Cuvinte vii: "suntem consecinţa creştinismului şi Ortodoxiei şi rămânem pe această linie."

"Boala este internaţionalismul, care egalează totul, care trece ca un tăvălug peste conştiinţă 

şi peste suflete, care face din toată lumea aceasta un fel de aluat din care
conducătorii politicii internaţionale făuresc omenirea cum vor ei."

 

« În viaţa mea am încercat să păstrez acest echilibru între adevărata credinţă şi sensul mistic al naţiunii, al neamului. Vorbesc aşa, folosesc când cuvântul neam, când naţiune. Dar între naţiune şi neam este o mare diferenţă : naţiunea este un termen politico-social, pe când neamul este un termen mistic. Sensul de neam are încărcătura lui mistică, creştină, pentru că neamul este în raport cu Dumnezeu. Am încercat ca în viaţa mea publică   de preot să realizez această armonie între rolul istoric în cadrul unei naţiuni creştine şi rolul istoric al fiecărei persoane în parte.

În momentul de faţă naţiunea şi naţionalismul sunt persecutate pentru că există o conspiraţie internaţională care încearcă să spargă orice personalitate a unei naţiuni, pentru a se instala un guvern care să conducă întreaga omenire. Auziţi de tot felul de organizaţii euro-nu-ştiu-cum, tot felul de intruziuni, de pătrunderi ale  organismelor internaţionale, ale mondialismului  înternaţional în cadrul naţiunii noastre. Probabil că aceasta este îngăduinţa lui Dumnezeu. Problema este că aceste organisme vor hotărî dacă naţiunea are drepul să nască copii sau nu, dacă are voie să facă un anumit lucru sau să nu îl facă, dacă naţiunea are dreptul să fie bogată  sau săracă. La Cairo, acum câţiva ani  s-au adunat aceste foruri internaţionale pentru a hotărî care să fie regimul naşterilor, care popor să reducă naşterile şi care nu. Toate acestea sunt forme antidivine, împotriva lui Dumnezeu, ale unor foruri care n-au de-a face cu Dumnezeu, cu Constituţii în care nu se pomeneşte numele lui Dumnezeu, cum este în Uniunea Europeană, cu o Constituţie ca şi la noi, în care nu se spune mare lucru despre Dumnezeu.

Însă spre bucuria mea constat că aici în ţară, încă se poate vorbi despre Dumnezeu, că El este prezent, că se face religie în şcoli, ceea ce în America nu se face, că oamenii sunt religioşi, iar bisericile există şi sunt pline, că mănăstirile sunt căutate. »

[Oare se mai potrivesc aceste din urmă impresii ale Părintelui Calciu situaţiei din România anului 2009 ?]

Vreau să vă spun că cercetând viaţa neamului nostru în această istorie tulburată şi distrugătoare a comunismului, am observat că ţara noastră a avut în perioada de persecuţie cei mai mulţi părinţi duhovniceşti – stareţi, preoţi, călugări – şi că a fost tot timpul o mare gravitaţie a poporului în jurul mănăstirilor.

Aceasta a fost o protecţie a Maicii Domnului ! Şi celelalte ţări au avut, şi Bulgaria, şi Rusia, dar ca proporţii, am avut în România cele mai multe figuri de părinţi spirituali, oameni care au depăşit graniţele ţării, nu doar că au fost cunoscuţi într-un cerc oarecare...Când am fost odată la părintele Cleopa, în toamna anului în care a murit, era afară cu oamenii şi au venit patru episcopi să îi asculte cuvântul şi sa primească binecuvântare. Patru episcopi veniţi din Orient ! Şi aceştia îi cereau binecuvântare, căci era mai eficace şi mai sfântă decât a episcopilor. Vorbesc deci de aceşti părinţi spirituali, a căror faimă duhovnicească a depăşit limitele naţiunii noastre.

Dumnezeu a avut grijă de noi, pentru că am fost ţara cea mai încercată, cu cea mai sălbatică conducere ! Pentru că am fost cel mai aproape de ruşi  şi ei ne-au trimis agenţii lor, ofiţeri şi securişti care au oprimat acest popor şi au căutat să şteargă din memoria Bisericii, a neamului nostru, sacrificiile pe care tinerii din timpul prigoanei le-au făcut prin lupta pentru biruinţa creştinismului, a sufletului, a Duhului lui Dumnezeu din inimile noastre.

