Chemare la referendum

Iubiţi fii ortodocşi,

Cu multă durere asist, în ultima vreme, la ultimele pătimiri ale Creştinătăţii. Acest cip care vrea să substituie chipul lui Dumnezeu din om este un război la adresa Creştinătăţii şi a persoanei umane, în general. Războiul a început din plin şi ne-a găsit, se pare, nepregătiţi, încât deja am obosit şi suntem istoviţi de atâta confuzie şi polemică pe seama acestui subiect. Dar uităm un aspect, dragii mei. Oare Mântuitorul, când S-a rugat în grădina Ghetsimani să I se îndepărteze paharul pătimirilor, şi nu a fost ascultat, a pierdut? Oare care este biruinţa noastră? Oare nu crucea ne deschide porţile învierii? Am luptat deja până la sânge şi am simţit cuiele piroanelor încât să nu mai putem striga către Tatăl ceresc şi să renunţăm la luptă? Nu este uşor deloc, cum nici Însuşi Mântuitorului Iisus Hristos nu I-a fost. Dar ce a făcut Hristos în vremea pătimirii Sale pe cruce? A ridicat privirea către Tatăl ceresc şi a răbdat toate cu dragoste. De unde mai primea Mântuitorul putere să rabde pe cruce? Din inima iertătoare faţă de toţi cei ce L-au prigonit. Fără aceste două arme, nu putem rezista pe acest front, dragii mei: nădejdea, având ochii aţintiţi asupra Dumnezeului nostru şi dragostea faţă de toţi, şi faţă de cei ce ne prigonesc.

Inamicul a căutat prin mijloace diversioniste şi prin dezinformare să împingă la descurajare atât în forţele noastre, cât şi în viaţa politică şi cea religioasă. Bineînţeles că încrederea noastră nu vine de la nici un partid politic, ci numai de la Părintele luminilor, de unde vine toată înţelepciunea.

Reprezentanţii ţării noastre, care au căpătat voturile acestui popor prin cerşetorie şi de multe ori minciună, au trădat astăzi pe fraţii lor, dându-ne pe mâna vrăjmaşului, arma diavolului prin care se urmăreşte o înrobire atât a trupului cât şi a sufletului unei puteri străine, potrivnică Dumnezeului nostru.

Atât de mult ne iubesc conducătorii noştri, încât nu au binevoit să informeze câtuşi de puţin acest popor cu privire la introducerea cipurilor în actele noastre de identitate. Fraţi români, este totuşi identitatea noastră! Cui ne-o vindem? Ce încredere să mai avem în conducătorii noştri când ei, în timp ce noi luptam cu râvnă împotriva paşapoartelor cu cip, au votat „tacit” buletinele cu cip? Să vedem ce argumente ne vor mai oferi acum! Dacă paşaportul era un drept şi nu o obligaţie, oare buletinul tot un drept va fi? Vedeţi cât de mult ţin conducătorii noştri la părerea unui popor? Ce drepturi ne apără ei? Şi ce drepturi mai avem, de fapt?

Dacă e corect şi cinstit ceea ce se face, de ce nu se mediatizează, de ce nu se face cunoscut acestui popor? Aceste probleme capitale, de o importanţă covârşitoare, se dezbat, însă, la întuneric. Oare ce au de ascuns? Oare ce dictatură ni se mai pregăteşte de data aceasta? Port în trupul şi în sufletul meu urmele unei dictaturi comuniste, care s-a arătat ca o fiară spurcată ce nu suferea nici cuvântul Dumnezeu să îl audă. Dacă eram închişi pentru nesupunere faţă de partid, ce aveau cu credinţa noastră? Căci, să ştiţi: În închisori nimic nu-i deranja mai mult decât Dumnezeul nostru şi principalul motiv de tortură de fapt acesta era: „Mai crezi, măi, banditule, în Dumnezeu?”. Dar dacă lupta împotriva Dumnezeului nostru şi a libertăţii noastre era pe faţă, acum vin cu vicleşug, cu crucea şi icoana în mână şi cu diavolul în suflet, pentru că ei sunt vânduţi puterilor străine, banilor şi puterii de stăpânire. După ce că ne-au vândut ţara, acum să ne vândă şi identitatea noastră? Şi de ce să ne-o dăm de bună voie? Ce drepturi îşi arogă ei? Oare ce suflet au avut parlamentarii care au vândut identitatea acestui neam, pentru care şi-au vărsat sângele strămoşii noştri? De ce să o vindem de bună voie pe preţ de nimic, precum odinioară Iuda L-a vândut pe Hristos pe 30 de arginţi? Nu se ruşinează în faţa mormintelor sfinte, ale lui Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu şi toţi vajnicii noştri voievozi şi conducători?

Prin urmare, dintre posibilele alternative legale, îndemn poporul: Să cerem referendum! Este pământul ţării noastre, al strămoşilor noştri, care au luptat cu jertfă şi dăruire de sine ca să ne predea nouă acest testament al unei ţări creştine, libere. Avem dreptul să decidem asupra sorţii acestui pământ în care ne-am născut şi asupra acestui suflet, pe care ni l-a dat Dumnezeu şi nu omul. Aici, la mănăstirea noastră, s-au adunat în jur de patru sute de mii de semnături împotriva actelor biometrice. Oamenii vin disperaţi şi îmi cer sfatul. Să cerem de data aceasta referendum! Aşadar vom face tabele cu noi semnături, în care să cerem să ne împotrivim actelor electronice prin referendum! Să semnăm cu convingere sinceră, încercând să mai salvăm ceva din căderea în care ne aflăm. Anul acesta sunt alegeri şi campania electorală deja a început. Toate pregătirile pentru alegeri, toată maşinaţia aceasta în care se folosesc sume enorme de pe spinarea unui popor sărăcit şi minţit, nu este decât un alt scenariu pregătit după ani de cârdăşie murdară cu interese străine poporului nostru.

