Iubirea este arma ce îl distruge pe diavol...

Opinii ale unei cititoare de 15 ani despre noul roman scris de Părintele Savatie

„...cel mai important lucru  este înţelegerea faptului că iubirea este arma ce îl distruge pe diavol...”

„Diavolul este politic corect” de Savatie Baştovoi trage un semnal de alarmă pentru oameni, creştini sau necreştini deopotrivă, în privinţa unui viitor  posibil al umanităţii, plecând de la semnele din Biblie. Acesta aduce în prim-plan consecinţele actelor unui guvern mondial şi efectele pe care acestea le au asupra societăţii.

Întâmplările sunt observate prin ochii unui bărbat de 40 de ani, pe nume Iacob Kohner. Acesta duce o existenţă aproape sedentară, navigând mai toată  ziua pe internet, vorbeşte pe chat cu diverşi necunoscuţi, îşi câştigă existenţa apărând ocazional  prin reclame şi mănâncă mâncare nesănătoasă. Aceasta este imaginea omului care şi-a pierdut pofta de a trăi şi care nu are  nici un ideal de viaţă. Iacob este o victimă a regimului, ca mulţi alţii.  Legea nr. 182/ 110, conform căreia toţi oamenii  trebuie să fie euthanasiaţi la împlinirea vârstei de 65 de ani, reprezintă o piatră pe inima lor, căci ştiu la ce vârstă vor muri, dar şi un motiv de indignare pentru mulţi, că nu le este permis să trăiască atât cât le-a dat Dumnezeu.

O altă lege face ca lucrurile să fie şi mai sumbre: castrarea celui de-al doilea născut – sau amenda de 100 000 de $ - promulgată special pentru  reducerea populaţiei şi pentru o mai bună manipulare de către guvern. Aceasta este una din cauzele principale  ale nefericirii lui Iacob. Fiind al doilea născut, nu-şi poate întemeia o familie şi cântăreşte 120 de Kg. , devenind o ruşine  pentru societatea în care trăia.

Aceasta este lumea în care trăieşte Iacob: crudă, ostilă, neagră, o lume în care puţini sunt fericiţi. Însă, din fericire pentru el, lucrurile nu continuă aşa. Influenţat de Biblia  primită ca moştenire de la mama sa şi de noul său prieten, Vik, Iacob începe să-şi schimbe viaţa. De acum, el începe să realizeze ceea ce este adevărat  şi nu fals, bun şi nu diabolic, fericirea, şi nu nefericirea, şi să trăiască în slujba lui Dumnezeu. Însă cel mai important lucru  este înţelegerea faptului că iubirea este arma ce îl distruge pe diavol, aşa cum reiese din dialogul cu Preasfinţitul părinte:

 - Ce înseamnă să iubeşti?

 - Să iubeşti înseamnă să simţi suferinţa celuilalt ca pe a ta.

 - Şi să lupţi?

 - Şi să lupţi.”

Iulia N., Colegiul Naţional I. L. Caragiale, Ploieşti

( eseul este redactat în aproximativ 40 de minute, ca lucrare de control cu subiect special pentru prima cititoare a cărţii în întregime).

