Din Pateric: "Fugi întotdeauna de ceea ce este prea mult şi prea puţin în virtute..."

„Fugi întotdeauna de ceea ce este prea mult şi prea puţin în virtute şi caută cu osteneală calea de mijloc, ca să faci tot lucrul la vremea lui şi cu măsura cuvenită. Iată ce e prea mult: postul şi privegherea prelungite, goliciunea, lanţurile şi celelalte pe care le iei asupră-ţi mai presus de puterile tale; iar calea de mijloc e a mânca în fiecare zi, numai nu până la saţ, a dormi potrivit şi a te osteni şi a face toate după predania cea credincioasă a Bisericii şi după tipicul călugăresc – că oarecare din Părinţi a zis: „Ce e peste măsură este de la demoni”. Chiar dacă oarecari dintre nevoitori, prin nădejde tare în Dumnezeu şi dragoste puternică faţă de El, au putut cu harul Lui, să ia asupra lor nevoinţe peste măsură de mari, ceea ce rareori se întâmplă nu este recunoscut de Sfinţii Părinţi drept poruncă şi lege, ca oricine să fie dator a o lua asupra sa această povară – fiindcă ea nu e fără primejdie şi vătămare. Un singur lucru peste măsură iubeşte Dumnezeu – a iubi pe vrăjmaşi, a face bine celor  ce ne fac rău, a binecuvânta pe cei ce ne blesteamă şi ne grăiesc de rău, a iubi pe oricare om ca pe noi înşine sau chiar mai mult, aşa cum şi Hristos ne-a iubit pe noi, a ne bucura cu cei ce se bucură şi a plânge cu cei ce plâng, a mulţumi pururi pentru toate, a ne ruga neîncetat, a iubi pe Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul.”

Patericul Lavrei Sfântului Sava, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, pagina 85,

Alcătuit de Sfântul Teofan Zăvorâtul, traducere de dr. Adrian şi Xenia Tănăsescu

Sursa foto: http://www.esotera.ro/carte-740.html

Rugăciunea în lupta cu gândurile pătimaşe(II)

Ca să-ţi fie mai clar, am să-ţi spun o istorioară. Un părinte trăia în liniştea pustiei. Demonii l-au atacat în mod văzut şi au început să-l tragă afară din chilie ca să-l scoată cu totul din pustie. Părintele însuşi a început să se lupte cu ei, dar ei l-au împins şi l-au tras până la uşă. Încă puţin şi l-ar fi scos afară. Văzând pericolul mare în care se afla, părintele a strigat: „Doamne Iisuse Hristoase! De ce m-ai părăsit? Ajută-mă, Doamne!”. De îndată ce a strigat, Dumnezeu a apărut şi a alungat demonii, şi a spus părintelui: „Nu te-am părăsit, dar pentru că nu M-ai chemat pe Mine şi ai crezut că te poţi descurca singur cu demonii, nu ţi-am venit întru ajutor. Cheamă-Mă şi întotdeauna vei primi ajutorul Meu imediat”. După ce a spus acestea, Domnul S-a făcut nevăzut. Această întâmplare nu este o lecţie doar pentru părinte, ci pentru noi toţi: Nu te lupta cu gândurile pătimaşe prin cearta mentală cu ele, ci întoarce-te imediat către Domnul, cu rugăciune împotriva lor.

Toţi cei care duc cu chibzuinţă lupta duhovnicească cu patimile procedează în felul acesta. Sfântul Ioan Colov a spus despre sine: „Mă port ca un om care stă sub un copac şi priveşte cu atenţie în jurul lui. Acest om, de îndată ce vede animalele sălbatice  venind spre el să-l mănânce, se urcă repede în copac; iar fiarele, după ce ajung la copac, umblă un timp în jurul lui, apoi pleacă. Şi eu, de îndată ce observ fiarele cele gândite venind spre mine cu gânduri pătimaşe, imediat mă înalţ cu mintea la Dumnezeu, şi fiarele nu pot să mă ajungă, deoarece sunt silite să se risipească în toate părţile.”

