Ecou

Doamne, mi s-a îndestulat inima cu lacrimi,

Doamne, s-a făcut dorul râu înde mine.

Doamne, cale mai e până la Tine ?

*

Inimă, de ce te-ai înveşmântat în tristeţe ?

Inimă, câte surâsuri ai îngropat în cenuşă ?

Inimă, când te vei stinge, tăcută, supusă ?

*

Îngere, aripa ta peste mine coboară !

Îngere, se face atâta de seară,

Rămâi cu mine până la apus.

De ce te-ai dus ?

 

Imagine:

http://www.1235.ro/index.php?module=news&section=psi-force&page=300

 

Sf. Teofan: Propovăduieşte, fiindcă la asta ai fost chemat !

 

Luni[Filip. 1, 1-7 ; Lc. 4, 37-44]. « Trebuie să binevestesc Împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, fiindcă spre aceasta am fost trimis ». Preoţimea noastră ar trebui să-şi ia acest « fiindcă spre aceasta am fost trimis » ca lege de necălcat. Şi Apostolul le-a poruncit, scriind Sfântului Timotei: “Stăruie cu vreme şi fără vreme, mustră, ceartă, îndeamnă”(II Tim. 4, 2). Adevărul a fost adus pe pământ de către  Domnul şi de către Duhul Sfânt, Care i-a umplut pe  Apostoli în ziua Cincizecimii, şi El umblă pe pământ. Propovăduitorii Săi sunt gurile preoţilor lui Dumnezeu. Acela dintre noi care le îngrădeşte gurile îngrădeşte drumul adevărului, care vrea să intre în inimile credincioşilor. De aceea şi sufletele credincioşilor se chinuiesc, neprimind adevărul, iar preoţii înşişi trebuie să simtă zbaterea adevărului care, neputând să iasă la lumină, îi îngreunează. Uşurează-te, dar, preote al lui Dumnezeu, de această greutate, revarsă din tine curgerile cuvintelor dumnezeieşti, spre bucuria ta şi spre învierea duhovnicească a sufletelor încredinţate ţie. Iar dacă vei vedea că în tine însuţi nu ai adevărul, ia-l : el se găseşte în Sfintele Scripturi ; şi, umplându-te de el, dă-l fiilor tăi duhovniceşti, dar să nu taci nicidecum ! Propovăduieşte, fiindcă la asta ai fost chemat !

Puterea pocăinţei

Un lucru  minunat se vede în Sfânta Scriptură, la a patra carte a Împăraţilor, în 15 capete zicând cum să se fie întâmplat după moartea prorocului Elisei, de au fost murit un jidov în cetatea Samariei şi, după obiceiul ce avea acolo, au ridicat unii trupul mortului  şi-l ducea afară din cetate, să-l îngroape. Şi mergând pre cale, la locul cel rânduit, făr’ de veste au eşit dintr-un crâng, ce era acolea aproape,  nişte tâlhari moaviteni, ca să-i omoară. Şi văzând îngropătorii o nevoe ca aceia, neaşteptată, de frică să făcură mai morţi decât mortul ce ţinea. Şi pentru ca să-ş mântuiască viaţa lor, au aruncat pre mortul într-o groapă ce s-au aflat acolo şi îndată au fugit, întru care groapă era îngropat prorocul Elisei. Şi, îndată ce s-au atins trupul mortului de oasele prorocului, au înviiat şi au venit iară la viaţă.

Frumoasă închipuire a pocăinţii înţelegem a fi acest lucru preaslăvit ce s-a întâmplat. Că după ce omul face păcatul rămâne ca mort. Mort, pentru căci piiarde darul cel dumnezeiesc ; mort, pentru că se desparte de Dumnezeu,  carele iaste viiaţa cea adevărată şi ca pre un mort patimile lui , pohtele lui cele rele şi îndulcirile trupului său îl  duc să-l îngroape. Unde ? Afară din cetate, afară din pământul cel fericit al raiului, în groapa vecinicii munci. Dară ce să întâmplă ? Îndurătoriul Dumnezeu, carele prin rostul prorocului zice : « Nu voiesc moartea păcătosului, precum a să întoarce şi a fi viu », trimite împotriva lui, făr’ de veste, o năvală de tâlhari înfricoşaţ. Dară cine sunt tâlharii aceştea ? Frica morţii, cutremurul muncii de veci, zioa cea înfricoşată a judecăţii, dreapta răsplătire a lui Dumnezeu.

