Cuviosul Paisie Aghioritul, cu durere şi cu dragoste...

„Lucrarea duhovnicească în noi înşine este lucrare nezgomotoasă în aproapele, pentru că vorbeşte exemplul, şi atunci oamenii imită binele pe care îl văd şi se îndreaptă.”

***

„…când, de pildă, ne gândim la un sfânt pe care îl avem la evlavie sau la sfântul pe care îl prăznuim, mintea va merge la cer. Şi când ne gândim la sfinţi, şi Sfinţii se gândesc la noi şi ne ajută. În felul acesta îşi face omul prietenie cu sfinţii, care este cea mai sigură prietenie.”

***

„Orice dorinţă, oricât de bună ar părea, un este mai bună ca a dori cineva pe Hristos sau pe Maica Domnului”

***

„Numai când se dăruieşte lui Hristos inima nu se iroseşte şi numai în Hristos află legătura cea bogată a dragostei dumnezeieşti în această viaţă, iar în cealaltă, cea veşnică, veselia dumnezeiască.”

***

„…atunci când lucrurile, fie şi nepăcătoase, îmi iau o bucată din inimă, îmi slăbesc dragostea mea faţă de Hristos, dorinţa este rea.”

***

„…fericirea lumească este nefericire duhovnicească.”

***

„Cineva poate cerceta multe cărţi, dar dacă nu se supraveghează pe sine, toate cele citite sunt zadarnice.”

***

„Când cineva face din problemele altora problemele sale, atunci el nu mai are nicio problemă.”

***

„…două suflete, dacă sunt într-o stare duhovnicească şi se gândesc unul la altul, între ele se face o legătură duhovnicească şi unul transmite putere dumnezeiască celuilalt.”

***

„Cei ce vor să trăiască viaţă duhovnicească, încet – încet nu vor mai putea trăi în lumea aceasta; vor căuta să afle pe cei asemenea lor, pe oamenii lui Dumnezeu, vor căuta duhovnic şi se vor depărta şi mai mult de păcat.”

***

„…căutaţi să vă înfrăţiţi mai mult. În felul acesta vom călători împreună cu toţii pe drumul ce ni l-am ales, pe cărarea anevoioasă a urcuşului pe dulcea Golgota.”

„Omul zboară duhovniceşte cu două aripi: cu voia lui Dumnezeu şi cu voia sa.”

***

Cuvintele Părinţilor Aghioriţi sunt lumini pe calea ce duce spre Împărăţia lui Dumnezeu. Întru ele nu este înşelare. Prin puterea lor se ard patimile celor ce le ascultă şi le împlinesc cu credinţă şi smerenie. Prin puterea lor se trezesc din periculoasa amorţire sau moarte duhovnicească cei ce le aud şi le urmează. Întru ele este sănătate, şi bucurie, şi nădejde de mântuire. Părinţii ne vorbesc cu durere pentru multele noastre păcate şi pentru reaua noastra îndărădnicie într-ale lumii. Părinţii ne ceartă şi ne mângâie cu dragoste nefăţarnica şi tare de Dumnezeu şi de aproapele. Să-i ascultăm şi să-i rugăm, cu puterea cuvântului lor, să ne poarte mai aproape de Domnul.

Sf, Tihon de Zadonsk: Oglinda

Vedem că în oglindă se înfăţişează cel spre care aceasta este îndreptată. Tot aşa şi sufletul creştinului: spre cine se îndreaptă cu dragoste şi de cine se alipeşte, pe acela îl şi închipuie în el. Dacă oglinda este îndreptată spre cer, în ea se vede cerul; dacă este îndreptată spre pământ, se vede pământul. Tot aşa şi sufletul creştinului: dacă se îndreaptă spre cer, se întipăreşte în el chipul ceresc; dacă se alipeşte cu dragostea sa de pământ, se întipăreşte în el chipul pământesc şi dobitocesc şi prin aceasta îşi pierde nobleţea şi frumuseţea sa cerească. De aceea Duhul Sfânt ne încredinţează prin Apostolul: „Nu iubiţi lumea , nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume.”(1 Ioan 2, 15-16).

Cu ceea ce se întipăreşte în suflet, omul se va înfăţişa şi la Judecata lui Hristos, dacă nu se pocăieşte sincer în această viaţă. Fiecare om se va da singur în vileag şi se va vedea în el însuşi la ce a cugetat în lume: la cele cereşti sau la cele pământeşti? Creştinii, chemaţi prin cuvântul lui Dumnezeu şi înnoiţi prin Sfântul Botez spre viaţa veşnică şi bunatăţile cereşti, trebuie să le caute pe acestea cu râvnă. Iar dacă se alipesc de cele pământeşti, Îl mânie pe Dumnezeu. Citim că israiliţii, ieşind din Egipt sub conducerea robului lui Dumnezeu, Moise, când s-au întors cu inimile spre Egipt, atunci s-a aprins tare mânia Domnului(Num. 11: 1-11). Tot aşa şi creştinii, izbăviţi prin Sfântul Botez din robia diavolului şi chemaţi din lume spre cer, ca spre pământul făgăduinţei, dacă se îndreaptă cu inimile spre lume, se va aprinde asupra lor dreapta mânie a lui Dumnezeu. Se va întâmpla cu ei ceea ce s-a petrecut cu cei chemaţi la dumnezeiasca Cină, dar care au refuzat să meargă şi despre care s-a spus: „Nici unul din aceia care au fost chemaţi nu va gusta din Cina mea, căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.”(Luca 14, 24)

