Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi !

Să iertăm, dar să nu uităm crimele împotriva creştinătăţii

Preotul Liviu Brânzaş, în mărturia sa din volumul „Raza din catacombă – Jurnal din închisoare”(Editura „Scara”, Bucureşti, 2001) îl evocă pe unul dintre camarazii de suferinţă din mina de la Cavnic, unde se afla întemniţat în 1953. Numele acestuia poate că nu ne spune nimic: Gioga. Doar rezonanţa necunoscută a sunetelor din care este alcătuit ne poate reţine atenţia. Dar pentru autorul cărţii e un nume simbolic, în care se închide o dramă:

„Gioga este un student aromân mic de statură, solid, plin de energie şi mereu cu zâmbetul pe buze. Este un foarte bun camarad, modest şi generos. Nu găsesc cele mai potrivite cuvinte pentru portretul lui. Ce pot spune mai mult despre inima si caracterul lui decât a spus Ion Ioanid în „Închisoarea noastră cea de toate zilele”: Gioga? – „un băiat cu inimă de aur”! Gioga este unul dintre tinerii români care au avut destinul tragic de a trece prin infernul de la Piteşti. Cuvântul „infern” ar putea părea unora exagerat. Dar eu i-am verificat conformitatea cu adevărul. Şi încă într-un mod şocant.

La câteva zile după ce am ajuns în aceeaşi baracă cu Gioga, într-o noapte, în timp ce ocnaşii îşi dormeau somnul profund al celor epuizaţi de munca în subterană, în liniştea care nu era tulburată decât de strigătul îndepărtat al santinelelor din turele, s-a auzit un strigăt, un răcnet puternic şi prelung, ca de fiinţă înjunghiată. Ne trezim brusc, speriaţi, cu inimile palpitând de emoţie.

- Ce-i? Ce s-a întâmplat?

Cei mai vechi ne liniştesc:

- Nu-i nimic! A visat Gioga!

A visat iar Gioga şi a scos un strigăt înfricoşător. Doamne, prin ce a trecut acest om şi cei ca el![1] Acesl strigăt izvora din adâncul coşmarului care persista în visele celor torturaţi la Piteşti. Erau strigăte din iad, în cel mai real sens al cuvântului! Mai târziu voi auzi din povestirile lui Gelu Gheorghiu despre Piteşti şi ale lui Virgil Maxim despre Gherla, tot ce s-a întâmplat în aceste uzine ale torturii şi morţii. Ei îmi vor povesti experienţele infernale prin care au trecut. Dar strigătele lui Gioga au fost dovezile cele mai elocvente. Ele indicau gradul până la care a fost supus tineretul creştin din România torturii şi exterminării. Pe cerul României ar trebui să apară noaptea, pe un ecran imens,o inscripţie scrisă cu litere de foc, care să amintească cât va fi lumea: „Români, nu uitaţi crimele bolşevismului! Nu uitaţi iadul de la Piteşti! Nu îi consideraţi drept oameni pe cei care au jucat rolul de diavoli!”.

Nu avem suficientă revoltă pentru a ne exprima indignarea că toate atrocităţile săvârşite de comunişti împotriva creştinilor din România şi din întreaga lume, nu sunt considerate crime împotriva umanităţii şi tratate ca atare. Ca şi cum creştinii nu ar fi fost oameni, ci numai cei de altă religie, mozaică sau musulmană, bunăoară. Crimele împotriva creştinilor, crime îmotriva creştinătăţii de fapt, sunt imediat uitate.”

---

[1] Domnul Dumitru Bordeianu, în cartea sa „ Mărturisiri din mlaştina disperării”, îşi aminteşte cu admiraţie de Gioga Parizianu, căruia torturile crunte nu i-au frânt rezistenţa şi nu i-au afectat demnitatea :

« Spectacolul acesta ne-a cutremurat pe cei de pe ciment într-atât, că nu mai ştiam ce să credem. Cei 30 care se năpustiseră asupra noastră erau puşi acum să se omoare între ei. Doamne Sfinte, ce grozăvie!