 Ortodoxia este cea care păzeşte astăzi românismul. De aceea, ameninţarea, în ceea ce priveşte Europa Unită, stă în distrugerea sentimentului ortodox şi naţional. Câtă vreme Ortodoxia va exista, va exista şi românism şi naţionalism în toate ţările, nu ca o boală, ci ca o virtute divină. Boala este internaţionalismul, care egalează totul, care trece ca un tăvălug peste conştiinţă şi peste suflete, care face din toată lumea aceasta un fel de aluat din care conducătorii politicii internaţionale făuresc omenirea cum vor ei.

Noi mulţumim foarte mult Bisericii Ortodoxe pentru tot ce a făcut pentru neamul românesc. Sigur că s-au întâmplat şi lucruri care ne-au îndurerat la vremea aceea, dar există preoţi şi călugări care susţin ideea naţională şi care înţeleg că naţiunea este o creaţie a lui Dumnezeu şi nu o entitate istorică[...] Nu este ceva ce a apărut în istorie după un anumit eveniment, ci ete o categorie a firii, ontologică. Indiferent de invazia Occidentului, indiferent de bunul trai pe care l-ar aduce Comunitatea Europeană şi cu care ar cumpăra sufletele, cum s-a şi întâmplat, atâta vreme cât există biserici ortodoxe, preoţi, mănăstiri, nu mă tem, pentru că va rămâne tăria credinţei ortodoxe.

Ne păstrăm aşa cum suntem. Nu ne interesează ce face Europa. Noi avem structura noastră spirituală  şi rămânem credincioşi, suntem consecinţa creştinismului şi Ortodoxiei şi rămânem pe această linie. Sigur că vor fi şi deviaţii, dar pentru cei care reprezentăm cu adevărat esenţa naţiunii şi a credinţei, rămânem în ceea ce trăim acum. »

 Părintele Gheorghe Calciu, Despre  naţionalism, în Cuvinte vii, pp. 126-128.

"...până la sfârşitul veacurilor, până la Apocalipsă, îngerii apără naţiunile. »

Despre naţionalism

În capitolul 25 de la Matei, versetele 31-32, se vorbeşte despre Judecata din urmă şi se spune acolo : « Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile, şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre ». Atunci va fi judecata. Biblia vorbeşte de neamuri şi, într-adevăr, din Vechiul Testament până la sfârşitul veacurilor, aceste naţiuni sunt responsabile în faţa lui Dumnezeu pentru modul în care îşi îndeplinesc misiunea lor.

[Nichifor]Crainic are o interesantă consideraţie asupra popoarelor alese şi asupra căutării unui popor ales. Ne spune că Dumnezeu a încercat câteva experienţe în lumea antică, nu că nu ar fi ştiut ce se va întâmpla, ci pentru a da  fiecărei naţiuni, ca neam, posibilitatea de a-şi împlini misiunea sau nu. Prima experienţă, spune Crainic, a făcut-o în Mesopotamia. Dar popoarele urice au eşuat în orgoliu: au făcut turnuri care să se înalţe până la cer, să ajungă până la Dumnezeu. Atunci Dumnezeu şi-a mutat atenţia spre poporul egiptean: cu o cultură extraordinară, taine deosebite, indescifrabile pentru noi, construcţii cu semnificaţii...Şi poporul egiptean a eşuat în magie, pentru că a început să dezlănţuie nişte forţe umane, nişte puteri ascunse telurice sau ancestrale. S-a adresat apoi poporului grec, care a avut o gândire filosofică, o concepţie despre cosmos, despre relaţiile sociale, însă aceştia au eşuat în raţionalism. Grecii şi-au pus toată încrederea în raţiunea umană, în filosofie, şi au făcut-o cu patimă. Nici astăzi filosofia europeană nu s-a eliberat de influenţa greacă. S-a îndreptat apoi spre poporul evreu, ultimul dintre popoare căruia i s-a adresat. Şi evreii au eşuat în formalism: ei credeau că dacă faci milostenie la colţul străzii, dacă suni din trâmbiţe ca să se adune oamenii şi să te slăvească(vă aduceţi aminte de pilda vameşului şi a fariseului), aceasta este plăcut lui Dumnezeu. Aşa s-a stins chemarea de la început a poporului evreu. Şi atunci Dumnezeu a chemat neamurile, naţiunile. Noi suntem dintre cei chemaţi. Domnul ne-a dăruit învăţătura Mântuitorului şi aşa am pornit mai departe să trăim creştinismul ca naţiuni.