Toţi creştinii sunt chemaţi la Cina cea de taină a vieţii veşnice. Însă, chiar dacă nu cu cuvântul, mulţi refuză cu fapta să meargă. Vor să împărăţească aici în lume, iar nu să meargă în împărăţia cea de sus. Şi astfel, nimeni din aceia nu va gusta din cina mea.

Viaţa lui Hristos ne învaţă cum trebuie să fim şi să trăim în această lume. Hristos putea să aibă totul în această lume, ca Domn al tuturor, dar nu a vrut. A trăit într-o mare sărăcie şi smerenie, a fost umilit şi batjocorit. Cine va merge după călăuza Hristos, acela va gusta din dumnezeiasca Cină şi, împreună cu El, ca mădularul împreună cu capul, va împărăţi acolo. „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti”(Ioan 12, 26). „Şi voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele. Şi Eu vă rânduiesc vouă împărăţie, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în împărăţia Mea.”(Luca 22, 28-30). „Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu e vrednic de Mine”(Matei 10, 38). „Doamne, Dumnezeul puterilor, întoarce-ne pe noi şi arată-Ţi faţa Ta şi ne vom mântui.”(Psalm 79, 20). „Întoarce, Doamne, robia noastră, cum întorci pâraiele spre miazăzi.”(Psalm 125, 4)

Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008, pag. 158-159.

Sursa icoanei: http://femeiaortodoxa.wordpress.com/sfanta-veronica/

Arhim. Sofronie: "Unde este duhul Domnului, acolo este libertatea"

« Eu n-am făcut decât în parte experienţa libertăţii spirituale. Din vremea când am devenit părinte spiritual şi duhovnic, sunt lipsit de ea, căci sunt legat prin dragoste de aceia pe care Domnul îi călăuzeşte către mine.. Nu arareori dragostea mă înrobeşte celor pe care îi slujesc, care, căutându-L pe Dumnezeu, au nevoie de mine. »

« Mare şi minunată este lumea sfintei libertăţi. În afara ei, mântuirea, ca îndumnezeire a omului, este cu neputinţă. Este vital ca omul să se hotărască el însuşi, în mod liber, pentru veşnicie. Întreaga zidire aspiră să fie eliberată de robia stricăciunii pentru a intra în libertatea copiilor lui Dumnezeu(Rom. 8, 21-23).

În zilele noastre, în toate părţile lumii se desfăşoară o luptă pentru libertate şi independenţă, dar abia se află vreun om căruia taina dumnezeieştii libertăţi a copiilor Părintelui Ceresc să-i fi fost descoperită. Cuvintele sunt neputincioase spre a descrie minunăţia acestei stări : nu se cunoaşte decât printr-un dar de sus. Şi, din nou, nu mă pot opri să-mi amintesc de Apostolul Pavel, care, fără cea mai mică îndoială, cunoştea această libertate în mod dumnezeiesc împărătească : Făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci ea a fost supusă deşertăciunii – nu de voia ei...(Romani 8, 19-20)

Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei(Galateni 5, 1). Este uşor de înţeles că patima de a domina pe fratele nostru are ca urmare imediată pierderea independenţei : mai mult, ceea ce este mai îngrozitor, Dumnezeul dragostei se îndepărtează de noi şi harul Duhului Sfânt ne părăseşte. În adâncurile sufletului, de la înrobire, se pregăteşte o cădere în vidul nefiinţei. Asemănarea cu Domnul domnilor exclude înrobirea, în care nu este viaţă veşnică, nici chiar vremelnică. Dominaţia se stabileşte în mod obişnuit prin violenţă şi masacrare. La Judecata de Apoi, cei care n-au dat dovadă de milostivire vor fi judecaţi după principiul : Cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura şi încă : Judecata este fără milă pentru cei ce n-au făcut milă(Matei 7, 2 ; Iacob 2, 13)

Unde este duhul Domnului, acolo este libertatea(II Corinteni 3, 17). Dar în forma sa absolută, libertatea nu este proprie decât lui Dumnezeu. Iar omului îi este dată binecuvântarea de a o recunoaşte, în parte, în rugăciunea unită cu o voinţă potrivit poruncilor. Dar nepreţuit al cerului, rugăciunea cere « răgaz ». Pentru a-L putea întâlni pe Hristos Cel Viu, nu este prea împovărător de a renunţa la plăcerile care îl atrag pe om şi, tuturor acestora, a le prefera convorbirea cu El. Acest privilegiu deosebit – voi spune chiar cu îndrăzneală, această fericire – mi-a fost dat, şi mai ales în pustie. Conceptul « ascetic » de « pustie » nu este geografic, ci desemnează un mod de viaţă : o îndepărtare de oameni în aşa fel încat, nimeni nevăzându-ne nici neauzindu-ne, nu vom fi supuşi nici unei puteri omeneşti şi nici noi nu vom domina pe nimeni altcineva.