« Durerile iadului m-au încungiurat ; întâmpinatu-m-au lanţurile morţii ». Să uită păcătosul la nevoe, vede aiavea pierzarea lui, ttremură, să îngrozeşte şi de frică fug îngropătorii : pohtele cele rele, patimile cele neînfrânate, odihnele, desfătările trupeşti. Şi unde îl aruncă ? În groapa lui Eliseu.

Groapa iaste pocăinţa, pentru căci precum groapa strică, răsipeşte şi piiarde trupurile cele împuţite ce să pun într-însa, aşa şi pocăinţa şterge, strică şi topeşte împuţiciunea păcatelor ce înfăşură sufletul.

Aici, dară, în această groapă a pocăinţii căzând păcătosul, află pre Elisei cel de taină, carele iaste Domnul nostru Iisus Hristos. Că Elisei se tâlcuieşte Dumnezeu mântuitoriu ; şi cu puterea acestuia şi cu darul acestuia i să iartă păcatele, să îndreptează şi să întoarce iară la viaţă. « Şi trăi mortul – zice Sfânta Scriptură – şi să sculă pre picioarele lui.

De pe aceasta dară să priceapă fieştecarele câtă iaste puteria pocăinţii, de vreme ce înviază sufletul cel mort al păcătosului, îi dă iară podoaba dumnezeescului dar ce au perdut, îi deschide uşile cerului carele i le-au închis păcatul, îl face soţiie fericiţilor îngeri,  îl face moştean, locaş lui Dumnezeu şi părtaş slavei lui cei dumnezeeşti. »

Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, pp. 166-167

"...şi, de nu-i putem ucide pre alţii, ne ucidem şi ne omorâm înşine pre noi cu faptele cele rele"

“Zece porunci sunt scrise în lege şi nici una nu ţinem.

Porunca cea dintâiu zice să nu avem alt dumnezeu înaintea lui, iară noi avem pe mamonul nedreptăţii.

A dooa poruncă zice să nu luom numele Domnului în deşert, iară noi îl purtăm prin gurile noastre ca nimica.

A treia poruncă zice să sfinţim sâmbăta, adecă să cinstim şi să ţinem praznicile, iară noi tocmai atuncea facem lucrurile cele mai multe şi lucrurile cele mai necuvioase.

A patra poruncă  zice să-i cinstim pre părinţii noştri, iară noi îi ocărâm şi-i şi batem.

A cincia poruncă zice să nu ucidem, iară noi, de nu putem ucide cu băţul, sau cu sabia, ucidem cu limba şi, de nu-i putem ucide pre alţii, ne ucidem şi ne omorâm înşine pre noi cu faptele cele rele.

A şasea poruncă zice să nu preacurvim, iară noi facem altele mai rele şi mai spurcate, carele nu le poci grăi.

A şaptea poruncă zice să nu furăm, iară noi luom de faţă, cu sila.

A opta poruncă zice să nu mărturisim strâmb, iară noi jurăm cu mâinile pre Sf. Evanghelie, ca să  nu piiardem cinstea, şi piiardem pre Dumnezeu.

A nooa poruncă zice să nu pohtim muiarea vecinului nostru, iară noi mijlocim ca să ştie şi el de acest lucru, iară să nu zică nimic, că apoi nu e bine de el.

A zecea poruncă zice să nu pohtim verice lucru străin, iară noi luom tot, ca să nu aibă cu ce să hrăni.

Şi iată, dară, că niniuna din cele zece porunci nu ţinem, nici facem, iară de va socoti cineva din noi cum că vorbele acestea nu sunt adevărate, îl las în seama cugetului său şi de nu-l va bate cugetul în sine, atunce poate că acel om va fi au prea sfânt şi drept înaintea lui Dumnezeu, au iaste nesimţitoriu.

Ce, Tu, Doamne, cela ce pentru bunătatea Ta cea de margine şi multa milostivire ai voit de ai luat trupul firii noastre cei slabe şi ai împlinit toate legile, îndură-te şi de noi şi ne luminează şi noao inimile şi minţile,  ca să ne arătăm împlinitori legii şi poruncilor Tale şi ne miluiaşte ca un milostiv, după mulţimea îndurărilor Tale, ca de pururea să mărim numele Tău cel preaslăvit. Amin. »

Sf. Antim Ivireanul, Didahii, pp. 36-37.

