pe altele le putem tempera, dar nu putem crea nici una. Totuşi, pentru dezvoltarea aptitudinilor de preţ ale individului e foarte folositoare apropierea de oamenii cu o simţire etică aleasă.[…]

Prin urmare, problema înălţării unui neam se reduce la atât:

- să alegi în fiecare generaţie pe cei mai înzestraţi cu talent etic;

- să le dai o creştere mai îngrijită, ferindu-i de orice atingere impură;

- să aşezi necontenit în locurile de conducere pe cei care pot fi în ramura lor de activitate modele pentru alţii.

Dictatura morală a unor astfel de oameni este cel mai mare sprijin pe care se poate rezema viaţa unui stat modern. Nu e o ipoteză, ci o certitudine.[…]

Pe scurt: Putem merge pe urmele lui Iisus, dar nu prin legi şi regulamente, ci prin oameni, punând la posturile de comandă pe cei cu reală înzestrare etică şi impunând maselor regimul de muncă cel mai potrivit cu nevoile fazei de civilizaţie şi de cultură în care ne aflăm., pentru a da şi oamenilor de rând măcar bune deprinderi.

Mentorul tineretului(II)

Evenimentul decisiv în viaţa fiecărui individ este naşterea. Fiecare ins vine pe lume cu o anumită doza de „păcat originar”, iar uneori şi cu o mare „virtute originară”. Fiecare om este stăpânit de un fel de apriorism individual. Putem în cursul vieţii dezvolta mai mult sau mai puţin o însuşire sau alta; putem chiar împiedica pe unele de a se manifesta, dar nu putem crea nici una, după cum grădinarul poate cultiva bine sau rău un răsad, dar nu poate să-i schimbe caracterele fundamentale sau specifice. Poate însă printr-o muncă raţională, să îndrume creşterea răsadului în aşa chip, încât firul, pus în bune condiţiuni, să dea un bujor cât pălăria, iar altul obijduit să rămână o biată caricatură. Poate omul, printr-un ritm inteligent de muncă, să capete deprinderi şi îndemnări vrednice de laudă, ori să elimine din sfera traiului său o sumedenie de înclinări capabile să-l ruineze trupeşte şi sufleteşte.

Şi tocmai aici se arată marele preţ al legăturii zilnice cu un om de real temperament etic, cu ceea ce am putea numi „personalitate morală”. Preocupările unei astfel de personalităţi trec întotdeauna dincolo de zarea existenţei lui individuale. Pentru aceştia, postulatul unei armonii transcendente este atât de viu, încât le dă puterea de a urmări fără şovăire o ţintă superioară tuturor contingenţelor traiului.Şi tocmai asta este ceea ce se numeşte virtutea: e realizarea armoniei dintre gândire şi faptă, potrivit unui ideal de Justiţie şi Bunătate.

Dar, repet, aşa ceva nu e cu putinţă dacă nu e la temelie o înclinare originară,lcum e şi talentul artistic. Iată, mii şi milioane de ochi văd în fiecare zi păduri, văi, munţi, câmpii, lacuri şi alte privelişti ale naturii. Dar singuri cei cu talent pictural prind viu armonia culorilor, a formelor şi le exprimă în chip artistic. Tot astfel, în mijlocul încercărilor vieţii, puţini, foarte puţini pot păstra echilibrul. Cine? Cei care au un simţ înnăscut de armonie şi pot ridica sentimentul lor până la nivelul raţiunii sau chiar deasupra, adică au şi smerenia de a zice în cazurile grele: credo quia absurdum: mă supun postulatului unei armonii transcendente, fiindcă mi se pare absurd ca ordinea şi armonia din cosmos să se termine în cacofonie dincolo de marginea raţiunii mele.

Numai astfel de oameni pot rămâne lângă virtute, chiar când împrejurările traiului le-ar dovedi ca fapta lor e inutilă.

Pe astfel de călăuze le recomandăm, deci, tineretului, ca tovarăşi de viaţă. […] Nu poate crede în finalitatea binelui cine vrea, ci crede numai cine poate. Celui care se laudă cu necredinţa îi amintim vorba cronicarului: „Credem neputinţei omeneşti”. Te credem, nevoiaşule, că nu poţi admite nimic peste marginile experienţei şi intereselor tale personale, fiindcă sufleteşte eşti prea sărac…

Aceasta este realitatea. Ciclopii nu pot vedea lumea decât cu un singur ochi, iar numărul ciclopilor intelectuali şi morali este cu mult mai mare decât ne închipuim. Credem, aşadar, necredinciosului, după cum credem şi cârpaciului că nu poate fi artist. Înţelegem insuficienţa oricărui slăbănog, deoarece talentul nu este obligatoriu, iar virtutea este întâi şi întâi un talent.