[…] Omul trebuie să-L cheme pe Dumnezeu, coborându-şi mintea în inimă şi chemându-L acolo Dacă am împlini această regulă fără greş, adică să ne întărim, coborându-ne mintea în inimă şi acolo să stăm înaintea lui Dumnezeu cu frică, cu smerenie şi cu credinţă, atunci nu numai că poftele şi simţirile pătimaşe nu vor mai apărea niciodată în noi, dar nici gândurile nefolositoare. Acesta este necazul nostru, că noi cu mintea Îl îndepărtăm pe Dumnezeu din inimă şi rătăcim cu gândurile aiurea. Făcând aceasta, pornirile pătimaşe ne invadează şi, înainte de a ne da seama, simţurile s-au trezit deja şi au început să stârnească dorinţele. Eşti pe picior de război! Şi cine trebuie certat?! Dacă nu ai permis gândurilor să rătăcească, nu va fi nicio luptă. Totuşi, să ne amintim că, îndepărtându-L pe Dumnezeu din inimă şi aducând astfel nenorocirea asupra noastră, cel puţin acum, de îndată ce am observat-o, ar trebui să ne grăbim să căutăm adăpost încă o dată în inimă, înaintea lui Dumnezeu, ca să-L putem chema în ajutor.

 Acelaşi Sfânt Ioan Colov a spus următoarea pildă despre acest subiect: „Într-un anumit loc era o femeie frumoasă cu purtări îndoielnice.  Stăpânului acelui ţinut i-a fost milă de ea, că asemenea frumuseţe se va distruge şi, când a găsit prilejul, i-a spus: „Părăseşte calea cea desfrânată şi te voi lua în casa mea şi-mi vei fi soţie şi stăpâna bogăţiilor mele. Să-mi fii numai credincioasă şi atât, altfel, vei avea atâtea necazuri, cât nici nu-ţi poţi închipui”. Ea primi şi a fost dusă în casa stăpânului. Foştii ei prieteni, văzând că dispăruse, au început să o caute şi au descoperit că era cu acel stăpân. Deşi era foarte sever, ei nu şi-au pierdut nădejdea de a ademeni din nou acea femeie frumoasă să se întoarcă la ei, ştiindu-i slăbiciunea. „Trebuie doar să mergem în spatele casei să fluierăm; ea va ştii cine este şi va alerga îndată la noi”.  Chiar aşa au şi făcut. Au mers în spatele casei şi au fluierat. Femeia cea frumoasă, auzind fluieratul, a tresărit. Ceva din viaţa ei anterioară s-a stârnit în ea. Dar şi-a revenit şi, în loc să iasă din casă, a fugit în cămara în care se afla însuşi stăpânul, şi îndată s-a liniştit; nici măcar nu a mai auzit fluieratul care continua afară. Prietenii au mai fluierat de câteva ori şi au plecat fără nici un rezultat.

Înţelesul pildei este clar.

Femeia cea frumoasă reprezintă sufletul căzut care s-a întors spre Dumnezeu cu căinţă şi a făgăduit să-I aparţină şi să-I slujească numai Lui. Prietenii dinainte sunt patimile. Fluieratul lor este impulsul gândurilor, simţirilor şi poftelor pătimaşe. Fuga în camerele dinăuntru reprezintă adăpostul din adâncul inimii, pentru a sta acolo înaintea lui Dumnezeu. Când aceasta se împlineşte înăuntru, patima care a tulburat sufletul, se îndepărtează de bună voie, ca şi cum n-ar fi existat niciodată, iar sufletul se linişteşte.”

Ţine minte această pildă şi fă totdeauna aşa cum te învaţă ea. Vei vedea cât de repede vine pacea în inima ta, care ţi-a fost tulburată de apariţia patimilor.

Harul Domnului să fie cu tine! Dumnezeu sa te mântuiască!

Din volumul Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi”, Iaşi, 2006.