[...] Sfânta Scriptură vorbeşte despre îngerii naţiunilor. Însă să nu înţelegem ca în concepţia musulmană în care, dacă se bat naţiunile între ele, se bat şi îngerii între ei. Îngerii naţiunilor nu se bat între ei, ci conduc naţiunile spre un ţel spiritual. Naţiunile, creştine sau nu, cum spune Sf. Ap. Pavel, care au ascultat de înger, au supravieţuit, iar celelalte au dispărut. De aceea, naţiunea română, dacă nu îşi va îndeplini misiunea creştină sau ortodoxă, va dispărea şi ea. Dar şi îngerii sunt chemaţi, într-un sens, la răspundere de către Dumnezeu, ca să vadă dacă ei şi-au întins aripa  lor peste naţiunea respectivă. Dacă vă aduceţi aminte, în Apocalipsă se vorbeşte despre cei şapte îngeri, cele şapte Biserici(Filadelfia, Laodiceea,  şi aşa mai departe). Deci până la sfârşitul veacurilor, până la Apocalipsă, îngerii apără naţiunile.

Consider că nu există o erezie  a naţionalismului, aşa cum zice Pleşu ; erezia ţine de credinţă. Dumnezeu a creat neamurile, le-a dat o misiune şi le-a dat un înger. Noi, ca membri ai naţiunii, oriunde ne-am afla, în România sau în America, suntem sub protecţia îngerului naţiunii. Dacă ne-am împlinit misiunea ca persoană în lume, suntem judecaţi pentru faptele noastre. Însă suntem în aceeaşi măsură judecaţi şi pentru sfârşitul neamului, pentru misiunea pe care neamul şi-a împlinit-o sau nu, dacă în cadrul neamului am avut o misiune oarecare. Şi nu există persoană care să nu îşi aibă misiunea ei în istoria neamului său : prin credinţă, fapte bune, mergerea la biserică, prin toate aceste acţiuni creştine care vizează raportul nostru faţă de Dumnezeu. Indiferent unde eşti, de la cel din urmă ţăran, până la cel mai de sus conducător de stat, misiunea este aceasta : să respecţi poruncile dumnezeieşti. Prin respectarea legilor divine fiecare persoană contribuie la afirmarea naţiunii în planul lui Dumnezeu, la împlinirea misiunii pe care Dumnezeu a încredinţat-o fiecărei naţiuni. Noi toţi suntem reprezentanţii unui neam, ai unei naţiuni.

 

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Cuvinte vii, pp. 124-126

 

Sursa imaginii : http://apologeticum.wordpress.com/2009/09/12/ne-apropiem-de-sfarsit-extras-din-noua-carte-parintele-gheorghe-calciu-cuvinte-vii

Pravila – momentul de despărţire de demonismul lumii

"Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem pune nici piciorul drept înaintea piciorului stâng, ca să facem un pas."

 

Multă lume îmi spune : « Părinte, nu mă rog. Mă rog seara, dar dimineaţa nu mai am timp să mă rog ». Şi mă gândesc : rugăciunile începătoare, adică Împărate ceresc, Sfinte Dumnezeule, Prea Sfântă Treime şi Tatăl nostru durează trei minute. Dacă mai adaugi Crezul, Psalmul 50 şi o rugăciune către Maica Domnului, mai fac cinci minute. În total zece minute, să zic ! Zece minute nu-i dai lui Dumnezeu...?!

Toată viaţa ta stă în mâinile diavolului, căci toate guvernele şi toate legislaţiile sunt demonice. N-au nimic de-a face cu Dumnezeu. De aceea ne rugăm ca Dumnezeu să dea gândul cel bun conducătorilor ţării, să-i facă credincioşi. Demonismul acesta se resimte la nivel social. La patron – dacă patronul este un speculant – la întreprindere, oriunde lucrezi, lucrezi pentru diavol, adică pentru bunul tău trai. Lucrezi să-ţi câştigi viaţa ta de la o lume demonizată, stăpânită de demoni. Ei bine, rugăciunea ta de dimineaţă este momentul tău de despărţire de tot demonismul lumii. Îi ceri lui Dumnezeu să te apere în ziua aceea de ispite, de mânie, de accidente, pentru că astăzi eşti şi mâine poţi fi mort.

Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem pune nici piciorul drept înaintea piciorului stâng, ca să facem un pas. De aceea, rugăciunea noastră trebuie să fie continuă ; dimineaţa mulţumim lui Dumnezeu pentru că patul acesta n-a fost mormânt pentru păcatele noastre, iar seara, la fel, mulţumim lui Dumnezeu pentru înca o zi care a trecut.

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, « Cuvinte vii »

Sursa foto : http://www.magazin-bisericesc.ro/magazin/index.php?categoryID=96

"Cuvinte vii" - Nimeni nu se mântuieşte singur...

Singurătatea şi mântuirea prin aproapele

În această viaţă, dacă trăieşti singur, eşti pierdut. Dacă trăieşti în comunitate, eşti câştigat ! Pentru că singurătatea te izolează, te face neputincios, împiedică duhul tău să se bucure de bunătăţile lumii acesteia, în special de cele ale vieţii spirituale. Pe când viaţa în comunitate te salvează în multe împrejurări grele.

Cea mai tragică postură a omului este singurătatea, izolarea lui totală. Sfântul Ciprian spune aşa : « Fiecare cade singur. Dar ne mântuim în comunitate, în comunitatea Bisericii ! ». Ne purtăm slăbiciunile unii altora şi aşa mergem spre mântuire. Nimeni nu se mântuieşte singur, nici credinciosul, nici preotul, nici monahul.

Toţi ne mântuim în comunitate, în Biserica lui Hristos şi fiecare este răspunzător pentru celălalt. Dacă cineva este slab, ia-i sarcina şi du-i-o tu. Dacă tu eşti slab, roagă pe cineva să-ţi ia sarcina. În felul acesta, uniţi în rugăciune şi în fapte bune, vom ajunge la slăvita Înviere a Mântuitorului, ca să viem cu El şi sa vedem lumina cea cerească.

Rugăciunea pentru aproapele

Mare lucru este dragostea de prieten. Cunoaştem fiecare ce înseamnă adevărata prietenie. Dacă te rogi pentru cineva, Dumnezeu îl mântuieşte pe acela pentru că vede dragostea ta pentru el. De aceea, Sf. Ap. Iacob spune : « Rugaţi-vă unul pentru altul ! », pentru că mult poate rugăciunea credinciosului în faţa lui Dumnezeu,  Şi cine a întors pe cineva de la păcat prin rugăciunea lui, mare drept şi-a câştigat în Împărăţia Cerurilor. De aceea, Biserica instituie această rugăciune de mijlocire pentru aproapele.

Hristos – adâncul sufletului omenesc

Să nu judecăm niciodată pe ceilalţi, să nu facem diferenţe între cei buni şi cei răi, pentru că niciodată nu ştim ce este în sufletul omului, numai Dumnezeu cunoaşte sufletul omului. Că poate a fost ceva  în viaţa acelui om, o frustrare, poate ascunde o rană prin agresivitatea lui şi tu nu ştii nimic...

Biserica totdeauna caută în om ce este bun, tot ce constituie fondul bun originar, creştin, ortodox. Faţă de psihologia abisală modernă, Biserica cercetează adâncul sufletului nostru prin preoţi, prin spovedanie, prin discuţii de la suflet la suflet. Sfinţii Părinţi au instituit reguluile spovedaniei, au cercetat adâncurile sufletului omenesc până în cele mai mici amănunte ale lui şi au alcătuit întrebări privind regula spovedaniei. De aceea Biserica trece dincolo de stratul superficial al culturii, al educaţiei, care poate să aibă resurse în adânc sau nu, dincolo de teorii, de calcule, de justificarea faptelor noastre bune sau rele şi merge în adâncul duhovnicesc al sufletului nostru.

Dincolo de « monstrul » din adâncul sufletului nostru, când suntem cu conştiinţa încărcată de păcate, dincolo de faptele noastre rele, Îl regăsim pe Iisus Hristos. [...] Aceasta este cea mai adâncă, cea mai abisală introspecţie pe care o facem în inima noastră : să-L găsim pe Dumnezeu în noi. Şi atunci, regăsindu-L pe Dumnezeu în noi şi întorcându-ne spre El cu toată inima noastră şi cu mintea noastră, ajungem la rugăciunea pentru noi şi pentru ceilalţi.