Cronica unui pelerin - III -

3 mai 2009 - Sâmbătă dimineaţă! Urcăm la m-rea Turnu pe sub muntele Cozia, pe un drum abrupt, dar azi accesibil, acolo unde prin veacul al XV-lea s-au retras câţiva călugări de la Cozia, pentru viaţă pustnicească. « Dintre sihaştri retraşi aici, cei mai renumiţi au fost pustnicii Daniil şi Misail, ale căror chilii(săpate în stâncă) se văd şi astăzi. »(Scurt istoric publicat de M-rea Turnu) Ieroschimonahul Misail a ridicat aici prima biserică de lemn, cu hramul « Intrarea în biserică a Maicii Domnului ». În 1676, egumenul Varlaam, ajungând episcop al Râmnicului, construieşte o biserică de piatră şi cărămidă pe vechea temelie, aşezând moaştele celor doi sihaştri întemeietori, Daniil şi Misail. Episcopul Gherasim Timuş iniţiază construirea unei reşedinţe de vară, incluzând la etaj o biserică spaţioasă cu hramul « Schimbarea la Faţă ». Totul piere într-un incendiu din anul 1932. Biserica şi clopotniţă au fost refăcute până în 1936, pictura fiind executată de renumitul pictor Belizarie. Între 1961-1975 mănăstirea a fost desfiinţată de către regimul comunist. Până în anul 1988 aşezământul a avut rangul de schit, acum fiind mănăstire. Actualul stareţ, ieromonahul Ioanichie Trifa, păstoreşte cu râvnă obştea de 25 de monahi şi fraţi.

Ajungem la timp pentru a lua parte la Sfânta Liturghie în biserica nouă, impresionantă prin pictura ei interioară. Atmosfera este deosebit de evlavioasă, dată fiind perioada liturgică postpascală. Imnurile sunt mişcătoare. Îmi atrage atenţia, din textul Sf. Evanghelii citite de ieromonahul liturghisitor : « Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa cea veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl. »(In. 6, 27)

Conştiinţa mă mustră pentru uşurinţa cu care am revenit la proastele obiceiuri lumeşti şi la greşeala de a-mi satisface mai toate dorinţele sau de a emite tot felul de pretenţii, în duh lumesc.

La pangarul mănăstirii mă aşteaptă o nouă carte a Sf. Teofan Zăvorâtul : « Rugăciunea » ; nouă pentru mine, ea apărând în 2008. o carte nu apare întâmplător în calea cuiva, ea este adusă oarecum în atenţie de Îngerul Păzitor, care ştie neputinţele şi nevoile duhovniceşti ale fiecăruia. Sf. Teofan, recomandat de Părintele Duhovnic, m-a luat în grija sa, arătându-mi cele rele ale mele în fiecare cuvânt al său. Prima oară, deschizând cartea şi citind, am dat peste aceste pasaje : “Lucrarea rugăciunii nu este numai lucrarea isihaştilor, ci este a tuturor creştinilor şi aceasta până la treptele ei cele mai înalte. Toate treptele rugăciunii sunt lucrarea lui Dumnezeu. » ; « Rugăciunea este măsura existenţei noastre duhovniceşti[...]de vreme ce există rugăciune, mai bine nici nu poate fi. Am găsit o observaţie undeva cum că vechii călugări, când se întâlneau cu alţi călugări în vizitele pe care şi le făceau reciproc, înainte de toate se întrebau cum le merge rugăciunea. În rugăciunea adevărată toate raporturile noastre faţă de Dumnezeu, cele mai înalte, se află în acţiune şi lucrează, în timp ce viaţa noastră duhovnicească stă în rânduiala ei. Rugăciunea este dovada existenţei noastre duhovniceşti şi măsura ei. »

Nu insist, citiţi cartea. Pe mine m-a atins imediat mustrarea de conştiinţă, că am lăsat cam moale rugăciunea şi i-am dat mulţumire Sfântului că mi-a dat “palma” necesară.

“Osteniţi-vă în rugăciune. Ea este izvorul mângâierii, luminarea minţii şi întărirea bunelor moravuri.”

Fotografii Koinonia.