Mentorul tineretului(I)

„Oamenii pot fi împărţiţi în trei mari grupe:

1. OFENSIVII – În categoria asta intră toţi cei lacomi, îndrăzneţi şi acaparatori, care dau buzna. Puterea lor se manifestă îndeosebi prin pofta de a răzbi. Latura cea mai pronunţată a acestor suflete este voinţa: vor, vor, vor…cu orice preţ; cer, cer, cer…, fără încetare. Imensul lor apetit(nu numaidecât în înţelesul gurii şi al stomacului, ci şi în alte privinţe) îi împinge să pretindă pentru ei toate satisfacţiile, să se aşeze pe toate scaunele şi să tragă cu lingura din toate farfuriile. Se înfig peste tot, pentru ca lumea întreagă să stea sub picioarele lor. Avea dreptate Schopenhauer când punea la temelie voinţa. Fie că e vorba de pofta stomacului, fie că ne gândim la ambiţie, vanitate, lăcomie de avere sau alte manifestări ofensive, clasificarea turmei omeneşti de aici începe – de la energia apetitului de a domina pe alţii.

Ce să facă tinerii? De câte ori simt că au în faţa lor pe cineva cu dispoziţii mai mult sau mai puţin porcine( şi mai ales din specia acee pe care românul o numeşte porc-de-câine), formula e simplă: Păzeşte-te! Romanii scriau pe pragul casei lor Cave canem! Ia seama la câine… Şi cu drept cuvânt, pentru că numai omenie nu poţi aştepta de la brutele stăpânite de un mare egoism. Toţi aceştia sunt predestinaţi din naştere[?] unei vieţi inferioare. E drept că fac ceea ce se cheamă „carieră”, adică ajung…Poporul a observat că „Obraznicul mănâncă praznicul”. Aşa este. Peste tot oamenii de o calitate nu numai mediocră ci chiar submediocră, se îndeasă până la locurile de conducere. Se impun… Dar numai faţă de cei de un fel cu ei. La sfârşitul socotelii, partea lor este dispreţul contemporanilor cu simţ critic şi apoi dispreţul definitiv al posterităţii. Românii dădeau celor cu apetit bădăran unele porecle teribile: Porcul, Câinele, Măgarul… şi altele de acelaşi calibru. Întrebaţi-vă acum singuri: Ce s-a ales de toţi „porcii” istoriei, de toţi „câinii” şi „căţelele” – chiar de cele regale şi imperiale? […]

Aşadar, când e vorba de tagma celor cu apetit grosolan, nici nu-i de gândit ca tinerii să-şi aleagă dintre aceştia pe Mentorul lor, oricâte titluri ar avea. Toţi robii apetitului, prin firea lucrurilor, sunt un gunoi omenesc şi prin urmare, zestrea Infernului[…] Iar până la judecata ultimă, vedeţi că şi judecata penultimă, adică a istoriei, tot aceeaşi osânda le impune, îndată ce procesul ajunge în faţa posterităţii nepărtinitoare: dispreţ, apoi uitare.

2. CONTEMPLATIVII – Din categoria aceasta fac parte cei cu o mare capacitate de abstracţie. Polul existenţei lor e cugetarea. Aici numărăm ca modele de laudă pe savanţi şi filosofi. De unii ca aceştia, nimic din vulgarităţile vieţii nu se lipeşte. Descartes s-a exilat de bunăvoie în Olanda, numai ca să poată cugeta liber. Kant s-a închis toată viaţa în liniştea unui orăşel de provincie. Cu ce senină indiferenţă priveau aceşti oameni spre ceata pseudo-intelectualilor, care se dau în vânt după situaţii politice, ranguri şi alte vanităţi. Când însă părăsim seninătatea, eticheta filosofiei poate ascunde o marfă cum nu se poate mai suspectă. Cu ce ironie biciuieşte Schopenhauer pe profesori pentru care titlul e doar un mijloc de a vâna succese laterale…

Se înţelege că de la astfel de intelectuali impuri, tineretul nu are nimic de aşteptat. Nu printre ei va găsi modelul despre care vorbesc Socrate sau Nietzsche, fiindcă nici ştiinţa, nici filozofie lor nu-s garanţii de omenie, chiar când ar fi reale. La ce i-a slujit lui Alcibiade toată învăţătura primită de la Socrate? Chinuit de ambiţie, mişelul a călcat în picioare toate cele divine şi umane. Din setea de vâlvă, s-a apucat să taie coada câinilor[…]ticălosul a mesr cu vanitatea până acolo că a cufundat chiar patria sa în cele mai mari nenorociri, numai să fie el la cârmă.