Eram sigur că venea si rândul nostru. Într-adevăr, a fost scos dintre paturi Gioga Parizianul, sustinut de doi inşi şi adus în faţa comitetului de tortură. A fost chemat Iosub Mihai să-l bată pe Gioga, dar acesta a răspuns că nu mai avea putere să bată. Atunci i s-a ordonat lui Gioga să-l bată pe Iosub; a refuzat însă şi el să o facă, zicând că nu se mai putea ţine pe picioare. Prisăcaru şi-a luat atunci el însuşi această sarcină. S-a dezbrăcat de haină, a luat un ciomag şi a început să-i bată la fund şi la tălpi când pe unul, când pe altul, până i-a lăsat nemişcati. În acest timp, l-am auzit pe Virgil Bordeianu care-i cerea lui Prisăcaru să nu-i mai lovească pentru că le ţâşnea sânge din fese. Fiara satanizată, dezlănţuită, a continuat însă, până ce aceştia n-au mai reacţionat. După aceea Iosub a fost târât de picioare până în colţ lângă noi, iar Gioga în patul lui.

Mă întrebam, de unde mai aveau aceşti tineri puterea să reziste la atâtea torturi? Gioga a fost cel mai rezistent camarad pe care l-am întâlnit în închisoare ».

Slujbele Postului Mare

A. Schmemann observă în mentalitatea creştinului contemporan o dramatică reducere a semnificaţiilor Postului, o înstrăinare de duhul adevărat al Bisericii, care pune accentul pe starea minţii şi a sufletului în acest răstimp de şapte săptămâni, cât ţine Postul. Scopul Postului este de a ne uşura inima pentru a se deschide realităţilor duhovniceşti şi comuniunii harice cu Dumnezeu. Esenţiale sunt în acest sens slujbele cultului din această perioadă. Prin ele experimentăm tristeţea strălucitoare, stare „care reprezintă adevăratul mesaj şi dar al Postului”. Imnurile Triodului reflectă o înţelegere unică a sufletului omenesc, insuflându-ne o tristeţe tainică şi bine făcătoare; veşmintele întunecate, slujbele monotone, metaniile şi închinăciunile sporesc tristeţea, care lucrează în noi, paradoxal, o stare de uşurare, de libertate şi fericire. Ea se naşte din contactul cu altă lume, a luminii, păcii şi bucuriei. „E lumea prezenţei lui Dumnezeu care ne înseninează sufletele, transfigurându-ne: mişcări ale sufletului spre descoperirea adâncimii sale pierdute”.

O poziţie privilegiată ocupă Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, specifică acestui Post (se citeşte de 2 ori la sfârşitul fiecărei slujbe, de luni până vineri). Ea recapitulează toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei; e un etalon al ostenelilor noastre duhovniceşti prin care căutăm vindecare de bolile sufleteşti: de duhul trândăviei (pasivitate la orice schimbare duhovnicească), al grijii de multe (stare de deznădejde periculoasă, de pesimism şi nihilism), al iubirii de stăpânire (egocentrică, transformându-l pe semenul meu într-un mijloc de satisfacere de sine), al grăirii în deşert (batjocorire a darului vorbirii, care e pecete a chipului divin în om), grăire care ucide, otrăveşte, înşeală, fiind deviat de la scopul său dumnezeiesc.

Rugăciunea se îndreaptă apoi spre ţelurile pozitive ale pocăinţei: curăţia (plinătatea înţelepciunii - sofrosini, omolog pozitiv al trândăviei), smerenia (rod al curăţiei, al adevăratei cunoaşteri de sine), răbdarea (efect al pătrunderii în realitatea intimă a lucrurilor) şi dragostea (cununa şi rodul tuturor virtuţilor, dar al lui Dumnezeu la capătul multor osteneli duhovniceşti). Ultima cerere: „dăruieşte-mi ca să-mi vad greşelile mele şi să nu osândesc pe aproapele meu” le rezumă, avertizându-ne totodată împotriva primejdiei mândriei, a falsei smerenii şi pietăţi.

Această rugăciune relevă cel mai bine sensul metaniilor care o însoţesc: omul trebuie restaurat şi trupeşte, nu numai sufleteşte, prin metanie trupul participă la viaţa duhovnicească, la rugăciune, smerindu-se odată cu sufletul.

Părintele Schmemann pune în lumină rolul Sfintei Scripturi în contextul Postului, pornind de la ideea că rugăciunea Bisericii e totdeauna biblică, în limbaj, imagini şi simboluri. Alege ca exemplu Psalmii, care răspund tuturor nevoilor duhovniceşti:

„Fiecare situaţie imaginabilă a omului în faţa lui Dumnezeu, a lumii şi a celorlalţi oameni […] îşi găseşte expresia sa perfectă în această Carte unică […], hrana zilnică a Bisericii, baza desfăşurării cultului şi a zidirii de sine”.

