Din Studiul introductiv la volumul „Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi”, alcătuit de Protos. Teodosie Paraschiv la 14 octombrie 2006 :
„Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi” este rezultatul unei corespondenţe între o tânără creştină din partea superioară a clasei de mijloc şi Sf. Teofan Zăvorâtul. În această colecţie de scrisori îl vedem pe Sf. Teofan străduindu-se să se asigure că tânăra creştină, căreia i se adresează, nu numai că este familiarizată cu principiile vieţii duhovniceşti, ci pricepe cu acurateţe „tonul” acestei vieţi.
Această acordare a sufletului este necesară pentru ca sufletul să fie în armonie cu vocea Providenţei divine ce răsună în inima omului[…]Sf. Teofan ne prezintă viaţa duhovnicească ca pe o lucrare ce are ca obiectiv acordarea sufletului uman cu harul dumnezeiesc. Din această perspectivă, lucrarea faptelor bune, a poruncilor în general, nu mai este privită… cantitativ, ci ca pe un mijloc de dobândire a ceva mult mai înalt, şi anume harul dumnezeiesc.
Pentru omul modern, raţionalist, pare greu de înţeles cuvântul Mântuitorului, Care spune că cine calcă o poruncă oricât de mică se face vinovat de călcarea tuturor celorlalte. Dar dacă comparăm poruncile cu tonurile muzicale dintr-o partitură muzicală , ne este mai uşor să înţelegem că şi schimbarea unui singur ton strică armonia întregii partituri.”
***
Cum încearcă vrăjmaşul să abată omul pe calea greşită
Îndreptarea vieţii nu constă în reorânduirea exterioară, ci în duh, cu hotărârea de a porni război împotriva piedicilor. Diferite mijloace prin care vrăjmaşul încearcă să abată pe calea greşită pe cei care se află pe calea adevărată a vieţii
[...]Ca să nu-ţi scadă râvna, îţi dau acest sfat :
Veghează atunci când faci din nou lucrurile, ca să dai mai multă atenţie lucrurilor profunde decât celor exterioare. Lucrurile exterioare pot fi lăsate la o parte pentru moment, aşa cum sunt, cu excepţia acelora care, prin natura lor, au o acţiune vătămătoare asupra inimii, determinând omul să aibă gânduri deşarte, tulburătoare, iscând dorinţe care nu sunt necesare, şi alteleasemenea.Desigur, rezidirea omului trebuie să atingă şi problemele exterioare, dar nu atât de mult în formă, cât în duhul în care trebuie făptuite. Dacă procedezi aşa, atunci în exterior totul va rămâne neschimbat, cu puţine excepţii, dar duhul va fi complet diferit. Dacă nu renunţi prea brusc la aspectele exterioare, ai avantajul ca schimbarea ta să nu fie prevăzută clar de cei din jurul tău.
[...]Cel mai bine faci dacă te pregăteşti să nu o porneşti pe calea uşoară, ci să te avânţi în luptă. Aşa ! Pregăteşte-te de luptă şi ia-L pe Domnul în ajutor, să-ţi dea putere să înduri toate ispitele ce-ţi vor ieşi în cale. Nu-ţi pune nădejdea în tine. Pune-ţi toată nădejdea în Domnul, te vei bucura întotdeauna de ajutorul Lui !
Totuşi, când te pregăteşti pentru luptă, nu te gândi că întotdeauna vei câştiga. Adesea va fi numai trudă şi nu va aduce nimic[altceva] decât mâhnire. Vei vedea adesea că trebuie să ai mare grijă cu fiecare dorinţă, că poţi aluneca, că poţi face greşeli şi poţi cădea. Trebuie să ştii dinainte că aşa stau lucrurile. Vei da peste acestea, dar nu te teme.[…] nu te aştepta ca viaţa care îţi stă înainte să fie altfel decât plină de tot felul de duşmănii, griji şi necazuri.
Ai nevoie de un singur lucru, mult curaj: indiferent ce se întâmplă, mergi mai departe pe drumul pe care ai pornit. Trebuie să hotărăşti numai ce ai de făcut şi să porneşti în această viaţă cu încredere, hotărâre şi îndelungă răbdare. Indiferent cum merge viaţa, cu împlinirile şi neîmplinirile ei, trebuie să ştii că toate acestea vin din voinţa lui Dumnezeu.”
De la acelaşi domnitor moldovean învăţăm, dacă ne aplecăm cu atenţie asupra relatării, cât preţuieşte milostenia, cum răsplăteşte Dumnezeu celui ce dăruieşte fără a aştepta ceva în schimb, numai pentru dragostea lui Hristos şi spre slava numelui Său. Precum bunul samaritean, văzându-şi aproapele căzut între tâlhari, zăcând abia viu, îi sare în ajutor. În vremuri de restrişte, dispreţuind cele trecătoare ale acestei lumi, ridicându-se deasupra viclenei iubiri de arginţi, , domnitorul Vasile Lupu plăteşte datoriile Patriarhiei ecumenice, uşurându-i povara sub care se prăbuşise. Câştigă astfel recunoştinţa patriarhului Partenie, cum scrie în Pateric, şi vede înflorind această rară virtute în inima ierarhului din Constantinopol. Câţi dintre cei ajutaţi în ceasul greu al prăbuşirii îşi mai amintesc măcar de binele făcut şi câţi mulţumesc binefăcătorului lor când Domnul le înseninează din nou calea mântuirii ? Generozitatea patriarhului Partenie nu este la îndemâna oricui, însă Dumnezeu nu caută doar la valoarea darului, ci se bucură şi de gândul cel bun. Recunoştinţa noastră se poate la fel de bine exprima prin rugăciunile înălţate pentru binefăcătorii noştri, cărora Domnul le întoarce însutit şi înmiit.
