Tâlcuire la Psalmi: « ...şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui »

Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă

şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui (Ps. 33, 17)

***

« Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă ... »

Dumnezeu adică(după Marele Vasile) este aproape de toţi, că Însuşi zice prin Ieremia : « Dumnezeu apropiat sunt Eu, zice Domnul, şi nu Dumnezeu depărtat ». Însă noi, oamenii, pentru răutatea noastră, ne facem depărtaţi de  Dumnezeu, că însuşi acelaşi David zice : « Iată, cei ce se depărtează de Tine vor pieri »(Ps.  72, 26). Iar cei zdrobiţi cu inima sunt cei  care se zdrobesc şi plâng pentru păcatele lor, căci zdrobirea şi lacrima mult zdrobesc cugetarea şi inima.*

« ...şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui » 

După rânduială adică, umilinţa şi zdrobirea inimii merg înainte, cum s-a zis mai sus. Apoi, umilinţei îi urmează smerenia, despre care zice aici ; însă smeriţi cu duhul nu se arată cei ce sunt smeriţi cu trupul, şi după forma cea din afară a trupului, ci aceia care sunt smeriţi cu sufletul, şi nu cei care doar zic cuvinte smerite, ori se smeresc din pricina vreunei sile a sărăciei, sau a vreunei stări împrejur[sau în virtutea vreunei circumstanţe oarecare], ci cei ce sunt smeriţi cu inima şi cu cugetarea, şi care se smeresc pe sine dinăuntru, fără de vreo silă dinafară.**

Note de subsol :

* Zice însă dumnezeiescul Chiril : « Însă măcar de s-ar înţelege toate ale lui Dumnezeu cu deplinătate(că unde nu este Cel ce toate le plineşte ?), însă după negrăitul Cuvânt al firii celei dumnezeieşti, chiar de ar fi de faţă, de multe ori pare a fi departe, când oarecari din cei ce nu-L iubesc ar fi în primejdie, iar la sfinţi numai cât nu stă de faţă, şi este aproape la cei zdrobiţi cu inima ». Zice însă şi Teodorit : « Cu deosebire poartă grijă Dumnezeu de cei ce întrebuinţează smerita cugetare, că pe aceştia i-a numit zdrobiţi cu inima ».

** Iar Marele Vasile zice : « Aceştia sunt săracii cu duhul despre care a zis şi Mântuitorul, că a lor va fi Împărăţia Cerurilor, că Fericiţi, zice, sunt cei săraci  cu duhul că a acelora este Împărăţia Cerurilor. Acela ce nu are nicio mândrie, nici cugetă despre ceva din cele omeneşti, acela este şi zdrobit cu inima şi smerit cu duhul ».

Cuviosul Eftimie Zigabenul ; Sfântul Nicodim Aghioritul – Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi  - Volumul I, Editura Egumeniţa, Editura Cartea Românească, 2009.

Foto : http://theologhia.wordpress.com/2008/06/25/indeletnicirea-cu-psalmii-lui-david-sau-cat-de-folositoare-este-cartea-psaltirii/

Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul.

Sursa : http://quincydailyphoto.blogspot.com/2009/10/fall-plumes.html

Psalmul 103

Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte.

Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat; Cel ce Te îmbraci cu lumina ca ş i cu o haină;

Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui;

Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor;

Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc;

Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul veacului.

Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea lui; peste munţi vor sta ape.

De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoşa.

Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele.

Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere pământul.

Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape;

Adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, asinii sălbatici setea îşi vor potoli.

Peste acelea păsările cerului vor locui; din mijlocul stâncilor vor da glas.

Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul.

Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor;

Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului;

Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte.

Sătura-se-vor copacii câmpului, cedrii Libanului pe care i-ai sădit; acolo păsările îşi vor face cuib.

Locaşul cocostârcului în chiparoşi. Munţii cei înalţi adăpost cerbilor stâncile scăpare iepurilor.

Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.

Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii;

Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor.

Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca.

Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara.

Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta.

Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari.

Acolo corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea.

Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme.

Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi;

Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.

Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului.

Fie slava Domnului în veac! Veseli-se-va Domnul de lucrurile Sale.

Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură; Cel ce se atinge de munţi şi fumegă.

Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi.

Plăcute să-I fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veseli de Domnul.

Piară păcătoşii de pe pământ şi cei fără de lege, ca să nu mai fie. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul. 

"O urmă cât de mică de Dumnezeire atrage oamenii."