Această libertate ne este indispensabilă dacă voim să ne scufundăm pe de-a întregul cu duhul nostru[...] în sfera dumnezeiască. Atunci nepătimirea dumnezeiască, mai preţioasă decât toate valorile pământului, ne poate fi comunicată. Un astfel de om nu va avea niciun gând de stăpânire asupra fratelui său ; el nu va căuta nici cinste, nici slavă, nici, din motive mai puternice, bogăţii materiale[...] Eu nu am înţeles pentru ce în pustie binecuvântarea de a trăi în libertatea copiilor lui Dumnezeu(Romani 8, 21) a pogorât asupra mea. Nu pot spune că am primit acest dar până la măsurile lui cele mai înalte, adică atunci când omul a biruit cu adevărat asupra puterii pe care păcatul şi moartea o exercită asupra lui. Dar, în anumite momente, mă aflam la limită de unde înţelegeam că libertatea deplină vine atunci când moartea este biruită. Cel care nu se teme de moarte se află pe drumul care duce la libertate. Omul este ţinut în robie dacă în el predomină o ataşare de ceea ce este pământesc[...]

Eu n-am făcut decât în parte experienţa libertăţii spirituale. Din vremea când am devenit părinte spiritual şi duhovnic, sunt lipsit de ea, căci sunt legat prin dragoste de aceia pe care Domnul îi călăuzeşte către mine.. Nu arareori dragostea mă înrobeşte celor pe care îi slujesc, care, căutându-L pe Dumnezeu, au nevoie de mine. Totuşi, într-o oarecare parte, în străfundul sufletului meu, urmele experienţei pe care am trăit-o încă subzistă. Pentru prima dată, această experienţă mi-a fost dată în Franţa, într-o formă încă neclară, când am simţit o nevoie imperioasă de a mă depărta de lume. Am mulţumit purtării de grijă a lui Dumnezeu asupra mea, văzându-mă liber să fac acest pas, căci nu se afla în lumea întreagă cineva a cărui viaţă ar fi depins de mine. În setea mea de Dumnezeu, puteam să iau asupra mea orice risc ; nu eram alipit de nimic, eram gata să fac faţă tuturor dificultăţilor. Aceasta a fost experienţa iniţială a libertăţii împărăteşti a sufletului meu. În libertatea iubirii Sale, Hristos S-a dăruit morţii şi, prin aceasta, ne-a deschis calea către cunoştinţa supremă, către nemurirea dumnezeiască. »

Arhimandritul Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaşte calea, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1977, pag. 204-207

Sursa imaginii:

http://www.crestinortodox.ro/cuvinte-duhovnicesti/68665-dragostea-pana-la-ura-de-sine

Arhim. Sofronie: "rugăciunea noastră nu este nimic altceva decât bucuria negrăită a duhului nostru înaintea Lui"

„Sfânt nu este cel care a atins o treaptă înaltă în domeniul moralei umane sau în viaţa de asceză, nici chiar în cea de rugăciune (fariseii, de asemenea, posteau şi se rugau îndelung), ci acela care poartă în sine pe Duhul Sfânt”.

„Ne este rău şi suferim, dar în acelaşi timp, suntem copleşiţi de bucurie în însăşi această suferinţă şi în dragostea noastră Îl venerăm şi Îl adorăm. În forma ei cea mai curată, rugăciunea noastră nu este nimic altceva decât bucuria negrăită a duhului nostru înaintea Lui

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm…Şi le-a zis: Când vă rugaţi ziceţi: Tatăl nostru(Luca 11, 1-2). Deci voi aşa să va rugaţi(Matei 6, 9-13)

Tatăl nostru Care eşti în ceruri

Sfinţească-Se numele Tău: Tu ai dat duhului meu să respire mireasma sfinţeniei Tale şi acum sufletul meu este însetat de a fi sfânt în Tine.

Vie Împărăţia Ta: ascultă-mi rugăciunea, viaţa Ta împărătească să mă umple pe mine , care sunt sărac şi ticalos, şi să devină viaţa mea în vecii vecilor.

Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ: pe pământul fiinţei mele create…ca să fiu inclus şi eu, muritorul, în marele curent al acestei Lumini, precum este El în Tine Însuţi de la început.

Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi: si înainte de toate şi după toate Pâinea cea adevărată care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii(Ioan 6, 32-33).

Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri: Cu deadinsul Te rog, trimite asupra mea, care sunt căzut în stricăciune, harul Sfântului Tău Duh; ca să-mi dea puterea de a ierta tuturor toate, pentru ca nicio piedică să nu rămână în mine şi să mă împiedice să primesc de la Tine iertatrea nenumăratelor mele păcate.

