Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

sâmbătă, 7 martie 2009

Atitudini: „Audienţă la un demon mut” - Din lecturile necanonice ale Postului Mare


Părintele Savatie nu se teme de adevărurile dureroase, nu îşi ascunde capul în nisip şi nu tace. Aş spune că urăşte demonul acela mut care ne închide gura exact atunci când ar fi cazul să vorbim, să mărturisim. Da, a scris un roman istorico-fantastic, dar nu pentru a fugi de răspunderea cuvântului scris şi, sigur, nu pentru a-şi ascunde opiniile în materiile foarte delicate ale ultimilor ani ce s-au scurs peste credincioşii ortodocşi, peste Biserica şi societatea românească de dincolo şi de dincoace de Prut. Sunt egoistă: eu îl consider pe Părintele Savatie mai mult al nostru. Nu reuşesc să-l simt departe. Îmi cer iertare. Aceasta nu este o cronică literară, deşi s-ar putea oricând săvârşi şi o exegeză de acest fel. Este o formă de aderare la noul Don Quijote, personajul Victor, imaginat de autor pentru a investiga prin intermediul său o lume zguduită de confuzii milenare şi subminată de o „conspiraţie demonică” fără vârstă. „Da, cred că satana există şi că răul care guvernează astăzi relaţiile dintre oameni este opera lui!”, declară personajul într-o conferinţă intitulată: „Religia răului”.

„Stă în firea lucrurilor ca tiranii din toate timpurile, care sunt slugi ale diavolului, să-L urască pe Hristos. Lupta nu se duce între oameni şi oameni, ci între diavol şi Hristos.” Aceasta este convingerea intimă a personajului său care suferă o transformare spectaculoasă, fiind atras de harul lui Dumnezeu la credinţă prin lucrarea unui stareţ, ulterior episcop, Mitrofan, încă necumpărat sau neşantajat să le facă jocurile murdare politicienilor postrevoluţionari. „ Fiecare dintre noi se situează prin propria alegere de o parte sau de alta.” Ierarhul acesta L-a ales pe Hristos şi a murit suspect, înlăturat din scenă de cei ale căror planuri le încurca sau ale căror orgolii le rănise cu adevărul.

Îi supravieţuieşte Victor, angajat în tentativa de a scrie o carte despre exterminarea concertată a creştinilor în toate epocile istorice prin intermediul unor persoane satanizate, orbite de ura împotriva lui Hristos. În ciuda realităţii contemporane, explorând istoria creştinismului în contextul istoriei omenirii, el constată că nu sunt motive de disperare: „Biserica va dăinui…”

„Toate regimurile care şi-au propus exterminarea creştinilor, începând de la Imperiul Roman şi terminând cu Imperiul Comunist, au constatat un paradox care s-a verificat de fiecare dată: cu cât sunt ucişi mai mulţi creştini, cu atât mai mulţi apar în loc. Tertullian numeşte sângele mucenicilor „sămânţa creştinilor”, care, cu cât se varsă mai mult, cu atât aduce mai multe roade.”

Personajul nu-şi pierde nădejdea pentru că Hristos este Cel Ce poartă de grijă Bisericii, susţinând-o prin aleşii Săi:

„Biserica va dăinui atâta timp cât vor mai fi ierarhi iubiţi de popor. Nu este duşman mai mare pentru stăpânitorii acestei lumi decât ierarhii iubiţi de credincioşi[ nu pot să nu-l amintesc pe Sf. Ioan Gură de Aur! sau pe Sf. Ioan Maximovici!]. Pentru că nu este un duşman mai mare al răutăţii decât dragostea.”

Iar Părintele Savatie îl menţionează aici pe Sf. Ioan de Kronstadt. Tot Ioan, ca Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, apostolul iubirii!

Îmi cer din nou iertare! Poate n-am înţeles nimic, dar cărţile sunt scrise pentru oameni, iar oamenii le îmbrăţişeză aşa cum pot.