Sfânta Evanghelie

«  Şi s-au adunat apostolii la Iisus şi I-au spus Lui toate câte au făcut şi au învăţat.  Şi El le-a zis: Veniţi voi înşivă de o parte, în loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin. Căci mulţi erau care veneau şi mulţi erau care se duceau şi nu mai aveau timp nici să mănânce.  Şi au plecat cu corabia spre un loc pustiu, de o parte.  Şi i-au văzut plecând şi mulţi au înţeles şi au alergat acolo pe jos de prin toate cetăţile şi au sosit înaintea lor.  Şi ieşind din corabie, Iisus a văzut mulţime mare şi I s-a făcut milă de ei, căci erau ca nişte oi fără păstor, şi a început să-i înveţe multe.  Dar făcându-se târziu, ucenicii Lui, apropiindu-se, I-au zis: Locul e pustiu şi ceasul e târziu;  slobozeşte-i, ca mergând prin cetăţile şi prin satele dimprejur, să-şi cumpere să mănânce.  Răspunzând, El le-a zis: Daţi-le voi să mănânce. Şi ei I-au zis: Să mergem noi să cumpărăm pâini de două sute de dinari şi să le dăm să mănânce?  Iar El le-a zis: Câte pâini aveţi? Duceţi-vă şi vedeţi. Şi după ce au văzut, I-au spus: Cinci pâini şi doi peşti.  Şi El le-a poruncit să-i aşeze pe toţi cete, cete, pe iarbă verde.  Şi au şezut cete, cete, câte o sută şi câte cincizeci.  Şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, privind la cer, a binecuvântat şi a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, ca să le pună înainte, asemenea şi cei doi peşti i-a împărţit tuturor.  Şi au mâncat toţi şi s-au săturat.  Şi au luat douăsprezece coşuri pline cu fărâmituri şi cu ce-a rămas din peşti.  Iar cei ce au mâncat pâinile erau cinci mii de bărbaţi.  Şi îndată a silit pe ucenicii Lui să intre în corabie şi să meargă înaintea Lui, de cealaltă parte, spre Betsaida, până ce El va slobozi mulţimea. »(Mc. 6, 30-45) 

Tâlcuirea Sfântului Teofan

Joi[Gal. 3, 23 ; Mc. 6, 30-45]. « Şi au alergat acolo pe jos din toate cetăţile...şi s-au adunat la El » - aceasta s-a întâmplat în pustia Betsaidei, unde a fost săvârşită minunata săturare a celor cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti. Dar ce atrăgea poporul la Domnul ? Simţirea dumnezeirii Sale. Dumnezeirea Domnului, ascunsă sub acoperământul firii omeneşti, se vădea prin cuvânt, prin faptă, prin privire şi prin toate ale  Domnului ; vădită făcându-se prin acestea, deştepta simţul dumnezeirii ascuns în inimile oamenilor şi prin aceasta îi atrăgea la Domnul. A opri această mişcare nu poate nimeni – nu numai cineva din afară, dar nici măcar cel ce o simte, fiindcă ea este mai adâncă şi mai puternică decât orice alta mişcare a sufletului. Aceeaşi Dumnezeire, vădită mai apoi de Mântuitorul, a atras la El toate neamurile care sunt sub cer. Aceeaşi Dumnezeire a lucrat în toată istoria Bisericii şi lucreaza până în ziua de azi. O urmă cât de mică de Dumnezeire atrage oamenii. Dar ce urmare are această experienţă de pretutindeni şi de totdeauna a  năzuinţei sufletului nostru către dumnezeiesc ? Dobândirea dumnezeiescului, a suprafirescului, a Dumnezeirii care este izvorul suprafirescului. Această năzuinţă stă la temelia duhului nostru şi alcătuieşte firea sa, după cum poate vedea oricine din preocupările noastre intelectuale, estetice şi practice. Dar în fire nu se află amăgirea, nici minciuna ; prin urmare, ele nu se află nici în această năzuinţă către dumnezeire. De aici reiese că Dumnezeu şi dumnezeiescul există şi că materialiştii, tăgăduind suprafirescul, sunt împotriva firii duhului omenesc.

Sursa imaginii :http://slavoslovie.wordpress.com/2008/12/04/hello-world/

Acesta este cu adevărat un om nou !

"Acesta este cu adevărat un om nou ! N-a fost şcolit, n-a audiat cursuri prin academii şi n-a avut parte de niciun fel de educaţie, dar se arată binecrescut şi înţelept. 

Luarea aminte la sine, osteneala făcută de propriul suflet, rugăciunea şi apropierea de Dumnezeu,  au pus totul, cu harul lui Dumnezeu, pe temeiuri noi – cum, însă, nu ştie nimeni."