Sursa icoanei : http://antimivireanul.webs.com/

Trecerea la Domnul a slăvitului Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul (prăznuit la 26 septembrie)

Sfântul, Slăvitul şi întrutotlăudatul Apostol şi Evanghelist, iubitul prieten al lui Hristos, Ioan Teologul a fost fiul lui Zebedeu şi al Salomeei, fiica Sf. Iosif Logodnicul. El a fost chemat de Domnul nostru Iisus Hristos să Îi fie apostol în acelaşi timp cu fratele său mai mare, Iacob. Acestea s-au întâmplat lângă Lacul Ghenizaret(Marea Galileei). Lăsându-şi tatăl, amândoi fiii L-au urmat pe Domnul. Apostolul Ioan era în mod deosebit iubit de Mântuitorul pentru dragostea lui jertfelnică şi pentru fecioria sa. După ce a fost chemat, Ap. Ioan nu s-a mai despărţit de Domnul, fiind unul dintre cei trei apostoli foarte apropiaţi de El. Sf. Ioan Teologul a fost prezent când Domnul a înviat-o pe fiica lui Iair, a fost martor la Schimbarea Lui la Faţă de pe Tabor. În timpul Cinei celei de Taină, el şedea lângă Domnul şi şi-a pus capul pe pieptul Său. Tot el L-a întrebat cine Îl va vinde. Sf. Ap. Ioan L-a urmat pe Domnul când a fost luat legat din Grădina Ghetsemani şi dus în faţa Marilor Preoţi inchizitori, Anna şi Caiafa. Era acolo, în curtea Marelui Preot în timpul interogatoriului la care l-au supus pe Învăţătorul său şi cu hotărâre L-a urmat pe drumul Golgotei, suferind din adâncul inimii.

La piciorul Crucii, a stat împreună cu Maica Domnului şi a ascultat cuvintele Răstignitului adresate ei de pe Cruce: “Femeie, iată fiul tău!”. Apoi Domnul i-a spus şi lui: “Iata Mama ta!”(Ioan 19, 26-27). Din clipa aceea, Apostolul Ioan, ca un fiu iubitor, a luat-o în grija sa pe Preasfânta Fecioară Maria şi i-a slujit până la slăvita ei Adormire.

După Adormirea Maicii Domnului, Ap. Ioan a plecat spre Efes şi alte cetăţi din Asia Mică să propovăduiască Evanghelia, luându-l cu sine pe ucenicul său Prohor. S-au îmbarcat pe o corabie care a naufragiat în timpul unei cumplite furtuni. Toţi călătorii au ajuns la ţărm, doar Ap. Ioan a rămas în adâncul mării. Prohor plângea cu amar, lipsit de părintele său duhovnicesc. Dar a trebuit să plece spre Efes singur.

În a 14-a zi de călătorie s-a oprit la ţărmul mării şi a văzut ca valurile aduceau un om spre mal. Înaintând spre el, l-a recunoscut pe Ap. Ioan, pe care Domnul îl ţinuse în viaţă timp de 14 zile pe mare. Învăţător şi discipol au plecat împreună spre Efes, unde Ap. Ioan a propovăduit neobosit păgânilor pe Hristos. Propovăduirea sa a fost însoţită cu multe şi mari minuni., încât numărul credincioşilor sporea zi de zi.

În vremurile acelea a început o persecuţie  cruntă a creştinilor, sub împăratul Nero(56-68). Aşa se face că l-au dus pe Ap. Ioan pentru judecată la Roma. Sf. Ioan a fost condamnat la moarte pentru mărturisirea credinţei în Domnul Iisus Hristos, dar Domnul l-a salvat pe alesul Său. Apostolul a băut o cupă plină cu otravă şi a rămas în viaţă. Apoi a ieşit viu dintr-un vas cu ulei încins în care fusese aruncat din porunca torţionarului său.

După aceasta, ei l-au trimis pe Ap. Ioan în exil pe Insula Patmos, unde a petrecut mulţi ani. În drum spre locul exilului său, Sf. Ioan a facut multe minuni. Pe Insula Patmos, învăţăturile şi minunile sale i-au atras pe mulţi locuitori, iar el i-a luminat cu lumina Sfintei Evanghelii. A alungat mulţi demoni din templele păgâne şi a vindecat mulţime de bolnavi.