Tot aşa, ce i-a folosit lui Iuda(care nu era nici el un prost, ci avea unele însuşiri intelectuale, de pe urma cărora ajunsese casier) la ce i-au folosit sfaturile şi toată comoara de nobleţe a lui Iisus? Cinicul şi-a urmat calea până la capăt, cum o urmează toţi cei de felul său. Nero nu era şi el un fel de filosofastru? Dar asta nu l-a împiedicat să dea foc Romei şi să ajungă chiar paricid.

Evident, de la astfel de exemple diforme până la intelectualii adevăraţi, e o depărtare ca de la iad la Cer. Dar nici chiar de unii ca aceştia tineretul nu se poate lipi, căci gheaţa, gheaţa rămâne cu toată transparenţa şi lucirea ei. Iar viaţa, spre a se dezvolta, cere un grad mai înalt de căldură.

3. SENZITIVII – În sfârşit, ultima categorie este a celor caracterizaţi prin emotivitate. Şi aici, nuanţele spectrului sunt foarte numeroase şi divers colorate. Într-o parte, ne apropiem de slăbiciune şi boală, în alta, de sănătatea perfectă a celui care din naştere e înzestrat cu un simţ etic superior. Unui astfel de om i se potriveşte cuvântul lui Goethe:

În tăinuita-i năzuinţă, cel bun

Şi-alege drumul drept…

Cine-l povăţuieşte? Evident, un fel de intuiţie specială, care îl face să simtă de îndată ce e armonie şi ce este dizarmonie în lumea faptelor, după cum un om cu ureche muzicală simte repede orice dezacord.

După această intuiţie îşi conduce el viaţa şi prin urmare purtarea unui astfel de om

poate fi luată ca îndreptar şi de tânărul care îşi caută un Mentor în cărările vieţii.[...]

Aşadar, sfatul pe care îl putem da tinerilor e acesta: să-şi aleagă în sfera vieţii lor ca model de urmat, îndeosebi pe cei cu o emotivitate fină, verificată prin armonia dintre cuvânt şi faptă, pe cei cu esprit de finesse, care fac din viaţa lor o operă de artă, după cum muzicantul face melodie din sunete. Să aleagă pe cei care, ştiind multe, au şi destulă ingeniozitate să zică: ignorabimus.

Simion Mehedinţi, Apropierea de Iisus

"Descoperiţi personalităţile cele mai răsărite ale întregii generaţii şi urmaţi-le!

Stă în mâna fiecăruia dintre noi să ne îndreptăm. E destul să cauţi pe cineva de care să te sprijini când ai nedumeriri. Caută un om, fiindcă pilda vie şi cuvântul viu preţuieşte mai mult decât toate legile şi cărţile. Judecaţi singuri: dacă citirea(unei legi sau a unei cărţi) ar fi deajuns, ar trebui ca toţi creştinii, care au la îndemână Evanghelia, să fie mai de treabă decât toţi Mahomedanii, decât toţi Budiştii, Confucianiştii şi gloata tuturor păgânilor. Aşa este? Poate vreunul dintre noi să se creadă mai bun şi mai drept decât Ghandi, care a biruit şi pe duşmani prin smerenia şi prin purtarea sa cinstită, deşi el nu-i creştin?

Gândiţi-vă bine: Dacă citirea şi tâlcuirea Evangheliei ar fi îndestulătoare spre a îndrepta pe cineva, ar urma ca toţi clericii creştini să duca o viaţă mai dreaptă decât a tuturor mirenilor. Îndeosebi profesorii Seminariilor preoţeşti ar trebui să fie la nivelul marilor părinţi ai bisericii, iar magistrii facultăţilor teologice ar trebui să fie cele mai înalte personificări ale tuturor virtuţilor creştine.(Cât despre căpeteniile ierarhiei bisericeşti, aceia ar urma să fie însăşi imaginea lui Iisus pe pământ…)

Aşa sunt?