Sfânta Evanghelie

« Şi a ieşit de acolo şi a venit în patria Sa, iar ucenicii Lui au mers după El.  Şi, fiind sâmbătă, a început să înveţe în sinagogă. Şi mulţi, auzindu-L, erau uimiţi şi ziceau: De unde are El acestea? Şi ce este înţelepciunea care I s-a dat Lui? Şi cum se fac minuni ca acestea prin mâinile Lui?  Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi al lui Iosi şi al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi? Şi se sminteau întru El.  Şi le zicea Iisus: Nu este prooroc dispreţuit, decât în patria sa şi între rudele sale şi în casa sa.  Şi n-a putut acolo să facă nici o minune, decât că, punându-Şi mâinile peste puţini bolnavi, i-a vindecat.  Şi se mira de necredinţa lor. Şi străbătea satele dimprejur învăţând.  Şi a chemat la Sine pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate. »(Marcu 6, 1-7) 

Marţi[Gal. 2, 21 ; 3, 7 ; Mc. 6, 1-7]. « De unde are El acestea ? Şi ce e cu înţelepciunea care I s-a dat Lui ? » Aşa grăiau nazarinenii despre Domnul, cunoscând viaţa Lui de dinainte, petrecută în umbră. Aşa se întâmplă şi cu toţi adevăraţii următori ai Domnului. După multe osteneli şi după ce biruie tot ce e strâmb în sine, cel ce se ţine fără abatere de calea Domnului, se schimbă cu totul, în toată alcătuirea sa : privirea, mersul, graiul, portul – totul poartă pecetea unei bune rânduieli şi vrednicii deosebite, chiar dacă omul cu pricina ar fi de cea mai joasă stare şi lipsit cu totul de educaţie. Şi începi să auzi : « De unde la el acestea ? »  Iar dacă cele trupeşti şi văzute se preschimbă astfel, ce să mai spunem despre cele lăuntrice şi sufleteşi, care în chip mai nemijlocit şi apropiat sunt supuse lucrării de prefacere a harului şi faţă de care cele din afară slujesc doar ca răsfrângere şi urmare ?  Cât de luminoase şi limpezi sunt gândurile unui astfel de om ! Cât de ascuţite sunt judecăţile lui la cele ce sunt şi se întâmplă ! Vederile lui asupra orişicărui lucru sunt mai presus de cele ale filosofilor ! Dar hotărârile, dar faptele, dar întreprinderile ? Totul e luminat în chip curat şi sfânt de o strălucire cerească. Acesta este cu adevărat un om nou ! N-a fost şcolit, n-a audiat cursuri prin academii şi n-a avut parte de niciun fel de educaţie, dar se arată binecrescut şi înţelept. Luarea aminte la sine, osteneala făcută de propriul suflet, rugăciunea şi apropierea de Dumnezeu,  au pus totul, cu harul lui Dumnezeu, pe temeiuri noi – cum, însă, nu ştie nimeni. De aceea se întreabă : « De unde la el acestea ? ».

Din Tâlcuirile Sfântului Teofan Zăvorâtul.

Sfânta Scriptură - lecturile zilei

« De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare. M-am făcut ca unul fără minte, lăudându-mă. Voi m-aţi silit! Căci se cuvenea să vorbiţi voi de bine despre mine, pentru că nu sunt cu nimic mai prejos decât cei mai de frunte dintre apostoli, deşi nu sunt nimic. Dovezile mele de apostol s-au arătat la voi în toată răbdarea, prin semne, prin minuni şi prin puteri. Căci cu ce sunteţi voi mai prejos decât celelalte Biserici, decât numai că eu nu v-am fost povară? Dăruiţi-mi mie această nedreptate. Iată, a treia oară sunt gata să vin la voi şi nu vă voi fi povară, căci nu caut ale voastre, ci pe voi. Pentru că nu copiii sunt datori să agonisească pentru părinţi, ci părinţii pentru copii. Deci eu foarte bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui pentru sufletele voastre, deşi, iubindu-vă mai mult, eu sunt iubit mai puţin. Dar fie! Eu nu v-am împovărat. Ci, fiind isteţ, v-am prins cu înşelăciune. Am tras eu folos de la voi, prin vreunul din aceia pe care i-am trimis? L-am rugat pe Tit şi am trimis, împreună cu el, pe fratele. V-a asuprit Tit cu ceva? N-am umblat noi în acelaşi duh? N-am călcat noi pe aceleaşi urme? De mult vi se pare că ne apărăm faţă de voi. Dar noi grăim în Hristos, înaintea lui Dumnezeu. Şi toate acestea, iubiţii mei, pentru zidirea voastră. (II Cor. 12, 10-19)