Cu toate că ne aflăm într-o situaţie anevoioasă, nimeni nu explică poporului - nici presa, nici televiziunea, nici predicile din faţa sfântului altar - adevărul care stă în spatele acestor lucruri. Toţi au ajuns la o tăcere asemenea unei trădări evidente, încât nu în zadar spune Psalmistul: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.” (Psalmi 13:3) Împingerea acestui popor spre păgânism, spre necredinţă, şi în acelaşi timp spre pierderea identităţii lui şi înstrăinare de obiceiurile şi tradiţiile lui, cât şi înrobirea faţă de nişte concepţii străine care nu ne-au aparţinut niciodată nouă, românilor, şi nici ortodocşilor, va aduce numaidecât judecata aspră a lui Dumnezeu asupra noastră. Şi cu cât vom fi noi mai laşi, cu atât şi mustrarea va fi mai aspră.

Aşadar, fiecare creştin botezat în numele lui Iisus Hristos este dator să îşi apere credinţa cu preţul vieţii, fără să aştepte dispoziţii oficiale. Ci, temându-ne mai cu seamă de judecata lui Dumnezeu decât de a oamenilor, să facă fiecare după puterea sa tot ce îi stă în putinţă, să lupte împotriva instaurării acestui nou sistem de dictatură!

Am spus-o şi o repet: Atunci când nu va mai fi cine să apere credinţa predată de însuşi Sf. Apostol Andrei, acea credinţă e moartă, după cum moartă va fi şi soarta acelui popor. Noi am încercat, aşa nevrednici cum suntem, să păstrăm neştirbită predania Sf. Apostol Andrei, care a sfinţit cu picioarele sale pământul acestei ţări, propovăduind Evanghelia păcii. Noi altă predanie nu vom primi decât aceasta. Şi înger din cer de ar veni să ne spună că Sf. Andrei s-a înşelat când ne-a învăţat creştinismul, noi nu îl vom primi, ci ca un lepădat şi spurcat îl vom socoti. Nu osândim pe nimeni care trăieşte paşnic în credinţa lui, chiar dacă este potrivnică Evangheliei lui Hristos, ci numai pe aceia care încearcă cu neruşinare să ne schimbe nouă credinţa pecetluită cu Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dacă alţii s-au spălat pe mâini de sfânt Sângele Lui, noi binevoim mai degrabă să ne spălăm în Sângele Lui şi să ne îmbrăcăm în cămaşa Lui, în care ne-am şi botezat.

Fraţi români, nu sfâşiaţi cămaşa lui Hristos! Nu vă spălaţi de Sângele cu care El ne-a pecetluit şi ne-a făcut moşteni Împărăţiei Lui.

Ci mai degrabă să ne rugăm ca prin rănile Lui să se tămăduiască rănile noastre; prin sângele Lui să se curăţească sângele nostru; ca prin capul Lui cel aplecat pe Cruce, să se înalţe capetele noastre pălmuite de cei potrivnici; ca prin sfintele Sale mâine pironite de cei fărădelege să ne tragă şi pe noi din prăpastia pierzării, precum Însuşi a făgăduit. Aşadar nu prin forţele noastre stinse vom nădăjdui, ci în puterea Dumnezeului nostru, a Căruia este cinstea şi slava, în veci. Amin!

Arhim. Justin Pârvu, Mănăstirea Petru Vodă

1 aprilie, la prăznuirea Sf. Cuv. Maria Egipteanca

De pe site-ul Război întru cuvânt

Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

Joi(a cincia săptămână din Post)

“Înaintea căderii merge cugetarea la rele”(Pilde 15, 18). Asta înseamnă că dacă nu vei îngădui gânduri rele, nu ai a te teme de cădere. Şi cu toate acestea, ce lucru este mai nebăgat în seamă de oameni? Gândurile. Oamenii le îngăduie să flecărească cum şi cât vor şi nici nu se gândesc să le astâmpere, ori să le îndrepte spre îndeletniciri raţionale. Şi în învălmăşeală lăuntrică se furişeaza vrăjmaşul, strecoară în inimă răul, o amăgeşte şi o pleacă spre acest rău. Şi omul, fără să bage de seamă, se arată gata să facă răul. Nu îi rămâne decât fie să împlinească răul ascuns în inimă, fie să lupte. Nenorocirea noastră e că mai nimeni nu face alegerea aceasta din urmă, ci toţi urmează răului de parcă ar fi duşi legaţi.”

Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

Miercuri(a cincia săptămână a Postului)

“Înţelepul merge pe cărarea vieţii care duce în sus, ca să ocolească drumul iadului, care duce în jos”(Pilde 15, 24). Toţi ştiu ce este iadul şi că fiecare poate nimeri acolo pentru faptele sale; însă nu toţi îşi amintesc asta şi nu toţi trăiesc cum se cuvine, aşa încât să se vadă că se îngrijesc să scape de iad. Trăiesc aşa, în voia sorţii: “Poate avem noroc să nu nimerim în iad”. Dar unde ne este raţiunea? Şi în treburile lumeşti “norocul” poate să ne scape din mână, însă într-un lucru atât de însemnat, care o dată săvârşit, rămâne neschimbat în vecii vecilor, folosirea cuvântului “noroc” vădeşte cea mai mare lipsă de raţiune. Deci, nu te făli, raţiune, cu puterea ta de înţelegere, dacă nu-ţi aduci aminte de aceste lucruri şi nu ne îmbii cu cugetări ale vieţii, despre cum am putea, izbăvindu-ne de iad, să ne mântuim.”