Nu iau asupra-mi sarcina de a răspunde la această grea întrebare. Nu vreau să judec nici Bizanţul, nici Roma, nici Moscova, nici pe Luther, nici pe Calvin şi nici pe nevrednicul Henric al VIII-lea(un fel de Irod al Angliei) care s-a crezut totuşi să îngrijească tocmai el…de aplicarea doctrinei lui Iisus! Nu judec pe nimeni.

Dar un lucru cred că pot să-l spun[…] afirm în chipul cel mai categoric – că, ocupându-se de cărţi, de programe, de examene şi alte amănunte, îndrumătorii tineretului au pierdut din vedere tocmai lucrul esenţial: Faptul că virtutea e un talent. Înainte de a fi rezultatul unei lungi disciplinări, aplecarea spre virtute este un dar din naştere, ca şi talentul pentru pictură, sculptură, muzică, poezie sau altă artă. […] Virtutea, după cum arată şi rădăcina latinească a cuvântului, este o putere virilă; prin urmare, dacă vrei îndreptare, caută împrejurul tău un om drept, nu oricine are bărbăţia morală a virtuţii. Ba am putea spune că însăşi credinţa este un dar din naştere, un talent. Prin urmare, dacă vrei îndreptare, caută împrejurul tău un om drept…, pe unul care crede…

[…] Din nefericire, nu poate crede cine vrea, după cum nu poate fi orişicine pictor, muzicant, poet, matematician, filosof sau altă potenţă superioară a sufletului omenesc. Iată de ce, în căutarea unui îndreptar de viaţă printe contemporani, trebuie să deschidem bine ochii pe cine alegem. Secolul trecut pusese foarte jos ţinta vieţii. Karl Marx(evreu), potrivit concepţiei sale materialiste, formulase ca ideal social, confortul colectiv(am putea zice, cocina confortului). Prin urmare, în latura aceasta nu era tocmai greu să găseşti un model de viaţă. Cel dintâi epicureu cu gusturi mai subţiri poate părea un ideal de trai, dacă te mulţumeşti cu atât. Dar un om, care e în adevăr om, simte numaidecât vulgaritatea unei astfel de concepţii. Carlyle sau Nietzsche pentru nimic în lume n-ar fi dorit să ducă un trai de burtă-verde. Idealul lor a fost viaţa eroică, adică Eroul. Prin urmare, tânărul care îşi dă seama de criza morală a epocii noastre şi are destul simţ critic, va înţelege că nu o concepţie materialistă sau cine ştie ce organizare de sindicate, biblioteci şi alte lucruri moarte, poate duce la o viaţă nouă. Îndrumarea nouă nu-i poate veni decât de la cei născuţi cu un mare talent moral, iar pe unii ca aceştia trebuie să-i căutăm grabnic noi, oamenii de rând, şi să-i punem ca Mentori ai tineretului.

Aceasta e calea de urmat pentru aceia în al căror suflet se zbuciumă alte aspiraţii decât ale tinerilor de acum o jumătate de veac sau chiar un sfert de veac. Acesta e sfatul pe care îl dau iniţiatorilor acestei mişcări: descoperiţi personalităţile cele mai răsărite ale întregii generaţii şi urmaţi-le! Atâta preţuieşte un popor într-o epocă dată, cât preţuiesc oamenii săi reprezentativi. Aceia dau tonul, aceia hotărăsc nivelul până la care se poate înălţa viaţa mulţimii.

Voiţi o dovadă concretă? Observaţi ce face Socrate. Cu toată evlavia sa pentru Dialectică, şi cu toată afirmarea că „virtuţile sunt raţionamente”, de la o vreme şi-a luat seama că vorbele sunt puţin lucru, faţă de înrâurirea directă a unui om superior. De aceea, el sfătuieşte pe discipolii săi să-şi caute fiecare un prieten bun şi înţelept(filos saphis kai agathos). Iar regula aceasta a rămas apoi şi la creştini. Monahii trimit pe fraţi , adică pe novici, să facă „ascultare” pe lângă unul mai priceput, a cărui purtare poate să fie luată drept pildă. […]

Cu alte cuvinte, caută ca sprijin al vieţii tale purtarea aceluia pe care îl socoţi om mai deplin. Iată pe ce cale am putea ajuta mai sigur întărirea creştinismului nostru.