Aş vrea să închei cu istoria demonului mut[ mult m-a intrigat titlul cărţii!]: în faţa Preşedintelui Moldovei şi a mitropolitului aservit puterii politice, episcopul Mitrofan rosteşte această predică:

„Iubiţi fraţi şi surori! Evanghelia de astăzi ne istoriseşte minunea pe care Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, în negrăita Sa iubire de oameni, a făcut-o faţă de tânărul stăpânit din pruncie de un demon mut. Ce lucru cumplit este să nu poţi vorbi! Darul vorbirii a fost dat de Dumnezeu oamenilor şi prin el ne deosebim de restul făpturilor. Şi animalele comunică între ele, dar nu prin cuvinte. Dacă oamenii ar fi trebuit să trăiască precum animalele, nu ar fi avut nevoie de cuvinte.[…]De aceea vă spun, iubiţi fraţi şi surori, că pentru un singur lucru i-a lăsat Dumnezeu omului graiul: pentru a vesti lauda şi minunile Lui, pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Tânărul acela stăpânit de demon a crescut în casa tatălui său, a fost îngrijit şi înconjurat cu dragoste, dar el nu-şi putea mărturisi dragostea şi mulţumirea pe care o purta tatălui său. […] Faţă de o astfel de iubire nu a putut rămâne nepăsător Hristos, care este Iubirea însăşi. El a poruncit cu putere dumnezeiască demonului şi acela a ieşit îndată din tânăr, lăsându-l ca mort. A fost ca mort, deoarece a murit unei vieţi supuse robiei, pentru a se naşte spre o viaţă liberă. Aşadar, ştiind cât de mare este darul vorbirii şi la ce ne-a fost dat, să nu-l folosim doar în scopurile care pot fi atinse şi fără cuvinte, de animalele necuvântătoare, ci să deschidem mai ales gurile noastre spre lauda lui Dumnezeu! Oricine tace atunci când trebuie să mărturisească numele lui Hristos este mai vrednic de plâns decât acel tânăr pomenit în Evanghelia de azi! Oricine se teme să mărturisească adevărul se află în robia demonului muţeniei! Să izgonim demonul muţeniei din inimile noastre! Oricine Il va mărturisi pe Fiul lui Dumnezeu înaintea oamenilor, şi Fiul îl va mărturisi în ziua de apoi înaintea Tatălui şi a îngerilor, dar oricine Se va ruşina de numele lui Hristos înaintea oamenilor, şi Hristos se va ruşina de el în ziua cea de apoi. Amin!”

Dacă o parte însemnată a omenirii a fost cu înverşunare întoarsă împotriva lui Hristos, pe care Îl neagă cu ură satanică, o altă parte este ţinută sub stăpânire de acest fel de demon mut, care îţi încleştează cu furie gură atunci când ar trebui să vorbeşti. Să ne păzească Dumnezeu de cumplitul demon mut!

luni, 2 martie 2009

« ...iară duhul curăţiei... »


"Necredinţa în Dumnezeu – cea mai de seamă pricină a necurăţiei noastre"
Din seria tâlcuirilor Arhimandritului Serafim Alexiev la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, în volumul “Curăţia”(Editura Sophia, 2007)