Vrăjitori cu mari puteri demonice arătau multă ostilitate propovăduirii sfântului apostol. L-a speriat mai ales pe mai-marele vrăjitorilor, Kinops, care s-a lăudat că ei îl vor ucide pe apostol. Dar Sf. Ioan, cu puterea lui Dumnezeu care lucra în el, a distrus toată lucrarea demonică a lui Kinops, iar vrăjitorul a pierit în adâncul mării.

 Sf. Ap. Ioan s-a retras cu ucenicul său Prohor pe o înălţime pustie, unde a postit trei zile. Când se ruga Sf. Ioan, pământul se cutremura şi tuna. Prohor a căzut la pământ înfricoşat. Ap. Ioan l-a ridicat şi i-a poruncit să scrie ceea ce îi va spune. « Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul, a spus Domnul, Cel Care este şi Care a fost şi Care va fi, Atotputernicul »(Apoc. 1, 8), a zis Duhul Sfânt prin gura Sf. Ap. Ioan. Astfel, pe la anul 67, a fost alcătuită Cartea Apocalipsei, cunoscută şi ca Apocalipsa Sf. Ioan Teologul. În această care sunt profeţii despre tribulaţiile Bisericii la sfârşitul lumii.

 După îndelungatul său exil, Apostolul Ioan a fost pus în libertate şi s-a întors la Efes, unde şi-a continuat activitatea, învăţându-i pe credincioşi să se păzească de falşii învăţători şi de învăţăturile lor eretice. În anul 95, Ap. Ioan a scris Evanghelia sa la Efes. El îi cheamă pe toţi creştinii să Îl iubească pe Domnul şi unii pe alţii, prin aceasta împlinind poruncile lui Hristos. Biserica l-a numit pe Sf. Ioan “Apostolul iubirii”, de vreme ce mereu învaţă că fără de iubire omul nu se poate apropia de Dumnezeu. În cele trei Epistole ale sale, Sf. Ioan vorbeşte despre semnificaţia iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.

Fiind de acum bătrân, el a aflat despre un tânăr care se îndepărtase de la calea adevărului şi îi urmase şefului unei bande de tâlhari, aşa că Şf. Ioan a pornit prin pustietate să-l caute. Văzându-l pe sfinţitul Bătrân, vinovatul a încercat să se ascundă, dar Ap. Ioan fugea după el şi-l implora să se oprească. I-a promis că va lua păcatele sale asupra lui, numai să se pocăiască şi să nu-şi distrugă sufletul. Cutremurat de adânca dragoste a sfântului Bătrân, tânărul s-a pocăit cu adevărat şi s-a schimbat cu totul.

Sf. Ioan, trecut de 100 de ani, a supravieţuit cu mult celorlalţi însoţitori ai Domnului, rămânând multă vreme singurul dintre cei care au fost martori ai vieţii pământeşti a Mântuitorului.

Când a sosit vremea plecării Sf. Ap. Ioan, el a ieşit din cetatea Efesului cu familiile discipolilor săi. I-a rugat să-i pregătească o groapă în formă de cruce, în care s-a întins, spunându-le ucenicilor să-l acopere cu pământ. Ucenicii cu lacrimi şi-au sărutat învăţătorul, dar nevrând să fie neascultători, i-au împlinit dorinţa. Au acoperit faţa sfântului cu o pânză şi au umplut groapa. Aflând acestea, şi alţi discipoli ai săi au venit la mormânt. Când l-au deschis, l-au aflat gol

În fiecare an, pe 8 mai, din mormântul Sf. Ap. Ioan iese un praf fin pe care credincioşii îl adună şi sunt prin el vindecaţi de bolile lor. De aceea, Biserica îl prăznuieşte pe Sf. Ioan Teologul şi pe 8 mai.