« Iar când a fost singur, cei ce erau lângă El, împreună cu cei doisprezece, Îl întrebau despre pilde. Şi le-a răspuns: Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde, ca uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi. Şi le-a zis: Nu pricepeţi pilda aceasta? Dar cum veţi înţelege toate pildele? Semănătorul seamănă cuvântul. Cele de lângă cale sunt aceia în care se seamănă cuvântul, şi, când îl aud, îndată vine satana şi ia cuvântul cel semănat în inimile lor. Cele semănate pe loc pietros sunt aceia care, când aud cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie, dar n-au rădăcină în ei, ci ţin până la un timp; apoi când se întâmplă strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se smintesc. Şi cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul, dar grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor. Iar cele semănate pe pământul cel bun sunt cei ce aud cuvântul şi-l primesc şi aduc roade: unul treizeci, altul şaizeci şi altul o sută. Şi le zicea: Se aduce oare făclia ca să fie pusă sub obroc sau sub pat? Oare nu ca să fie pusă în sfeşnic? Căci nu e nimic ascuns ca să nu se dea pe faţă; nici n-a fost ceva tăinuit, decât ca să vină la arătare. Cine are urechi de auzit să audă.»(Mc. 4, 10-23)

"Oamenii aleg prin credinţă, prin nădejde devin statornici în alegerea făcută, iar prin răbdare ajung la sfârşitul cel bun."

Duminica a treisprezecea după Cincizecime

Sfânta Evanghelie

“Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: "Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri"? De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi. »(Mt. 21, 33-44)

***

[ I Cor. 16, 13; Mt. 21, 33-44]. “Dar Maria şi-a ales partea cea bună”(Lc. 10, 42). Adormirea Maicii Domnului ne înfăţişează sfârşitul cel bun al acestei alegeri. Mântuitorul însuşi a venit la Adormirea Ei ca să-i primească sufletul în mâinile Sale. De acelaşi lucru s-au învrednicit numeroşi sfinţi ; acelaşi lucru îl întâlnesc în felurite chipuri şi trepte, toţi cei ce au ales partea cea bună. În ceasul alegerii, acest sfârşit se întrevede numai, prin nădejde, şi într-o oarecare măsură este chiar pregustat, dar apoi ostenelile, luptele şi silinţele se perindă una după alta, întunecând calea aleasă. Steaua călăuzitoare rămâne bunul sfârşit al părţii celei bune, întocmai ca focul ce luminează în depărtare pentrul drumeţul pe care l-a prins seara. Nădejdea este dătătoarea râvnei, reazemul răbdării şi statorniciei în lucrarea începută, iar tăria nădejdii este credinţa. Oamenii aleg prin credinţă, prin nădejde devin statornici în alegerea făcută, iar prin răbdare ajung la sfârşitul cel bun.

Din Tâlcuirile Sfântului Teofan Zăvorâtul.

"Nu bogăţia este dăunătoare, ci nădăjduirea în ea şi împătimirea de ea."

Sfânta Scriptură

« Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă. »(Mt. 19, 16-26)

***

Tâlcuirea Sfântului Teofan Zăvorâtul :

Duminică[I Cor. 15, 1-11 ; Mt. 19, 16-26]. « Bogatul cu greu va intra în Împărăţia Cerurilor ». Aici se are în vedere bogatul care vede în sine însuşi multe mijloace şi multe puteri de a-şi spori bunăstarea ; însă îndată ce omul avut îşi taie orice împătimire de avuţie, înăbuşă în sine orice nădejde în aceasta şi încetează de a mai vedea în ea reazemul său de căpetenie, devine în inima sa la fel cu cel care nu are nimic ; unuia ca acestuia îi este deschis drumul către Împărăţie. Atunci, bogăţia nu împiedică, ci ajută, fiindcă oferă mijloace de a face bine. Nu bogăţia este dăunătoare, ci nădăjduirea în ea şi împătimirea de ea. Acest gând poate fi generalizat după cum urmează : cine nădăjduieşte într-un lucru şi se împătimeşte de el se îmbogăţeşte cu el.Cel ce nădăjduieşte numai la Dumnezeu şi se lipeşte de El cu toată inima, se îmbogăţeşte cu Dumnezeu ; cel ce nădăjduieşte în altceva şi se întoarce cu inima într-acolo, depărtându-se de Dumnezeu, se îmbogăţeşte cu acel lucru, iar nu cu Dumnezeu. De aici reiese că el nu e bogat în Dumnezeu, nu are intrare în Împărăţia Cerurilor. Este vorba aici despre rudenie, legături lumeşti, deşertăciune, ranguri şi aşa mai departe.