Părintele Gheorghe Calciu, « Cuvinte vii », Editura Bonifaciu, 2009.

Foto: http://apologeticum.wordpress.com/2009/09/12/ne-apropiem-de-sfarsit-extras-din-noua-carte-parintele-gheorghe-calciu-cuvinte-vii/

Părintele mărturisitor Gheorghe Calciu( III )

“- Activitatea asta spirituală colectivă, să zic aşa, pe lângă faptul că v-a dat o preocupare, v-a şi unit sufleteşte, v-a ajutat să vă menţineţi crezul?

- Sigur că da.

- Cum era viaţă duhovnicească la Aiud în această perioadă? Părintele Iustin Pârvu spune despre generaţia care a supravieţuit temniţelor că: “Noi am fost înfrânţi, de fapt, când am ieşit din închisoare, fiindcă nu ne-am putut menţine la acelaşi nivel duhovnicesc.” Sunteţi de acord?

- Sigur că da. Fără discuţie. Pe urmă ne-am împrăştiat[...] la Aiud am stat o vreme cu părintele Tudor Beju. Eram la Zarcă şi a fost adus de la mină părintele Beju, care era foarte bolnav. Fusese operat pentru că avea probleme mari cu intestinele[...] Ei, părintele Beju a fost pentru mine de un mare ajutor spiritual. Era foarte credincios. Fusese la Baia- Sprie şi participase la toate slujbele, la toate acţiunile de acolo.

- În ce perioada l-aţi cunoscut la Aiud?

- Era prin 1961. Se desfiinţare mina şi el a fost adus în Zarca Aiudului. Pentru mine a fost un reviriment spiritual extraordinar. Acum, sigur, trecusem prin Piteşti, se terminase toată experienţa aceea, fusesem la Casimca, acolo, cu Costache şi Marcel, dar încă mai aveam în mine destule dureri şi destule nedumeriri. Şi părintele Beju a venit imediat şi a început să facă slujbe, să propovăduiască pe Dumnezeu. Era o celulă mică, cu şase oameni. Toţi eram credincioşi. Dar el a adus această revigorare a credinţei şi chiar a început să slujească. Făcea Liturghia sau Vecernia sau Utrenia, mai avea şi nişte Împărtăşanie pusă în cămaşă...

- Cum făcea Liturghia, cam care erau etapele?

- În general, făcea rar Liturghia. El stătea pe pat, noi stăteam la locurile noastre sau ne plimbam., ca să pară pentru cel ce ne supraveghea că facem cele obişnuite ale celulei. În acest timp îl ascultam pe părintele, care spunea ce ştia pe de rost din Liturghie.. Ascultam, ne plimbam şi răspundeam cu voce joasă “Doamne miluieşte” sau ce trebuia. Apoi făcea Împărtăşania cu ceea ce avea în cutele cămăşii. Scotea o fărâmă foarte mică, pe care o sfărâma şi mai tare, ca să ne putem împărtăşi toţi. Şi dincolo de încurajarea pe care ne-a adus-o, harul Sfintei Împărtăşanii a întărit foarte mult sufletul nostru.

- Vă şi spovedeaţi, nu?

- Da, sigur că da. Tot aşa: el stătea pe marginea patului şi noi la fel, ca şi cum am fi stat de vorbă între noi. Pentru că eram supravegheaţi, eram la Zarcă. Totuşi, odată am fost prinşi de gardian. Adică el a intrat brusc în celulă şi şi-a dat seama că e o slujbă şi l-a pedepsit pe părintele Beju, care venise deja cu un dosar de la mină. Noi n-am fost pedepsiţi. Iar părintele Beju, după ce şi-a terminat pedeapsa la izolare – cred că a stat şapte zile – nu-mi mai amintesc exact – s-a întors mai senin şi mai curajos. Pe urmă ne-au lăsat în pace. Ne mai prindeau uneori, dar nu ne mai făceau nimic.

- Cât aţi stat cu părintele Beju?

- Cam un an. După eliberare nu ştiu ce i s-a mai întâmplat. I-am pierdut complet urma. Mai târziu am aflat că ar fi murit...

- În perioada asta, v-au mai chemat pentru activităţi de reeducare?