Bucuria zilei

Am participat la Canonul cel Mare. Slavă lui Dumnezeu! Toţi norii s-au risipit. Simt nădejdea curgând prin venele mele. Slavă lui Dumnezeu ! S-a slujit apoi Sfântul Maslu, prilej cu care Domnul ne-a trimis un Părinte drag nouă : Protos. Antonie, stareţul Mănăstirii Sf. Pantelimon din Teleorman. Ce bucurie ! Darul dumnezeiesc s-a revărsat din plin. În final, Părintele ne-a ţinut cuvânt de folos. Pentru cei ce îl cunosc, nu e lucru necunoscut că Protos. Antonie are darul povestirii şi harisma mişcării sufletului în adânc. Nu poţi să te întorci de la vreo întâlnire cu el fără să fi simţit lacrimile calde ale căinţei sau ale recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Cuviosul vorbeşte simplu, te-ar putea face să crezi că nu spune nimic deosebit, dar e o părere falsă.

Nu încerc să conving prin idei, goale, ci prin exemple. Prima poveste :

In copilărie, o soră a mea, care voise viaţă călugărească, dar sănătatea nu i-o permisese, văzând o femeie de la noi din sat, care era tare bolnavă, a exclamat: Dacă îşi duce boala cu mulţumire, se va mântui. Eu, copil fiind, mi-am zis în sine-mi: Dă-mi, Doamne şi mie o boală, ca să mă mântuiesc şi eu! Şi domnul mi-a ascultat rugăciunea: mi-a dat chiar mai multe! Dar pentru rugăciunile dvs., ale credincioşilor, încă mă mai ţine Domnul pe lume.

Dumnezeu a pus dragostea de Dumnezeu în dragostea de aproapele. Un călugăr se întreba odată : Oare pentru ce mă iubeşte Acela ? Şi singur şi-a dat răspuns, arătând spre fratele : Pentru că şi eu îl iubesc pe acela. Iubeşte-l pe aproapele şi Domnul te va iubi!

Cuviosului îi place mult o altă poveste, pe care ne-a spus-o şi altă dată, dar care nu şi-a pierdut tâlcul ei, ci l-a sporit parcă :

“Un pusnic vieţuise pe un munte vreme îndelungată treizeci, patruzeci de ani, şi nu mai văzuse faţă de om. Un corăbier a urcat la ţărm şi cutreierând prin locurile pustii, a dat de bătrân care, cum l-a văzut, l-a întrebat :

_ Frate, mai este credinţă în lume?

Ezitând puţin, cuprins de îndoială, corăbierul a răspuns:

_Mai este...

_Mai este sau nu mai este? a insistat pusnicul.

_Mai este, i-a repetat la fel de îndoielnic omul.

_Frate, a strigat bătrânul, ştii cuvântul Domnului: De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia să se mişte şi el se va mişca.

În timp ce rostea aceste cuvinte, o zguduitură grozavă a însoţit muntele ce începea să se mute din loc, dar la certarea pusnicului, s-a întors. Cutremurat, corăbierul a strigat:

_Nu mai este credinţă în lume, Părinte, nu mai este.”

Minunate sunt cântările Canonului celui Mare, ne-a amintit Părintele Stareţ, dar, fraţilor, când strigaţi: “Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!” să o faceţi cu lacrimi şi din toată simţirea inimii! Mulţi se plâng că nu au timp să citească atâtea rugăciuni şi acatiste câte au primit de la duhovnic, dar la Dumnezeu nu contează cantitatea, ci calitatea. Câteva rugăciuni făcute cu simţire, Psalmul 50 rostit de mai multe ori în zi sau Cuvine-se cu adevărat... sau Tatăl nostru, valorează mai mult pentru Domnul decât să stai ore întregi în genunchi la rugăciune, dar apoi să te cerţi cu cei din casă, să nu-ţi faci treburile zilnice, de mamă şi soţie, sau să-i judeci pe alţii că nu se roagă.

Încă povesteşte Cuviosul despre sentimentul milei, care nelipsind din om, îl apropie de Dumnezeu: O familie din Tg. Mureş, soţ şi soţie, călătorind cu maşina, dă peste un câine ciobănesc mort în drum. Femeii i se face milă şi-l roagă pe bărbatul ei să oprească şi să-l dea de acolo, ca să nu-l strivească maşinile. În grabă fiind, el nu opreşte, promiţându-i să o facă la întoarcere. Într-adevăr se întorc şi, minune, nicio maşină nu atinsese animalul mort! Femeia coboară, trage de trupul greu al câinelui, dar aude un scâncet; îngrozită, îşi strigă soţul. Stupoare: în pântecele câinelui tăiat şi cusut, o tânără ascunsese un biet copil nou-născut, cu gândul că-l va ucide vreo maşină iar ea nu va fi descoperită. Dar Domnul a lucrat altfel: prin mila femeii care n-a îndurat gândul că trupul unui biet câine va fi strivit, a fost salvat un copilaş, iar familia salvatoare l-a adoptat.

Mărturisesc că s-au spus şi alte pilde şi alte întâmplări adevărate despre care aş putea să scriu, dar nu vreau să obosesc. De altfel, oricând puteţi veni în casa lui Dumnezeu şi vă veţi întâlni cu El şi prin cuvântul Părinţilor care, cu smerenie, fac lucrarea Lui. Dumnezeului nostru slavă!

Simplu

Azi dimineaţă, coborând din autobuz, m-a izbit imaginea unui zarzăr înflorit pe deplin. Ia te uită! E primăvară. Ce uimitor să constat asta atât de târziu!