Dacă până aici m-am oprit asupra gesturilor exemplare ale unor oameni aleşi, luminaţi şi bogat dăruiţi de Dumnezeu, vă îndemn să zăbovim o clipă privind şi spre popor, spre cei ce au primit doar un talant sau doi, dar l-au sporit, urmând pilda vrednicilor conducători, dascăli şi ierarhi , care îi păstoreau. Clerici, monahi şi credincioşi se grăbesc să întâmpine la Galaţi corabia care aduce odorul de mult preţ, însoţindu-l în procesiune cu rugăciuni, cântări duhovniceşti şi făclii aprinse, pentru că lumină este orice sfânt pe care Domnul nu îngăduie să-l ascundem sub obroc, ci îl pune să lumineze toată casa Lui duhovnicească, Sfânta Biserică. Nădejdea în ocrotirea Cuvioasei Parasheva trebuie să fi umplut toate sufletele creştineşti aflate în procesiune, de lumină duhovnicească şi de har. Sfânta Parascheva, cea mult-folositoare, iată că pune în mişcare întreaga suflare românească a locurilor, ajutând creştinilor să uite de grijile vieţii trecătoare şi să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Adevărată făclie nestinsă este Cuvioasa Maica noastră Parascheva, iar poporul, în simplitatea şi curăţia inimii lui, o urmează cu smerenie şi credinţă.
Domnitor, mitropolit, cler şi popor, deopotrivă se închină moaştelor Sfintei care avea să lumineze Moldova secole de-a rândul, din racla ei de la « Sfinţii Trei Ierarhi », dând mărturie tuturor cum cinsteşte Domnul pe cei ce Îi slujesc Lui.
Prin purtarea Sa de grijă, calea către Împărăţie este arătată până la sfârşit de făcliile pururi aprinse ale Sfinţilor, care răspund la puţină dragoste cu dragoste jertfelnică, la rugăciune sărmană, cu rugăciune mijlocitoare, la prăznuire trecătoare, cu ocrotire necontenită. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi pe noi !
Citind în « Patericul românesc » despre viaţa Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, gândul s-a oprit cu mirare şi cu bucurie asupra rândurilor de mai jos :
« În anul 1639, domnul Moldovei, Vasile Lupu, terminând de construit frumoasa biserică a Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi, căuta să-şi înzestreze ctitoria şi capitala ţării cu moaştele unor sfinţi făcători de minuni . Deci, rugându-se lui Dumnezeu, a auzit de moaştele renumite ale Sfintei Parascheva. Şi cum milostivul domn plătise turcilor o mare parte din datoriile Partiarhiei, în vara anului 1641, partiarhul Partenie i-a dăruit drept recunoştinţă cel mai de preţ odor pe care îl avea – moaştele Cuvioasei Parascheva. Până la Galaţi au fost aduse cu corabia, iar de aici au fost însoţite până la Iaşi de numeroşi clerici, monahi şi credincioşi cu făclii aprinse în mâini. Aproape de Iaşi le-au întâmpinat Vasile Lupu şi mitropolitul Varlaam cu tot clerul şi divanul şi le-au aşezat cu mare cinste în biserica Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, la 13 iunie 1641, în sunetul clopotelor şi în armonia frumoaselor cântări duhovniceşti. »
(Arh. Ioanichie Bălan, Parericul românesc, pagina 61)
Această însemnare a vrednicului de pomenire arhimandrit Iaonichie de la Sihăstria mi-a deşteptat o reflecţie nu tocmai senină asupra curgerii veacurilor, care aduce cu sine schimbări atât de dramatice în sânul unui popor dreptcredincios şi plin de evlavie sfântă faţă de Biserica vie, biruitoare asupra păcatului şi a morţii, a celor ce au purtat lupta cea bună şi, încheind alergarea, s-au dus la Domnul, de unde cu dragoste necuprinsă mijlocesc pentru noi.
V-aţi putea întreba, iubiţi cititori, ce au să-mi mai spună mie, cetăţean al anului 2009, vieţile şi petrecerea unor oameni de acum mai bine de trei veacuri şi jumătate ? Ce-ar putea să mă înveţe pe mine, cetăţean al Uniunii Europene şi ortodox prins în valul ecumenist, secularizant şi globalist al vremii mele, un domnitor , un partiarh şi un popor mărunt ca al Moldovei de la 1641 ?
Dar istoria are întotdeauna ceva să ne înveţe.
Să reflectăm mai întâi la purtarea domnitorului Vasile Lupu, personalitate istorică destul de cunoscută românilor de altădată, (care erau educaţi în cultul valorilor naţionale, oricât de strâmbe şi rele ar fi fost intenţiile celor ce ne educau), un domnitor care vrea să fie păstrat în memoria neamului său printr-o ctitorie religioasă, printr-un sfânt lăcaş închinat lui Dumnezeu. El ştie că important este să te afirmi în lume mai ales ca ortodox şi abia apoi ca reprezentant al puterii politice şi vârf al ierarhiei sociale.