“Multe sunt pricinile pentru care noi cădem în păcate trupeşti.[...] Însă cea mai importantă, după părerea noastră, este necredinţa în Dumnezeu. Ea adună întru sine, ca într-un focar, toate pricinile de mai mică importanţă.
Vorbind despre necredinţa în Dumnezeu, avem în vedere nu ateismul teoretic..., ci ateismul practic ori puţina credinţă a credincioşilor creştini ortodocşi. Ar putea să sune straniu, însă această necredinţă din punct de vedere practic este o realitate. Manifestările ei sunt: indiferenţa faţă de Dumnezeu, absenţa simţământului religios, îndoiala în credinţă, îndepărtarea de Biserică, nepăsarea faţă de viaţa de dincolo, faţă de înfricoşătoarea Judecată, de raiul cel veşnic şi de veşnicele chinuri. Aceste manifestări mărturisesc despre o credinţă care se clatină şi despre o dragoste care s-a răcit. Iar fără o credinţă înflăcărată, fără nădejde şi dragoste către Creatorul său, omul nu are râvnă, nici forţe spre a se lupta cu patimile trupeşti ce clocotesc întru el. El simte o înclinare firească deosebită către patimile trupeşti. După căderea lui Adam în păcat, aceste patimi i-au devenit lui a doua natură. Cine poate să ne izbăvească din păcate, dacă nu avem o credinţă puternică şi frică de Dumnezeu în inima noastră ?
În anumite epoci, când credinţa a fost înfloritoare, morala a fost la un nivel foarte înalt. Îndată ce credinţa s-a micşorat, a decăzut şi viaţa morală. Revenirea la necredinţa neamurilor păgâne antice a adus lumea contemporană în pragul descompunerii morale. Când nu există idealuri înalte, oamenii încep să pună în locul acestora instinctele lor cele mai josnice.[...] Istoria, în mod obiectiv, dă mărturie în acest sens.
Creştinătatea a propus ca ideal veşnic pentru om asemănarea lui cu Dumnezeu. Prin învăţătura şi prin pilda Sa, Domnul Iisus Hristos, şi după El şi Sfinţii Apostoli, au dat un imbold firii decăzute a omului spre o înaltă viaţă de curăţie. Sf. Ap. Pavel scrie : Căci harul mântuitor s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate, şi cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune(Tit 2, 11-14).
[...] După învăţătura cuvântului lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Părinţi, niciun om, fără ajutorul lui Dumnezeu, de la sine însuşi, nu este în stare să-şi bireie patima desfrânării, nici să izgonească de la sine neîncetatele năvăliri ale demonilir desfrâului. Numai înarmat cu credinţă şi har, cu nădejde şi dragoste de Dumnezeu, el poate să lupte cu vicleanul cel ispititor. Neavând însă întrarmare dumnezeiască, acesta nu va putea nici măcar să lupte, dar să-şi biruiască duhurile desfrânării. Căci cel ce nu crede în existenţa lui Dumnezeu şi nu se teme de ceea ce va răspunde înaintea Lui, în numele cui se va strădui să dobândească vreo virtute, virtute care este de râs în ochii neamului omenesc păcătos şi desfrânat şi care nu este dorită nici de către trupul înclinat către păcat?”
“Observăm că, chiar şi pentru cei credincioşi, pentru cei ce se tem de Dumnezeu, pentru cei ce năzuiesc spre o viaţă duhovnicească, neîmpăcatul trup omenesc este o foarte mare problemă şi că fără ajutorul Cerului, nimeni nu a reuşit să o rezolve. Atunci, cum va putea să reuşească întru aceasta cel necredincios? El nici nu face experienţa unui asemenea lucru, ci, dimpotrivă, alege calea cea mai uşoară a neîmpotrivirii şi a plăcerii de sine. Însă din această plăcere de sine ce se naşte ? Moartea duhovnicească, venită înaintea celei trupeşti. Cei ce trăiesc în desfrânare şi în băutură sunt ruine vrednice de plâns încă de la vârsta tinereţii. Ei par bătrâni cu mult înainte de a îmbătrâni.
[...] Cât de diferită este priveliştea pe care ne-o înfăţişează creştinii care cred sincer şi năzuiesc către o viaţă de curăţie ! Pe cât de strânsă este relaţia lor cu Dumnezeu, pe atât mai asemenea îngerilor sunt ei. Sfinţii, curăţindu-şi inima lor, ne sunt vrednică pildă despre cum poate să se transforme omul păcătos, care s-a unit cu Dumnezeu şi s-a îmbrăcat cu toată armura lui.