Foto: http://www.nistea.com/monahismul_athonit.html

Rugăciunea în lupta cu gândurile pătimaşe(I)

Importanţa rugăciunii în probleme luptei cu gândurile pătimaşe. Exemple

Ultima dată ţi-am  descris întregul proces al ajungerii de la simplu gând până la dorinţa pătimaşă, şi de acolo la faptă. Totuşi, acţiunea nu decurge totdeauna aşa cum e descrisă pe hârtie. Adesea, dacă nu de cele mai multe ori, toate etapele se desfăşoară foarte rapid şi odată cu gândul are loc şi fapta, în special cuvântul rostit. Nu-i nevoie să dăm importanţă  şi să luăm  în seamă toate aceste apariţii întâmplătoare. Asta nu te va ajuta deloc în lupta cu patimile. Ţine cont de un lucru: când patima este descoperită, întoarce-te neîntârziat împotriva ei cu mânie şi cu fermitate. Această mânie în lupta duhovnicească  are exact acelaşi rost ca atunci când te atacă un om rău; trebuie să-i răspunzi cu tărie. Precum dacă loveşti un om rău, în timpul unui atac, nu fuge întotdeauna, tot aşa şi în lupta duhovnicească: mânia faţă de gândul, simţământul şi dorinţa pătimaşă, nu le îndepărtează întotdeauna de suflet şi nici nu sfârşeşte lupta cu ele. În ordinea firească a lucrurilor, s-ar părea că aşa ar trebui să fie, şi aşa se şi întâmplă, dar nu totdeauna. Aceasta pentru că demonii produc adesea tulburarea gândului, şi o fac fără ruşine. Indiferent cât te mânii pe ei, ei tot rămân pe loc. Este clar faptul că pe lângă mânie, mai este necesar să apelezi şi la altceva. La ce oare?

Ce face victima unui atac al unui om rău? După ce loveşte omul, strigă după ajutor. Păzitorii răspund la chemarea sa şi îl scot din necaz. Tot aşa trebuie procedat în lupta duhovnicească cu patimile. De îndată ce te-ai mâniat pe patimă, trebuie să strigi după ajutor: Doamne ajută! Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă! „Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele!”(Psalmul 37, 22) Când Îl chemi pe Dumnezeu în felul acesta, nu te depărta de El ca să te gândeşti la ce se petrece în sufletul tău, ci rămâi înaintea Lui, cerându-i stăruitor ajutor. Fugi de vrăjmaş ca de un foc aprins. Un sfânt a spus: „Să biruieşti pe diavol cu Numele Domnului Iisus”. Nimeni nu I se poate opune lui Dumnezeu, căci El este aproape: Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă întru adevăr. Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi-i va mântui pe dânşii”(Psalmul 144, 18-19).[…]

Alţii procedează  altfel, şi poate mai fac aşa şi acum. De îndată ce au observat patima, ei se revoltă indignaţi şi încep să vorbească despre urâţenia ei. De exemplu, dacă a apărut gândul mândrei, încep să spună: „Mândria este împotriva lui Dumnezeu; tu care eşti pământ şi cenuşă, nu-ţi este ruşine să te lauzi cu acest gând; aminteşte-ţi de păcatele tale”, şi altele asemenea. Ei aleg gândurile care sunt împotriva mândriei , presupunând că prin aceasta vor înlătura gândul plin de mândrie. Uneori reuşesc să-l înlăture, dar această metodă nu este demnă de încredere în marea majoritate a cazurilor. Vorbind despre gândul pătimaş, noi îl menţinem în mintea noastră şi, în acelaşi timp, el provoacă simţirea şi stârneşte pofta; adică el continuă să pângărească sufletele noastre. Ori de câte ori îl chemăm direct pe Dumnezeu cu frică, smerenie, nădejde şi credinţă în lucrarea sa desăvârşită, fără a intra într-o ceartă în cuvânt cu patima, aceasta pleacă din minte, unde rămâne numai Dumnezeu. Când patima părăseşte sufletul datorită trezviei, ea nu mai are sprijin, în cazul în care fusese stimulată în chip firesc. Totuşi, dacă se amestecă vrăjmaşul, atunci raza de lumină care vine din gândul la Dumnezeu, îl alungă. De fapt, mintea se eliberează imediat de atacurile pătimaşe şi se calmează de îndată ce se îndreaptă către Dumnezeu şi Îl cheamă.

Din volumul Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi”, Iaşi, 2006.