Vasilie-Vodă se înfăţişează poporului său şi apoi lumii întregi ca drept credincios creştin, iubitor de Dumnezeu şi de aproapele, om care pune grija pentru mântuirea sufletească mai presus de orice bun pământesc. Şi nu numai cu vorba, ci şi cu faptele ! El închină Sfinţilor Trei Ierarhi, printre care şi Sfântului Vasile cel Mare, ocrotitorul său, o biserică, mărturie a credinţei, nădejdii şi dragostei creştine, a preţuirii valorilor duhovniceşti nepieritoare. Vasile Lupu-Voievod are grijă, după porunca evanghelică a Mântuitorului, mai întâi de suflet, care este mult mai de preţ decât trupul. Moştenirea lăsată de acest luminat domnitor neamului său, ca rod al evlaviei sale faţă de Biserică, trup al lui Hristos, corabie a mântuirii, ajutor şi călăuzire spre limanul de pace al vieţii veşnice, a dăinuit spre a da mărturie la Judecată despre lucrarea pământească a robului lui Dumnezeu Vasile.
Pravoslavnicul voievod ne învaţă, iată, să ne îngrijim de suflet. Dar pilda lui cea bună nu se rezumă la atât. Priviţi cum faptele sale nu se săvârşesc decât cu rugăciune smerită şi stăruitoare către Dumnezeu, Care ascultă cererile spre mântuire ale credincioşilor, după modelul său binecuvântat. Aşadar, să nu uităm că nimic bun nu se face fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără rugăciune şi să ne întemeiem viaţa pe acest adevăr.
Să medităm o clipă şi asupra darului pe care Vasile Lupu găseşte de cuvinţă să-l aducă ctitoriei sale : sfintele moaşte ale unei bineplăcute a lui Dumnezeu. Pentru omul modern şi ateu sau batjocoritor de cele sfinte, sfinţenia nu este credibilă. El zâmbeşte ironic dacă aude pomenindu-se de sfinţi, de viaţa, nevoinţele şi minunile acestora. Dar pentru creştini, ocrotirea unui sfânt nu are preţ, este o binecuivântare dumnezeiască, iar tot ceea ce în numele său se cere cu credinţă, se va da de la Domnul.
Sfântul este cel mai statornic rugător pentru noi, pe pământ sau în ce, el nu conteneşte să ceară mila lui Dumnezeu pentru toţi. Cuvioasa Parascheva, de 369 de ani de când ne-a binecuvântat cu venirea sa printre noi, dă mărturie despre acest adevăr. Prin rugăciunile ei, poarta minunilor şi a harului revărsat din belşug s-a deschis tuturor celor ce i se roagă cu credinţă şi care mult o cinstesc şi o iubesc.
În această zi mai facem şi pomenirea Sinodului al şaptelea ecumenic, care a avut loc în vremea împăratului Constantinşi a maicii lui Irina, şi în vremea lui Tarasie,Patriarhul Constantinopolului, adică Sinodului celor trei sute şaizeci şi şapte de sfinţipărinţi care s-au adunat în Niceea pentru a doua oară, contra luptătorilor de icoane, pe care i-au şi blestemat, apoi au învăţat ca sfintele icoane să fie cinstite şi să li se dea cuviincioasa închinăciune.
SINODUL AL VII-LEA ECUMENIC
Astazi este un mare praznic al Bisericii Răsăritului, că nu prăznuim un sfânt sau doi, ci 367 de sfinţi făcători de minuni şi păstori ai Bisericii lui Hristos, de la Sinodul VII ecumenic.
Au fost 350 la Sinodul VII de la Niceea, dar s-au mai amestecat încă 17 episcopi, care călcaseră sfintele icoane în picioare, care căzuseră în eres şi care se luaseră după luptătorii de icoane. Dar de frica tiranilor şi pentru alte interese au călcat peste sfintele icoane şi le-au defăimat. Când au văzut Sinodul adunat, în fruntea căruia era marele Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, şi binecredincioşii împăratţi Constantin şi Irina, au cazut în genunchi, au cerut iertare. Au sărutat sfintele icoane şi s-au închinat cu lacrimi în faţa lor şi au fost primiţi în Soborul al VII-lea Ecumenic.
Şi a fost acest Sinod Ecumenic la anul 783, dar discuţile ş toate procesele verbale ş toate aşezămintele acestui sobor, abia s-au încheiat la anul 787, cu câţiva ani mai târziu, pentru că a fost mare lupta împotriva iconoclaştilor, a împăraţilor iconomahi şi a multor arhierei care au căzut din dreapta credinţă, şi preoţi şi popor peste măsură de mult.
Deci, peste 130 de ani a tulburat eresul luptării de icoane Biserica dreptmăritoare a lui Iisus Hristos.
Acest Sinod, al VII-lea a toată lumea, a fost şi ultimul Sinod Ecumenic al Bisericii de Răsărit, în fruntea căruia a fost Sfântul Patriarh Tarasie şi binecredincioşii împăraţi Constantin şi Irina.