Sf. Ioan Teologul, având în vedere această unire cu Dumnezeu a primilor creştini, a lăudat nu numai pe cei vârstnici, ci şi pe cei tineri ...pentru biruinţa lor asupra diavolilor desfrânării. Şi cât este de minunat că tocmai vârsta tinereţii, la care păcatul desfrânării este cel mai prezent, Apostolul o dă ca pildă de dobândire şi de înfăptuire a curăţiei cu ajutorul lui Dumnezeu ![...]
Patima trupească născută în om se vădeşte aproape la fiecare încă de la o vârstă fragedă. E cunoscut că până şi copiii simt uneori înclinaţii trupeşti. Să nu mai vorbim însă de vârsta tinereţii, în care ele se manifestă cu multă aprindere. Cum vor fi ţinute în frâu aceste instincte nestăvilite fără credinţă în Dumnezeu , fără nădejde în ajutorul dumnezeiesc, fără dragoste de Dumnezeu ? Istoria creştinătăţii cunoaşte perioade întregi când, la creştinii tineri, crescuţi în credinţă şi în evlavie, curăţia a înflorit şi pe chipul lor, şi în inima lor. Şi cât era de plăcut atunci să vezi frumoase chipuri de tineri împlinitori ai curăţiei, şi fecioare care nu se sluţeau cu vopsea artificială, cum îşi mânjesc feţele şi ochii astăzi tinerele femei moderne, şi se înfrumuseţau cu fireasca şi fermecătoarea culoare a castităţii !
Cununa curăţiei este cea mai minunată podoabă a celui tânăr. Cel ce se înfrânează la vârsta tinereţii, lesne se va lupta cu pornirile lui trupeşti şi la maturitate. Astfel, pentru paza curăţiei de la vârsta tinereţii, i se va da lui bătrâneţe luminoasă[...] Şi dacă nu se deprinde omul cu curăţia atâta timp cât este feciorelnic, greu poate să dobândească aplecare spre ea după ce a experimentat desfătările cele îmbolditoare ale patimilor desfrânării. Lupta pentru curăţie este mai uşoară pentru cel curat decât pentru cel întinat. Până nu a gustat dintr-o anumită mâncare, ci numai a auzit de aceasta, limba nu încearcă o dorinţă prea mare să o guste. « Aşa şi trupurile curate : primesc din necunoaşterea patimii desfrânării mare uşurare în lupta împotriva desfrânării » - spune Sf. Ioan Scărarul.
Ce ne ajută cel mai mult în izgonirea diavolilor desfrânării ? Credinţa în Dumnezeu, frica de El şi căutarea stăruitoare a ajutorului dumnezeiesc. Virtuţile nu se câştigă doar cu puteri omeneşti. [...] Nu este cu putinţă pentru om să zboare cu propriile aripi până la aşa de înaltă desăvârşire cerească, dacă harul lui Dumnezeu nu îi dă lui darul curăţiei şi nu îl scoate din întinare. Prin nicio altă virtute oamenii trupeşti nu se aseamănă într-atât cu îngerii ...ca prin dobândirea harului curăţiei, prin care ei, încă din timpul vieţii lor pământeştiau, după Apostol, cetate în ceruri(Filip. 3, 20) şi încă aici, în trup pieritor, dobândesc deja ceea ce a fost făgăduit sfinţilor în viaţa viitoare, după ieşirea din trupul pieritor.
Unii oameni, pierzându-şi credinţa în Dumnezeu, dar neliniştiţi din pricina tineretului de astăzi, afundat în desfrânare, recomandă ca ieşire din această stare sportul, jocurile, tehnica, preocupările artistice, literatura, ştiinţa şi altele. Se vădeşte însă că nimic din toate acestea nu poate fi în stare să oprească nestăpânitul clocot al patimilor desfrânării. Dimpotrivă, ele din ce în ce mai mult se înteţesc. Realitatea ne arată că, de îndată ce te-ai rupt câtuşi de puţin de credinţa în Dumnezeu, te-ai îndepărtat de singurul sprijin al virtuţii. Cel ce ne dă armura pentru biruinţa în lupta cu necuratele patimi este Dumnezeu. Fără această întrarmare, nimeni nu a putut să stea împotriva răutăţii diavoleşti(Efes. 6, 11).
Ca urmare, dacă doreşti să biruieşti, îmbracă armura dumnezeiască ! Iar aceasta constă, după Sf. Ap. Pavel, în pavăza credinţei şi în sabia duhovnicească, aceea care este cuvântul lui Dumnezeu.(Efes. 6, 14-17) »