Simion Mehedinţi, Apropiere de Iisus, Editura Rotonda, Piteşti, 2009

"Creştin perfectibil poţi fi oriunde şi oricând"

„Sunteţi sau voiţi să deveniţi o generaţie nouă. Mărturisiţi: „Vrem să fim români integrali…”; „Vrem să fim creştini…”

Foarte Bine. Presupun că toţi ştiţi ce înseamnă să fii Român întreg. Prin urmare nu ne mai rămâne decât să răspundem azi şi la această întrebare:

Cum s-ar putea înfăptui o viaţă mai creştină în ţara noastră? Cum am putea merge pe urmele lui Iisus?

***

Unii socotesc că lumea românească s-ar îndrepta iute şi degrabă dacă am tipări multe cărţi bisericeşti sau dacă am pune măcar Biblia pe masa fiecărui părinte de familie.

Credinţa asta e o copilărie, ca şi închipuirea că poporul nostru s-ar schimba de azi pe mâine, dacă am stârpi analfabetismul! Fără îndoială, nu e rău să ştie cineva meşteşugul de a înmuia condeiul în cerneală şi a înşira semne negre pe hârtia albă sau a înţelege semnele făcute de altul. Dar e o naivitate vrednică de negrii Africii să ne închipuim că hârtia scrisă sau tipărită poate să schimbe viaţa unui popor[…]

Din contră, experienţa anilor din urmă, cu „declasarea tineretului în masă” prin atâtea şi atâtea şcoli răsărite ca ciupercile pe gunoi, ne-a învăţat un adevăr definitiv: De când e lumea lume şi cât va fi lumea lume, vorbele, cărţile şi diplomele n-au mântuit şi nu vor mântui pe nimeni. Singură munca efectivă este hotărâtoare.

Să vă dau o dovadă palpabilă. Acum vreo douăzeci şi ceva de ani, tot în legătură cu îndrumarea creştină a vieţii, s-a început în Capitala ţării o mişcare destul de vie: adunări, discursuri, articole prin ziare, statute[…] Dar că s-ar fi născut o înviorare a creştinismului în ţara noastră de atunci încoace, Dumnezeu să mă ierte, aşa ceva nu pot crede.

***

Din contră, în loc a ne înălţa, am căzut şi mai jos. Dacă s-ar scula din morţi Varlaam, Dosoftei, Veniamin Costache ori Melchisedec, pe care l-am cunoscut şi eu în copilăria mea, şi-ar vedea ei lumea de azi, mare întristare i-ar cuprinde.

„Atâtea fraude în instituţiile publice, atâtea falimente în cele comerciale, demagogia care se manifestă tot mai desmăţat şi nimiceşte viaţa politică, lipsa de reacţie înpotriva a tot ceea ce este evident primejdios ordinii şi progresului, sunt toate nu efectele unei stări economice proaste, ci ale unei stări morale bolnăvicioase. Deficitul material, de care ne tot vorbesc economiştii, este rezultatul unui deficit moral.”

Ştiţi cine spune aceste cuvinte? – Însuşi capul bisericii române.”

Aşadar, vorbele, cărţile, legile şi regulamentele n-au vindecat pe nimeni, cu toate că de la război până azi s-au votat la noi peste trei mii de legi, s-au tipărit munţi de reviste şi de cărţi, iar ziarele pătrund acum până în fundul satelor.

Dimpotrivă, suntem tot unde eram acum douăzeci şi ceva de ani, ba în unele privinţe stăm cu mult mai jos[…]

Unde putem găsi o temelie sigură pentru rezidirea creştinismului în România, începând chiar de la slujitorii altarului?

După credinţa mea, orice reformă e stearpă dacă cerem mai mult decât se poate cere. Ceea ce trebuie să vă stea neclintit în minte este slăbiciunea firii omeneşti. Viaţa nu e geometrie. Un trai cu adevărat creştin, cum cere Evanghelia, nu poate duce nimeni. Numai în lumea cugetării pure, Adevărul şi Binele pot fi urmate fără şovăire. Îndată însă ce păşim în viaţa practică, erorile şi lunecările se ţin lanţ. De dimineaţă până seara, greşeşte fiecare om de zeci şi sute de ori. Chiar dacă nu greşim cu gândul, greşim cu fapta, căci ea rămâne totdeauna cu ceva în urma raţionamentului. Iar când nu păcătuim cu ştiinţă, păcătuim şi fără ştiinţă…