***

« Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, întru care şi staţi, prin care şi sunteţi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o - dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar. Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie. Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. Deci ori eu, ori aceia, aşa propovăduim şi voi aşa aţi crezut. »(I Cor. 15, 1-11)

Sursa icoanei :http://tpb.traderom.ro/expozitii/companii/Mirea_icoane/Ro/icoane_lemn/icoane_lemn1.htm

"Unora ca acestora li se îndeplinesc întotdeauna cererile, însă şi ei ştiu cum să ceară şi ştiu ce se cuvine să ceară..."

Sfânta Scriptură

“Şi plecând ei din Ierihon, mulţime mare venea în urma Lui. Şi iată doi orbi, care şedeau lângă drum, auzind că trece Iisus, au strigat, zicând: Miluieşte-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David! Dar mulţimea îi certa ca să tacă; ei însă şi mai tare strigau, zicând: Miluieşte-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David. Şi Iisus, stând, i-a chemat şi le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Zis-au Lui: Doamne, să se deschidă ochii noştri. Şi făcându-I-se milă, Iisus S-a atins de ochii lor, şi îndată au văzut şi I-au urmat Lui. »(Mt. 20, 29-34)

***

Sâmbătă[I Cor. 1, 26-29 ; Mt. 20, 29-34]. Doi orbi din Ierihon strigă şi Domnul le dă înapoi vederea. Dar oare numai aceşti orbi erau în locurile acelea? Fireşte că nu . Dar de ce numai aceştia au primit vederea, iar ceilalţi nu? Fiindcă nu au strigat ; şi n-au strigat fiindcă nu aveau nădejde ; iar nădejde nu aveau fiindcă nu plăceau lui Dumnezeu ; iar lui Dumnezeu nu-I plăceau fiindcă erau puţin credincioşi. Omul la care vine credinţa începe din aceeaşi clipă să placă lui Dumnezeu ; plăcând lui Dumnezeu, începe să capete nădejde, iar din toate acestea se zămisleşte rugăciunea, care atrage tot ajutorul de sus. Unora ca acestora li se îndeplinesc întotdeauna cererile, însă şi ei ştiu cum să ceară şi ştiu ce se cuvine să ceară, pricep măsura cuviincioasă şi păstrează statornicia răbdătoare în rugăciune. Toate acestea sunt neapărat trebuincioase pentru reuşită ; altminteri, rugăciunea în sine are aripile slabe.

Din Tâlcuirile Sfântului Teofan Zăvorâtul.

Pătrunzându-te de rugăciune şi cugetare la Dumnezeu din primele clipe ale zilei, mai apoi vei petrece întreaga zi cu evlavie şi frică de Dumnezeu...

Sfânta Scriptură

“Având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu. Faceţi-ne loc în inimile voastre! N-am nedreptăţit pe nimeni; n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni. Nu o spun spre osândirea voastră, căci v-am spus înainte că sunteţi în inimile noastre, ca împreună să murim şi împreună să trăim. Multă îmi este încrederea în voi! Multă îmi este lauda pentru voi! Umplutu-m-am de mângâiere! Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie! Căci, după ce am sosit în Macedonia, trupul nostru n-a avut nici o odihnă, necăjiţi fiind în tot felul: din afară lupte, dinăuntru temeri. Dar Dumnezeu, Cel ce mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat pe noi cu venirea lui Tit. Şi nu numai cu venirea lui, ci şi cu mângâierea cu care el a fost mângâiat la voi, vestindu-ne nouă dorinţa voastră, plânsul vostru, râvna voastră pentru mine, ca eu mai mult să mă bucur. Că, chiar dacă v-am întristat prin scrisoare, nu-mi pare rău, deşi îmi părea rău; căci văd că scrisoarea aceea, fie şi numai pentru un timp, v-a întristat. Acum mă bucur, nu pentru că v-aţi întristat, ci pentru că v-aţi întristat spre pocăinţă. Căci v-aţi întristat după Dumnezeu, ca să nu fiţi întru nimic păgubiţi de către noi. Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte ».(II Cor. 7, 1-10)

***

« Ucenicii lui Ioan şi ai fariseilor posteau şi au venit şi I-au zis Lui: De ce ucenicii lui Ioan şi ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc? Şi Iisus le-a zis: Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească. Dar vor veni zile, când se va lua mirele de la ei şi atunci vor posti în acele zile. Nimeni nu coase la haină veche petic dintr-o bucată de stofă nouă, iar de nu, peticul nou va trage din haina veche şi se va face o ruptură şi mai rea. Nimeni, iarăşi, nu pune vin nou în burdufuri vechi, iar de nu, vinul nou sparge burdufurile şi vinul se vară şi burdufurile se strică; încât vinul nou trebuie să fie în burdufuri noi. « (Mc. 2, 18-22)