Venind către casă, în iarbă, simţurile mele trezite au zărit…o păpădie! în floare, solară cu galbenul ei atât de nou.

Descoperirea mă obligă să reflectez mai adânc: a fost o zi aparte. Elevii noştri au dat un spectacol, încercând să strângă ceva bani pentru bătrâni şi pentru copiii cu disabilităţi. Au interpretat chitară clasică şi folk. Nu mă aşteptatam. Parcă erau din altă epocă, din altă generaţie! S-a interpretat o piesă şi la pian. Deci am idei preconcepute şi false despre tineri, nu-i cunosc mai deloc! A, n-a fost ideea vreunui profesor, nu! O iniţiativă a lor.

Bun! Adică rău. Pentru mine. E timpul să cobor pe pământ, să las realitatea să-şi trimită spre mine forma, culoarea, parfumurile, densitatea şi mai ales altitudinea, greu sesizabile când le aplici tipare sau când eşti legat la ochi de propria experienţă.

Dar mirările mele nu aveau să se termine aici. Frunzărind o revistă locală, am descoperit această poezie, scrisă de o elevă a colegiului nostru, şi m-a impresionat!

Iat-o!

Cândva ieri

Imi trimiteai note de chitară

Pe net

Şi eu îţi spuneam daimon

Mă sărutai virtual de sute de ori

Şi număram iconurile

Ce aveau să se transforme în realitate

Cândva.

Cândva a trecut.

Te-am avut cândva

Şi ne-am pierdut.

Secundele nu se opresc din drum

Timpul nu se face fum

Cândva nu vine înapoi

Eram unul, suntem iarăşi doi

A rămas acel cândva

Şi conversaţiile salvate în word.

Iconurile nu s-au salvat

Depărtarea nu s-a scurtat

Kilometrii devin din ce în ce mai lungi,

Mai grei,

Mai surzi

Parcă ieri alergam după tren

Să ajung la tine

Parcă ieri te aşteptam zâmbitoare-n

Gară

Parcă ieri ne-am sărutat prima oară…

Timpul e la fel de subiectiv

La fel de dur

La fel de nefum

Timpul e o ţigară ce nu se stinge

Nicicând

O ţigară pe care noi am împărţit-o

studenţeşte

În acel cândva.

Tempus nostrum nu mai e

Doar al meu şi al tău

Un ceas tăiat în două.

Eu vorbesc o limbă,

Tu alta.

Aştept să se facă fix

Să-ţi fiu puţin aproape.

Timpul e o ruletă

De casino.

Îmi arunc viaţa în faţa ei

Şi se opreşte la…mine

Nu la noi.

Cândva mi-ai cântat la chitară.

Adnana Dincă

(în revista Atitudini a Casei de Cultură din Ploieşti, nr.1, ianuarie-martie 2009)

Aş vrea să nu mă doară iluziile pierdute ale tuturor.

Viaţa Preacuvioasei Maici Maria Egipteanca - IV -

"Iar când s-a apropiat întâia Duminică a sfântului marelui Post, îndată după obiceiul şi rânduiala Monastirii, făcând rugăciune, ceilalţi toţi fraţii, cântând au ieşit în pustie, iar Zosima, bolnav fiind, nevoie a fost ca să rămâie în Monastire. Şi şi-a adus aminte acela de Cuvioasa ce i-a zis, că şi vrând tu să ieşi din Monastire, nu-ţi va fi cu putinţă. Dar nu dupre multe zile sculându-se din boală, petrecea în Monastire. Iară după ce s-au întors fraţii şi s-a apropiat seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise. A pus într-un păhar mic din preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, a pus într-o coşniţă şi puţine smochine uscate, finice şi puţină linte muiată în apă, şi s-a dus într-o seară foarte târziu şi a şezut pe malul Iordanului, aşteptând pe Cuvioasa. Şi zăbovindu-se Sfânta, Zosima n-a dormitat, ci cu neabatere privea spre pustie, aşteptând ca să vadă pe cea cu osârdie dorită. Şi grăia întru sineşi Stareţul: Au doară nu cumva nevrednicia mea o a oprit să vie?[...] Aşa cu lacrămi rugându-se, a trecut la altă gândire, zicând întru sineşi: Dar ce va fi, de va şi veni, că luntre nu este, şi cum va trece Iordanul, şi la mine, nevrednicul, cum va veni? Vai de nevrednicia mea! Vai mie, cine m’a făcut să mă lipsesc de un bine ca acesta! Aşa gândind bătrânul, iată Cuvioasa a venit şi a stătut de ceea parte de râu de unde venea. Iar Zosima s-a sculat, bucurându-se şi veselindu-se şi slăvind pe Dumnezeu. Ci încă cu gândul se lupta, cum că nu va putea aceea să treacă Iordanul. Şi o a văzut pe ea însemnând Iordanul cu semnul Crucii, şi o dată cu acea însemnare s-a suit sfânta pe apă, şi umblând pe deasupra apei, venea la dânsul. Iar acela a vrut să se închine ei, ci aceea l-a oprit când călătoria încă pe apă, zicându-i: “Ce faci, Avva, Preot fiind, şi purtând dumnezeieştile Taine?”. Iar el a ascultat-o, şi pogorându-se ea de pe apă, a zis către bătrânul: “Blagosloveşte, părinte, blagosloveşte!” Iar el răspunzând cu cutremur, a zis: Cu adevărat, Dumnezeu nemincinos este, Cel ce au făgăduit ca să asemene Lui pe aceia care se curăţesc pe sineşi după putere. Slavă ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai arătat prin roaba ta aceasta, cât sânt de departe de la măsura desăvârşirii!