De ce la toate Sinoadele Ecumenice, şi la cel dintâi şi la celelalte, Biserica pune aceeaşi evanghelie: Părinte sfinte, voiese ca şi ei să fie una, precum noi suntem una ( Ioan 17, 11 ), rugăciunea arhierească a Mântuitorului ?
Pentru ca s-a implinit în ochii tuturor, ca prin cele şapte Sinoade Ecumenice înţelepciunea şi-a zidit ei casă. Care casă a înţelepciunii lui Dumnezeu ? - Este Biserica dreptmăritoare a lui Iisus Hristos, că auzi ce spune la Pilde : înţelepciunea şi-a zidit casa rezemată pe şapte stâlpi ( Pilde 9, 1 ).
Da, Biserica lui Iisus Hristos cea dreptmăritoare de la Răsărit are aceşti şapte stâlpi neclătiţi pe care s-a clădit duhovniceşte. Sunt cele şapte Sinoade Ecumenice, a toată lumea. Cel dintâi a fost la anul 325, în Niceea Bitiniei, în timpul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena.
Al doilea Sinod a fost la anul 381 la Constantinopol, sub împăratul Teodosie cel Mare şi patriarh fiind Sfântul Nectarie începator cu 150 Sfinţi Părinţi.
Al treilea Sinod Ecumenic, la anul 431 la Efesul Asiei, unde au fost iarăşi 200 Sfinţi Părinţi.
Al patrulea Sinod Ecumenic a fost la anul 451 în cetatea Calcedon, unde s-au dat anatemei monofiziţii, sub împăraţii Marchian şi Pulcheria. Acum au căzut o mulţime de Biserici necalcedoniene, cum este Biserica Abisiniei, a Armeniei, Biserica Coptă din Alexandria, Biserica Siriacă Veche, care mărturisesc o fire şi o voie în Hristos.
Sinodul al V-lea Ecumenic a fost la anui 553, iarăşi în Constantinopol pe timpul împăratului Iustinian cel Mare, unde s-au dat anatemei Origen., Didim cel Orb, Teodor de Mopsuestia, Teodot şi ceilalţi care au primit ereziile lui Origen.
Sinodul al VI-lea Ecumenic a fost la anul 680 tot în Constantinopol, pe timpul împăratului Constantin Bărbosul, nepotul lui Ieraclie. A fost mare dezbatere în problema ereticilor monoteliţi, care, voind să împace pe ortodocşi cu monofiziţii, au căzut în altă extremă, în prezenţa lui Serghie, patriarhul Constantinopolui, care a fost promotorul monotelismului, ca deşi admitea în Hristos două firi, dar mărturisea o singură voie.
Aceasta era deosebirea între monofiziţi şi monoteliţi. Unii ziceau o fire şi o voie, iar alţii ziceau două firi şi o singură voie, cum este Biserica Maronită, din muntele Libanului, şi Biserica Tomită din India, Biserica din Antiohia Siriei şi alte Bisericii monotelite până astăzi.
Iar Sinodul al VII-lea Ecumenic s-a făcut pentru cinstirea sfintelor icoane şi au dat anatemei pe toţi luptătorii împotriva sfintelor icoane de la anul 783 până la anul 787. Întâi stătător a fost Sfântul Tarasie.
Aceste şapte Sinoade Ecumenice sunt cei şapte stâlpi ai Bisericii Răsăritului, despre care a spus Duhul Sfânt mai înainte : înţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi, adică pe cele şapte Sinoade Ecumenice.
Am amintit aceasta, fiindcă astăzi Biserica lui Hristos prăznuieşte al VII-lea Sinod Ecumenic şi pe dumnezeieştii Părinţi de atunci. De aceea s-a şi pus Duminica Ortodoxiei cea dintâi in Postul Mare ca s-a încheiat tot ce-a trebuit mai scump în Biserica Domnului, la Sinodul al VII-lea Ecumenic. Să aveţi mare evlavie la sfintele icoane, să le cinstiţi cu mare cinste, mai ales icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului, a sfinţilor, Sfânta Cruce, icoana Preasfintei Treimi, pentru că cine nu cinsteşte sfintele icoane este dat anatemei, anatema este cea mai grea pedeapsă a Bisericii care înseamnă pogorare de viu în iad cu dracii, tăiere de la trupul tainic al Bisericii lui Iisus Hristos.
Să cinstiţi sfintele icoane, să vă închinaţi, că au fost mărturisite de mii de sfinţi şi până în ziua de azi le vedeţi în toate sfintele biserici. Nu vă luaţi după eretici, dupaă adventişti şi după ceilalţi bIestemaţi de sectari, care au căzut din dogma dreptei credinţe şi sunt daţi anatemei pentru veacul de acum şi pentru cel se va să fie, desparţiţi pentru veşnicie de la trupul tainic al Bisericii lui Hristos.
Dumnezeu să ne ajute tuturor cu rugăciunile sfinţilor de la Sinodul al VII-lea, şi de la toate celelalte Sinoade Ecumenice. Să ţinem dreapta credinţă pe care o mărturisim în Crez şi să ne mântuim cu mila Domnului. Amin.