duminică, 1 martie 2009

Opinii ale unor cititori


« Lorsque des géologues la découvrent, Agafia n'avait jamais vu d'autres humains que ses proches, le seul endroit civilisé se trouvant à plus d'une heure d'hélicoptère. Et lorsque Vassili Peskov vient lui rendre visite une première fois, Agafia refuse de composer avec la modernité, elle prie cinq heures par jour en vieux russe, la seule langue qu'elle connaisse et lorsqu'on lui parle de s'installer ailleurs elle refuse catégoriquement, si l'on insiste sur les dangers qu'elle court, elle répond : A Dieu de décider. Née en 1944..., Agafia vit toujours loin du siècle dans la sauvage solitude de la taïga. »

« Până ce geologii n-au descoperit-o, Agafia nu mai văzuse alţi oameni în afara rudelor ei. Când Vassili Peskov a vizitat-o prima oară, Agafia a refuzat dialogul cu modernitatea, ea se roagă cinci ore pe zi în vechea limbă rusă, singura pe care o cunoaşte, şi dacă i se vorbeşte de mutarea în altă parte, ea refuză categoric, iar dacă se insistă asupra pericolelor la care se expune acolo, ea răspunde : « Voia Domnului ! ». Născută în 1944, ... Agafia a trăit mereu departe de veacul acesta în singurătatea sălbatică a taigalei. »

« C'est un récit captivant et bien écrit. On comprend un peu plus la complexité de la société russe et aussi la rigidité morale de certains de ses sous-groupes. Merci de m'avoir fait découvir ce livre! » «

« Este o poveste captivantă şi bine scrisă. Înţelegem un pic mai bine complexitatea societăţii ruse şi rigiditatea morală a unor grupări ale ei. »

« L'histoire de cette famille, rapportée par le journaliste Vassili Peskov, est par certains côtés un documentaire captivant qui nous apprend l'existence de personnes dans des conditions de vie totalement improbables. On apprend pourquoi certains vieux-croyants se sont retrouvés dans cette situation, "loin du siècle" selon leurs termes, et comment ils acceptent leur sort comme celui voulu par Dieu. »

« Istoria acestei familii, relatată de jurnalistul Vassili Peskov, este în unele privinţe un documentar captivant care ne învaţă despre existenţa unor persoane în condiţii de viaţă improprii. Ni se spune de ce anumiţi credincioşi de rit vechi au ajuns în situaţia aceasta, « departe de veacul nostru », în termenii lor, şi cum îşi acceptă ei soarta, ca expresie a voii lui Dumnezeu. »

Vassili Peskov, Eremiţi în taiga



Este povestea fascinantă a şase “credincioşi vechi” care au găsit un refugiu în adâncul pădurii siberiene. Ei au întrerupt orice legătură cu civilizaţia în 1938, vieţuind într-un mod primitiv într-o zonă îndepărtată a Siberiei.N-au avut niciun fel de contact cu lumea până ce au fost descoperiţi, în 1982, de către nişte mineri care foloseau elicoptere ca să supravegheze zona aceea inaccesibilă. Unul dintre mineri i-a făcut cunoscută această descoperire jurnalistului rus Vassili Peskov, care a scris o carte despre viaţa celor şase membri ai familiei Lykov. Sunt numeroşi « fundamentalişti » printre monoteişti, creştini, evrei sau musulmani. Deseori se discută despre fundamentaliştii Bisericii Ortodoxe Ruse.

Peskov scrie că a fost o schismă mare în această bierică în secolul al XVI-lea, în parte din cauza « reinterpretării » tradiţiei ortodoxe de către ţarul Petru cel Mare. Credinţele s-au schimbat şi a devenit foarte important dintr-o dată dacă cineva îşi făcea semnul crucii cu trei sau cu două degete. Ţarul a decretat ca bărbile să fie rase. Fundamentaliştii s-au opus acestor inovaţii, de asemenea, folosirii tutunului si alcoolului, jocurilor şi cântecelor. S-au opus autorităţii statului şi legilor lui, serviciului militar, banilor şi paşapoartelor. Ca toţi fundamentaliştii..., « vechii credincioşi » sunt statornici în opoziţia lor, ca şi cum Petru cel Mare ar fi încă în viaţă. Ei urmează convingerile şefilor lor din secolul al XVI-lea, fugind şi ascunzându-se de societate. Nimeni n-a făcut-o mai bine ca familia Lykov. Peskov descrie supravieţuirea lor la limită înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Familia a locuit în cabane, n-a avut sare, şi-a pierdut în scurt timp uneltele de fier, care s-au stricat sau au ruginit, n-au avut chibrituri pentru a aprinde focul, au cultivat cartofi pentru hrană şi s-au bazat pe taiga pentru a-şi suplimenta alimentaţia săracă, dar şi-au menţinut simbolurile religioase şi ritualurile. N-au avut îngrijire medicală. Au fost ameninţaţi de pericolul incestului. De aceea, cei doi fraţi şi-au stabilit locuinţe separate, la 6 km depărtare de zona principală de locuit .Peskov îi numeşte Robinsoni. În 1961 aproape au fost distruşi de foamete, din cauza unei zăpezi în iunie care le-a distrus recolta. Mama Lykova a murit puţin după aceea, slăbită de foame. În anii ’80, au murit aproape toţi A rămas în viaţa fiica, Agafia. Va alege ea să se întoarcă la civilizaţie sau îşi va menţine felul de viaţă eremitic în pădure? E o carte excelentă, care priveşte în adâncul unui mod de viaţă radical diferit şi oferă o perspectivă obiectivă asupra unui grup fundamentalist.