În timpul Postului se petrece o întoarcere la starea de spirit a Vechiului Testament, de pocăinţă şi de aşteptare mesianică. E necesară această întoarcere pentru că, deşi Îl cunoaştem pe Hristos, permanent cădem de la viaţa cea nouă primită în El, în timpul vechi, în starea omului vechi, aflându-ne deocamdată pe drumul Împărăţiei, în peregrinare.

În slujbele Postului se citeşte din Vechiul Testament „Psaltirea” şi încă 3 cărţi: „Facerea”; „Proorocia lui Isaia” şi „Pildele lui Solomon”.

„Psaltirea” e o „revelaţie în Revelaţie”, „icoană verbală a lui Hristos şi a Bisericii”, care se roagă, plânge şi vorbeşte în această carte. Psalmii sunt folosiţi permanent în slujbele zilei (la Vecernie, Utrenie, Ceasuri etc.); toată Psaltirea este cântată săptămânal, de 2 ori în Postul Mare, datorită utilităţii ei duhovniceşti.

Citirea neîncetată a cărţilor amintite are rol catehetic, ele cuprinzând istoria lucrării lui Dumnezeu în creaţie, profeţia şi învăţăturile etice. „Facerea” descoperă originile concepţiei creştine asupra omului, creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, înstrăinat de El, dar rămas obiectul iubirii şi grijii divine. Ea dezvăluie adevăratul sens al istoriei ca mântuire, ca înaintare spre Hristos Mântuitorul. Profetul Isaia revelează taina mântuirii prin patimile şi jertfa lui Hristos, iar „Pildele” rezumă legea morală şi înţelepciunea vechitestamentară. Credinţa creştină are nevoie de aceasta întoarcere anuală la rădăcinile şi temelia sa biblica, conchide autorul.

Postul Mare are propria sa carte liturgică - „Triodul” (cântări şi pericope biblice zilnice). Accentul în cântările „Triodului” cade pe pocăinţa, fiind foarte utile în regăsirea sensurilor uitate ale Postului. Ele ne avertizează împotriva unei înţelegeri formale , făţarnice a acestuia:

„în zadar te lauzi cu nemâncarea; că de nu ţi se va face ţie pricina spre îndreptare, ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu şi răilor draci te vei asemăna”.

Adevăratul post e o curăţie interioară de patimile cele pierzătoare, o luptă împotriva urii, a invidiei , a nedreptăţii, pentru iubire. Cu tristeţe observă autorul cât de departe suntem de înţelegere, în ce confuzie persistăm văzând Postul ca „disconfort”, tortură, nu ca o întoarcere la normalitatea distrusă de protopărinţi.

Martirii sunt lăudaţi prin cântări aparte pentru că ei L-au iubit pe Hristos mai mult decât viaţa lor şi s-au bucurat primii de primăvara duhovnicească, pregustând Împărăţia şi intrând în ea prin martiriu. Ei sunt modelele cele mai viabile în lupta pentru biruinţa cerescului în noi: „ Rugaţi-vă lui Hristos pentru noi, ca să mântuiască sufletele noastre”.

În „Triod” regăsim nu numai duhul Postului, ci şi duhul ortodoxiei.

Notă: Citatele sunt extrase din volumul „Postul cel Mare” de Alexander Schmemann.

Sursum corda!

Dacă ne-am afla pe o suprafaţă acoperită cu gheaţă sau pe o muchie de stâncă sau pe buza unei prăpăstii, cu câtă grija şi atenţie încordată am păşi?Aşa ar trebui să ne simţim acum, când se năruie rapid o lume de încercări cotidiene, dar minore, suportabile, şi se înalţă una de mari presiuni şi cumplită aşteptare a suferinţei cu chip necunoscut. Detest panica. Ea nu face decât să consume inutil forţa de rezistenţă la încercări pe care o avem, în proporţii diferite, noi toţi. Dar nu pot să nu mă întreb cu teamă: Ce răspuns voi da când mi se va cere să aleg între Hristos şi diavol, lumea de aici şi cea veşnică, existenţa comodă şi mucenicie?

Dacă voi continua să păşesc încet, prudent şi fără frică împreună cu biserica şi cu fraţii de credinţă, sub purtarea de grijă a Părintelui Duhovnic, sigur voi reuşi să străbat până la capăt drumul greu al mântuirii. Însă nu îmi pot permite să-mi pierd cumpătul în acest proces. Postul şi rugăciunea ajută sufletului meu să rămână în pace sub vremi, oricum ar fi ele, spovedania şi ascultarea de duhovnic sunt armele victoriei împotriva diavolului, iar rămânerea în comuniune cu Hristos, singura cale spre Viaţă. Sunt om şi sunt slab, dar toate le pot întru Hristos, care mă întăreşte. Am nevoie de aceste îndemnuri spre echilibru, am nevoie să mi se insufle curaj, fie chiar în acest mod aparte, întărindu-mă pe mine însămi prin cuvânt. E necesar să nu uit: „Ajutorul meu de la Domnul, cel Ce a făcut cerul şi pământul”.