Nevoia de modele

Citind cartea Domniţei Ileana, am avut ocazia să cunosc o minune de femeie creştină, cum nu m-aş fi gândit. Fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria s-a născut în 1909(5 ianuarie)şi a trăit în exil până în 1991, în SUA, unde se călugărise şi era stareţa unei mănăstiri ortodoxe. A fost căsătorită cu arhiducele Anton de Austria şi au avut şase copii foarte frumosi(doi băieţi şi patru fete). Se iubeau foarte mult şi au fost fericiţi, cu toate dezastrele prin care au trecut. Au tăait o vreme(8 ani) la un castel din Austria, Sonnberg, aşezat în mijlocul unei insule, într-o zona minunată. Când a început războiul, Domnita a organizat la castel un spital pentru răniţii români de pe frontul din Austria, o ajutau studenţii români şi propria familie. Apoi Hitler a ocupat Austria, iar naziştii i-au silit să plece. Ea şi copiii s-au întors în România, Principele Anton era pe front, abia mai târziu a venit şi el. Au locuit la castelul Bran, pe care il lăsase Regina Maria moştenire, deşi conditiile erau improprii. Bineînţeles că n-a putut să stea degeaba. S-a oferit voluntară la cantina din gara Braşov, pe unde treceau încontinuu trenuri cu refugiaţi din Basarabia şi înfometaţi din Moldova. Au început bombardamentele Aliaţilor. Răniţii erau din ce în ce mai mulţi. Au pus în funcţiune spitalul în Braşov, dar nu făceau faţă numărului mare de răniţi, aşa că şi-a construit propriul spital, oferind până la urma asistenţă medicală întregii zone. Reuşea să facă rost de fonduri, de hrană, de instrumente medicale. Era incredibilă. Muncea la cot cu ceilalţi, de fapt, mai mult ca toţi. A ajuns şi să opereze, la nevoie.

Au venit comuniştii, dar a reuşit să-i convingă de utilitatea activităţii lor, aşa că, până la abdicarea regelui Mihai, a funcţionat totul bine. A intervenit pentru mulţi deţinuţi şi i-a ajutat pe cei ce luptau în munţi contra regimului. A trebuit să plece împreună cu familia regală, pentru că nu i s-a mai permis să ramană. Despărţirea de toţi colaboratorii a fost sfâşietoare pentru ea, dar credinţa a salvat-o. Cartea e scrisă în 1951, aşa că nu spune ce s-a întâmplat cu ai ei şi cum a ajuns la călugărie.[evocarea d-nei Zoe Dumitrescu lămureşte lucrurile]

Sunt adânc impresionată de dragostea ei roditoare în fapte. Cred că s-a dus drept în rai! iar acum se bucură la picioarele lui Hristos şi se roagă pentru români. Pe vremea ei, oamenii de caracter erau patrioţi, spre amuzamentul generaţiei actuale(o scriu cu amar !). Principesa Ileana m-a determinat să văd, cu durere, cât de goală este viaţa mea, cum n-am făcut încă absolut nimic şi mă pierd în egoisme neroditoare, pe cât de mică şi neputincioasă e credinţa mea şi mi-e ruşine cu mine. Ştiu că nu e război şi nu poţi lucra la asemenea proporţii, dar întotdeauna există loc pentru dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, dacă reuseşti să-ţi calci în picioare ucigătorul egoism, privind şi la cei de lângă tine.

Atitudini: „Audienţă la un demon mut” - Din lecturile necanonice ale Postului Mare

Părintele Savatie nu se teme de adevărurile dureroase, nu îşi ascunde capul în nisip şi nu tace. Aş spune că urăşte demonul acela mut care ne închide gura exact atunci când ar fi cazul să vorbim, să mărturisim. Da, a scris un roman istorico-fantastic, dar nu pentru a fugi de răspunderea cuvântului scris şi, sigur, nu pentru a-şi ascunde opiniile în materiile foarte delicate ale ultimilor ani ce s-au scurs peste credincioşii ortodocşi, peste Biserica şi societatea românească de dincolo şi de dincoace de Prut. Sunt egoistă: eu îl consider pe Părintele Savatie mai mult al nostru. Nu reuşesc să-l simt departe. Îmi cer iertare. Aceasta nu este o cronică literară, deşi s-ar putea oricând săvârşi şi o exegeză de acest fel. Este o formă de aderare la noul Don Quijote, personajul Victor, imaginat de autor pentru a investiga prin intermediul său o lume zguduită de confuzii milenare şi subminată de o „conspiraţie demonică” fără vârstă. „Da, cred că satana există şi că răul care guvernează astăzi relaţiile dintre oameni este opera lui!”, declară personajul într-o conferinţă intitulată: „Religia răului”.