Scrisoarea Frăţiei Danieleilor - Semnarea “Mărturisirii de credinţă”

Scrisoarea Frăţiei Danieleilor din Muntele Athos – semnarea “Mărturisirii de credinţă”

Sfântul Isihasterion al Frăţiei Danieleilor

630 87 Katounakia
Sfântul Munte

11-06 – 2009

Onorabilei congregaţii a clericilor şi monahilor ortodocşi din Salonic

Venerabilii Bătrâni şi Părinţi, totdeauna să vă bucuraţi  şi să săltaţi în Domnul. Cu multă bucurie am primit scurta  şi smerita voastră “Mărturisire de credinţă împotriva ecumenismului” şi vă mulţumim foarte mult. Am parcurs-o cu atenţie încordată.  Ne menţinem acordul cu întregul ei conţinut şi vă exprimăm felicitările noastre sincere şi frăţeşti.

Sfinţiţi Părinţi, sunteţi continuatorii Marilor Mărturisitori şi Purtători de Dumnezeu Părinţi ai noştri, iar răsplata voastră va fi mare, foarte mare de la Domnul, pentru că apăraţi Biserica Ortodoxă şi tradiţia noastră patristică. Ne exprimăm frăţeştile noastre felicitări pentru marea voastră luptă patristică împotriva situaţiei actuale în care se manifestă trădarea ecumenistă[a credinţei]. Nădăjduim că Domnul vă va datăria şi puterea Sa sfântă să depăşiţi nenorocirea actuală şi trădătoarele şiretlicuri ale Papismului.

Cu frăţească dragoste întru Domnul,

Ieromonahul Grigorie Danielidis

Danieleon Brotherhood (Mount Athos) Letter - signing of the "Confession of Faith"

Holy Isyhasterion of the Danieleon Brotherhood
630 87 Katounakia
Holy Mountain

11-6-2009

To the Honourable Congregation of the Orthodox Clerics and Monastics in Thessaloniki.

Honourable Elders and fathers always revel in the double joy and exultation of the Lord.

With great joy we received your short submission "Confession of Faith against Ecumenism" and we thank you very much. We went through it with keen attention. We remain in agreement though out its content and express to you our inwardly brotherly congratulations.
Holy Fathers, you are the continuation of the Great Confessor Godbearing Fathers and your wages will be big, very big, from the Lord because you defend our Orthodox Church and our patristic traditions.
We express to you our innumerable brotherly congratulations for your great patristic struggle against to day's treasonous condition of Ecumenism.
We hope that the Lord will give you His divine strength and power to overcome the present day scourge of our time and the treasonous ruses of Papism.

With Brotherly love in the Lord
Hieromonk Gregory Danielidis

Surse: http://molonlabe70.blogspot.com/2009/10/danieleon-brotherhood-letter-signing-of.html

http://www.impantokratoros.gr/8BD95D46.en.aspx

Cele mai subţiri mişcări ale patimilor(II)

Pentru a da roade, este obligatoriu să te grăbeşti să recunoşti vrăjmaşii tăi şi ai lui Dumnezeu, de îndată ce ai observat ceva pătimaş la tine. De ce trebuie să te grăbeşti? Pentru că atracţia faţă de patimă se face simţită din primul moment al apariţiei ei. Mulţumirea de sine încă mai stă ascunsă în noi, mult timp după ce am renunţat cu adevărat la noi înşine şi ne-am predat lui Dumnezeu, chiar dacă suntem statornici în hotărârea noastră. Patima este întotdeauna bine întâmpinată de această mulţumire de sine ascunsă sau egoism. ; asemenea bunăvoinţă se exprimă printr-o atracţie mai mare  sau mai mică faţă de acea patimă. Deci este nevoie să respingem această atracţie şi să ne stârnim mânia. Amândouă sunt posibile şi sunt  încurajate prin recunoaşterea şi mărturisirea vrăjmaşului, care se manifestă prin gânduri sau lucrări pătimaşe, indiferent cât sunt de încântătoare. De îndată ce-ţi dai seama de prezenţa unei patimi, mânie-te faţă de ea într-un mod hotărât.

Această mânie se va ivi de la sine.