« Minunea ce s-a făcut de Icoana Domnului nostru Iisus Hristos » (11 octombrie)
În cetatea Viritului locuia un creştin într-o casă, aproape de şcoala evreiască, şi avea o icoană pe care era zugrăvit chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Iar după o vreme a vândut casa aceea şi a cumpărat altă casă, luându-şi toate lucrurile afară numai de icoana Domnului, care a rămas acolo. Şi aceasta s-a făcut după rânduiala lui Dumnezeu. În acea casă unde era icoana Domnului s-a sălăşluit un evreu şi, aducându-şi lucrurile sale, locuia acolo, dar n-a văzut că icoana Domnului era în casă.
După câtăva vreme a chemat la ospăţ pe alt evreu, prieten al său, şi, ospătând amândoi, evreul cel venit în vizită a privit spre peretele casei şi a văzut icoana Domnului, apoi a zis celui ce-l chemase: "Cum tu, fiind evreu, ţii în casă această icoană?". Iar evreul care locuia acolo a început a se jura şi a se blestema, zicând că până acum n-a văzut icoana acolo. Plecând acel evreu, a clevetit la preoţii lor, spunând că prietenul său are în casă icoana lui Iisus Nazarineanul. Şi toţi s-au umplut de mînie, dar au tăcut atunci pentru că se făcuse seară.
A doua zi s-a adunat mult popor şi împreună cu arhierei şi bătrâni au mers la casa unde era icoana Domnului. Şi intrând înăuntru au găsit icoana pe care au scos-o afară şi au pus-o în mijlocul lor, zicând: "Precum părinţii noştri au batjocorit pe Iisus, aşa şi noi să facem cu această icoană". Şi au început a scuipa icoana şi a lovi chipul lui Iisus Hristos de o parte şi de alta. După aceea au zis: "Am auzit că părinţii noştri pe lemn L-au răstignit pe Iisus, deci să facem şi noi la fel cu această icoană". Şi luând piroane, le-au bătut în chipul Lui, în mîinile şi picioarele Lui şi punând în trestie un burete de oţet l-au lipit de gura Domnului. După aceasta au adus o suliţă şi au poruncit unuia ca să împungă coasta Domnului.
Cum a lovit acela cu suliţa în icoană, îndată a început a curge sânge şi apă. Şi frică mare i-a cuprins pe toţi evreii care au văzut acea preamărită minune şi au umplut un vas din sângele şi apa care au curs. Apoi au făcut sfat, zicând: "Să aducem şchiopi, orbi şi îndrăciţi şi să-i stropim cu sângele acestaşi de se vor vindeca toţi, vom crede şi noi în Cel răstignit, pentru că ne-a cuprins frica de minunea aceasta".Au adus mai întîi un olog din naştere şi, cum l-au stropit cu sângele cel curs din icoana lui Iisus Hristos, îndată a sărit ologul acela şi s-a făcut cu totul sănătos. După aceasta au adus nişte orbi pe care, stropindu-i cu sângele lui Hristos, aceştia îndată au văzut. Apoi au adus o mulţime de îndrăciţi care s-au vindecat tot prin stropirea cu acel sânge. Despre aceasta s-a dus vestea în toată cetatea şi toţi au alergat să vadă minunea, aducând pe bolnavii lor; pe cei slăbănogi şi uscaţi, pe cei care se târau şi toţi luau tămăduire de bolile lor. Atunci tot poporul evreiesc care era acolo a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi, căzând înaintea icoanei Domnului, au strigat cu lacrimi, zicând:"Mărire Ţie, Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, că faci minuni ca acestea. Mărire Ţie, Hristoase Dumnezeule, că deşi părinţii noştri Te-au răstignit, noi credem în Tine şi primeşte-ne pe noi care credem în Tine, Stăpîne".
Toţi evreii din cetatea aceea, bărbaţi, femei şi copii, venind la episcop, l-au rugat cu tot dinadinsul să-i lumineze cu Sfântul Botez. Şi i-au arătat episcopului icoana Domnului precum şi sângele şi apa care au curs din ea, spunând toate batjocurile care au fost făcute acelei sfinte icoane. Iar episcopul, văzându-i că s-au pocăit cu adevărat, i-a primit cu bucurie şi, învăţându-i sfânta credinţă, i-a botezat pe toţi, cu femei şi copii, iar şcoala lor a făcut-o Biserică Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci a fost mare bucurie în cetatea aceea, nu numai pentru neputincioşii care au fost tămăduiţi, ci şi pentru necredincioşii evrei care s-au botezat, căci au primit sfânta credinţă pentru minunea care s-a făcut de icoana Domnului. Pentru aceasta, toţi, cu credinţă şi cu dragoste, să facă închinăciune sfintelor icoane, întru cinstirea şi mărirea chipului Ipostasului lui Dumnezeu, care s-a aflat în chipul omenesc al Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Dumnezeu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine de la toţi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.