Lunecarea este inevitabilă. O ştiu, de altfel, şi păgânii: Errare humanum est. O ştiu şi creştinii: Nimeni nu e fără de păcat…deoarece izvorul păcatului este în noi încă de la naştere. Ispita e mereu împrejurul nostru, ca şi aerul pe care-l respirăm. Cine crede altcum este ori strâmt la minte, ori un fariseu mai făţarnic decât cei care L-au răstignit pe Iisus. De altfel, însuşi întemeietorul Creştinismului a relevat de la început imperfecţiunea firii omeneşti. „Este peste putinţă să nu vină smintelile”(Luca 17, 1), adică lunecările. De aceea El s-a arătat atât de indulgent faţă de cei vinovaţi.[…]

- Omule, viaţa nu e geometrie. Eşti imperfect din naştere, grozav de imperfect. Aşa că chiar de-ai fi înţeleptul înţelepţilor, greşeşti de dimineaţă până seara, fiindcă aşa e firea ta omenească.[…]Aşadar, zice creştinul: Poţi să ai dialectica lui Socrate, nobleţea de sentiment a lui Platon, ştiinţa lui Aristotel şi a tuturor filosofilor care au fost şi vor mai fi, omule, tot eşti supus greşelilor. Perfecţiunea nu e şi nu poate fi în lumea pământească.

Dar asta nu e un temei să stai cu braţele încrucişate, ca un fatalist. E adevărat că nu poţi fi creştin deplin, dar creştin perfectibil poţi fi oriunde şi oricând. Din naştere te urmăreşte slăbiciunea( păcatul originar al firii omeneşti şovăitoare), dar chiar din prăpastia viciului te poţi ridica, dacă se deşteaptă în tine dorinţa de îndreptare şi-ţi înalţi ochii spre o ţintă ce stă peste zarea vieţii trecătoare. Gândeşte-te: cât îi trebuie corăbierului ca să scape de pieire? O singură raza trimisă din înălţimea unui far. Aşadar, mântuirea e totdeauna cu putinţă[…].

Prin urmare, punctul de plecare al educaţiei creştine este acesta: Perfecţiunea nu e cu putinţă, e posibilă totuşi perfecţionarea. A face, deci, din poporul nostru un popor de sfinţi, asta nu stă în cadrul firii omeneşti. Să-l apropiem, însă, de învăţăturile Evangheliei, asta se poate orişicând.

Simion Mehedinţi(1934)

Fotografia: http://www.unibuc.ro/ro/main_portrete_ro

Simion Mehedinţi (n. 19 octombrie 1868, Soveja - d. 14 decembrie 1962, Bucureşti) a fost un academician, geograf şi geopolitician român. Spirit filozofic, format la şcoala lui Titu Maiorescu, a desfăşurat o vastă activitate culturală ca educator al maselor şi cu deosebire al tineretului, prin scrierile şi numeroasele sale conferinţe ţinute în faţa studenţimii române din centrele universitare ale ţării.

Şi-a făcut studiile la Bucureşti, apoi în Franţa şi Germania. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti, la prima catedră de geografie din România. Academician - a fost membru titular al Academiei Române din anul 1915. A fost director al revistei Convorbiri literare.

A avut un rol important în dezvoltarea gândirii geografice şi geopolitice în România. S-a preocupat de stabilirea obiectului şi conţinutului geografiei, de precizarea locului ei în sistemul ştiinţelor, de determinarea legilor şi categoriilor geografice şi a metodelor de cercetare în geografie şi geopolitică.

A elaborat un sistem propriu de gândire geografică, concretizat în lucrarea sa fundamentală Terra - introducere în geografia ca ştiinţă (2 vol., 1931). Între 1940 şi 1944 a colaborat cu revista Geopolitică şi geoistorie.

Numit la 17 mai 1900 profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti, la prima catedră de geografie înfiinţată în ţara noastră, Simion Mehedinţi a format în această calitate generaţiile de mari geografi ai ţării în frunte cu George Vâlsan, Constantin Brătescu, Vintilă Mihăilescu, Mihail D. David şi alţii. A devenit membru al Mişcării legionare şi era un admirator zelos al lui Corneliu Zelea Codreanu.

A colaborat la numeroase ziare şi reviste (mai ales Convorbiri literare pe care a condus-o mulţi ani): "Cuvântul Studenţesc", "Duminica poporului", "Lamura", precum şi la cele de specialitate, cu multe studii de geografie, metodologie geografică şi mai ales antropogeografie: "Analele Academiei Române", "Buletinul Societăţii Române de Geografie", "Analele Dobrogei", "Natura", "Anuarul de Geografie şi Antropogeografie", "Volkermagasin" (Germania) şi multe altele.