***

Joi[II Cor.7, 1-10; Mc. 2, 18-22]. “Sculându-Se foarte de dimineaţă, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu şi Se ruga acolo ». Iată ce lecţie : dimineaţa să ne sculăm devreme şi cele dintâi ceasuri ale zilei să le închinăm rugăciunii în însingurare. Sufletul, înnoit prin somn, este proaspăt, uşor şi pătrunzător ca văzduhul proaspăt al dimineţii ; ca atare, el însuşi cere să fie lăsat acolo unde e bucuria lui, înaintea feţei Părintelui Ceresc, în tovărăşia îngerilor şi a sfinţilor. Acum îi este mai uşor să facă asta decât mai târziu, când îl împovărează toate grijile zilei. Domnul rânduieşte toate. Trebuie să luăm de la El binecuvântare pentru lucrările noastre, povaţa trebuincioasă şi întărirea fără de care nu o putem scoate la capăt. Şi grăbeşte-te să te înalţi cât mai repede către Domnul, cu mintea şi cu inima, cât nu apare nicio piedică, mărturisindu-I nevoile tale, hotărârile tale, şi cerându-I ajutorul. Pătrunzându-te de rugăciune şi cugetare la Dumnezeu din primele clipe ale zilei, mai apoi vei petrece întreaga zi cu evlavie şi frică de Dumnezeu, cu minţile adunate. Astfel vei dobândi chibzuinţă, măsură şi bună întocmire în faptele tale şi în legăturile cu oamenii. Aceasta va fi răsplata pentru osteneala la care te vei sili în însingurarea dimineţii. Ar trebui ca şi oamenii care trăiesc înconjuraţi de griji lumeşti să socoată asta ca o măsură înţeleaptă, nu ca pe un lucru străin de ţelurile lor.

Din Tâlcuirile Sfântului Teofan Zăvorâtul.

Sfântul Apostol Tit, episcopul Gortinei din Creta, ucenicul Sfântului Apostol Pavel

Din Sinaxar

Fericitul Tit se trăgea din neamul lui Min, împăratul Cretei, precum grăieşte legiuitorul Zinas, care a scris viaţa lui, şi de care pomeneşte fericitul Apostol Pavel. Acest fericit Tit, încă din copilărie, a arătat multă nevoinţă spre învăţătura cea lăudată a elinilor. Fiind el de 20 de ani, a auzit un glas ce-i venea de sus, care zicea: "Tit, trebuie să ieşi din cele de aici, să-ţi mântuieşti sufletul, că nu-ţi va folosi învăţătura aceasta". După un an de la aceasta arătare i s-a poruncit prin vedenie, ca să citească cărţile evreilor. Şi luând cartea proorocului Isaia a citit acestea: "Înnoiţi-vă către mine ostroave multe; Israel se mântuieşte de la Domnul cu mântuire veşnică".

Între timp antipatul Cretei, care era unchi al Sfântului Tit, auzind de mântuitoarea Naştere a Domnului Hristos şi de minunile ce a făcut în Ierusalim şi într-alte locuri, a trimis pe Tit la Ierusalim, căci era iscusit a auzi şi a spune şi a povesti cele ce auzea. Deci mergând el acolo, şi văzând şi închinându-se Stăpânului Hristos, a rămas în Ierusalim unde a văzut minunile lui Hristos, dar a văzut şi mântuitoarele Lui Patimi, îngroparea şi Învierea şi dumnezeiasca Sa înălţare; apoi Pogorârea Preasfântului Duh asupra Sfinţilor Apostoli. Şi crezând el s-a numărat cu cei 120 şi cu cei 3000 ce au crezut în Domnul prin învăţătura Apostolului Petru.

Dupa aceea a fost hirotonit şi trimis cu Pavel să înveţe şi să hirotonească pe cei ce i-ar socoti Pavel a fi iscusiţi. Şi s-a dus cu dânsul la Antiohia şi la Seleucia, la Cipru, la Salamina şi la Pafos şi de acolo la Perga Pamfiliei şi la Antiohia Pisidiei şi la Iconia, la casa lui Onisifor; apoi la Listra şi la Derbe, propovăduind pretutindeni cuvântul lui Dumnezeu cu Apostolul Pavel. Deci întâmplându-se a fi stăpân în Creta doi ani Rustil, cumnatul lui Tit, după sora, au mers acolo Pavel şi Tit, unde şi biserică au zidit. Dupa aceea ieşind din Creta s-au dus în Asia şi de acolo cu Pavel la Roma, unde a rămas Tit pâna ce Pavel a fost omorât de Neron, şi de unde s-a întors în Creta. Aici hirotonind episcopi şi preoţi şi strălucind apostoleşte, a răposat în Domnul.