Nu ai nevoie de cunoştinţe intelectuale ca să recunoşti vrăjmaşul din patimă. Este suficient să te gândeşti că de vreme ce Dumnezeu nu priveşte cu mulţumire nimic din ceea ce ţine de patimi,  El nu priveşte cu bunăvoinţă nici pe cel care acceptă şi îndrăgeşte patima sa. Ştii că patimile Îl mânie pe Dumnezeu împotriva noastră şi că ele ne separă de El. Aceasta este distrugerea cea de pe urmă. Gândurile şi credinţa omului care petrece cu luare aminte, încep să strălucească în conştiinţa şi în sclipirea ochiului şi imediat capătă ecou în inimă ca o duşmănie, furie şi mânie faţă de patimă. Totuşi, nu te lupta cu patima, născocind diferite puncte de acuzare împotriva ei. Reuşita împotriva ei este foarte îndoielnică. Pe când tu îţi alegi punctele de acuzare, acuzata – patima – şade acolo ca într-o boxă a acuzaţilor şi încă este apărată de avocatul ei – atracţia. Asta înseamnă că tu mai păstrezi în tine necurăţia, şi aceasta cu voia ta, ceea ce este foarte periculos. Nu trebuie să mai faci aceasta. Fără să mai dezbaţi problema, hotărăşte-te ca de îndată ce observi în lăuntrul tău o patimă, să descoperi vrăjmaşul şi să te mânii pe el.

Metanie stângace

Pe lângă biserica „Sfânta Vineri” din Ploieşti trec în fiecare zi a săptămânii, fără exagerare, şcoala în care lucrez fiind foarte aproape de acest locaş de cult, cunoscut tuturor concetăţenilor noştri evlavioşi. Îţi dă un sentiment de negrăit să te închini în fiecare zi Sfintei Cuvioasei Parascheva, rugând-o să mijlocească pentru tine şi pentru cei apropiaţi ţie şi ştiind că Sfânta te ascultă. Pot spune că face parte din casă şi din familia mea, aflându-şi un loc aparte în inima şi mintea mea, nu numai din motivul amintit, ci dintr-o tainică purtare de grijă a lui Dumnezeu, Care a ales-o ocrotitoare a mea înainte ca eu să fi crezut în El sau să fi mers vreodată la Biserică. În copilărie şi în adolescenţă, fiind elevă la Şcoala „Sfânta Vineri” - denumire pe care a primit-o mai nou, ca o recunoaştere a relaţiei dintre cele două spaţii publice -,  obişnuiam să privesc în pauze sau chiar în timpul unor ore mai puţin solicitante, spre silueta bisericii Cuvioasei Parascheva de alături. Minunată Pronie! Dar întunecată minte, că nu am înţeles de fel semnificaţia acelei construcţii impunătoare care îmi deştepta doar visuri profane sau servea drept fundal visării.  Prima şi singura Sfântă Cuminecare pe care mi-amintesc să o fi primit în anii tineri s-a petrecut, printr-o fericită împrejurare, în Biserica Sfintei Vineri. Era probabil Postul Mare, iar una dintre mătuşile mamei mele, femeie credincioasă, m-a dus şi m-a împărtăşit, din datorie creştinească. Dumnezeu să o ierte, că a trecut la Domnul, cu credinţa neştirbită!

 Au trecut dureros anii, răvăşindu-mă şi întărindu-mă în patimi fără număr, purtându-mă departe de Cuvioasa şi de biserica ei. Domnul a rânduit, însă, întoarcerea mea în oraşul tinereţii şi apoi întoarcerea mea la credinţă, de care fugisem cu mândrie demonică de „intelectual”. Iată că, spre surprinderea mea, războiul devastator al patimilor s-a pornit cu tărie dintru început, vrăjmaşul încercând să mă sperie şi să mă facă să dau bir cu fugiţii, recăzând în mlaştina unei vieţi păcătoase. Dar mi-am aflat alinarea după ce, timp de câteva luni, am căutat adăpost sub veşmântul duhovnicesc al ocrotitoarei Parascheva de la „Sfânta Vineri”. Toată durerea şi deruta pătimaşului lovit de războiul diavolesc îngăduit de Domnul spre încercare, s-au revărsat din inimă la picioarele Cuvioasei.