Aceasta zicând, l-a rugat aceea ca să-i cetească Simbolul sfintei credinţe: Crez întru unul Dumnezeu, şi rugăciunea Domnului: Tatăl nostru carele eşti în Ceruri. Şi sfârşindu-se rugăciunea, s-a împărtăşit Sfânta cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, şi după obicei a sărutat pe bătrânul. După aceea, ridicându-şi mâinile la cer, a suspinat, a lăcrămat şi a strigat: “Acum slobozeşte pe roaba ta, Stăpâne, după graiul tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea ta”. Şi a zis către bătrânul: Iartă-mă, Avva Zosima, încă şi altă dorire a mea să plineşti: Mergi acum la Monastirea ta, cu pacea lui Dumnezeu păzindu-te, iar în anul viitor, să vii iarăşi la acelaşi pârău, unde întâi cu tine am vorbit; să vii dar, să vii pentru Domnul, şi iarăşi mă vei vedea pe mine, precum va voi Domnul. Iar el a zis către dânsa: “Gustă puţin din hrana pe care o am adus aicea”. Şi aceasta zicând, i-a arătat ei cele ce, adusese în coşniţă. Iar ea cu vârfurile degetelor atingându-se de linte, şi ca trei grăunţe luând, la gura sa le-a adus şi a zis: “Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzeşte firea sufletului nespurcată.” Şi iarăşi a zis către bătrânul: “Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te, aducându-ţi aminte totdeauna de a mea ticăloşie”. Iar el s-a închinat înaintea picioarelor ei şi o poftea să se roage lui Dumnezeu pentru Biserici şi pentru împăraţi şi pentru dânsul. Şi aceasta cerându-o cu lacrămi, o a lăsat să se ducă, singur suspinând şi tânguindu-se; pentru că nu îndrăznea să o oprească pe ea mai mult, că de ar fi şi voit, neoprită era. Iar aceea iarăşi însemnând Iordanul, a trecut pe deasupra apei, ca şi mai nainte; iar bătrânul s-a întors, cuprins de bucurie şi de frică, şi se defăima pre sine, şi-i era jale, că nu ştia numele Cuvioasei; nădăjduia însă să o câştige aceasta în anul viitor.

Trecând anul, a mers Zosima iarăşi în pustie, toate plinindu-le după obicei, şi alerga spre acea prealuminată vedenie. Şi trecând lungimea pustiei [...]căuta cu ochii, ca un vânător preaiscusit, unde şi-ar fi putut câştiga vânatul cel plăcut. Iar după ce de nicăiri n-a văzut aşa ceva mişcându-se, a început a se uda pe sineşi cu lacrămile, şi ridicându-şi la Cer ochii, se ruga lui Dumnezeu, zicând: “Arată-mi, Doamne, comoara ta cea nefurată, pe care în pustia aceasta o ai ascuns! Arată-mi, rogu-mă, pre îngerul cel în trup, căreia a se asemăna nu este vrednică toată lumea”. Aşa rugându-se, a ajuns la locul pe care pârâul acela îl însemna, şi stând pe marginea aceluia, a văzut pe partea ce era spre răsărit pe Cuvioasa moartă zăcând, cu mâinile strânse precum se cădea şi cu faţa întoarsă spre răsărit. Spre care alergând, picioarele fericitei cu lacrămile sale le-a spălat, pentru că n’a îndrăznit a se atinge de vreo altă parte a trupului. Şi plângând mult, şi Psalmii cei cuviincioşi la trebuinţa vremii aceleia cetindu-i, a făcut rugăciunea cea de îngropare, şi zicea întru sineşi: Oare îngropa-voi trupul Cuvioasei, sau doară nu-i va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta? Şi acestea în gândul său socotindu-le, a văzut lângă capul ei pre pământ închipuită scrisoarea aceasta: “Îngroapă, Avva Zosima, la acest loc trupul smeritei Maria. Dă ţărâna ţărânei, şi te roagă Domnului pentru mine, ceea ce am răposat în luna lui Farmutie eghipteneşte, iar greceşte Aprilie întâi, în chiar noaptea mântuitoarelor Patimi ale lui Hristos, după împărtăşirea Dumnezeieştii Cinei celei de Taină”.

Această scrisoare cetindu-o bătrânul, mai întâi gândea, cine este cel ce a scris? Pentru că ea, precum zicea, nu ştia carte. Însă s’a bucurat foarte, că s’a înştiinţat de numele Cuvioasei. [...] Atunci bătrânul, lăudând pre Dumnezeu, şi cu lacrămile udând pământul şi trupul Cuvioasei, a zis întru sineşi: “Vremea este, o, bătrânule Zosima, ca cea poruncită ţie să o săvârşeşti; ci cum vei săpa, ticăloase, neavând nimic în mâini?” Şi aceasta zicând, a văzut nu departe un lemnişor mic aruncat în pustie, pre carele luându-l, a început a săpa cu dânsul. Însă uscat fiind pământul, nicidecum nu asculta pre bătrânul cel ce se ostenea, carele săpa udându-se cu sudorile şi nimic nu putea să sporească. Şi suspinând foarte dintru adâncul sufletului, a văzut un leu mare stând lângă trupul Cuvioasei Măriei şi lingându-i picioarele. Deodată s-a cutremurat, temându-se de acea fiară, iar mai apoi aducându-şi aminte de ceea ce zisese fericita, că adecă niciodată fiară nu a văzut, şi însemnându-se cu semnul crucii, a crezut că nevătămat se va păzi cu puterea celeia ce zăcea. Leul a început a se apropia cu linişte de bătrânul, cucerindu-se cu semnele lui, ca cum i s-ar închina. Iar Zosima a zis către leu: “De vreme ce, o, fiară, această mare Cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul, şi eu sânt bătrân şi nu pot să-i sap groapă, neavând nici unealtă spre trebuinţa săpatului şi fiind întru atâta depărtare de la Monastire, nu pot degrab să mă întorc şi să o aduc pe ea; deci sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pământului trupul Cuvioasei”. Şi îndată auzind leul cuvântul acesta, a săpat groapă cu picioarele cele dinainte, pre cât destul era ca să acopere pre ceea ce se îngropa. Deci, iarăşi bătrânul spălând cu lacrămi picioarele Cuvioasei, şi mult rugându-se ei ca pentru toţi să se roage, a acoperit trupul ei cu pământ.