Din Epistola Sf. Ap. Pavel

« Lui Tit, adevăratul fiu după credinţa cea de obşte: Har, milă şi pace, de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit: De este cineva fără de prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători. Căci se cuvine ca episcopul să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig urât, ci iubitor de străini, iubitor de bine, înţelept, drept, cuvios, cumpătat, ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici.

Pentru că mulţi sunt răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători, mai ales cei din tăierea împrejur, cărora trebuie să li se închidă gura ca unora care răzvrătesc case întregi, învăţând, pentru câştig urât, cele ce nu se cuvin. Unul dintre ei, chiar un prooroc al lor, a rostit: Cretanii sunt pururea mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe. Mărturia aceasta este adevărată; pentru care pricină, mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă, şi să nu dea ascultare basmelor iudaiceşti şi poruncilor unor oameni, care se întorc de la adevăr. Toate sunt curate pentru cei curaţi; iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea şi cugetul. Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi, şi la orice lucru bun, netrebnici. »(Tit 1, 4-15)

Surse : http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august25.htm

http://www.bibliaortodoxa.ro/noul-testament/80/Tit

"...El îi învăţa pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor. »( Mc. 1, 22)

"În cap nu este viaţă, ci doar caimacul vieţii.
Viaţa este în inimă
şi numai ceea ce iese din inimă poate să înrâurească mişcările vieţii."

Sfânta Scriptură

« Şi a murit pentru toţi, ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia care, pentru ei, a murit şi a înviat. De aceea, noi nu mai ştim de acum pe nimeni după trup; chiar dacă am cunoscut pe Hristos după trup, acum nu-L mai cunoaştem. Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Şi toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea împăcării. Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării. În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu. »( II Corinteni 5, 15-21)

***

« Şi umblând pe lângă Marea Galileii, a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând mrejele în mare, căci ei erau pescari. Şi le-a zis Iisus: Veniţi după Mine şi vă voi face să fiţi pescari de oameni. Şi îndată, lăsând mrejele, au mers după El. Şi mergând puţin mai înainte, a văzut pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui. Şi ei erau în corabie, dregându-şi mrejele. Şi i-a chemat pe ei îndată. Iar ei, lăsând pe tatăl lor Zevedeu în corabie, cu lucrătorii, s-au dus după El. Şi venind în Capernaum şi îndată intrând sâmbăta în sinagogă, îi învăţa. Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci El îi învăţa pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor. »( Mc. 1, 16-22)

***

Tâlcuirea Sfântului Teofan Zăvorâtul

Marţi[II Cor. 5, 15-21 ; Mc. 1, 16-22]. Domnul învăţa în sinagoga din Capernaum şi toţi se minunau de învăţătura Lui : « Fiindcă îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu în felul cărturarilor ». Această putere nu stătea în tonul poruncitor, ci în puterea de a înrâuri sufletele şi inimile. Cuvântul Lui pătrundea înăuntru şi prindea conştiinţele oamenilor, arătând că totul este aşa cum spune El. Aşa e întotdeauna şi cuvântul pătruns de putere dumnezeiască, cuvântul insuflat de Duhul sau cuvântul cu ungere de sus. Aşa era cuvântul Sfinţilor Apostoli, iar mai apoi cuvântul tuturor dascălilor de seamă, care au grăit nu din cărturărie, ci din ceea ce Duhul le dădea să propovăduiască. Acesta este un dar al lui Dumnezeu, dobândit totuşi prin osteneli nu numai pentru a cerceta adevărul, ci mai ales pentru înfrăţirea lui cu inima, în viaţă. Acolo unde se întâmplă asta, cuvântul capătă putere de înduplecare şi trece de la inimă la inimă : iată puterea cuvântului asupra sufletelor. Cărturarilor, care vorbesc şi scriu doar din cărturărie, nu li se dă asemenea putere, fiindcă vorbesc din capul lor, iar acest cap îl ticsesc cu filozofări proprii. În cap nu este viaţă, ci doar caimacul vieţii. Viaţa este în inimă şi numai ceea ce iese din inimă poate să înrâurească mişcările vieţii.