A fost Duminica Înfricoşatei Judecăţi. De-mi voi aminti mai des şi mai intens însemnătatea acelei clipe, voi câştiga mai multă hotărâre de a părăsi cele pământeşti şi trecătoare, îndreptându-mă spre cele cereşti şi nepieritoare cu toată inima. Dar de nu ar zidi Domnul casa…

Monahii români de la Sfântul Munte susţin apelul Părintelui Justin

Părinţii români au semnat împotriva introducerii cipurilor biometrice în documentele personale. Informaţia este preluată de pe blogul lui Victor Roncea, împreună cu următorul cuvânt:

Iubiti frati intru Hristos !

Am fost adunati cu totii de acelasi apel, al aceluiasi parinte. Telul este comun pentru toti. Lupta devine mai grea, pe masura ce este dusa mai inversunat. Se starnesc astfel legiuni intregi de vrajmasi, iar principalul lor scop este sa strice aceasta unitate, creata in jurul parintelui Justin. Creand zazanie intre noi, e mai usor pentru cel viclean de a ne birui si a ne pierde sufletele. Am spus ca ne uneste acelasi scop si acelasi “stalp” al Ortodoxiei. Nuantele dintre noi sunt inevitabile, si ca mod de gandire si ca personalitate. Dar nu exista “perechea potrivita”, “jumatatea perfecta”, daca nu ne ingaduim unii pe altii. Stim cu totii asta. Ascultarea de inteleptul parinte Iustin trebuie sa elimine orice susceptibilitate intre noi. Chiar nu exista alta sansa. Parintele sustine o cauza, sustine niste actiuni, sustine niste persoane cu buna stiinta, cu multa pricepere si cu un binecuvantat discernamant, daruit de Dumnezeu cel Atotstiitor. Suntem dispusi, pur si simplu, de a merge pe mana parintelui Justin, pana in “panzele albe” ? Dorim mantuirea mai presus de orice, fara a cauta argumente care sa ne alunge aceasta “neliniste” ce inca rasuna in urma apelului facut de parintele Justin ? Sa ne dam seama ca lupta va fi cumplita, poate peste puterile multora dintre noi. Ne va fi greu sa renuntam la “cuibusorul” nostru, sa ne stramutam si, intr-un fel, sa o luam de capat. E un sacrificiu enorm pentru o familie cu copii mici, cu copii la scoala etc. Constient de acest lucru este si parintele Iustin si nu ne-a cerut decat sa facem ce e mai bine pentru mantuirea noastra. Aceasta a ajuns sa fie solutia pentru mantuire, in zilele noastre. Nu este absolut nici o exagerare si nu incape nici o indoiala in aceasta privinta. Ne trebuie doar increderea, credinta si iubirea pentru Adevar. Cine vede toate acestea in parintele Justin nu poate face altceva decat ce-i scris in cuvantul parintelui Justin. Cuvant ce este rod al trairii dupa Sfanta Scriptura. Sa punem in practica ce ne indeamna parintele Justin si sa ne insusim ca pe o binecuvantare, fiecare cuvintel din comunicatul parintelui. Astfel se pogoara peste noi binecuvantarea cuvenita celor ce fac ascultare; a celor ce merg in sfat pe cale, a oamenilor smeriti si a celor increzatori in sfintenia daruita de Dumnezeu celor bineplacuti Lui. Aici se rezuma totul : ascultarea in duhul Sfintei Evanghelii si a Sfintilor Parinti. Din acest “izvor” ne vom “hrani sufletele” cand va trebui sa ne lipsim de toate cele lumesti. Sa ne intarim aceasta credinta si incredere in marele iubitor de Hristos si de neam romanesc, cuviosul parinte Justin Parvu. Restul va fi lucrarea Prea Bunului Dumnezeu.
Noi cerem si ii daruim autoritate parintelui Justin asupra noastra, iar el primind-o isi asuma responsabilitatea pastoririi noastre.
„Dacă citiţi cărţile Sfinţilor Părinţi, veţi vedea că mulţi s-au sfinţit cu uşurinţă, fără să-şi facă prea multe griji, şi-au sfinţit sufletele fără să facă osteneli, fără să facă jertfe, fără să ducă lupte ascetice. Dar cum s-au sfinţit? Au ales ascultarea.
Acela care face ascultare de Stareţul său, Îi urmează lui Hristos, Care a făcut ascultare faţă de Tatăl Său. Şi, astfel, Dumnezeu se simte îndatorat să îl binecuvînteze pe cel ce îi urmează”.
Ieromonahul Efrem Katunakiotul