Şi nu ne duce pe noi în ispită: O, Tu Care cercetezi inimile, Tu cunoşti mârşăvia mea şi aplecarea mea spre păcat, Te rog, trimite îngerul Tău , cu sabie înflăcărată, ca el să-mi oprească alunecarea ce duce la cădere(Numeri 22, 22 şi urm.).

Ci ne izbăveşte de cel viclean: Părinte Sfinte, Atotţiitorule şi Bunule, slobozeşte-mă de cursa vrăjmaşului nostru, potrivnicul Tău, căci este mai presus de puterile mele să lupt singur cu el.

Într-o primă etapă, rugăciunea noastră este o rugăciune de cerere pentru noi înşine. Dar, când Duhul Sfânt creşte cunoştinţa şi lărgeşte câmpul conştiinţei noastre, rugăciunea noastră ia dimensiuni cosmice şi chemând pe Tatăl nostru, prin cuvântul nostru gândim la întreaga omenire şi cerem stăruitor harul asupra tuturor oamenilor, cu aceeaşi fierbinţeală ca pentru noi înşine.

Sfinţească-Se numele Tău: întru toate popoarele. Vie Împărăţia Ta în sufletul tuturor oamenilor, în aşa fel ca Lumina vieţii care izvorăşte din Tine să devină viaţa întregii noastre lumi. Facă-se voia Ta, singura care este sfântă şi capabilă să unească pe toţi oamenii în dragostea lor pentru Tine, pe pământul pe care îl locuim, precum domneşte ea în cer întru Sfinţi. Izbăveşte-mă de cel viclean – de ucigaşul(Ioan 8, 44), care seamănă pretutindeni neghina urii şi a morţii(Matei 13, 27-28)

Arhimandritul Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaşte calea, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1977, pag. 200-202

Surse:

http://ciprianvoicila.blogspot.com/2009/05/parintele-sofronie-saharov-catre-david.html

http://rafailnoica.wordpress.com/

Vezi si:

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/07/11/fericitul-sofronie-saharov-cuvantarea-de-ramas-bun/

Fragment din "Viaţa Arhimandritului Sofronie Saharov"

"În timp ce lumea din afară pendula între oroare şi barbarie, Părintele Sofronie a cunoscut o mare tulburare lăuntrică provocată de „amintirea morţii”. Nu un simplu memento mori ca în tradiţia ascetică, ci o cufundare ameţitoare a sufletului în vâltoarea neantului. Avea sentimentul că prin moartea sa moare în el şi cu el tot ceea ce a fost înglobat de propria conştiinţă: neamul omenesc, cosmosul şi chiar Dumnezeu. Experienţă decisivă din care avea să reţină două lucruri, paradoxale: o senzaţie profundă a efemerităţii existenţei, şi o deschidere „prin cruce” faţă de taina persoanei – capabilă să îmbrace creatul şi necreatul – şi faţă de realitatea Fiinţei infinite. „Prin cruce”, deoarece la 17 ani, într-o dimineaţă, i-a venit ideea că absolutul nu poate fi „personal”, că veşnicia cuprinsă în iubirea evanghelică nu este decât sentimentalism şi „psihism demn de dispreţ”. Abandonându-L pe Dumnezeul cel Viu încă din copilărie, îşi îndreaptă atenţia către misticismul Orientului ne-creştin. Practică o formă de meditaţie orientală şi se străduieşte să-şi golească mintea de toate „formele relative”. Confundând individul cu persoana, el servea – cum avea să o spună mai târziu – pe „Dumnezeul filozofilor care, în realitate, nu există”.

http://rafailnoica.wordpress.com/2009/01/30/viata-arhimandritului-sofronie-saharov/

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: "Cel cu înclinare către duhovnicie va înţelege şi pilda, iar celui lipsit de această înclinare, degeaba îi vorbeşti."

Sâmbătă[…]Rom. 8, 14-21; Mt.9, 9-18].Cui i s-a deşteptat, prin lucrarea fricii de Dumnezeu şi a imboldurilor conştiinţei, simţul trebuinţelor duhovniceşti, acela capătă un simţ aparte, prin care ghiceşte tâlcul spuselor privitoare la duhovnicie, chiar dacă acestea ar fi înveşmântate în straiul parabolei. Parabola nu ascunde adevărul de asemenea oameni , ci îl descoperă şi mai limpede. Cel ce nu are o astfel de întocmire sufletească, nu pricepe nimic atunci când aude o parabolă privitoare la cele duhovniceşti; şi chiar dacă i s-ar vorbi despre aceste lucruri pe şleau, el ar prinde numai cuvintele, nu şi miezul lucrurilor; acesta, venind împotriva tuturor concepţiilor sale, i s-ar părea o neghiobie de care nu ar întârzia să-şi bată joc. Tocmai aceasta este pricina pentru care Domnul vorbea poporului în pilde. Cel cu înclinare către duhovnicie va înţelege şi pilda, iar celui lipsit de această înclinare, degeaba îi vorbeşti. „Pentru că, văzând, nu văd, auzind, nu aud, nici nu înţeleg!. Căci inima acestui popor s-a învârtoşat!”(Mt. 13, 12-15). Însă pe cei în stare să întrezărească adevărul ascuns, pilda i-a zidit după cuviinţă. „Celui ce are i se va da şi-i va prisosi.”