„Stă în firea lucrurilor ca tiranii din toate timpurile, care sunt slugi ale diavolului, să-L urască pe Hristos. Lupta nu se duce între oameni şi oameni, ci între diavol şi Hristos.” Aceasta este convingerea intimă a personajului său care suferă o transformare spectaculoasă, fiind atras de harul lui Dumnezeu la credinţă prin lucrarea unui stareţ, ulterior episcop, Mitrofan, încă necumpărat sau neşantajat să le facă jocurile murdare politicienilor postrevoluţionari. „ Fiecare dintre noi se situează prin propria alegere de o parte sau de alta.” Ierarhul acesta L-a ales pe Hristos şi a murit suspect, înlăturat din scenă de cei ale căror planuri le încurca sau ale căror orgolii le rănise cu adevărul.

Îi supravieţuieşte Victor, angajat în tentativa de a scrie o carte despre exterminarea concertată a creştinilor în toate epocile istorice prin intermediul unor persoane satanizate, orbite de ura împotriva lui Hristos. În ciuda realităţii contemporane, explorând istoria creştinismului în contextul istoriei omenirii, el constată că nu sunt motive de disperare: „Biserica va dăinui…”

„Toate regimurile care şi-au propus exterminarea creştinilor, începând de la Imperiul Roman şi terminând cu Imperiul Comunist, au constatat un paradox care s-a verificat de fiecare dată: cu cât sunt ucişi mai mulţi creştini, cu atât mai mulţi apar în loc. Tertullian numeşte sângele mucenicilor „sămânţa creştinilor”, care, cu cât se varsă mai mult, cu atât aduce mai multe roade.”

Personajul nu-şi pierde nădejdea pentru că Hristos este Cel Ce poartă de grijă Bisericii, susţinând-o prin aleşii Săi:

„Biserica va dăinui atâta timp cât vor mai fi ierarhi iubiţi de popor. Nu este duşman mai mare pentru stăpânitorii acestei lumi decât ierarhii iubiţi de credincioşi[ nu pot să nu-l amintesc pe Sf. Ioan Gură de Aur! sau pe Sf. Ioan Maximovici!]. Pentru că nu este un duşman mai mare al răutăţii decât dragostea.”

Iar Părintele Savatie îl menţionează aici pe Sf. Ioan de Kronstadt. Tot Ioan, ca Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, apostolul iubirii!

Îmi cer din nou iertare! Poate n-am înţeles nimic, dar cărţile sunt scrise pentru oameni, iar oamenii le îmbrăţişeză aşa cum pot.

Aş vrea să închei cu istoria demonului mut[ mult m-a intrigat titlul cărţii!]: în faţa Preşedintelui Moldovei şi a mitropolitului aservit puterii politice, episcopul Mitrofan rosteşte această predică:

„Iubiţi fraţi şi surori! Evanghelia de astăzi ne istoriseşte minunea pe care Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, în negrăita Sa iubire de oameni, a făcut-o faţă de tânărul stăpânit din pruncie de un demon mut. Ce lucru cumplit este să nu poţi vorbi! Darul vorbirii a fost dat de Dumnezeu oamenilor şi prin el ne deosebim de restul făpturilor. Şi animalele comunică între ele, dar nu prin cuvinte. Dacă oamenii ar fi trebuit să trăiască precum animalele, nu ar fi avut nevoie de cuvinte.[…]De aceea vă spun, iubiţi fraţi şi surori, că pentru un singur lucru i-a lăsat Dumnezeu omului graiul: pentru a vesti lauda şi minunile Lui, pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Tânărul acela stăpânit de demon a crescut în casa tatălui său, a fost îngrijit şi înconjurat cu dragoste, dar el nu-şi putea mărturisi dragostea şi mulţumirea pe care o purta tatălui său. […] Faţă de o astfel de iubire nu a putut rămâne nepăsător Hristos, care este Iubirea însăşi. El a poruncit cu putere dumnezeiască demonului şi acela a ieşit îndată din tânăr, lăsându-l ca mort. A fost ca mort, deoarece a murit unei vieţi supuse robiei, pentru a se naşte spre o viaţă liberă. Aşadar, ştiind cât de mare este darul vorbirii şi la ce ne-a fost dat, să nu-l folosim doar în scopurile care pot fi atinse şi fără cuvinte, de animalele necuvântătoare, ci să deschidem mai ales gurile noastre spre lauda lui Dumnezeu! Oricine tace atunci când trebuie să mărturisească numele lui Hristos este mai vrednic de plâns decât acel tânăr pomenit în Evanghelia de azi! Oricine se teme să mărturisească adevărul se află în robia demonului muţeniei! Să izgonim demonul muţeniei din inimile noastre! Oricine Il va mărturisi pe Fiul lui Dumnezeu înaintea oamenilor, şi Fiul îl va mărturisi în ziua de apoi înaintea Tatălui şi a îngerilor, dar oricine Se va ruşina de numele lui Hristos înaintea oamenilor, şi Hristos se va ruşina de el în ziua cea de apoi. Amin!”

Dacă o parte însemnată a omenirii a fost cu înverşunare întoarsă împotriva lui Hristos, pe care Îl neagă cu ură satanică, o altă parte este ţinută sub stăpânire de acest fel de demon mut, care îţi încleştează cu furie gură atunci când ar trebui să vorbeşti. Să ne păzească Dumnezeu de cumplitul demon mut!

Promisiune onorată

„Toate promisiunile făcute de Părintele Savatie în privinţa lecturii volumului „Duhovnicul închisorilor” s-au împlinit. Ea provoacă acea sfântă cutremurare în faţa „tainei pocăinţei” şi a inepuizabilei iubiri a lui Dumnezeu. Căldura acestei cărţi izvorăşte lacrimi lipsite de orice sentimentalism, cu siguranţă katanictice. „O spovedanie pusă înaintea tuturor” de Arhimandritul Spiridon care, la confluenţa secolelor (al XIX-lea- al XX-lea), a fost martorul şi mijlocitorul unor convertiri tulburătoare în spaţiul carceral siberian, în care a fost chemat să-L mărturisească pe Hristos, să înveţe cuvântul lui Dumnezeu şi să păstorească oile turmei sale. Ieromonahul Savatie numeşte confesiunea Arh. Spiridon „îndreptar de spovedanie şi misiune ortodoxă”, unul după a cărui lectură este cu neputinţă să nu-ţi pui măcar o dată „problema vieţii veşnice şi a zădărniciei căutărilor omeneşti în afara lui Dumnezeu.” Sufletul omenesc macerat de păcate şi de patimi îşi dezvăluie predispoziţia de a răspunde chemării lui Dumnezeu-Cuvântul prin pocăinţa mântuitoare. Arhimandritul Spiridon dă mărturie despre puterea duhovniciei exercitate cu dragoste şi înţelegere.
„…când am văzut că ne îndemnaţi spre Dumnezeu, am simţit că ne iubiţi sincer şi că ne doriţi mântuirea. O! în faţa razei de iubire sinceră nu va rezista nici cel mai înrăit puşcăriaş![…] O, dacă lumea ne-ar fi iubit la fel cum ne iubiţi dumneavoastră, credeţi-mă, am fi cu toţii sfinţi.” Sunt cuvintele unui condamnat din Odessa, şef a şase găşti de tâlhari, care nu avusese niciodată mâinile nepătate de sânge omenesc, cum mărturiseşte, pentru că „patimile ne-au făcut să ajungem asemenea fiarelor sălbatice, iar patimile sunt cultivate de către lumea şi mediul în care ne-am născut, am crescut şi am trăit.” Pentru că erau priviţi de către semenii lor ca nişte bestii, au fost nişte bestii. Dar la dragoste au răspuns cu dragoste, împăcându-se cu Dumnezeu prin Taina Spovedaniei şi a Sfintei Euharistii înainte dev moarte. „Cred din adâncul sufletului că L-a găsit pe Dumnezeu”, mărturiseşte duhovnicul. Un text din care emană lumina lui Hristos!