Sursa : http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2009/09/translation-of-st-john-theologian.html

Cel care se leapădă de lume trebuie să vieţuiască în înstrăinare. Ce este înstrăinarea, care e folosul pe care îl aduce și care sunt locurile prielnice pentru nevoinţă

3. A Sfântului Diadoh [al Foticeei]

Sufletul nu poate dori să se despartă de trup atâta timp cât nu ajunge să fie întru totul nepăsător la toate câte-l înconjoară în lumea aceasta. Toate simţurile trupului sunt potrivnice credinţei; căci ele sunt legate de cele [vremelnice] de aici, în vreme ce credinţa făgăduiește numai bogăţia bunătăţilor ce vor să fie. Se cuvine așadar ca cel care se înstrăinează și se nevoiește să nu cugete vreodată la pomi umbroși cu ramuri bogate, la izvoare frumos curgătoare, ori la grădini îmbelșugate, nici la case arătoase, ori la petrecerea împreună cu rudeniile sale. și nici să-și aducă aminte dacă i s-au întâmplat de cinstiri din vreme de praznic, ci să se folosească cu mulţumire de ceea ce îi este de neapărată trebuinţă și să socotească viaţa asemenea unui drum străin, pustiu de orice pornire trupească. Numai dacă ne strâmtorăm astfel cugetul, putem să-l întoarcem în întregime pe urma vieţii veșnice. Pentru că văzul, gustul și celelalte simţuri, atunci când ne folosim de ele peste măsură, risipesc aducerea aminte a inimii. și cea dintâi care ne mărturisește aceasta este Eva. Fiindcă până când nu a privit la pomul oprit, își amintea cu grijă de porunca dumnezeiască. De aceea, încă se acoperea precum cu niște aripi cu dragostea dumnezeiască, necunoscându-și astfel goliciunea. Când, însă, a privit lemnul cu plăcere și s-a atins de el cu multă poftă, iar apoi a gustat din rodul său cu desfătare nestăpânită, îndată a fost ademenită spre împreunarea trupească, din pricină că era dezgolită; și alipindu-și de patimă toată dorinţa, a lăsat-o în voia desfătării de cele ale lumii acesteia, făcându-l și pe Adam părtaș greșelii ei, prin păruta dulceaţă a rodului. De atunci mintea omului cu anevoie își mai poate aduce aminte de Dumnezeu sau de poruncile Lui.

Noi, însă, privind pururea în adâncul inimii noastre, cu pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, să petrecem viaţa aceasta înșelătoare asemenea unor oameni lipsiţi de vedere; căci e propriu cu adevărat înţelepciunii duhovnicești să păzim pururi pofta privirilor neînaripată. Aceasta ne învaţă și Iov cel preaîncercat, spunând: ..dacă oare și inima mea a urmat ochiul meu. Iar lucrul aceasta este temelie și semn al unei înfrânări preaînalte.

4. A Sfântului Isaac Sirul

1. Lumea se aseamănă unei desfrânate care, cu pofta frumuseţii ei, îi atrage pe cei ce o văd să o dorească. Cel care-i prins și încâlcit cu dorul de lume, fie și în parte, nu poate să scape din mâinile ei, până ce nu-l despoaie de viaţă. Iar când îl golește de toate, îl dă afară din casă în ziua morţii; și atunci o cunoaște omul că a fost înșelătoare și amăgitoare.
De vrea cineva să iasă din lumea aceasta și să îi vadă cursele, să se depărteze de ea și atunci va avea puterea să îi vadă urâţenia.

2. În ce chip taie omul obișnuinţa de mai înainte și se deprinde să trăiască în lipsă și nevoinţă?
Trupul nu poate să trăiască fără cele care-i sunt de neapărată trebuinţă. Însă mintea îl împiedică de la răsfăţ și moleșeală, atât cât este cu putinţă, când e departe de cele care pricinuiesc moleșeala. Fiindcă atunci când vede pricinile răsfăţului și ale moleșelii, se trezește în el poftă înfocată și fie se întoarce iarăși la ele, fie are de luptat în războaie crâncene. Pentru aceasta și Mântuitorul nostru i-a poruncit celui care vrea să-i urmeze să se dezgolească mai întâi, să arunce de la el pricinile moleșelii și astfel să-l urmeze. De altminteri El Însuși, atunci când a început să se lupte cu diavolul, l-a războit în pustiu preauscat.
Și Pavel ne îndeamnă să ieșim din cetate, ridicând Crucea lui Hristos, atunci când spune: Să ieșim împreună cu Hristos, și să luăm ocara Lui. Căci El a pătimit în afara cetăţii. Fiindcă atunci când omul se desprinde de lume și de cele ale ei, uită grabnic de obiceiul lui de mai înainte și nu se ostenește multă vreme întru amintirea lor. În lupta aceasta ajută foarte mult ca în chilia monahului să domnească nevoia și lipsa, pentru ca ea să fie golită și deșertată de orice ar mișca într-însul pofta odihnei.
Atunci când pricinile moleșelii sunt departe de om, acesta e lipsit de primejdia războiului îndoit: lăuntric (prin gânduri) și din afară (prin simţuri). Ast­fel, omul care-i departe de cele ce duc la desfătare biruiește fără osteneală, spre deosebire de cel care are aproape ceea ce-i stârnește pofta. Omul e luptat în toate mădularele trupului. De aceea e dator să se păzească și să împuţineze răz­boiul împotriva lui.