- Nu, pentru că eu am fost eliberat exact înainte de a începe să-i scoată şi pe cei de la Zarcă la filme şi la alte lucruri de astea, la adunări generale în care se vorbea despre “copiii voştri care vă aşteaptă cu ochii plini de lacrimi să vă eliberaţi!”...”

Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Ed Christiana, Bucureşti, 2007, pag. 70-71

Părintele mărturisitor Gheorghe Calciu( II )

“- Pe Radu Gyr l-aţi cunoscut?

- Nu, nu l-am cunoscut.

- Spuneţi-ne despre poeziile din închisori, cum le-aţi perceput? În general se vorbeşte despre ele ca despre un lucru de la Dumnezeu...

- Absolut. Prezenţa unor poeţi în închisoare a fost pentru noi o salvare. Chiar dacă unii nu gustau sensul mistic al poeziilor, însă prin frumuseţea lor, prin estetismul lor, au fost salvatoare pentru noi, ca de altfel orice preocupare intelectuală.

- Aşadar, Dumnezeu a trimis poeţii acolo...Mă gândeam chiar la vorba aceea, că românul s-a născut poet. Citeam în culegerea de poezii a lui Zahu Pană că poezia a fost un specific al Gulagului românesc. Nu ştiu dacă la ruşi sau prin lagărele naziste a existat o astfel de creaţie!

- Nici eu nu ştiu să fi existat ceva de genul acesta. E un dar de la Dumnezeu. Şi important este că acest dar pe care Dumnezeu l-a dat românilor a fost folosit de noi în sens spiritual. Toţi învăţam poezii. Era calea noastră de mângâiere când eram singuri. Spuneam poeziile acestea, le repetam, căutam sensul lor, şi asta ne consola de foarte multe dureri ale singurătăţii.

- Vorbind cu Părintele Justin Pârvu, mi-a spus un lucru la care eu nu m-am gândit. Ştiţi, noi în general facem distincţia netă între sacru şi profan, între cultură şi religie. Iar Părintele Justin mi-a spus că acolo era ca-ntr-o mănăstire, ca-ntr-un laborator în mijlocul căruia era Hristos. Fiecare vine cu partea lui, unul e prescurar, unul este stupar...Aşa şi în închisoare, fiecare venea cu contribuţia lui, unul vorbea despre stupărit, unul spunea ceva de istorie, dar toate aveau un sens spiritual. Era o formă de rezistenţă.

- Da. Aceste activităţi ocupau un loc foarte important în viaţa noastră de celulă. Dacă am face un raport, această preocupare spirituală ocupa mai mult timp decât rugăciunea, pentru că unii erau credincioşi, unii nu erau. Dar în ceea ce priveşte estetica aceasta, toţi eram amatori de ea. Şi căutam înţelepciunile ţărăneşti, căutam anumite întâmplări din viaţa ţărănească, pentru că ţăranii aveau lucruri foarte interesante de spus. De exemplu, eram în celulă cu macedonenii şi ei în fiecare dimineaţă după ce făceau cele obişnuite, înepeau să scoată oile! Şi până seara povesteau între ei, o zi întreagă, cum au scos oile, cum s-au dus, pe urmă cum le aduceau înapoi, cum le mulgeau, încât aveai în fiecare zi un fel de ritual. Şi povestind asta în fiecare zi, aveai impresia că sunt la stână, au plecat cu oile şi seara s-au întors! Niciodată nu se săturau săracii de ele!

- Şi spuneau acelaşi lucru de fiecare dată?

- Da, dar întotdeauna apăreau detalii noi: ce s-a întâmplat cu cutare, când l-a arestat pe cutare, când a venit Securitatea la stână...!”

Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Ed Christiana, Bucureşti, 2007, pag. 69-70.

Părintele mărturisitor Gheorghe Calciu( I )

Aiud – religie şi cultură

- După Casimcă, unde aţi fost?

- La Aiud, unde am stat până la eliberare, în `63.

-Aţi stat tot timpul numai în Zarcă?

- Da. De fapt, la început m-au dus pe celular. La scurt timp ne-au scos la clubul acela de autocritică. Mie îmi părea bine că ne-au dus acolo, că mai citeam ziare, cărţi...În rest, nu mă interesa ce spuneau ăia; câteodată, rar, mai căscam gura. Era acolo un individ care conducea demascările şi după vreo două săptămâni, mi se pare, îmi spune: “Să-ţi pregăteşti autoanaliza.”