Adaptare după articolul “Agafia, a wonderful woman”/ "Agafia – o femeie minunată" de pe blogul “Oldwoman’s books” .

"Toate vin de la voie"


Voinţa bună stă la temelia vieţii duhovniceşti şi este armă tare în războiul cu noi înşine, spre înnoirea firii stricate de păcat.

“Nu arunca vinovăţia păcatelor tale asupra Satanei”, îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur în Cuvântul său la prima Duminică din Postul Mare.

“...deşi Satana ne ispiteşte, el totuşi nu este vinovat în nenorocirea noastră numai dacă noi înşine vom lua seama bine asupra noastră. Cine însă este uşuratic la minte şi nu are un îndemn tare spre bine, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar de nu ar fi diavolul. Satana negreşit voieşte să ne piardă; eu ştiu aceasta, şi nimeni nu o tăgăduieşte. Dar să luaţi aminte la cele pe care am să le zic acum.”

Uşurătatea de minte despre se care vorbeşte în această omilie ne întoarce mereu din calea luptei cu slăbiciunile şi patimile noastre, sugerându-ne viclean că nu suntem noi vinovaţi dacă nu reuşim să ne stăpânim pornirile păcătoase, ci diavolul, el este de vină. Dar Sfântul Ioan nu ne dă voie să ne amăgim în această privinţă : cauza răului este lipsa îndemnului hotărât spre bine din noi. Am făcut oare tot ce am putut spre a mă împotrivi păcatului?

Dacă ne întrebăm « cum poate făptura, care duce la cunoştinţa lui Dumnezeu, să fie pricina necucerniciei ? Apostolul răspunde la aceasta aşa: „Ei s-au întunecat în cugetele lor şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1, 21 - 25). El aici cu niciun cuvânt nu pomeneşte de Satana, sau de vreun duh rău, ci vorbeşte numai despre făptură, care altminteri duce la cunoştinţa lui Dumnezeu. »

De ce facerea mâinilor lui Dumnezeu, atotbună s-a pervertit? De ce a devenit obiect al patimilor omului, deşi ea a fost creată pentru a ni-L revela pe Dumnezeu ? Răspunsul : prin reaua întrebuinţare ce se dă de către oameni tuturor lucrurilor firii.

“Dar cum oare s-a făcut ea pricina necucerniciei ? Nu prin ea însăşi, nici prin propria ei însuşire, ci prin lenevirea şi uşurătatea oamenilor care nu au socotit deosebirea între făptură şi Făcătorul. Vom dori oare nimicirea făpturii, când ea pentru mintea cea uşuratică a multora s-a făcut pricina răului?”

Omul nebăgător de seamă şi uşuratic, spune Sfântul, toate însuşirile bune primite în dar de la Domnul le întoarce spre rău:

« Să vorbim despre membrele noastre proprii, încă şi acestea se fac pricină a pierderii noastre, când noi suntem nebăgători de seamă şi uşuratici. Nu din sine şi prin propria lor însuşire membrele trupului nostru se fac pricină a pieirii noastre, ci prin vinovăţia noastră.

Iată, ochiul ţi s-a dat pentru ca să priveşti făptura lui Dumnezeu şi să lauzi pe Făcătorul şi Domnul. Insă dacă tu întrebuinţezi rău ochiul, atunci el se face pentru tine îndemn spre necurăţie si desfrânare.