Marginalizat după instaurarea comunismului (cea mai mare parte a studiilor sale fiind interzise de noua orânduire politică), s-a stins din viaţă în anul 1962.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Simion_Mehedin%C5%A3i

De 10 Mai

Data de 10 Mai, sărbătoarea Regatului României, interzisă de comunişti, ignorată de către autorităţile române de după 1989, este legată de trei evenimente cruciale din istoria modernă a ţării noastre:

- Pe 10 Mai 1866, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen soseşte în Bucureşti, capitala României, şi depune jurământul în faţa Parlamentului .

- Pe 10 Mai 1877, dupa ce cu o zi înainte Parlamentul dezbătuse problema, Carol I proclama solemn Independenţa absolută a României. Comuniştii, după 1947, au încercat să înlature orice urmă a monarhiei din istoria ţării, "mutând" sărbătorirea independenţei pe 9 mai.

- Pe data de 10 Mai 1881, Carol I a fost încoronat ca Rege al României, iar România a fost ridicată la rangul de Regat.

10 Mai 1981

Mesajul Majestăţii Sale Regelui Mihai

ROMÂNI, ROMÂNCE, de pretutindeni şi indeosebi din ţara noastră!

Anul acesta, vin către voi de un 10 Mai excepţional, împlinindu-se în această zi, de sărbatoare şi bucurie naţională altadată, 100 de ani de la proclamarea formală a Regatului Român.

Cu 15 ani înainte de acel eveniment, de seama pentru tot echilibrul european, la 10 mai 1866, un tanar principe stain, din sudul catolic al Confederaţiei Germanice, răspunzând apelului a două mici Ţări Dunărene - unite doar de şapte ani într-un singur stat, încă sub suzeranitate otomană - de a veni spre a le cârmui, calca pentru întâia oară pământul în care urma să se odihneasca pe vecie după 48 de ani de rodnică domnie.

El, Carol I, Domn şi apoi prim Rege al României, şi-a împletit astfel destinul cu acel al noului său neam: al vostru şi al meu, îndepărtatul său urmaş.

Începuturile monarhiei numai uşoare nu au fost: ţara fusese sărăcită, era înapoiată, suzeranitatea straină, deşi mai mult convenţională decât efectivă, rămase totuşi să fie resimţită ca o îngradire şi ca o povară apăsătoare.

Prin grea jertfă de sânge românesc, războiul din 1877-78 a dus la neatârnarea Principatelor, pe care Marile Puteri o consfinţiră la Congresul din Berlin, ca după nici trei ani să recunoască României, acum independentă, liberă şi suverană, autodeterminarea ei de-a se înalţa la rangul de regat.

Cele ce au urmat le ştie oricine se pleacă, fără părtinire, asupra analelor istorice ale poporului român: plecând de la aşezăminte, o legislaţie şi orânduiri bazate pe o Constituţie atât apropiată celei belgiene, încât e socotită printre cele mai liberale ale veacului lor, şi graţie înţelepciunii suveranului, destoiniciei guvernanţilor, pe care-i îndruma necontenit, cât şi prin conlucrarea solidară şi munca constructivă a tuturor, România mica de atunci ajunse după decenii nu numai ţara cea mai propăşitoare dintre cele învecinate, cu o monedă deseori superioară cursului celorlalte ale Uniunii Monetare Latine din care făcea parte, dar şi, în diferite alte privinţe, la nivelul multor state apusene cu structuri mai vechi.

În interiorul ţării, progresele naţiunii s-au dovedit cu prisosinţă, de pildă în 1906, cu prilejul Expoziţiei Internaţionale de la Bucureşti, comemorând cei 40 de ani ai monarhiei noastre, când pentru prima dată s-au întâlnit, într-o însufleţire fără seamăn, mulţimi de români veniţi din toate ţinuturile încă sub stăpânire straină: prolog a ce avea să se împlinească 12 ani mai târziu...

Iar Conferinţa Păcii de la Bucureşti, din vara 1913, prin care s-a pus capăt ultimului război balcanic, consacra influenţa şi prestigiul României, în afară, mult mai departe decat dincolo de graniţele micului regat.