"Pentru fiecare dintre noi este un sfârşit al veacului acestuia – moartea : ea este uşa spre cealaltă viaţă. "

Luni[II Cor. 5, 10-15 ; Mc. 1, 9-15]. Domnul şi-a începit propovăduirea astfel : « S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie ». La sfârşitul veacurilor se va spune, de asemenea : « S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu », dar nu şi « Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie », ci : «Ieşiţi la judecată – vremea pocăinţei şi a ostenelilor şi a îndreptării de sine a trecut, să dea acum fiecare socoteală pentru ce a făcut prin trup – fie bun, fie rău ». Aşadar, cât mai e vreme, grăbiţi-vă să vă folosiţi de ea spre a vă mântui ! Braţele părinteşti deschise sunt spre a primi pe toţi cei care vin cu simţământul nemincinos de străpungere a inimii pentru păcatele trecute şi cu dorinţa de a lucra de acum înainte Domnului, prin plinirea sfintelor Lui porunci. Pentru fiecare dintre noi este un sfârşit al veacului acestuia – moartea : ea este uşa spre cealaltă viaţă. Caută mai des spre ea şi încearcă să-ţi dai seama cât mai limpede : ce va fi după aceea ? ; şi făcând asta fără să te amăgeşti, apucă-te de lucru spre a pregăti ceea ce nu ai pregătit pentru intrarea dincolo, unde este bucuria cea nesfârşită şi spre a îndepărta tot ceea ce poate da slugilor întunericului celui mai din afară dreptul de a pine stăpânire pe tine şi de a te trage în tărâmul lor, de unde nu va mai fi ieşire !

Din Tâlcuirile Sfântului Teofan Zăvorâtul.

***

Sfânta Scriptură :

« Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău. Cunoscând deci frica de Domnul, căutăm să înduplecăm pe oameni, dar lui Dumnezeu Îi suntem binecunoscuţi şi nădăjduiesc că suntem binecunoscuţi şi în cugetele voastre. Căci nu vă spunem iarăşi cine suntem, ci vă dăm prilej de laudă pentru noi, ca să aveţi ce să spuneţi acelora care se laudă cu faţa şi nu cu inima. Căci, dacă ne-am ieşit din fire, este pentru Dumnezeu, iar dacă suntem cu mintea întreagă, este pentru voi. Căci dragostea lui Hristos ne stăpâneşte pe noi care socotim aceasta, că dacă unul a murit pentru toţi, au murit deci toţi. Şi a murit pentru toţi, ca cei ce viază să nu mai loruşi, ci Aceluia care, pentru ei, a murit şi a înviat.(II Cor. 5, 10-15)

***

« Şi în zilele acelea, Iisus a venit din Nazaretul Galileii şi s-a botezat în Iordan, de către Ioan. Şi îndată, ieşind din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. Şi glas s-a făcut din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit. Şi îndată Duhul L-a mânat în pustie. Şi a fost în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de satana. Şi era împreună cu fiarele şi îngerii Îi slujeau. După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu. Şi zicând: S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie. » (Mc. 1, 9-15)

Sursa icoanei : http://sinaxis.wordpress.com/2008/04/23/prorocia-sibilei-eritreia-despre-inviere-si-judecata-in-traducerea-sfantului-dosoftei/

Duminica a doua după Cincizecime

Sfânta Evanghelie

« Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. »(Mt. 4, 18-23)

Tâlcuirea Sfântului Teofan Zăvorâtul

[Rom. 2, 10-16 ; Mt. 4, 18-23]. Domnul i-a chemat pe Petru şi pe Andrei, iar aceştia, lăsând totul, au mers după El. I-a chemat pe Iacov şi pe Ioan şi aceştia, de asemenea, au lăsat de îndată totul şi au mers după Domnul. Dar de ce L-au urmat cu atâta grabă şi bucurie ?Pentru că au văzut ceea ce este mai bun. Aceasta este deja o lege a sufletului nostru : că îndată ce cunoaşte şi gustă ceea ce este mai bun, se întoarce de către ceea ce este mai rău şi se leapădă de acesta. Cu Apostolii s-a săvârşit ceea ce Domnul avea să zugrăvească mai apoi în pilda comorii ascunse în ţarină şi în cea despre mărgăritarul cel de mult preţ. Această comoară şi acest mărgăritar sunt credinţa în Domnul şi împărtăşirea cu El prin puterea credinţei, iar noi le căpătăm încă de la botez. Pentru ce, dar, preţuim atât de puţin această comoară încât o dăm pe nimicuri ? Pentru că nu suntem învăţaţi prin educaţie să deprindem gustul ei, iar ea devine străină inimii noastre. Inima noastră nu are cunoştinţa acestui lucru care este mai bun decât orice altceva. Ea ştie doar ce e mai rău şi mai puţin rău între cele rele şi pe aceasta cunoştinţă îşi întemeiază vrerile. Aceasta este şi pricina pentru care pe alţii îi cheamă Domnul şi vin, iar noi, deşi chemaţi, fugim de El.

Apostolul

« Dar mărire, cinste şi pace oricui face binele: iudeului mai întâi, şi elinului. Căci nu este părtinire la Dumnezeu! Câţi, deci, fără lege, au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi. Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi. Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor. »(Rom. 2, 10-16)

Sursa imagine : http://teofanzavoratul.blogspot.com/