Din Everghetinos. Sursa:

http://vatopaidi.wordpress.com/2009/09/25/everghetinos-%E2%80%93-tema-13-3-%CF%81%CE%BF%CF%85%CE%BC%CE%B1%CE%BD%CE%B9%CE%BA%CE%AC-romanian/

Sfânta Eufrosina, prinţesă de Suzdal(25 septembrie)

Sfânta Eufrosina, prinţesă de Suzdal, s-a născut în anul 1212. La Sf. Botez i s-a dat numele de Theodulia şi era fiica mai mare a Sf. Martir Mihail, Marele-Prinţ al Cernigovului(20 septembrie). Prinţul Mihail şi soţia lui Theofania nu aveau copii şi  deseori vizitau Lavra Peşterilor de la Kiev, unde se rugau Domnului să le dea copii. Prinţesa Eufrosina a fost primul lor copil, trimis de Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile lor. De trei ori li s-a arătat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi le-a spus că rugăciunile  le-au fost auzite şi Domnul le va dărui o fiică.

Theodulia a fost crescută într-o credinţă şi o evlavie adâncă. Educatul boier Theodor(20 septembrie) a avut o puternică influenţă în creşterea ei.
Neasemuita frumuseţe şi educaţia prinţesei i-a atras pe mulţi.

Prinţesa a fost logodită cu Prinţul Teodor(5 iunie), un frate al Sf. Alexandru Nevski, dar el a murit chiar în ziua nunţii. Prinţesa Theodulia s-a retras la mănăstirea de maici din Suzdal, cu hramul Brâul Maicii Domnului( !), unde a fost tunsă în monahism cu numele de Eufrosina, în cinstea Sfintei Eufrosina din Alexandria. Încă tânără, monahia Eufrosina îşi împlinea nevoinţele monahale cu un zel uimitor şi le-a întrecut cu mult pe celelalte vieţuitoare ale mănăstirii în tăria voinţei, vederea duhovnicească şi asceză. Domnul însuşi i se arăta nevoitoarei monahii, poruncindu-i să aibă trezvie  şi râvnă. Sf. Eufrosina, până la sfârşitul vieţii ei, a ţinut poruncile Mântuitorului şi a biruit în nenumărate ispite.

Extraordinara viaţă ascetică a Sf. Eufrosina a devenit cunoscută în Suzdal şi în împrejurimi. Mulţime de oameni vizita mănăstirea ca să asculte învăţăturile ei despre dragoste, rugăciune, ascultare şi smerenie.

Deseori, după asemenea sfaturi, mulţi luau schima monahală şi începeau să-I slujească Domnului cu mai multă râvnă . Însăşi stareţa mănăstirii a recurs la sfaturile Sf. Eufrosina. La îndemnul ei, obştea mănăstirii s-a împărţit în două: fecioarele şi văduvele. Împărţirea a ajutat sporirea duhovnicească şi întărirea surorilor mănăstirii în curăţie. După moartea stareţei, Sf. Eufrosina a devenit egumena mănăstirii.

Domnul i-a descoperit sfintei stareţe martiriul tatălui ei şi, de asemenea, invazia tătarilor mongoli în Rusia. În anul 1238, mari hoarde de tătari mongoli au năvălit într-adevăr în pământurile ruseşti. Distrugând totul în cale, au ajuns la Suzdal, iar oraşul a fost complet devastat şi ars de ei. Doar mănăstirea Sf. Eufrosina a fost cruţată, prin rugăciunile ei.

Sf. Eufrosina a adormit întru Domnul la 25 septembrie 1250. La mormântul ei, credincioşii au fost vindecaţi de multe boli. Pe 18 septembrie 1698, cu binecuvântarea Partiarhului Adrian,  Mitropolitul Ilarion de Suzdal a canonizat-o pe monahia Eufrosina.

Sursa : http://molonlabe70.blogspot.com/2009/09/venerable-euphrosyne-of-suzdal.html