După aceea s-au dus amândoi, leul în pustia cea mai dinlăuntru, ca o oaie cu linişte s-a despărţit, iar Zosima întru ale sale s-a întors, binecuvântând şi lăudând pe Hristos, Dumnezeul nostru. Şi mergând în Monastirea aceea, a spus tuturor monahilor despre Cuvioasa aceasta Maria, neascunzând nimic din cele ce a văzut şi din cele ce a auzit de la dânsa; încât toţi cei ce au auzit slăvirile lui Dumnezeu s-au minunat, şi cu frică şi cu credinţă şi cu dragoste au început a-i face pomenire şi a cinsti ziua mutării Cuvioasei Mariei. [...]Iar Zosima, petrecând cu dumnezeiască plăcere, când era aproape de o sută de ani şi-a sfârşit întru acea Monastire viaţa cea vremelnică şi s-a dus spre cea veşnică către Domnul.

Şi a rămas monahilor Monastirii aceleia nescris cuvântul acesta pentru Cuvioasa aceasta Maria, care după auzire, unii dela alţii îl grăiau, şi spre folosul de obşte puneau înainte povestirea aceasta la cei ce ascultau, iar în scris nu se afla. Eu însă, zice Sfântul Sofronie, pe acea nescrisă primind-o, o dau în scris. [...]Iar Dumnezeu, Cel ce face preaminunate minuni şi răsplăteşte cu mari dăruiri celor ce cu credinţă scapă la Dânsul, Acela să dea plată celor ce vor câştiga folos din cetirea şi ascultarea acestei povestiri; asemenea şi celui ce s-a silit să dea povestirea aceasta în scris, şi să-i învrednicească pe toţi părţii celei bune a fericitei Mariei, împreună cu toţi cei ce cu cugetarea de Dumnezeu şi cu ostenelele bine au plăcut lui din veac.”

Viaţa Preacuvioasei Maici Maria Egipteanca - III -

"Văzând foarte de dimineaţă pe toţi cu un gând alergând la biserică, m-am dus şi eu, şi am alergat la cei ce alergau, şi am intrat cu dânşii în pridvorul bisericii. Şi dacă a sosit ceasul Sfintei Înălţări a cinstitei Cruci a Domnului, şi eu silindu-mă să intru in biserică cu norodul, mă îndesam, dar înapoi silită şi împinsă eram; şi înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă, m-am apropiat de uşa bisericii şi eu, ticăloasa. Iar după ce am păşit pe pragul uşii, alţii toţi fără de oprire intrau, iar pe mine oarecare putere dumnezeiască mă oprea, nelăsându-mă să intru; şi iarăşi am cercat, dar înapoi m-am împins, şi numai eu singură stăm în pridvor lepădată; şi părându-mi-se că din slăbiciunea femeiască mi se întâmplă aceasta, iarăşi când intrau alţii, mă amestecam şi mă sileam să intru; ci m-am ostenit în zadar. Pentru că iarăşi, când piciorul meu cel păcătos s-a atins de prag, biserica pe toţi îi primea, neoprind pe nimenea, numai pe mine, ticăloasa, nu mă primea; ci ca o mulţime de oaste, spre aceasta rânduită, ca să-mi oprească intrarea, aşa oarecarea năpraznică putere mă oprea, şi iarăşi m-am aflat în pridvor. Astfel de trei şi de patru ori pătimind, ostenindu-mă şi nimica sporind, am slăbit, şi mai mult nu am putut să mă mai amestec cu cei ce intrau; şi întru ruşine şi deznădăjduire fiind, m-am depărtat şi stăm într-un unghi al pridvorului bisericii. Aici abia mi-am venit în simţire, ca să înţeleg care era pricina ce mă oprea a vedea lemnul cel de viaţă făcător al Crucii Domnului; pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii ceii mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei sufleteşti, arătându-mi că tina lucrurilor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci am început a plânge şi a mă tângui, în piept a mă bate şi a scoate suspinuri dintru adâncul inimii. Aşa plângând la locul la carele stam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu stând la perete, şi am zis căutând la dânsa, cu ochii şi cu mintea fără de abatere: « O, Fecioară Stăpână, ceea ce ai născut cu trup pre Dumnezeu Cuvântul! Ştiu cu adevărat, că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie, ca să privesc eu, păcătoasa, cea atât de necurată şi spurcată, spre cinstită icoana ta, ceea ce ai trupul şi sufletul curat şi nevinovat. Şi cu dreptate este ca eu urâtă şi lepădată să fiu despre fecioreasca ta cu curăţie; dar auzind că pentru aceasta Dumnezeu s-au făcut om, pe Care l-ai născut, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, ceea ce numai eu nu am de la nimenea ajutor; porunceşte să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică, şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pe care cu trupul S-au pironit Dumnezeu cel din tine născut, care şi-au dat sângele său pentru a mea mântuire.