Limba ţi s-a dat ca să lauzi şi să preamăreşti pe Domnul Dumnezeu. Iar dacă o vei întrebuinţa rău, atunci ea se face ajutătoare la hulirea lui Dumnezeu.

Mâinile ţi s-au dat ca să le întinzi către Dumnezeu întru rugăciune. Iar dacă tu nu vei fi cu priveghere asupra ta, le vei întinde şi la lăcomia averii şi la răpire.

Picioarele ţi s-au dat ca să alergi cu dânsele la lucrurile cele bune. Însă dacă tu eşti leneş şi uşuratic la minte, vei alerga cu dânsele şi la răutăţi. »

Ochii noştri nu mai contemplă frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu, gura noastră nu-i mai înalţă doxologia şi nu-i mai imploră mila şi iertarea, mâinile şi piciorele noastre nu mai trudesc la sarcina cea uşoară a împlinirii poruncilor Lui. Le-am făcut vrăjmaşe lui Dumnezeu şi nouă înşine.

« Aşadar, vezi că celui leneş şi uşuratic la minte toate îi sunt vătămătoare. Ceea ce pentru alţii este doctoria cea mai vindecătoare, lui îi aduce moarte. Aceasta însă nu vine de la doctorie, ci de la om şi de la slăbiciunea lui. »

Slăbiciunea voinţei noastre de bine se face duşmanul nostru cel mai înverşunat.

« ...unui slab chiar Pavel poate să-i aducă vătămare, pe când pe cel tare nici Satana nu poate să-l vatăme vreodată[...] celui slab toate i se fac spre pagubă, celui tare toate spre folos, iar în păcatele noastre şi în pierderea noastră nu Satana, ci propria noastră voinţă este vinovată. Toate vin de la voie. »

Chiar dacă diavolul ne ademeneşte, de-l vom asculta, vinovăţia căderii va fi a noastră, că i-am ascultat şoapta vicleană : « dacă noi n-am păcătui cu propria noastră voinţă, nimeni n-ar putea să ne arunce în pierzare. Iară cel ce se lasă amăgit aşa lesne ca Eva, sau precum Cain, acela de dinainte trebuie să fi fost uşuratic la minte şi nu cu destulă pază asupra sa, căci Satana n-ar fi avut atâta putere dacă sufletul ar fi fost priveghetor şi cu îngrijire de mântuirea sa. »

Să ne ajute Domnul să ne întărim voia cea bună !

sâmbătă, 28 februarie 2009

Ocrotitorul


Bucură-te, străjer neobosit al creştinilor;
Bucură-te, înfricoşat duşman al păgânilor;
Bucură-te, că începătorul răutăţii nu te-a biruit;
Bucură-te, că pe Antihrist cu crucea lui Hristos l-ai lovit;
Bucură-te, că atunci când Dumnezeu te-a smerit nu te-ai răzvrătit;
Bucură-te, că numai în braţul Lui ai nădăjduit;
Bucură-te, mărturisitorul credinţei;
Bucură-te, că pe oşteni dragostea de Dumnezeu i-ai învăţat;
Bucură-te, că pentru Acesta viaţa şi-au dat;
Bucură-te, că mucenici Domnului s-au facut;
Bucurăte, că biserici ai zidit pe osemintele lor;
Bucură-te, că acestea ne sunt nepreţuit odor;
Bucură-te, Sfinte Stefane, Binecredincios Voievod şi aparator al creştinătăţii!

Vizionarul Eminescu


Doina

De la Nistru pân' la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s'a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinatate.
Din Hotin şi pân la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi strainul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au facut duşmanii cale,
Din Satmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul!
Îndărat tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se 'ndeamnă,
Nici îi este toamna, toamna,
Nici e varaăvara lui,
Şi-i strain în tara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s'aşează pe la noi;
Toate cântecele pier,
Sboară paserile toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi desbracă ţara sânul,
Codrul - frate cu Românul -
De secure se tot pleacă
Si isvoarele îi seacă -
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În seama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua 'ntreagă, noaptea 'ntreagă,
Doar s'a 'ndura Dumnezeu,
Ca să 'ţi mântui neamul tău!
Tu te 'nalţă din mormânt,
Să te aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s'aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri 'n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toti duşmanii or să piara
Din hotară în hotară -
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!