De altfel, istoriografii epocii, ca şi biografii Regelui Carol I, atât români cât şi străini, sunt de acord toţi a-i atribui meritul principal în acea înzestrare, pregătire şi îmboldire a ţării sale spre ascensiunea prin care avea să devină un factor potenţial al păcii Continentului întru păstrarea căreia, prin aplanarea diferendelor între alianţe rivale şi a încordării precursoare primului razboi mondial, pe calea mijlocirilor directe între şefii de stat, părerea, sfatul şi uneori concursul monarhului român erau căutate de cancelariile marilor puteri în toate clipele mai critice ale relaţilor diplomatice din perioada domniei lui; pentru că înrudirea sa cu aproape toate dinastiile europene, dar mai ales tăria lui de caracter şi judecata lui pătrunzătoare îl desemnaseră, în felul legendarului rege Nestor din Iliada, drept cel mai indicat orchestrator al concertului lor, ca să-i atenueze discordanţele.

De înfăţişarea gravă şi oarecum severă a întemeietorului dinastiei române se leagă, pentru cei, tot mai puţini, care au trăit acele vremi, faţa plina de bunătate, veşnic surâzătoare, a Reginei Elisabeta, soţia lui blândă şi generoasă până la exces, "Mama răniţilor" din războiul de independenţă, Carmen Sylva în lumea literelor, sub imboldul şi protecţia căreia toate artele au luat în ţară o largă, bogată şi foarte fericită dezvoltare.

Sub următoarea domnie, a neuitatului meu bunic, Regele Ferdinand I al Tuturor Românilor - precum a fost încoronat la 15 octombrie 1922 la Alba Iulia -, supranumit în străinătate Ferdinand cel Leal, iar de poporul sau "Regele ţăranilor", românii şi-au vazut, în fine, implinit străbunul vis de a se regasi cu toţii laolaltă înăuntrul hotarelor patriei lor comune, de multiseculara obârşie; iar sătenii plugari care, la acel prim razboi pustiitor de vieţi, îşi vărsaseră sângele cu atâta dărnicie în apărarea gliei, aveau să se trezească împroprietăriţi gratuit şi stăpânind individual cea mai întinsă suprafaţă cu putinta a pamantului ce-1 lucrau, printr-o reformă agrară salutată atunci în lumea largă ca un model de dreptate socială, demn de copiat. Pasiunea inteligenţa, dinamismul şi, mai presus de toate, devotamentul neclintit pe care Regina Maria le-a pus în slujba românilor, de la retragerea în Moldova şi până la izbândă, i-au fost cu prisosinţă răsplatite prin veneraţia acestora şi recunoştinţa ce, conştienţi de meritele ei, i-o vor păstra urmaşii lor.

Pentru perioada dintre cele două războaie, se cuvine să reamintim acţiunea permanenta condusă de România în sânul şi în jurul Societăţii Naţiunilor întru organizarea şi menţinerea păcii, acţiune care i-a adus în lume internaţională de atunci o influenţă şi un prestigiu neatinse de nici un alt stat şi popor de marimea ei.

Soarta Continentului avea să fie însă pecetluită în urma prăbuşirii treptate a echilibrului european. Pentru a ne feri de tragedia Poloniei, nimicită ca stat şi ciopârţită, regimul de atunci al ţării a preferat să încerce a-i salva o anumită neatârnare cu preţu1 sacrificiului unei mari părţi a teritoriului naţional, care totuşi nu ne-a scăpat de a fi atraşi în vâltoarea conflagraţiei mondiale.

Ce a însemnat această catastrofă pentru noi, şi ce ne-a adus, au trăit-o părinţii noştri şi o mai trăim acum cu toţii.

Dar azi, când comemoram un trecut în care s-au plămădit sufletele noastre, în pofida nevoilor, durerilor şi intunecimilor prezente, aş vrea ca, împreună, să ne îndreptăm gândul cu pietate şi recunostinta spre înaintaşii noştri care, cu mintea, munca şi daruirea lor de sine, au făurit ţara noastră, fără să uităm rolul femeilor române, carora li se cuvine un loc de mare cinste.

In ce mă priveşte, ţin să vă mulţumesc din adâncul inimii pentru încrederea şi dragostea cu care m-aţi înconjurat întotdeauna.

Orice ar fi să ne aducă viitorul şi oricât de mult ar trebui să suferim, nu încetaţi a cultiva ceea ce a fost si trebuie să rămână specificul sufletului românesc: credinţa, vrednicia, setea de libertate şi dreptate, precum şi omenia cea mai deplină faţă de semeni.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Trăiască Romania! Trăiască poporul român!

MIHAI

Sursa :

http://www.cs.kent.edu/~amarcus/Mihai/romanian/diverse/10mai1981.html