Nu-i place lui Dumnezeu compromisul

„Dumnezeu vrea de la toţi hotărâre şi statornicie. Omul, dacă nu este convins, nu vrea să se ocupe cu nimic altceva. Dacă ei erau convinşi de valoarea crezului lor, au suferit. Viaţa sfinţilor ar trebui să fie pilda vieţii noastre. Nu-i place lui Dumnezeu compromisul. Ori eşti în lumină, ori în întuneric, ori cu Dumnezeu, ori cu Satana. Dacă nu apără cineva dreapta credinţă, înseamnă că nu-i cu Dumnezeu. Pentru mântuire, adevărul nu suportă schimbări, aşa după cum viaţa nu suportă moartea. Viaţa nu există numai pe pământ, ci în veşnicie, unde este exclusă moartea. Nu există viaţă pe pământ, este numai un termen, o posibilitate de a dobândi viaţa cea veşnică, prin fapte, atât. Zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Poţi să câştigi şi viaţa şi moartea prin faptele tale.” Dumnezeu Îşi alege oamenii. Acum e vreme de cernere.”(Părintele Ioan de la Rarău, din volumul „Din temniţe spre sinaxare”, Editura Egumeniţa, 2008)

Sfinţenia care sminteşte

Cu tristeţe mă aplec asupra icoanei mărturisitorului Valeriu Gafencu, gândind la conul de indiferenţa rea în care egoismul nostru îi aruncă pe sfinţii veacului trecut, al XX-lea, stavrofori şi hristofori a căror jertfă, în loc să ne smulgă din inerţia depărtării de cele cereşti şi duhovniceşti, aproape că ne irită sau ne scandalizează. Revărsarea harului în inimile lor, purificate prin rugăciune continuă şi suferinţă îndelung răbdată, ni se pare străină şi cu neputinţă de dobândit, nouă, „inimi reci”, minţi sceptice, voinţe pervertite, care ne îndoim în faţa minunilor credinţei şi căutăm zadarnic să ne justificăm amorţirea duhovnicească.
Tot mai mult ne abatem de la trăirea în Hristos autentică, de parcă ea ar fi rezervată unor supraoameni, nu cerută nouă de Mântuitorul, ca o legitimă exigenţă din partea Celui Ce ne-a răscumpărat prin Sfintele Patimi de pe Golgota. Taina purtării Crucii, a înţelegerii propriei vieţi drept crucificare împreună cu Hristos, întru Învierea cu Hristos, ne-a devenit inaccesibilă. Aceasta pentru că închidem ochii inimii şi ai minţii şi ne astupăm urechile, ca să nu ne mai pătrundă mustrător mesajului unor sfinţi ca Valeriu Gafencu. Viaţa şi cuvântul său, păstrat viu în versuri sau scrisori adresate din temniţă nu numai familiei şi prietenilor, ci şi fraţilor săi creştini de pretutindeni şi din orice veac, nu găsesc încă ecoul aşteptat. Trăirea mărturisită curat şi simplu în poeziile lui se loveşte de împietrirea noastră vinovată. „Potirul florii” din sufletul său era mereu deschis să primească harul dătător de viaţă, dar sufletele noastre când vor înflori? Când vom cunoaşte şi noi bucuria nutrită cu lacrimi de pocăinţă şi de dor a descoperirii lui Hristos înlăuntrul nostru?
Până când ne vom sminti, cugetând că aşa viaţă nu pot trăi decât sfinţii, iar nouă nu ni se cere decât să cochetăm din când în când cu rugăciunea, în rest, putem să ne vedem liniştiţi de nimicurile noastre?


Trăiesc flămând

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,
Frumoasă ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,
Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.

Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.

Mă plouă-n taină razele de soare,
Iisus m-adapă-n veci cu Apă Vie,
Grăuntele zvârlit în groapă-nvie
Cu haina îmbrăcat, de sărbătoare;
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

Refren: Sub flacăra iubirii arzătoare
Din zori de zi şi până-n noapte-aştept,
Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:
Iisuse, Iisuse! Încet mă mistui, ca o lumînare.