M-au cercetat atunci cele mai curate intenţii şi cea mai mare apropiere de Domnul, care au venit prin mijlocirea ei: râvnă pentru nevoinţe, post, priveghere şi rugăciune, dragoste pentru viaţa monahală şi părăsirea lumii, milostenie şi fapte bune. Că nu poţi să gândeşti la viaţa Sfintei Maicii noastre Parascheva fără să te umpli de dorul celor cereşti şi de dorinţa de a lepăda toate cele din lume pentru dragostea lui Hristos.

Războaie peste războaie s-au derulat în cei nouă ani care au trecut de atunci şi, liniştindu-se cât de cât apele, mai zăbovesc uneori în biserica impunătoare a Sfintei Vineri, profitând de împrejurări. Sfânta Liturghie la Sf. Vineri sau Vecernia, sau un Sfânt Maslu. Într-un chip cu totul minunat, fiecare împrejurare mă umple de pocăinţă şi îmi readuce aminte de smerita cugetare fără de care nicio nevoinţă a noastră nu valorează nimic. E tot lucrarea Cuvioasei Parascheva, acum nu mai am pricină de îndoială. Aşa cum n-a suferit apropierea celui întinat de patimi din mormântul ei, aşa nu suferă nici mândria noastră, care ne ucide, de nu ne vom ridica împotriva ei cu mânie mare, cum spune Sfântul Teofan. Cine se priveşte în oglinda curată a Sfintei Parascheva, singur se înspăimântă de chipul său deformat de patimi şi, cu izvor de lacrimi, începe truda de a-şi spăla întinatul său suflet, chemând harul lui Dumnezeu atotcurăţitor, prin mijlocirile Maicii Parascheva, cu ale cărei sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi pe noi.

Sursa foto: http://www.ploiesti.ro/sfvineri.php

"Biserica actuală înlocuieşte alte două biserici existente în cursul vremii, de la care nu au rămas urme.
Primul lăcaş a fost construit în 1802, era o biserică mică, din zid până la ferestre iar în sus din lemn.

A doua biserică a fost ridicată în 1828, ctitori fiind negustorii braşoveni din Ploieşti, motiv pentru care era numită şi "Biserica Braşovenilor". Dar nici această construcţie nu a rezistat mult deteriorandu-se din cauza materialelor şi a soluţiilor constructive, astfel ca în anul 1874, s-au impus măsuri urgente de reparaţii, dar pe baza documentelor existente, întreg procesul a condus la soluţia radicală de a construi o nouă biserică.

Până în 1874, biserica s-a numit "Sfânta Cuvioasa Paraschiva", dar prin traducerea cuvântului "paraschevi" din limba greacă, a fost consacrată denumirea de "Sfânta Vineri". Construcţia monumentalei biserici a durat cinci ani, între 1875-1880 . "Această sfântă biserică cu hramul Sfânta Cuvioasă Paraschiva, s-a zidit din temelie în anul 1875, în zilele Prea înaltatului Domn Carol I şi a sfinţiei sale Mitropolitului Calinic, cu ajutorul enoriaşilor şi a altor pioşi cetăţeni, prin stăruinţa epitropilor, Ioan Eliad, C. Mateescu, T. Popescu şi a preotilor Ioan Văleanu, Ioan Mihăilescu, Gh. Niculescu şi a cântăreţului Iancu Popescu şi s-a sfârşit în anul 1880".

Pictura murală în ulei, aplicată în 1880, adevărată operă de artă, a marelui artist plastic Gheorghe Tattarescu plasează biserica Sfânta Vineri printre cele mai valoroase din ţara. "

[sursa: http://www.biserici.org]

Cele mai subţiri mişcări ale patimilor(I)

Omul trebuie să alunge chiar şi cele mai subţiri mişcări ale patimilor. Mânia îngăduită

Vreau să te laud…sau nu, vreau să prezint avantajele situaţiei tale cu privire la patimi.