Impresii de lectură: "Duhovnicul inchisorilor"

Rareori mi-a fost dat să citesc un mai aspru, dar drept rechizitoriu pe mai multe voci decât în paginile cărţii Arhimandritului Spiridon. Obişnuiam să răspund, în asemenea situaţii, că ispitele şi încercările la care sunt supuşi creştinii depăşesc orice imaginaţie şi este explicabilă decăderea lor morală. Mai dădeam vina şi pe diavol, care îşi îndreaptă atacurile sistematice asupra creştinilor, ignorându-i pe cei ce îi aparţin oricum, de vreme ce nu au dreapta credinţă. Cum să ignori, însă, mărturiile duhovnicului închisorilor, care converg înspre concluzia că adversarii cei mai periculoşi ai creştinismului sunt…creştinii?

„…de ce voi, creştinii, nu trăiţi mai bine ca noi?”, întreabă mahomedanul Ali, când părintele îi vorbeşte despre învăţătura creştină, a dragostei atotiertătoare: „Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, fără a ţine seama de neam şi religie, ne iubeşte cu o asemenea dragoste, încât cea mai mare dragoste a nostră, în comparaţie cu aceasta, se asemuieşte cu o aşchie de gheaţă pe lângă soare.” În nedumerirea lui, Ali ar vrea să primească o explicaţie sinceră şi convingătoare a unei conduite paradoxale precum cea descrisă în rândurile de mai jos:

„Noi nu bem votcă, pe când voi beţi aproape cu toţii, şi femeile voastre beau de sting. Noi suntem mai drepţi şi mai credincioşi decât voi, pe când voi v-aţi făcut cruzi, necredincioşi, mincinoşi şi înşelători. Femeile noastre nu trăiesc atât de mizerabil ca ale voastre. Ale voastre, mai ales cele de la oraş, având bărbaţi, merg pe la alţii şi păcătuiesc fără ruşine. Hogii noştri nu beau, nu înjură de mamă, iar popii voştri, mă iertaţi, părinte, se îmbată ca porcii. De ce trăiţi astfel? De ce nu trăiţi după credinţa voastră?”

Oare ce am putea răspunde la aceste întrebări care ne privesc pe toţi? Nu aş îndrăzni să mă gândesc măcar să ridic piatra, că ar însemna să arunc mai întâi în mine, dar îl înţeleg pe Ali: el are dreptul să se întrebe, să judece, să aibă aşteptări mari de la creştini, pentru că Ali a fost chemat de Hristos la această apropiere de Dumnezeu sfioasă, dar nu lipsită de exigenţă. El e îndreptăţit să se mire că ne-am înstrăinat de învăţătura hristică şi i-am dispreţuit dragostea lui IIsus Hristos, întorcând spatele sau, mai rău, scuipând în obrazul Mântuitorului, cu dispreţ! Ali a cerut şi a citit Sfintele Evanghelii, le-a cercetat şi a hotărât să trăiască după învăţătura Dumnezeului adevărat. În cele din urmă, Ali s-a botezat, a devenit creştin, dar miracolul l-a săvârşit Hristos însuşi, în timp ce creştinii i-au fost doar piatră de poticnire atâta vreme.