Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica filocalie

« Starea duhovnicească este să te bucuri de cele potrivnice celor de care se bucură lumea. De pildă, să te bucuri că nu-ţi dau importanţă. »

« Doar Hristos nu-l decepţionează pe om. Doar Hristos nu dezminte speranţele lui. Doar El satisface dorinţele noastre neostoite şi odihneşte adânc sufletele noastre »

« Cu cât omul fuge de mângâierea omenească, cu atât se apropie de el mângâierea dumnezeiască. »

« Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă »(Mt. 6, 33). Acesta este sensul cel mai adânc al vieţii. »

Despre dor...în răspăr

Nu cred să existe realitate mai « poetizată »(citeşte : deformată !) la noi, românii, care « ne-am născut poeţi »( !) decât dorul. Şi cum avem obiceiul de a lua de-a gata anumite « adevăruri » subiective ale artei, am căzut în mreaja dorului, crezând cu naivitate şi orgoliu că nu e simţire mai fină, mai nobilă şi mai dătătoare de « specific naţional » decât dorul. E drept că ne-au ajutat şi filosofii, dar fondul rătăcirii tot de natură literară este.Deseori mi-am frământat gândul încercând să aflu, pe cont propriu, de unde provine această sursă a suferinţei omeneşti, care atacă îndeosebi firile sensibile şi interiorizate. Dar n-am descoperit nimic mai clar decât conexiunea directă între dor şi o dorinţă neîmplinită sau cu neputinţă de împlinit. Trând anii şi ieşind din sfera de influenţa a literaturii, citind câte ceva din scrierile duhovniceşti, a început să mi se facă lumină în gând. Firea curată a omului creat de Dumnezeu nu cunoştea tânjirea aceasta incontrolabilă după oameni sau lucruri, de vreme ce Adam şi Eva erau fericiţi în Grădina Raiului, aflându-se sub permanenta purtare de grijă a Părintelui lor şi întrutotul îndreptaţi cu mintea şi cu inima spre El, hrăniţi cu harul Duhului Sfânt şi adăpaţi cu iubirea dumnezeiască. Se vede că numai după amăgirea vrăjmaşului şi alungarea lor din preajma Izvorului vieţii şi al bucuriei, au cunoscut sărmanii protopărinţi ai noştri ce este dorul, că se tânguiau amarnic la poarta închisă a Raiului spre a fi reprimiţi în iubirea părintească. Dar Dumnezeu îngăduise ! Că de n-ar fi existat virtual dorul/ nostalgia după fericirea pierdută, omul nu L-ar mai fi căutat niciodată pe Cel Părăsit. Firea căzută a omului, însă, a transformat dorul într-un stimul al tuturor patimilor ce s-au insinuat în el prin amestecarea cu lumea şi cele pământeşti. Câţi dintre noi, cei de acum, suferim de dorul Împărăţiei lui Dumnezeu ? Şi câţi suferim amarnic pentru că am pierdut ceva sau pe cineva drag, un lucru sau un om de care ne-am ataşat iraţional şi atât de puternic încât nu putem răbda distanţarea de el şi nu primim nici măcar gândul renunţării la el ? Cum ne vom desprinde de cele trecătoare, oameni şi lucruri, de nu vom lupta să smulgem din noi rădăcina dorului ? Cumplită buruiană ! Nimic nu doare mai multdecât dorul, iar cine a frânt dorul de lume şi s-a predat dorului curat de Dumnezeu se îndreaptă cu grăbire spre tărâmul nepătimirii. Spună poeţii şi filosofii ce-or vrea, dar dorul nu înnobilează fiinţa umană decât dacă are ca obiect viu pe Dumnezeu.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Sâmbătă[Fapte 3, 11-16 ; In. 3, 22-23]. Două vieţi avem : trupească şi duhovnicească. Duhul nostru e oarecum îngropat în trup. Atunci când, înviind prin harul lui Dumnezeu, începe să se smulgă din amestecarea cu trupul şi se arată întru curăţia sa duhovnicească, el învie pe de-a-ntregul sau învie bucată cu bucată ; iar atunci când se smulge cu totul din această legătură, iese ca din mormânt la viaţa cea înnoită şi astfel duhul devine aşa cum este el în sine, viu şi lucrător, în vreme ce trupul e grosolan şi mort şi nelucrător, chiar dacă şi unul şi altul se află îmbinate în acelaşi om. Şi iată taina spuselor Apostolului : « Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. »(II Cor. 3, 17). Aceasta este libertatea faţă de stricăciunea ce împresoară duhul nostru nestricăcios sau de patimile ce strică firea noastră. Acest duh care intră în libertatea fiilor lui Dumnezeu e ca un fluture tânăr, îmbrăcat în culori atrăgătoare, ce iese lin în zbor din gogoaşa sa. Iată înflorirea lui de curcubeu : dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, milostivirea, credinţa, blândeţea, înfrânarea(Gal. 5, 22). Oare această frumuseţe a desăvârşirii nu este în stare să deştepte în noi râvna ?