În vremea împărăţiei lui Maximilian, fiind mare prigoană asupra creştinilor, mulţi dintre credincioşi, lăsându-şi casele, de frica prigonitorilor se ascundeau prin munţi, prin peşteri şi prin pustietăţi. În acea vreme, un tânăr de neam nobil, care îşi avea moşia în ţinutul Nicomidiei, anume Evlampie, creştin cu credinţa şi cu faptele, ascunzându-se împreună cu alţi creştini, a fost trimis de aceştia în cetate ca să cumpere pâine şi în ascuns să le-o aducă în pustie. Ajungând el în Nicomidia, a văzut deasupra porţilor cetăţii o poruncă împărătească scrisă pe hârtie privitoare la uciderea creştinilor. Evlampie a citit-o şi a râs de o aşa nebunie a necuratului împărat, care s-a înarmat nu spre vrăjmaşi, ci spre cei nevinovaţi, încât singur aduce la pustiire împărăţia sa, ucigând mulţime de popor creştinesc. Şi îndată închinătorii la idoli l-au prins pe fericitul Evlampie, l-au legat şi apoi l-au dus la nedreapta judecată. Iar judecătorul cel fără de lege, văzându-l pe Evlampie tîânăr şi frumos la faţă, mai întâi l-a amăgit cu cuvinte viclene ca să se închine idolilor, zicându-i: "Însăşi faţa ta te arată că nu faci parte dintre oamenii cei proşti, ci că eşti de neam nobil şi cinstit. Deci să nu doreşti, frumosule tânăr, ca în deşert să pierzi un chip aşa de frumos ca acesta şi să aduci întru necinste neamul tău cel bun, ci îngrijeşte-te ca mai bine să-ţi înmulţeşti slava şi cinstea ta şi a întregului tău neam, pentru că de vei asculta porunca împărătească şi de te vei închina împreună cu noi zeilor, apoi vei fi cinstit şi slăvit de noi toţi, iar de la împărat vei primi daruri şi la o înaltă dregătorie te va ridica şi vei petrece în fericire zilele tale. Ascultă-mă, dar, pe mine, care te sfătuiesc de bine şi în acelaşi gând să fii cu noi. Iată, deschise îţi sunt capiştile, înainte îţi stau mulţime de zei, altarele sunt pline de jertfe şi toţi se veselesc de zei, închinându-se lor. Deci, intră şi tu şi te închină zeilor, ca şi tu să afli multe bunătăţi şi pe noi să ne umpli de veselie, iar pe zei îi vei avea întotdeauna milostivi".
Sfântul Evlampie, umplându-se de Duh Sfânt, a răspuns vicleanului judecător, zicând: "Inima ta este plină de înşelăciune şi pe buzele tale sunt cuvinte viclene; deşarte şi mincinoase sunt toate făgăduinţele tale. Nu mă vei amăgi pe mine, înşelătorule, şi cu acestea nu mă vei întoarce de la Hristosul meu.O! de ai voi tu să asculţi cuvintele mele cele nemincinoase şi sfatul meu cel neviclean şi de ai cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat pe care eu îl cinstesc şi mă închin Lui, eu ţi-aş fi făgăduit de la Dânsul, nu cinste şi mărire nevrednică, vremelnică şi deşartă, ci vrednică şi adevărată, precum şi daruri şi bogăţii pe care nici tu, nici împăratul tău, nici toată lumea nu le are acum. Dar de vreme ce eşti surd ca o aspidă şi nu asculţi pe acela care îţi grăieşte cuvinte folositoare, de aceea vei moşteni partea zeilor tăi în gheena focului, iar pentru aducerea necuratelor jertfe tu însuţi vei fi jertfă viermilor celor neadormiţi. Iar eu jertfesc jertfă de laudă, nu diavolilor, ci Dumnezeului meu şi voi da Celui Prea Înalt rugăciunile mele".
Judecătorul, auzind acestea, a început a-l îngrozi cu chinurile. Însă fără teamă el se arăta gata la toate muncile pentru Iisus Hristos, Domnul său. Atunci judecătorul a poruncit ca să fie dezbrăcat, întins la pămînt şi bătut cu vine. Şi fiind bătut sfântul fără cruţare, a răbdat multă vreme cu bărbăţie şi deşi avea mare durere din cauza loviturilor ce i se dădeau, arăta ca şi cum n-ar fi simţit nici o durere, cu aşa de mare bărbăţie suporta chinurile. Iar schingiuitorul, văzând răbdarea lui, s-a pornit cu şi mai crudă mânie împotriva lui şi a poruncit să fie spânzurat pe un lemn şi să-i strujească trupul cu unelte de fier. Şi era atât de rănit mucenicul, încît se vedeau şi oasele prin rănile lui cele adânci. Iar după acele chinuri mucenicul zăcea pe pămînt, rănit şi însângerat tot, încât tot trupul lui era o rană; şi nici nu s-au sfârşit durerile, căci alt chin a scornit judecătorul asupra lui: a poruncit ca să-i lege şi să-i strângă tare degetele de la mâini şi de la picioare cu nişte curele subţiri, chinuri pe care mucenicul le răbda cu multă durere încât încheieturile degetelor se desfăceau din alcătuirile lor.
Nici cu aceasta nu s-a potolit mînia schingiuitorului, ci a mai adăugat încă şi alte chinuri, pentru că a poruncit să fie înroşit în foc un pat de fier şi pe acel pat să fie întins sfântul, ca astfel, rămăşiţa trupului său să se topească ca ceara în văpaia focului. Şi fiind înroşit în foc acel pat, Sfântul Evlampie şi-a făcut semnul crucii şi s-a culcat pe acel pat ca pe un aşternut moale şi trupul lui se frigea şi se topea ca nişte carne de mâncare şi era gata să moară într-un chin ca acela - pentru că nu mai era cu putinţă ca trupul să rămână viu în acel foc - însă Atotputernicul Dumnezeu îl ţinea viu pe robul Său şi stătea sufletul în el mai presus de fire, ca astfel puterea lui Dumnezeu să strălucească desăvârşit şi răbdarea mucenicului să fie văzută de toţi.
