Părintele, care n-a avut cinstea să treacă pe la “înalta universitate de la Aiud”, deşi, cum mărturiseşte, s-a declarat funcţionar numai în acest scop, a avut, însă, teribila onoare de a fi trimis la Piteşti. Mă cutremur auzind ,ştiind şi citind « Mărturisirile din mlaştina disperării» lui Dumitru Bordeianu şi « Întoarcerea la Hristos » a lui Ioan Ianolide şi « Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu » şi altele despre diabolica « reeducare » ! Ce bine că am sărutat mâna bătrânului, deşi nu este ieromonah ! Binecuvântată suferinţă ! Sprijinită de panourile pe care sunt trecute numele tuturor « fericiţilor » prigoniţi pentru dreptate, o uşă autentică din închisoarea Aiudului, pe care guvernanţii actuali, în loc să o transforme în memento al « Holocaustului roşu », s-au gândit( !) s-o modernizeze, ştergând urmele trecutului şi ale suferinţelor prin care neamul acesta s-a sfinţit din nou. Bătrânul ne arată vizeta, « ochiul dracului » prin care erau spionaţi de gardieni deţinuţii, siliţi să doarmă numai culcaţi pe spate şi cu ochii aţintiţi la vizor. Apoi evocă o scenă de la Zarcă: Părintele Daniil, Sandu Tudor, împreună cu un alt deţinut, aruncaţi pe podeaua îngheţată, pe care se arunca special apă, după opt zile de rostire a rugăciunii inimii, sunt găsiţi în viaţă, mai calzi trupeşte şi mai înălţaţi duhovniceşte decât oricând.
luni, 4 mai 2009
Am fost la Aiud!
Evocare
Pr. Vasile pe Apologeticum.
Părintele Justin la Aiud
Am fost la Aiud!
Mulţumesc lui Dumnezeu că n-a căutat la ticăloşia şi nevrednicia mea şi mi-a îngăduit să păşesc pe acest pământ sfinţit cu sânge de martiri şi să mă apropii de iubiţii Săi mărturisitori de pe Râpa Robilor!
Indiferent ce mesaj au intenţionat să transmită cei ce au dat acest nume cimitirului de deţinuţi, în conştiinţa mea Râpa Robilor înseamnă mormântul în care au fost îngropaţi împreună cu Hristos ca să învieze cu Hristos Robii Domnului!
În mod firesc, orice relatare începe ...cu începutul şi curge cronologic spre sfârşit, dar călătoria pelerinilor din care am făcut şi eu parte în aceste binecuvântate zile de mai începe şi se sfârşeşte cu Aiudul, chiar dacă a trecut prin multe alte spaţii încărcate de semnificaţie sacră.
Este un moment unic în viaţa mea, pe care l-am trăit după slabele mele puteri, dar întărite întrutotul de Domnul. Nu cred că vă voi explica de acum de ce este atât de important Aiudul, ca întreg Gulagul românesc, de altfel, pentru mine. Ar dura prea mult. Deocamdată voi încerca să dau libertate memoriei, care a înregistrat după legi necunoscute mie experienţa aceasta.
Sâmbătă, 2 mai 2009. Cu un mictobuz de nouăsprezece locuri, călăuziţi de Părintele Florin şi de preoteasă Virginia, căutăm febril locul unde, prin dragostea Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu, s-a ridicat monumentul închinat memoriei luptătorilor anticomunişti care au suit Golgota neamului românesc , punctată de dureroase « opriri » în iad : Piteşti, Aiud, Sighet, Jilava, Baia-Sprie, Periprava, acestea fiind doar câteva nume pe care mintea mea le are în permanenţă la suprafaţă.
În chip uimitor, primele 3-4 persoane întrebate nu ştiu nimic despre monument şi mănăstire, cu atât mai puţin cum se poate ajunge la ele!. În cele din urmă, ieşim din labirintul străzilor Aiudului traşi parcă de mâna sfinţilor care ne aşteaptă în osuar să ne îmbogăţească în harul lui Dumnezeu.
In uşa bisericii de sub monumentul alcătuit din cruci – simboluri ale răstignirilor mântuitoare, un monah bătrân, aşa cum mai văzusem la Petru-Vodă, tocmai se pregăteşte să conducă un alt grup spre osuar. Îl urmăm, coborând o scară spiralată până pe la jumătatea dealului şi ajungând la baza monumentului, sub care sunt aşezate, deocamdată pe rafturi, oseminte cu aspect de sfinte moaşte date la iveală pe Râpa Robilor. Icoana Maicii Domnului, sub ocrotirea căreia stau Sfinţi în zeghe, mă copleşeşte prin frumuseţea ei. Stăpâna « casei » şi a noastra a tuturor ne primeşte cu braţele deschise, aşteptând de la noi să îmbrăţişăm cu evlavie picioarele Sfinţilor Martiri pentru Hristos, Fiul ei.
Înaintez împreună cu ceilalţi şi mă întreb fulgerător dacă se cuvine să mă ating de aceste sfinte oseminte, Mă tem şi mă sfiiesc, dar pentru că în mintea mea nu este nicio îndoială în privinţa sfinţeniei lor, mă aplec şi sărut un os, pe cel mai apropiat, în timp ce lacrimile curg firesc din ochii noştri, cei ce ştim cât au suferit, cum au fost torturaţi şi umiliţi, apoi ucişi, aceşti fraţi ai noştri, de care nu suntem vrednici. Nu pot să vă spun ce le-am spus în acele momente, fiind cu totul personal, dar treceţi pe la Aiud şi veţi şti.
Nu am multe momente la dispoziţie, sunt pelerini mulţi, au nevoie şi ei să-şi spună păsul în faţa Sfinţilor. Şi apoi, Părintele Teodor începe să ne vorbească. Sunt aşa de emoţionată de prezenţa sa ,încât nici nu aud bine ce spune, mai ales că, prin îngăduinţa sa, încerc să fac şi poze, câte pot, deşi nu am experienţă.
În mod excepţional pentru Aiud, am împrumutat o cameră şi am învăţat să fac poze cu ea. Dar încă nu le pot posta, pentru că nu le-am descărcat în calculator, nu ştiu, aşa că trebuie să am răbdare până mâine.(va urma)