Părintele Porfirie - "Copiii nu se zidesc prin laudele necontenite"

Copiii nu se zidesc prin laudele necontenite. Devin egoişti si iubitori de slavă deşartă. Vor dori întreaga viaţă să fie lăudaţi de toţi, neîncetat, chiar dacă li se spun şi minciuni. Din nefericire, astăzi toţi s-au învăţat să mintă, iar cei iubitori de slavă deşartă primesc minciunile, acestea sunt hrana lor: „Spune orice, fie şi minciună, fie şi ironie”, zic ei. Dumnezeu nu vrea asta. Dumnezeu vrea adevărul[…].

Când copiii sunt lăudaţi mereu, fără discernământ, sunt luaţi în stăpânire de cel potrivnic. Le răscoleşte egoismul şi, obişnuiţi de mici cu laudele părinţilor şi ale învăţătorilor, pot să înainteze în învăţătură, dar ce folos? În viaţă vor ieşi egoişti, iar nu creştini. Egoişti nu pot să fie niciodată creştini. Egoiştii vor întotdeauna să fie lăudaţi de toţi, să fie iubiţi de toţi, toţi să-i vorbească de bine, lucru pe care Dumnezeul nostru , Biserica noastră, Hristosul nostru nu îl voieşte.

Religia noastră nu vrea acest chip, acest fel de educaţie. Dimpotrivă, vrea ca de mici copiii să înveţe adevărul. Adevărul lui Hristos întăreşte faptul că, dacă îl lauzi pe un om, îl faci egoist. Omul egoist este un rătăcit, călăuzit de diavolul, de duhul cel rău. Astfel, crescând în egoism, întâia lui îndeletnicire este să-l tăgăduiască pe Dumnezeu şi să fie un egoist inadaptabil în comunitate.

Trebuie să spui adevărul, să-l afle omul. Astfel îl întăreşti în neştiinţa lui. Când spui celuilalt adevărul, atunci el se orientează, ia aminte, îi ascultă şi pe ceilalţi, se înfrânează. Astfel, si copilului îi vei spune adevărul, îl vei certa, ca să-şi dea seama că ceea ce face nu este bine. Ce spune înţeleptul Solomon? Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte, îl ceartă la vreme(Pildele lui Sol. 12, 24). Dar nu să-l baţi cu bâta, căci atunci sărim dincolo de hotare şi se întâmplă contrariul.

Prin lauda de mici, îi purtăm pe copiii noştri la egoism. Iar pe cel egoist poţi să-l înşeli, este de ajuns să-i spui că este bun, să-i umfli eul[…] Acestea nu sunt lucruri corecte. Pentru că omul creşte în egoism, încep încurcăturile înlăuntrul său, suferă, nu ştie ce să facă. Pricina frământării sufleteşti este egoismul. Chiar şi psihiatrii înşişi, dacă studiază acest caz, vor vedea că egoistul este bolnav.

Niciodată nu trebuie să-i lăudăm pe semenii noştri, ci să-i călăuzim către smerenie. Şi să nu căutăm noi să ne iubească, lăudându-i pe ceilalţi. Să învăţăm să iubim, iar nu să cerem să fim iubiţi. Să-i iubim pe toţi şi să facem jertfe cât putem de mari, fără să aşteptăm laude şi iubire de la ei. Aceştia vor face tot ceea ce Dumnezeu le va spune. Dacă şi ei sunt creştini, vom da slavă lui Dumnezeu că ne-am întâlnit şi i-am ajutat sau le-am spus un cuvânt bun.

Aşa să-i povăţuiţi şi pe copiii de la şcoală. Acesta este adevărul. Altfel devin inadaptabili. Nu ştiu unde merg şi ce fac, iar pricina suntem noi, că i-am făcut aşa. Nu i-am călăuzit spre adevăr, spre smerenie, spre iubirea lui Dumnezeu, i-am făcut egoişti, iar acum iată roada.

Există, însă, şi copii care provin din părinţi smeriţi şi cărora li se vorbeşte de când sunt mici despre Dumnezeu şi despre sfânta smerenie. Aceşti copii nu creează probleme semenilor lor. Nu se mânie când le arăţi greşeala, ci se străduiesc să se îndrepte, şi se roagă lui Dumnezeu să-i ajute să nu devină egoişti.