Când aşteptau toţi ca Evlampie să adoarmă cu somnul morţii pe acel pat înroşit, îndată sfântul a simţit în el o putere şi, sculându- se de pe pat, umbla sănătos ca şi cum n-ar fi fost chinuit. Şi crezând din tot sufletul în Domnul Dumnezeul său, s-a prefăcut ca şi cum s-ar învoi cu necredinţa păgânilor. Pentru aceea îl duseră cu cinste în capiştea idolească şi toţi se bucurau împreună cu judecătorul, părându-le că Evlampie s-a depărtat de Hristos şi vrea să se închine la idolii lor. Mulţime de popor, urmîndu-l, mergeau la capişte, iar sfântul se ruga în sine cu tot dinadinsul lui Dumnezeu şi către Iisus Hristos să arate puterea Sa, să lumineze pe poporul cel orbit şi să se preamărească numele Său cel Sfânt. Şi când a intrat în capişte l-a văzut pe idolul Marte, cel mai mare şi mai frumos dintre idoli şi apropiindu-se de acela a zis: "Cu numele Domnului meu Iisus Hristos îţi poruncesc, idole mut şi neînsufleţit, să cazi la pămînt şi să te faci praf". Şi acestea zicându-le sfântul, îndată idolul a căzut cu zgomot mare şi s-a sfărâmat în bucăţi. Acest lucru văzându-l oamenii, au strigat: "Dumnezeul creştinilor este mare şi puternic". Apoi, mulţi oameni din acel popor au crezut în Hristos, iar judecătorul s-a pornit cu şi mai mare mânie împotriva lui Evlampie şi, luându-l, l-a supus iarăşi la chinuri.
Auzind acestea sora lui, care se numea Evlampia, cum că fratele ei Evlampie pătimeşte chinuri pentru Hristos, a alergat degrabă acolo şi stând în mijloc, cu mare glas a zis către fratele ei: "Oare nu o maică ne-a născut pe noi? Oare nu acelaşi piept ne-a hrănit pe noi? Şi nu suntem amîndoi învăţaţi a crede în Unul Dumnezeu? Deci, pentru ce tu, pătimind pentru Hristos, mă lipseşti pe mine de aceeaşi cinste? Pentru ce nu mi-ai spus şi mie, ca de la început să sufăr împreună cu tine toate chinurile? Pentru că şi eu vreau să mor pentru Domnul meu ca şi tine, ca să ştie toţi schingiuitorii că sunt creştină şi sunt gata să mor pentru Hristos". Iar către judecător a zis: "Ascultă-mă, judecătorule, ca să ştii cine sunt: sunt roaba lui Hristos. El este viaţa mea şi bucuria sufletului meu. Pe El îl iubesc şi Lui voiesc să-i fiu jertfită; deci pregăteşte foc, adu fiare, pune roatele cele de chinuri, ascute săbiile şi scorneşte orice chinuri voieşti şi chinuieşte-mă pe mine pentru Hristosul meu, căci sunt gata să le rabd pe toate, la fel cum a răbdat şi iubitul meu frate, Evlampie".
Atunci călăul judecător auzind acestea, a poruncit ca sfânta să fie bătută peste obraz. Şi au bătut-o aşa multă vreme, încât frumuseţea feţei sale s-a schimbat şi îi curgea sânge din nas şi din gură. Iar Sfântul Evlampie o întărea pe sora sa cu cuvinte de mângîiere, zicând: "Nu te teme, soro, de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide". Apoi, după porunca călăului, a fost pregătită o căldare cu apă fiartă, ca să fie aruncaţi amândoi, Evlampie şi Evlampia. Şi când voiau să-i arunce, Evlampie, grăbindu-se, a intrat singur în căldare, iar Evlampia, ca o copilă tânără, a început a se cam înfricoşa. Şi fratele ei, văzând-o că se îndoia, o chema la sine, în căldarea care fierbea, zicându-i:"Nu te teme, soro, îndrăzneşte de intră aici, căci precum mă vezi pe mine nevătămat şi nesimţind nici o durere, aşa şi tu, numai de te vei atinge de căldarea aceasta arzătoare şi îndată vei simţi ajutorul lui Dumnezeu şi vei rămâne nevătămată".