Interviu cu Doamna Aspazia Oţel Petrescu

Florin Palas, VEGHEA: Doamnă Aspazia Oţel Petrescu, cum aţi luat ştiinţă despre comunism? Ce a însemnat comunismul pentru dumneavoastră?
Aspazia Oţel Petrescu, 14 ani de temnita grea: La noi, bucovinenii şi basarabenii, anticomunismul este mai timpuriu decât a fost în ţara-mamă.
Bunicul meu avea conăcelul lui de răzeş pe malul Prutului, chiar în faţa vadului, unde moşii şi strămoşii lui au făcut paza vadului de trecere pe Nistru. Biserica din satul nostru era o donaţie a străbunicului meu, Nicolae Oţel, care cedase jumătate din grădina lui pentru ridicarea acesteia. Era ctitoria lui.
În Paştele lui 1928, aveam eu vreo cinci ani, ajunsese revoluţia până la malurile Nistrului. În zi de Paşte huruiau tractoarele. Arau ostentativ în colectivele proaspăt înfiinţate, iar nişte revoluţionari se căzneau să arunce Crucea şi clopotele de pe Biserică în Nistru. Era un aspect de Apocalipsă. Când i-am văzut, căci se vedea foarte bine, Nistrul era destul de îngust, aveau cartuşierele încrucişate pe piept, purtau căciuli ruseşti pe cap, mie mi-au făcut impresia că sunt draci, cu coarne.
F.P.: Pentru dumneavoastră comuniştii aveau o reprezentare clară.
A.O.P.: De câte ori se vorbea de comunişti, eu vedeam scena asta: dracii, urcaţi pe Biserică, cu labele pe Cruce, gata s-o arunce jos. Dincoace, oamenii trăgeau clopotele şi cântau: „Hristos a înviat!”. Pentru un copil de cinci ani, vă puteţi da seama ce înseamnă tabloul acesta. Bunicul a punctat: „Priviţi, copii, şi să nu uitaţi că ăsta este comunismul!”.

Stricară talpa ţării

F.P.: Care a fost cel mai mare rău pe care comuniştii l-au făcut românilor?
A.O.P.: I-au desfiinţat talpa ţării. Soţul meu i-a spus unui cumnat al meu, ţăran din Oltenia: „Bădie, dar ce frumoase câmpuri aveţi!”. „Da’, dar nu-s ale noastre”. „Cum nu sunt ale voastre?”. „Nu sunt ale noastre”. Şi, după ce a făcut o scurtă pauză, a apus: „Se duse România noastră de râpă! Stricară talpa ţării”.
Au dizolvat tot ce era mai bun în concepţia ţăranului. Au măcelărit fruntea satelor şi au rămas derbedei cu funcţii. El avea dreptate. Pentru că, dacă înainte, în două-trei generaţii, după concepţia lui Rebreanu, se dilua pătura prin intelectualizare imbecilă, trebuie să recunoaştem că au fost mulţi imbecili şi printre intelectuali, veneau din talpa ţării şi regenerau. Ăsta e şi sensul Ciuleandrei.

Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii

Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii. Ca să fim cinstiţi, unitatea României politic a fost făcută de oameni politici, dar în cuget şi-n simţiri a fost făcută de preoţi şi de învăţători. Cei care au educat pe elevi au fost învăţătorii, iar preoţii i-au dat certitudinea unei credinţe drepte, adânc ancorată într-o tradiţie care era clădită pe baze morale. În comunism toate valorile au fost inversate. Pur şi simplu, a fost eradicată elita satelor.
F.P.: Şi nu numai a satelor...
A.O.P.: Nu, nici vorbă. Întâi comuniştii au lovit în Armata Română şi toată elita acesteia a fost decimată. Numai la Aiud au fost închişi 52 de generali, aşa-zişii criminali de război. Dar câţi au fost omorâţi fără să ajungă în închisoare! Sunt atâtea crime care s-au făcut fără proces şi acelea nu se mai ştiu.
Pe urmă, după ce au terminat Armata Română, au decapitat spuma politică, a urmat Academia Română, cu toată intelectualitatea, pe urmă au luat viitorul, elevii şi studenţii, şi apoi au executat talpa ţării, ţărănimea înstărită, cu tradiţiile ei.