Eu, ce să vă spun, când am ajuns în Sfântul Munte am mers la nişte Bătrâni tare sfinţi. Aceştia niciodată nu mi-au spus „Bravo!”. Întotdeauna mă sfătuiau cum să-L iubesc pe Dumnezeu şi cum să fiu întotdeauna smerit. Să-L chem pe dumnezeu să mă întărească în sufletul meu şi să-L iubesc mult. Nici n-am ştiut de acest „Bravo!”, nici nu l-am căutat. Dimpotrivă, mă strâmtoram că Bătrânii mei nu mă certau. Ziceam: „Mânca-m-ar raiul! N-am găsit Bătrâni buni!”. Voiam să mă mustre, să mă certe, să se poarte aspru[…] Aşa este bine – smerit, sincer.

Nici părinţii mei nu mi-au spus niciodată „Bravo!”. Nici nu-l voiam. Pentru aceasta, tot ce făceam, făceam dezinteresat. Acum, că mă laudă oamenii, mă sint prost[…] Şi acum, de ce nu vreau să fiu lăudat ? Pentru că ştiu că lauda îl face pe om găunos şi alungă harul lui Dumnezeu. Iar harul lui Dumnezeu vine numai prinj sfânta smerenie. Omul smerut este omul desăvârşit. Nu sunt acestea frumoase, nu sunt adevărate?

Cui îi spui asta va zice: „Ce spui, bunule, dacă nu-l lauzi pe copil nici nu poate citi, nici, nici…” Dar aceasta se întâmplă pentru că aşa suntem noi, şi îi facem aşa şi pe copii. Adică am rătăcit de la adevăr. Egoismul l-a scos pe om din Rai, este un mare rău. Primii oameni, Adam şi Eva erau simpli şi smeriţi, pentru aceea trăiau în Rai. Aveau, precum se spune în limbaj teologic, cele dintru început, adică harismele pe care Dumnezeu le-a dat la început, când l-a zidit pe om, adică viaţa, nemurirea, conştiinţa, stăpânirea peste sine, iubirea, smerenia şi celelalte. Apoi diavolul a izbutit să-i înşele prin laudă. S-au umplut de egoism. Însă firescul omului, aşa cum l-a plăsmuit Dumnezeu, este smerenia. În vreme ce egoismul este ceva nefiresc, este boală, este împotriva firii.

Aşadar, când noi umflăm în copil acest „super-eu” cu laudele, îi aţâţăm egoismul, îi facem mare rău. Îl facem mult mai uşor influenţabil de lucrurile diavoleşti. Astfel, crescând, îl îndepărtăm de toate lucrurile de preţ ale vieţii, Nu credeţi că aceasta este pricina pentru care copiii se pierd, pentru care oamenii se răzvrătesc?”

[…] Asta a izbutit diavolul să facă. A făcut pământul labirint, ca să nu ne mai putem înţelege între noi. Ce să fie toate acestea pe care le-am păţit, şi nu ne dăm seama? Vedeţi cum ne-am înşelat? Am făcut pământul nostru şi epoca noastră o adevărată clinică de psihiatrie! Şi nu ne dăm seama de greşeală. Toţi ne mirăm: Ce-am devenit, unde mergem, de ce copiii noştri au apucat-o pe un astfel de drum, de ce au plecat de acasă, de ce au părăsit viaţa, şcoala? De ce se întamplă asta?” Diavolul a izbutit să se facă pe sine nevăzut şi să-i facă pe oameni să-l numească în alte feluri. Doctorii, psihologii spun adeseori când un om pătimeşte: „A, ai o nevroză! Ai o angoasă!” şi altele asemenea. Nu pot pricepe că diavolul răscoleşte şi tulbură în om egoismul. Şi totuşi diavolul există, este duhul răutăţii. Dacă spunem că nu există este ca şi cum am tăgădui Evanghelia, care vorbeşte despre el. Acesta este vrăjmaşul nostru, cel ce ne luptă toată viaţa, potrivnicul lui Hristos, de aceea se şi numeşte antihrist. Hristos a venit pe pământ ca să ne scape de diavolul şi să ne dăruiască mântuirea.

Drept aceea, trebuie să-i învăţăm pe copii să trăiască smerit şi simplu, să nu caute lauda şi pe „Bravo!” Să-i învăţăm că există smerenia, care este sănătatea vieţii.

Concepţia societăţii contemporane face rău copiilor. Ea are altă psihologie, altă pedagogie, care se adreseaza copiilor ateilor. Această concepţie duce la samavolnicie. Şi vedeţi roadele la copii şi la tineri. Tinerii strigă astăzi zicând: „Trebuie să ne înţelegeţi”. Însă nu trebuie să mergem noi la ei. Dimpotrivă, ne vom ruga pentru ei, vom spune ce-i bine, vom trăi binele, îl vom propovădui, dar nu ne vom adapta duhului lor. Să nu stricăm măreţia credinţei noastre. Nu se cuvine ca, încercând să-i ajutăm, să dobândim felul lor de a gândi. Trebuie să fim cine suntem, şi să propovăduim adevărul, lumina.