Sfânta, auzind acestea, a intrat degrabă alături de fratele ei în căldare şi îndată s-a stins puterea focului şi căldarea s-a răcit, iar sfinţii, rămânând nevătămaţi, cântau şi îl slăveau pe Dumnezeu. Poporul, văzând şi această minune, două sute de bărbaţi au crezut în Hristos, care, mărturisindu-se că sunt creştini, au murit ucişi cu sabia de mîinile nelegiuiţilor închinători de idoli. Iar judecătorul cel fără de lege a poruncit să-i scoată ochii Sfântului Evlampie, iar Sfânta Evlampia să fie spânzurată de păr şi să fie bătută. Si ea, răbdând, zicea: "Mulţumesc Ţie, Dumnezeule, Ziditorul meu, că m-ai învrednicit pe mine, roaba Ta, să pătimesc pentru Sfântul numele Tău".Apoi judecătorul a poruncit să fie încins foarte tare un cuptor şi să fie aruncaţi sfinţii în acel cuptor. După ce au ars cuptorul, Sfântul Evlampie, fiind orb, a fost dus de mână de către ostaşi şi a fost aruncat acolo. Pe Sfânta Evlampia nu trebuia s-o ducă cineva şi s-o arunce acolo, ci a mers singură cu bucurie şi degrabă a intrat ca într-o cameră în acel cuptor înfierbântat. Însă nici acolo sfinţii n-au fost vătămaţi, pentru că focul s-a schimbat în răcoare, iar ei, umblând prin mijlocul văpăii, glăsuiau cântarea celor trei tineri din Babilon şi binecuvântau pe Dumnezeu.
Judecătorul, neştiind ce să mai facă cu dânşii, a hotărît să fie tăiaţi de sabie. Legîndu-le mîinile la spate ostaşii i-au dus departe, iar când au ajuns la locul de pedeapsă, Sfântul Evlampie şi-a pus sub sabie cinstitul său cap şi ostaşii l-au tăiat, iar Sfânta Evlampia, mai înainte de a fi ucisă şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, iar ostaşii văzând-o moartă nu i-au mai tăiat capul. Şi aşa Sfîntul Evlampie, împreună cu sora lui Evlampia, sfîrşindu-şi nevoinţa muceniciei, au mers împreună la purtătorul de nevoinţă Hristos, ca să ia de la El cununa despărţirii. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicească şi pe noi împărăţiei Sale Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea şi mărirea în veci. Amin.
Vineri[Filip. 3, 8-19 ; Lc. 7, 31-35]. « Cu cine voi asemăna pe oamenii acestui neam », adică pe necredincioşi ? Dacă Domnul pune această întrebare parcă nedumerit, nu se cuvine cu atât mai mult nouă să ne minunăm că este pe lume necredinţă ? S-ar părea că este cu neputinţă să te împotriveşti evidenţei, şi totuşi unii fac astfel. Că satana se împotriveşte – asta nu-i de mirare ; i-o arată şi numele : potrivnic al binelui şi al adevărului ; el vede limpede că Dumnezeu este, că îl va judeca şi îl va osândi, că pedeapsa îi e deja pregătită, dar se împotriveşte în continuare şi nu cu alt ţel decât răul şi, prin urmare, spre marea lui pierzanie. Oare nu acelaşi duh al luptei împotriva lui Dumnezeu îi stăpâneşte pe necredincioşi ? Cel puţin după cunoştinţele pe care le avem despre suflet şi lucrările lui, necredinţa este de neînţeles atunci când avem atâtea temeiuri vădite pentru a crede ; la fel cum robia în care se află păcătosul faţă de păcat este de neînţeles, de vreme ce el ştie limpede că păcatul îl duce la pierzanie. Şi încă o contradicţie ! Numai credincioşii şi iubitorii de patimi tăgăduiesc existenţa satanei şi a duhurilor necurate. Cei care ar trebui să îi susţină cu cea mai mare tărie se leapădă cu totul de ei. Oare nu cumva o fi de la demoni şi ştiinţa asta ? Întunecaţii iubesc întunericul şi îi învaţă pe oameni să spună că ei nu există şi că în lumea spirituală totul se întâmplă de la sine, fără vicleniile şi cursele lor.
"Cu Dumnezeu vom birui şi El va nimici pe cei ce ne necăjesc pe noi”(Ps.59, 13)
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
« Ajutorul meu de la Domnul..."
Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu !
Persoane interesate
Faceți căutări pe acest blog
Acatistul Sfintei Ecaterina
Catapeteasma Bisericii de la Aiud
Sfinţii Mărturisitori din închisori
Doamne, ia-mi libertatea care îmi robeşte sufletul şi dă-mi robia care-mi eliberează inima!”
Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.(Pr. A Boca)
Sf. Acoperamant
Sf. Apostoli
Sfânta Cruce
Sf. Ioan Botezătorul
Sfinţii Arhangheli
Sfântul Spiridon al Trimitundei - Vecernia
Cuviosul Paisie
" Domnul Dumnezeu, PreaMilostivul, să vă binecuvinteze, Domnul să vă ajute, Domnul să vă miluiască, Domnul să vă păzească de tot răul, Domnul să va umple de bucurie duhovnicească, Domnul, ca un bun şi iubitor de oameni, să vă ierte de păcate şi în ceruri cu drepţii să vă primească ! Binecuvintează, Doamne, pe robii tăi aceştia şi rugăciunea lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi răbdarea lor. Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor, şi sfârşit bun le dăruieşte, iar dincolo un colţişor de rai le dăruieşte, că binecuvântat eşti în veci. Amin !"
"Dumnezeu te urmăreşte cu iubirea Sa îndurerată, în orice ţară te-ai duce. Iubirea e ca Dumnezeu: nu are hotare."(Pr. Arsenie Boca)
*** „…aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin”
***
« Dragostea este suprema răspundere pentru altul » (Pr. Dumitru Stăniloae)
***