Porunceşte, Stăpână, ca şi mie, nevrednicei, să mi se deschidă uşa spre închinarea dumnezeieştii Cruci; şi-mi fii mie chezăşuitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s-au născut din tine, că de acum nu-mi voi mai spurca trupul nici cu un fel de păcat; ci după ce voi vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului tău, mă voi lepăda cu totul de lume şi de cele din lume, şi mă voi duce oriunde mă vei povăţui tu, ca o chezăşuitoare a mântuirii mele.

Acestea zicând, şi luând oarecarea adeverire, cu credinţa aprinzându-mă, şi cu nădejdea cea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, m-am pornit din locul acela, şi ducându-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m-am amestecat printre dânşii, şi acum nimenea nu era să mă împingă în laturi şi nimic nu mă oprea să mă apropii de uşile prin carile se intra în biserică. Atuncea m-a cuprins frică şi spaimă, şi cu totul tremuram şi mă zbuciumam. Apoi ajungând la uşile acelea carile mi se închiseseră, fără de osteneală am intrat înlăuntru în biserică, şi cinstitul şi de viaţă făcătorul Lemnul Crucii m-am învrednicit a vedea; am cunoscut şi tainele lui Dumnezeu, cum că gata este să primească pre cei ce se pocăiesc, şi căzând la pământ, m-am închinat cinstitului Lemnului Crucii, l-am sărutat cu frică şi am ieşit grăbindu-mă spre chezăşuitoarea mea. Şi ajungând unde era sfânta icoană a chezăşuitoarei mele scrisă cu mâna, şi plecând genunchii, m-am închinat Pururea Fecioarei, şi aceste cuvinte am zis:

« O, pururea fericită Fecioară Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, de vreme ce atâta iubire de oameni ai arătat spre mine şi nu te-ai îngreţoşat de nevrednicele mele rugăciuni, acum vremea este, Stăpână, să plinesc aceea ce cu chezăşuirea ta m-am făgăduit; acum oriunde voieşti povăţuieşte-mă, şi-mi fii mie de aicea înainte învăţătoare spre mântuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţii ». Acestea grăindu-le am auzit un glas de departe strigând: « De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla! »

Auzind aceasta şi crezând că pentru mine a fost glasul, cu lacrămi am strigat către icoana Născătoarei de Dumnezeu: « Stăpână, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine! »

Şi aşa am ieşit din pridvorul bisericii şi am plecat cu grabnică alergare. Şi mergând eu, m’a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani, zicându-mi: Priimeşte acestea, Maică; iară eu priimindu-i, am cumpărat cu dânşii trei pâini. Şi am întrebat pe vânzătorul de pâine: Care este calea spre Iordan? Şi am ieşit şi am sfârşit ziua aceea în călătorie. Al treilea ceas din zi era când m-am învrednicit a vedea Cinstita şi Sfânta Cruce a lui Hristos, şi soarele acum spre apus plecându-se, am ajuns la Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, carea era aproape de Iordan, întru carea închinându-mă, îndată m-am pogorît în Iordan, şi spălându-mi din sfintele acelea ape mâinile şi faţa, am mers iarăşi în biserică, m-am împărtăşit cu preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos, şi după aceasta am mâncat jumătate dintr-o pâine şi am băut din apele Iordanului şi pe pământ m-am odihnit în noaptea aceea.

Şi a doua zi dimineaţa aflând ao luntre mică, am trecut de această parte de Iordan, şi iarăşi m-am rugat povăţuitoarei mele, de Dumnezeu Născătoarei, să mă călăuzească unde îi este cu bună plăcere. Deci am venit în pustiul acesta, şi de atuncea şi până astăzi m-am îndepărtat fugind, şi aicea m’am sălăşluit, aşteptând pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor[...]Socot că sunt patruzeci şi şapte de ani de când am ieşit din sfânta cetate. Iar Zosima i-a zis: Şi ce afli spre hrană, doamna mea? Iar ea a zis: Acele două pâini şi jumătate le-am adus trecând Iordanul, carile pe încet uscându-se s-au împietrit, din carile câte puţin în câţiva ani gustând, le-am sfârşit.

Şi i-a zis Zosima: “Dar cum fără primejdie ai suferit atâta vreme, nici o schimbare potrivnică turburându-te pe tine?” Răspuns-a aceea: “M-ai întrebat acum, Avva Zosima, ceva de care mă spăimântez să-ţi spun; pentru că de-mi voi aduce aminte de atâtea supărări şi nevoi, pe cari le-am suferit, şi de gândurile cele cumplite cari m’au turburat, mă tem nu cumva iarăşi de dânsele să mă cuprinz”. Iarăşi a zis către dânsa Zosima: “Să nu laşi nimic, o, Stăpâna mea, care să nu-mi spui mie[...]