Eşti tânără şi patimile nu au reuşit să se întărească. Deşi, în tine se află acum toate patimile, ele sunt întocmai ca nişte copilaşi: fără putere şi cam obosite. Acesta este un mare avantaj pentru tine, pentru că de multe ori va fi suficient  să observi o patimă pentru a te îndepărta de ea sau pentru a o alunga. Nu aşa se întâmplă cu cei sunt mai în vârstă şi care au îngăduit patimilor să se întărească. Acolo patimile urlă ca leii şi atacă cu putere pe omul care se ridică împotriva lor. Dar ai şi un mare dezavantaj; din cauza gândurilor neînsemnate, a cugetelor şi faptelor pătimaşe, le poţi privi cu indiferenţă, gândind: „ Acesta nu este un lucru important; va trece de la sine, omul nu trebuie să se îngrijească de toate nimicurile”. Acest gând atât de normal pentru tine, este periculos. Dacă acţionezi în felul acesta înseamnă că laşi cugetele şi mişcările pătimaşe să sporească şi să se întărească. Ele se instalează  cu putere şi din lucrurile mici ies cele mari. Atunci ele nu vor mai putea fi îndepărtate doar printr-o singură privire aspră.

 De aici ar trebui să realizezi că, oricât de mică sau de fragilă îţi apare o patimă, este necesar să o priveşti ca pe cea mai mare şi mai puternică. Când bei apă, bei până la ultima picătură; când îţi intră o aşchie în deget, chiar dacă este foarte mică şi aproape invizibilă, te jenează tare şi faci  totul ca să scapi de ea; când cel mai mic firicel de praf îţi intră în ochi şi te supără, te străduieşti să-l scoţi din ochi cât mai repede posibil. Aşadar, lucrează în felul acesta cu patimile : indiferent cât de mici sunt ele în aparenţă, grăbeşte-te să le alungi şi fă aceasta fără nici o milă ca să nu mai rămână nici urmă din ele.

Cum le poţi alunga? Prin mânia care le stă împotrivă sau înfuriindu-te pe ele. De îndată ce observi o patimă, încearcă să te mânii pe ea cât mai repede cu putinţă. Această mânie reprezintă o respingere hotărâtă a patimii. O patimă nu poate fi primită dacă nu există atracţie faţă de ea; însă orice atracţie este distrusă de mânie, şi patima va pleca sau va dispărea la prima manifestare a mâniei. Acesta este singurul caz când mânia este îngăduită şi de folos. Am găsit la toţi Sfinţii Părinţi faptul că mânia este îngăduită tocmai pentru aceasta., aşa că ei se puteau înarma împotriva patimii şi a lucrărilor pline de păcat ale inimii alungându-le cu ajutorul mâniei. Ei dovedesc aceasta prin cuvintele proorocului  David: Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi(Psalmul 4, 5); acest sfat fiind repetat mai târziu de Sfântul Apostol Pavel în Efeseni 4, 26. Mâniaţi-vă faţă de patimă şi nu veţi păcătui, pentru că patima este alungată de mânie; fiecare ocazie de a păcătui este curmată de aceasta.

Înarmează-te împotriva patimilor în felul acesta. Mânia aceasta trebuie să se înrădăcineze în tine chiar din momentul în car te-ai hotărât să te nevoieşti pentru Dumnezeu din toată inima şi să faci cele bineplăcute înaintea ochilor Lui.  Ai intrat într-o legătură veşnică cu Dumnezeu. Însuşirea acestei legături este: prietenii tăi sunt prietenii mei, vrăjmaşii tăi sunt vrăjmaşii mei. Ce sunt patimile? Vrăjmaşi. Ura lui Dumnezeu faţă de ele este exprimată prin întreg Cuvântul Său. Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, lăcomia este închinare la idoli, Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor  şi aşa mai departe. De aceea Apostolul a dat creştinilor acest cuvânt despre patimi: nici să se pomenească întru voi.(Efeseni 5, 3). Aşa că urmează să-ţi aprinzi mânia împotriva patimilor din tine de îndată ce se arată. Totuşi, datorită căderii noastre, nu se întâmplă întotdeauna aşa. De aceea, mânia faţă de patimi necesită o lucrare specială, fără reţinere şi plină de împotrivire, un efort şi o străduinţă îndreptată în mod deosebit spre ele.

Din volumul Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi”, Iaşi, 2006.

Sursa foto:

http://www.crestinortodox.ro/cauta/babi-minune-si-denisa-aproape-de-inima-ta

http://www.manastireapasarea.ro/seminar.html