De la Părinţi vor învăţa copiii. Învăţătura Părinţilor le va arăta cele despre spovedanie, patimi, răutăţi, cum au biruit sfinţii răul înlăuntrul lor. Iar noi ne vom ruga ca Dumnezeu să se sălăşluiască înlăuntrul lor.

Ne vorbeşte Părintele Porfirie, Editura Cartea Românească, Editura Egumeniţa, traducere din limba greacă de ieromonahul Evloghie Munteanu(Ieroschimonahul Teofan de la M-rea Nera)

Despre Părintele Porfirie:

http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/parintele_porfirie.htm

http://www.agnos.ro/magazin/product_info.php?products_id=182

Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare

"Şcoala lui Hristos este o şcoală aspră, de unde vor cădea toţi cei care nu rezistă cu succes examenului smereniei"

Cel ce cunoaşte pe Dumnezeu contemplă măreţia Lui şi, dojenindu-se pe sine însuşi, vorbeşte asemenea fericitului Iov: Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă(Iov 42, 5-6). Iar noi, dacă dorim să contemplăm dumnezeirea, trebuie să ne dojenim pe noi înşine şi să căpătăm smerita cugetare, spre a putea nu numai să-L vedem înaintea noastră, ci să avem şi bucuria ca el să locuiască şi să odihnească întru noi, să ne desfătăm întru El.. În acest chip nebunia noastră va fi înţelepţită de înţelepciunea Lui şi neputinţa noastră va fi biruită de puterea Lui.”

Asemenea tuturor celorlalţi Părinţi, Sfântul Marcu Ascetul găseşte că cele mai mari fapte bune, fără smerenie, sunt neîndestulătoare pentru mântuire. Aşa sunt nevoinţele fireşti din afară. Însă nevoinţa creştinului trebuie să fie în primul rând lăuntrică, ascunsă. Ca să nădăjduieşti în virtuţile tale văzute, înseamnă să fii înşelat de diavol prin sentimentul mulţumirii de sine născut în inima ta. Această mulţumire de sine este pierzătoare. Vorbind despre adevărata smerenie, Hristos ne îndeamnă: Când veţi face toate acestea poruncite vouă, să ziceţi: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem!(Lc. 17, 10).

„Se întâmplă ca unii oameni – spune Sfântul Marcu – să primească har, însă diavolul, care îşi caută mereu cuib întru ei, le împleteşte curse, ca să se abată de bunăvoie, nu-i ispiteşte şi îi face să creadă că mintea lor s-a curăţit. După aceea vrăjmaşul conduce pe om în rătăcire, cum că deja este un creştin desăvârşit. Şi când un astfel de om devine fără purtare de grijă, diavolul dintr-o dată îl atacă în chip războinic, îl ispiteşte şi îl duce în iad…Diavolul este de atâtea mii de ani. Lucrul lui constă în a pierde sufletele oamenilor. El poate să lucreze din cele sădite în inimă şi uneori nu se arată deloc ca să ducă sufletul în părere de sine, cum că a atins deja desăvârşirea. Temelia creştinătăţii aceasta este: oricât de multe fapte ale dreptăţii săvârşeşti, să nu te bizui pe ele şi să nu te socoteşti un om înalt, ci să fii sărac cu duhul!”

Cel mai sigur izbândesc în viaţa duhovnicească aceia care izbândesc în smerenie. Şcoala lui Hristos este o şcoală aspră, de unde vor cădea toţi cei care nu rezistă cu succes examenului smereniei. Însă acela care ia acest examen trece într-o clasă superioară fără să mai fir nevoie să susţină examen la alte virtuţi. Întru ele, omul poate să se deprindă şi mai târziu, căci smerenia le poartă în sine ca germene. Însă acestea nu întotdeauna au smerenia ca temelie a lor, şi de aceea nu întotdeauna sunt mântuitoare.

Cel ce este cu adevărat creştin nu se cunoaşte după post, după mersul la biserică, după cuvintele evlavioase, după mulţimea cunoştinţelor duhovniceşti, după citirea cărţilor bisericeşti, cât mai ales după smerenie. Cel ce suportă învinuirile nedrepte, cel ce nu se supără de bârfele la adresa lui atunci când nu este de faţă, care la o ceartă îşi cere primul iertare, deşi nu este el vinovat, acela este creştin.

Acela care, dispreţuit fiind, nu jigneşte, care la răutate răspunde printr-o faptă bună, care împlineşte cu bucurie toate dumnezeieştile porunci şi crede că nu a realizat nimic, acela este creştin. Acela care, fiind dăruit de Dumnezeu cu multe şi înalte însuşiri, se socoteşte sincer cel mai rău dintre toţi, acela este creştin.

Un tânăr monah s-a lăudat la avva Sisoe: „Eu am întotdeauna gândul la Dumnezeu!” Stareţul i-a răspuns: „Nu e mare lucru că gândul tău este la Dumnezeu. Lucru înalt este să-ţi dai seama că eşti mai prejos de toată făptura. Această conştiinţă, împreună cu nevoia trupească, conduce la deprinderea smereniei.”