Iar ea a zis către dânsul: “Crede-mă Avva Zosima, că şaptesprezece ani am petrecut în pustia aceasta, luptându-mă ca cu nişte hiare cumplite, cu ale mele nebuneşti pofte. Căci când începeam să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, de care aveam eu în Egipt, încă doream şi de băutura vinului, pentru că mult vin beam în lume fiind, iar aicea şi apă nicidecum având, cumplit mă ardeam de sete, şi cu anevoie răbdam. Mi se făcea încă dor de cântece lumeşti, cari foarte mă tulburau şi cu cari mă deprinsesem. Atuncea îndată lăcrămând şi în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele, cari am făcut, când am ieşit la pustia aceasta, şi mă făceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, chezăşuitoarei mele, şi înaintea ei plângeam, rugându-o ca să gonească dela mine acele gânduri ce aşa îmi turburau ticălosul meu suflet. Iar după ce de ajuns plângeam, şi în piept cu osârdie mă băteam, atuncea vedeam o lumină care de pretutindenea mă strălucea şi simţeam o alinare carea mă scotea din întreite valuri. Iar gândurile cari iarăşi mă împingeau spre păcat, cum ţi le voi spune, părinte? Iartă-mă! Pentru că foc se aprindea înlăuntrul inimii mele celei pătimaşe, şi de pretutindenea mă ardea, şi spre pofta amestecării mă silea. Iar când îmi venea un gând ca acesta, mă aruncam la pământ şi cu lacrămi mă udam, socotind că stau naintea chezăşuitoarei mele şi nu mă sculam dela pământ ziua şi noaptea, până ce lumina acea dulce îmi strălucea mie şi gonea gândurile cele ce mă tulburau. Aşa am săvârşit şaptesprezece ani, pătimind nenumărate nevoi. Iară de atuncea până astăzi ajutătoarea mea întru toate, de Dumnezeu Născătoarea, la toate ca de mână mă povăţuieşte”.

“Pâinile acelea sfârşindu-le în şaptesprezece ani, după aceea mă hrăneam cu verdeţurile ce se află în pustia aceasta; iar îmbrăcămintea pe care o am avut trecând Iordanul, învechindu-se s-a stricat, şi multă nevoie de ger şi de arşiţă am răbdat, cu arşiţa arzându-mă, şi cu gerul îngheţându-mă şi tremurând, cât de multe ori căzând la pământ, zăceam cu totul nemişcată, cu multe şi de multe feluri de nevoi, şi cu ispite fără de număr luptându-mă. Iar de atuncea şi până astăzi puterea lui Dumnezeu cea în multe chipuri, a păzit păcătosul meu suflet şi smeritul trup. Pentru că gândind numai din ce feluri de răutăţi m’au scăpat Domnul, hrană neîmpuţinată îmi câştigam cu nădejdea mântuirii mele; că mă hrănesc şi mă acoper cu cuvântul lui Dumnezeu, carele cuprinde toate: că nu numai cu pâinea va trăi omul. Şi câţi nu aveau acoperământ, în piatră sau îmbrăcat, pre cât timp s’au dezbrăcat de îmbrăcămintea păcatului. Auzind Zosima că şi de cuvinte din Scriptură pomeneşte, de la Moise şi del a Proroci şi din cartea Psalmilor, a zis către dânsa: Dar Psalmi şi alte Scripturi învăţat-ai, Stăpână? Iar ea auzind aceasta, a zâmbit şi a zis către dânsul: Crede-mă, omule, că n-am văzut alt om de când am trecut Iordanul, fără numai faţa ta astăzi, şi nici hiară, nici altă jivină am văzut; iar carte niciodată nu m-am învăţat. Ci cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător învaţă pe om cunoştinţa. [...] Deci acum juru-te e tine cu întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, păcătoasa”.

Acestea zicând aceea, şi cuvântul sfârşind, s-a pornit bătrânul să i se închine şi cu lacrămi a strigat: “Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari şi înfricoşate, slăvite şi minunate şi negrăite, cărora nu este număr! Binecuvântat este Dumnezeu, cel ce mi-au arătat mie câte dăruieşte celor ce se tem de El! Cu adevărat nu părăseşti pre cei ce caută pre tine, Doamne! » Iar ea apucând pre bătrânul, nu l-a lăsat să se închine ei şi a zis către dânsul: « Acestea toate cari ai auzit, Părinte, juru-te pre tine cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mântuitorul nostru, ca nimănuia să nu le spui, până ce Dumnezeu mă va lua de pe pământ ».

Iar acum du-te cu pace, şi în anul viitor iar mă vei vedea, păzindu-ne dumnezeiescul har. Însă să faci, pentru Domnul, aceasta care acum îţi voi spune ţie, rugându-mă: În postul anului viitor să nu treci Iordanul, precum v-aţi obişnuit a face în Monastire[...] Să rămâi dar, precum îţi grăiesc ţie, Avva, în Monastire; că de ai şi voi să ieşi, nu-ţi va fi cu putinţă. Iar în Sfânta şi Marea Joi, în seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, să iei din făcătorul de viaţă Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, într-un vas sfânt, vrednic de o Taină ca aceasta, şi să-mi aduci şi să mă aştepţi pre mine de ceea parte de Iordan, carea este aproape de lăcuinţa lumească, ca venind să mă împărtăşesc cu darurile cele de viaţă făcătoare; pentru că de când m’am împărtăşit cu dânsele în Biserica Mergătorului-înainte, mai nainte de a trece Iordanul, până acum sfinţenia aceea nu o am câştigat. Iar acum cu osârdie o doresc, şi mă rog ţie, ca să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci mie acele făcătoare de viaţă Dumnezeeşti Taine, în ceasul întru carele Domnul au făcut părtaşi Cinei ceii Dumnezeeşti pre Ucenicii Săi. [...]Acestea zicându-le, şi rugăciune pentru sineşi de la Stareţul cerând, s-a depărtat întru cea mai dinlăuntru pustie.

Iar Zosima s-a închinat până la pământ şi a sărutat locul unde au stătut urmele picioarelor ei, dând laudă lui Dumnezeu, şi s-a întors lăudând şi binecuvântând pre Hristos, Dumnezeul nostru. Şi trecând pustia aceea, a mers în Monastire, în ziua întru carea se obicinuise a se întoarce fraţii cei ce petreceau într-însa, şi întru acel an le-a tăcut pe toate, neîndrăznind să spuie nimănui cele ce văzuse.