- Analiza asta ce viza, ca legionarii să se autoponegrească?

-Da, sigur. Îi zic: “Ce autoanaliză să-mi pregătesc, domnule? Eu mi-am făcut demascarea la Piteşti, şi dumneata mă pui aici la jocul acesta? Ce să-ţi spun dumitale, că voi nu faceţi nimic faţă de ce a fost la Piteşti.! Eu nu am nimic de spus şi nu mă interesează nimic!”. Drept urmare, după o săptămână m-au dus la Zarcă, unde erau trimişi toţi “refractarii” şi unde am rămas doi-trei ani, până la eliberare.

- Şi cu cei care acceptau autoanaliza ce se întâmpla?

- Rămâneau pe celular şi aveau parte de un tratament mai puţin sever. Apoi erau scoşi la cluburile de reeducare. Nu mai era reeducare violentă ca la Piteşti, ci una perfidă...

- Adică?

- În sensul că oameni care la Piteşti sau la Gherla au fost bătuţi, au ajuns până la pragul nebuniei şi n-au cedat, când s-a schimbat sistemul de reeducare, când a venit Securitatea şi le-a promis: “Vă dăm libertate. Renunţaţi! Ce-i fanatismul ăsta? Uite, domnule, te duci afară, munceşti, te însori, mănânci, bei!”, au cedat la asta. Au rezistat la tortură şi n-au rezistat la această ispită. Cântecul sirenei! N-au rezistat. Doar cei care s-au legat cu lanţuri, ca Ulise, chiar dacă sirena i-a ispitit, au rămas mai departe în corabie. Pe când cei care nu s-au legat, au căzut. Astea sunt marile ispite. Aşa se întâmplă şi acum.

- Ce ne puteţi spune despre perioada aceasta de la Aiud?

- Pot să spun că Dumnezeu m-a scutit de orice apăsare...

- Apăsare în ce sens?

- Păi, nu m-au mai obligat la acte de refuz, nu m-au mai supus la teroare, adică nu m-am mai simţit presat. Pentru că m-au scos din celular şi m-au dus la Zarcă. Iar la Zarcă am stat între oameni aşa de buni, ca părintele Beju, părintele Grebenea...Profesorul Manu, care era la vreo trei celule mai încolo de noi, făcea lecţii de engleză şi de istorie a Americii, pe care ni le transmitea şi nouă. Acolo am citit şi articolele lui Mircea Nicolau, transmise tot aşa, prin morse sau pe săpun.

- Ce fel de articole erau?

- Tot felul de articole filosofice.

- Deci domnul Nicolau era o personalitate cunoscută şi cu atitudine.

- Sigur, doar fusese luat la Zarcă! Tot acolo, Părintele Stăniloae a ţinut o conferinţă despre icoană. Ascultătorii notau pe săpun. Unii notau ceva, alţii altceva, ca la urmă să poată reface întregul. Apoi cineva din celula lor a bătut-o prin morse şi aşa am auzit-o toţi. Nicăieri după aceea, citind diferite studii teologice, n-am mai întâlnit o expunere aşa succintă şi esenţială. Părintele spunea că sfântul din icoană este chipul lui Dumnezeu, dar un chip al lui Dumnezeu nu întunecat, ca al nostru, ci luminos. Deci când noi ne închinăm sfântului, ne închinăm de fapt chipului lui Dumnezeu din el. Şi orice s-ar întâmpla cu icoana – dacă arde, de pildă – chipul lui Dumnezeu rămâne în ea intact. Nu mai ţin minte exact, însă a fost ceva extraordinar... Părintele nu ţinea numai conferinţe religioase. Odată, vorbind despre doctrine, a afirmt că mai uşor îi poţi converti la credinţă pe comunişti decât pe liber-cugetători, pentru că ei cred cel puţin în existenţa materiei şi deci nu trebuie să facă decât un singur pas. Pe când liber-cugetătorii nu cred nici în materie, nici în duh. Aici n-am fost de acord cu părintele Stăniloae. Nu poţi să-i converteşti pe comunişti, fiindcă sunt îndrăciţi.”

Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Ed Christiana, Bucureşti, 2007, pag. 67-69.