Dacă dorim să mergem într-o altă ţară, nu este de trebuinţă sa luăm cu noi bagaje şi multe cărţi. Este de ajuns să avem doar o cărticică numită „paşaport”. Dacă o avem cu noi, ni se na da voie să trecem graniţa. Dacă nu o avem, orice bagaj al nostru, oricât de valoros ar fi, nu ne va ajuta. Se înţelege, dacă este valoros acest bagaj, nu ne va fi deloc inutil când trecem graniţa într-un alt stat, căci prin el noi ne vom asigura acolo traiul nostru. Însă nu acest bagaj ne va deschide porţile altui stat, ci doar paşaportul. În viaţa duhovnicească, paşaportul este smerenia. Bagajul sunt virtuţile. Oricât de trebuitoare ar fi ele, fără smerenie nu sunt în stare să ne deschidă porţile împărăţiei lui Dumnezeu. Doar smerenia dă acces la această minunată Împărăţie a harului!

Să luăm o altă pildă . Ajungi într-un anume loc noaptea şi duci cu tine valize grele, pline cu lucruri de valoare. Doreşti să urci până la ultimul etaj al unei clădiri foarte înalte. Ascensorul poare să te ducă destul de uşor şi de rapid sus, pentru o mică monedă. Însă constaţi că tu nu ai acea monedă. În buzunarul tău sunt alţi bani, de hârtie, însă aceştia nu-ţi folosesc, pentru că, fiind noapte, nu ai unde să-i schimbi. Şi iată, cu toţi banii tăi, tu rămâi jos şi nu poţi să urci la etajul cel mai de sus!

Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Poţi să ai mulţime de bogăţii duhovniceşti, mulţime de virtuţi, dacă nu ai însă bănuţul smereniei, nu vei putea să urci la cer, ci vei rămâne jos!

Minunat lucru este smerita cugetare! Pe cât de măruntă la chip, aceasta are puterea făcătoare de minuni de a mântui şi de a ridica spre înalt. „Când păcatul este acoperit de smerita cugetare, în cele din urmă - după cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur – aceasta se arată mai puternică decât dreptatea, unită cu mândria. Însă dacă smerenia se uneşte cu dreptatea, până unde nu va ajunge aceasta şi care cer nu-l va trece?! Fără îndoială, ea va sta cu mare îndrăzneală chiar în jurul tronului lui Dumnezeu, în mijlocul îngerilor…Nicio altă virtute a noastră nu poate să dăinuie fără smerenie. Curăţia, fecioria, dispreţuirea banilor…totul este necurat, ticălos şi mârşav, dacă întru virtute nu există smerită cugetare. Dumnezeu pentru aceasta ne-a creat din două firi, pentru ca atunci când tu te înalţi cu mândrie, micimea trupului să te smerească, iar când găseşti ceva de jos şi nevrednic de cinstea dată ţie de Dumnezeu, nobleţea sufletului să te ridice până la comparaţia cu puterile cereşti”.

Creat pentru cer, omul păcătos îl va atinge doar dacă pe pământ se consideră pe sine mai jos decât orice făptură. Dacă se înalţă deasupra oamenilor celor asemenea lui, el va cădea în iad. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, nimic nu este atât de scump la Dumnezeu ca aceea de a te socoti ultimul din cei mai de pe urmă păcătoşi şi de a nu te lăuda cu nici un dar. Săracul Lazăr, din binecunoscuta pildă a lui Hristos(Lc. 16, 19-31), nu avea oarecare fapte deosebite, însă a fost întru răbdarea lui smerit şi întru smerenia lui răbdător. Cu aceasta, el s-a mântuit. Prin urmare, dreaptă este judecata Sfinţilor Părinţi, că smerenia înseamnă scurtarea căii spre mântuire.

Odată, la vestitul avva Macarie Egipteanul, a venit un înger trimis de Dumnezeu şi i-a spus: „Macarie, nu te teme de atacurile nevăzuţilor vrăjmaşi, căci Bunul nostru Dumnezeu nu se va întoarce de la tine şi nu va înceta să te întărească! Fii cu bărbăţie şi întăreşte-te! Cu vitejie, înfrânge începătoriile şi puterile potrivnice – demonii! Dar să nu te înalţi întru nevoinţele tale, ca să nu te părăsească ajutorul cel dumnezeiesc şi să nu cazi cu amară cădere!”Sfântul Macarie a răspuns întru mulţime de lacrimi: „Cu ce să mă înalţ, când sufletul meu, asemenea unei desfrânate, se hrăneşte cu răul miros al necuratelor gânduri insuflate de demoni?”

În acest caz, foarte ziditor este faptul că, chiar şi acest minunat sfânt a avut, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, gânduri de desfrânare, pe care el, se înţelege, le-a respins. Ele i-au fost îngăduite spre a avea motiv de smerenie. Căci altfel, cu toate nevoinţele şi izbânzile lui duhovniceşti, dacă s-ar fi mândrit, el ar fi căzut, oricât de sus s-ar fi ridicat!