Părintele Savatie nu se teme de adevărurile dureroase, nu îşi ascunde capul în nisip şi nu tace. Aş spune că urăşte demonul acela mut care ne închide gura exact atunci când ar fi cazul să vorbim, să mărturisim. Da, a scris un roman istorico-fantastic, dar nu pentru a fugi de răspunderea cuvântului scris şi, sigur, nu pentru a-şi ascunde opiniile în materiile foarte delicate ale ultimilor ani ce s-au scurs peste credincioşii ortodocşi, peste Biserica şi societatea românească de dincolo şi de dincoace de Prut. Sunt egoistă: eu îl consider pe Părintele Savatie mai mult al nostru. Nu reuşesc să-l simt departe. Îmi cer iertare. Aceasta nu este o cronică literară, deşi s-ar putea oricând săvârşi şi o exegeză de acest fel. Este o formă de aderare la noul Don Quijote, personajul Victor, imaginat de autor pentru a investiga prin intermediul său o lume zguduită de confuzii milenare şi subminată de o „conspiraţie demonică” fără vârstă. „Da, cred că satana există şi că răul care guvernează astăzi relaţiile dintre oameni este opera lui!”, declară personajul într-o conferinţă intitulată: „Religia răului”.
„Stă în firea lucrurilor ca tiranii din toate timpurile, care sunt slugi ale diavolului, să-L urască pe Hristos. Lupta nu se duce între oameni şi oameni, ci între diavol şi Hristos.” Aceasta este convingerea intimă a personajului său care suferă o transformare spectaculoasă, fiind atras de harul lui Dumnezeu la credinţă prin lucrarea unui stareţ, ulterior episcop, Mitrofan, încă necumpărat sau neşantajat să le facă jocurile murdare politicienilor postrevoluţionari. „ Fiecare dintre noi se situează prin propria alegere de o parte sau de alta.” Ierarhul acesta L-a ales pe Hristos şi a murit suspect, înlăturat din scenă de cei ale căror planuri le încurca sau ale căror orgolii le rănise cu adevărul.
Îi supravieţuieşte Victor, angajat în tentativa de a scrie o carte despre exterminarea concertată a creştinilor în toate epocile istorice prin intermediul unor persoane satanizate, orbite de ura împotriva lui Hristos. În ciuda realităţii contemporane, explorând istoria creştinismului în contextul istoriei omenirii, el constată că nu sunt motive de disperare: „Biserica va dăinui…”
„Toate regimurile care şi-au propus exterminarea creştinilor, începând de la Imperiul Roman şi terminând cu Imperiul Comunist, au constatat un paradox care s-a verificat de fiecare dată: cu cât sunt ucişi mai mulţi creştini, cu atât mai mulţi apar în loc. Tertullian numeşte sângele mucenicilor „sămânţa creştinilor”, care, cu cât se varsă mai mult, cu atât aduce mai multe roade.”
Personajul nu-şi pierde nădejdea pentru că Hristos este Cel Ce poartă de grijă Bisericii, susţinând-o prin aleşii Săi:
„Biserica va dăinui atâta timp cât vor mai fi ierarhi iubiţi de popor. Nu este duşman mai mare pentru stăpânitorii acestei lumi decât ierarhii iubiţi de credincioşi[ nu pot să nu-l amintesc pe Sf. Ioan Gură de Aur! sau pe Sf. Ioan Maximovici!]. Pentru că nu este un duşman mai mare al răutăţii decât dragostea.”
Iar Părintele Savatie îl menţionează aici pe Sf. Ioan de Kronstadt. Tot Ioan, ca Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, apostolul iubirii!
Îmi cer din nou iertare! Poate n-am înţeles nimic, dar cărţile sunt scrise pentru oameni, iar oamenii le îmbrăţişeză aşa cum pot.
Aş vrea să închei cu istoria demonului mut[ mult m-a intrigat titlul cărţii!]: în faţa Preşedintelui Moldovei şi a mitropolitului aservit puterii politice, episcopul Mitrofan rosteşte această predică:
„Iubiţi fraţi şi surori! Evanghelia de astăzi ne istoriseşte minunea pe care Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, în negrăita Sa iubire de oameni, a făcut-o faţă de tânărul stăpânit din pruncie de un demon mut. Ce lucru cumplit este să nu poţi vorbi! Darul vorbirii a fost dat de Dumnezeu oamenilor şi prin el ne deosebim de restul făpturilor. Şi animalele comunică între ele, dar nu prin cuvinte. Dacă oamenii ar fi trebuit să trăiască precum animalele, nu ar fi avut nevoie de cuvinte.[…]De aceea vă spun, iubiţi fraţi şi surori, că pentru un singur lucru i-a lăsat Dumnezeu omului graiul: pentru a vesti lauda şi minunile Lui, pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Tânărul acela stăpânit de demon a crescut în casa tatălui său, a fost îngrijit şi înconjurat cu dragoste, dar el nu-şi putea mărturisi dragostea şi mulţumirea pe care o purta tatălui său. […] Faţă de o astfel de iubire nu a putut rămâne nepăsător Hristos, care este Iubirea însăşi. El a poruncit cu putere dumnezeiască demonului şi acela a ieşit îndată din tânăr, lăsându-l ca mort. A fost ca mort, deoarece a murit unei vieţi supuse robiei, pentru a se naşte spre o viaţă liberă. Aşadar, ştiind cât de mare este darul vorbirii şi la ce ne-a fost dat, să nu-l folosim doar în scopurile care pot fi atinse şi fără cuvinte, de animalele necuvântătoare, ci să deschidem mai ales gurile noastre spre lauda lui Dumnezeu! Oricine tace atunci când trebuie să mărturisească numele lui Hristos este mai vrednic de plâns decât acel tânăr pomenit în Evanghelia de azi! Oricine se teme să mărturisească adevărul se află în robia demonului muţeniei! Să izgonim demonul muţeniei din inimile noastre! Oricine Il va mărturisi pe Fiul lui Dumnezeu înaintea oamenilor, şi Fiul îl va mărturisi în ziua de apoi înaintea Tatălui şi a îngerilor, dar oricine Se va ruşina de numele lui Hristos înaintea oamenilor, şi Hristos se va ruşina de el în ziua cea de apoi. Amin!”
Dacă o parte însemnată a omenirii a fost cu înverşunare întoarsă împotriva lui Hristos, pe care Îl neagă cu ură satanică, o altă parte este ţinută sub stăpânire de acest fel de demon mut, care îţi încleştează cu furie gură atunci când ar trebui să vorbeşti. Să ne păzească Dumnezeu de cumplitul demon mut!