Nu puteai rezista fără credinţă în închisoare
Continuarea interviului din VEGHEA, an II, nr 2 la
http://vlad-mihai.blogspot.com/
Preluare de pe siteul: "Jos comunismul!"

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Vineri[Fapte 3, 1-8 ; In. 2, 12-22]. Sfinţii Părinţi laudă pe unii oameni slăviţi prin viaţa lor creştinească, spunând că unii ca aceştia au înviat mai înainte de Învierea cea de obşte. În ce stă, dar, taina unei astfel de vieţi ? În aceea că ei şi-au însuşit trăsăturile proprii vieţii de după Înviere, aşa cum sunt cele arătate în cuvântul lui Dumnezeu, şi le-au făcut lucrătoare în sine. Viaţa viitoare este înfăţişată ca fiind desprinsă de tot ce este trupesc : acolo nu se vor însura, nici se vor mărita, nu se vor hrăni cu mâncare moartă şi însuşi trupul pe care îl vor primi va fi duhovnicesc. Şi astfel, cel ce trăieşte desprins de toate cele trupeşti va primi în sine sau va readuce în sine elementele vieţii de după Înviere. De vei ajunge până acolo ca în tine să moară tot ce este trupesc, vei deveni înviat mai înainte de Învierea cea de obşte. Drumul către această stare îl arată Apostolul atunci când spune : « În duh să umblaţi şi să nu împliniţi poftele trupului »(Gal. 5, 16). Şi ne încredinţează că umblând pe această cale avem bună nădejde de a ajunge ţelul dorit : « Cel ce seamănă în duh din duh va culege viaţă veşnică »(Gal. 6, 8)

Basarabia lui Dumnezeu!

Basarabia lui Dumnezeu!

Un film pentru suflet! O lacrima pentru Basarabia! O nadejde! Un dor!

"Românii nu îşi cunosc trecutul, dar nici măcar prezentul nu şi-l cunosc prea bine. Ne place să râdem de incultura occidentalilor, care confundă Bucureştiul cu Budapesta şi situează România în Tibet, dar mai bine ne-am uita în propria ogradă, unde mulţi sunt aceia care nici nu ştiu ce este Basarabia, unde se află ea pe hartă, ce istorie are şi ce o face să fie indisolubil legată de destinul Neamului Românesc. Mulţi cunosc elemente de cultură şi civilizaţie străină mai bine decât istoria propriului neam. Şi este atât vina lor, dar mai cu seamă vina noastră, a intelectualilor, care nu ducem o muncă susţinută de educare a maselor. Prea puţine filme s-au făcut pe tema Basarabiei. Se tace prea mult, atât din ignoranţă, cât şi din rea-voinţă. De aceea, am dorit să fac un prim pas, prin realizarea unui film despre istoria Basarabiei şi a întregii Românii, o prezentare sumară, dar care punctează momentele esenţiale şi oferă atât explicaţii istorice, cât şi reprezentări cartografice, pentru o deplină lămurire asupra subiectului. Este un prim pas în realizarea unui film mult mai amplu care să prezinte Basarabia din toate punctele de vedere şi în toate faţetele complexităţii ei. Scopul principal este acela de informare şi de sensibilizare, nu am urmărit altceva decât să vă arăt ce este Basarabia şi să vă fac să vă lămuriţi câteva semne de întrebare. Filmuleţul pe care îl veţi urmări este muncă de începător, de aceea vă rog să fiţi înţelegători cu neajunsurile sale. Oricine poate şi doreşte să perfecţioneze cele prezentate aici, este liber să preia iniţiativa. Totodată, vă rog să vă puneţi căştile sau să porniţi difuzoarele, fiindcă filmul are şi o coloană sonoră adecvată temei. Vizionare plăcută!"

Sursa: vladparau.googlepages.com/basadumnezeu