Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

miercuri, 28 octombrie 2009

Sfânta Mare Muceniţă Parascheva




Pe vremea când păgânul împărat Diocleţian a pornit prigoana împotriva creştinilor, trăia în cetatea Iconiei o fecioară cu numele Parascheva, de neam bun şi frumoasă la chip. Părinţii ei fiind dreptcredincioşi, au crescut-o cu bună învăţătură, deprinzând-o cu sfânta credinţă şi cu paza poruncilor lui Dumnezeu. Apoi părinţii ei s-au dus la Domnul, lăsând pe fericita lor fiică tânără şi cu multă avere. Ajungând Parascheva la vârsta desăvârşită, urma credinţa şi faptele părinţilor ei. Averea nu o întrebuinţa pentru împodobire şi desfătarea tinereţii, ci pentru îmbrăcarea celor goi, pentru hrănirea flămânzilor şi pentru ospătarea străinilor. Iar ea, nebăgându-i în seamă pe peţitorii care o căutau pentru a se însoţi cu dânsa, s-a făcut mireasă a Mirelui celui fără de moarte, a Fiului lui Dumnezeu Cel Unul Născut, al Cărui preasfânt nume în toate zilele îl mărturisea.  Înaintea oamenilor, aducându-i pe ei la cunoştinţa adevărului. Şi dintre aceştia, unii credeau în Domnul nostru Iisus Hristos, iar cei care nu credeau, cu defăimare o ocărau pe Sfânta Parascheva. Dar ea cu îndrăzneală le grăia lor cuvântul lui Dumnezeu şi mustra deşertăciunea neînsufleţiţilor idoli. Şi necredincioşii cetăţeni, nesuferind să audă de la dânsa acest lucru, au prins-o, au bătut-o şi  au aruncat-o în temniţă.
În acea vreme a venit în Iconia un ighemon, trimis acolo de împăratul Diocleţian ca să-i ucidă pe creştini. Cetăţenii au venit la acesta şi i-au zis: “Luminate ighemoane, este în cetatea aceasta o fecioară care crede în Iisus Hristos cel răstignit şi face vrăji prin care pe mulţi oameni i-a întors de la jertfele zeilor noştri şi nu încetează a huli pe zeii noştri şi pe împărat. Dar noi, auzind porunca împărătească, ca toţi cei ce nu se închină zeilor să fie chinuiţi, am prins pe această fecioară şi o ţinem în temniţă”.
Auzind acestea, ighemonul a poruncit să fie adusă sfânta fecioară înaintea judecăţii sale. Când se îndrepta sfânta muceniţă spre judecată, Duhul Sfânt s-a pogorât asupra ei şi i s-a făcut faţa luminoasă, încât toţi care priveau la dânsa se minunau şi ziceau: “Vedeţi că nu este întristată, ci mai mult se luminează”. În timp ce stătea muceniţa la judecată, ighemonul privea spre dânsa şi se mira de podoaba şi de frumuseţea ei şi a zis către cei care erau de faţă: “În deşert aţi bârfit-o pe această fecioară preafrumoasă, pentru că nu este cu dreptate a pierde această frumuseţe strălucită, asemănătoare cu chipul soarelui”. Şi a zis către dânsa: “Spune-ne numele tău, fecioară”. A răspuns sfânta fecioară: “Sunt creştină şi roabă a lui Hristos”. Iar judecătorul a zis: “Vederea frumuseţii tale mă îndeamnă spre blândeţe, iar cuvintele care ies din gura ta îmi tulbură mintea şi inima, că nu voiesc să aud nişte cuvinte ca acestea”.Iar sfânta a răspuns: “Stăpânitorul, Cel ce judecă cu dreptate, se bucură auzind dreptatea, iar tu, auzind adevărul cel grăit de mine, te-ai mâniat”. Iar ighemonul a zis: “Pentru aceea mă mânii, că nu-mi răspunzi la ceea ce te întreb! Eu te-am întrebat de numele tău, iar tu îmi răspunzi altceva”. A răspuns sfânta: “ Mai întâi mi se cade să îţi spun numele vieţii veşnice, şi după aceea să-ţi spun şi numele vremelnicei vieţi. Deci ţi-am spus mai întâi numele vieţii veşnice, că adică sunt creştină şi roabă a lui Hristos, iar numele vremelnicei vieţi, cel dat de părinţii mei, este Parascheva, că în ziua Paraschevi m-am născut”, - căci Paraschevi la elini se numeşte ziua a cincea(vineri).
 Şi zicea Sfânta către ighemon: “De vreme ce părinţii mei, ziua a cincea, care este ziua patimilor celor de viaţă făcătoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, în toată vremea o cinsteau cu post, cu rugăciuni şi cu milostenie, aducându-şi aminte de Stăpânul lor, Care pentru mila Sa către neamul omenesc, Şi-a vărsat sângele şi S-a răstignit pe cruce pentru noi, pentru aceasta le-a dat Dumnezeu cinstitei lor însoţiri şi m-au născut pe mine, nevrednica Sa roabă, în ziua a cincea, pe care o cinsteau cu fapte bune, aducându-şi aminte de patimile Stăpânului. Ei au vrut să mă numească cu numele cu care se numeşte ziua Paraschevi şi de la această zi mă numesc Parascheva, părtaşă patimilor lui Hristos”. Iar judecătorul a zis: “Să încetezi a grăi asemenea cuvinte deşarte şi să jertfeşti zeilor noştri, căci eu te voi lua de soţie şi vei fi stăpâna multor bunătăţi şi mulţi te vor ferici pe pământ”. Dar Sfânta Parascheva a răspuns: “Eu am la cer pe Iisus Hristos, Mirele meu, iar alt mire nu-mi trebuie”. I-a zis ighemonul: “Îţi miluiesc frumuseţea şi îţi cruţ tinereţea”. A răspuns sfânta: “Nu milui frumuseţea cea vremelnică, care astăzi înfloreşte, iar dimineaţa cade, ci mai bine miluieşte-te pe tine, căci te aşteaptă veşnicele chinuiri.”
Apoi ighemonul s-a mâniat şi a poruncit să fie rupte hainele de pe ea şi  să fie bătită cu vine de bou. Fiind bătută, sfânta nici o vorbă nu scotea, numai striga cu inima  către Hristos, cerând în chinuri ajutor de la Dânsul. Ighemonul, cruţându-i frumuseţea, pentru că se aprindea de dragoste pentru dânsa,  a poruncit să înceteze bătaia şi cu blândeţe a început a vorbi către dânsa: “Cruţă-ţi fecioria şi tinereţile tale, nu-ţi pierde floarea cea frumoasă a tinereţilor tale, jertfeşte zeilor şi vei fi vie, căci de mare cinste te vei învrednici la noi”. Iar ea nu răspundea nimic şi pentru acest lucru necăjindu-se ighemonul, a zis: “Mie nu-mi răspunzi, fiică rea de neam creştinesc?” Atunci ea l-a scuipat pe ighemon în faţă, iar acesta înfuriindu-se, a poruncit să fie spânzurată de un lemn şi cu unghii de fier să i se rupă fără milă carnea şi cu asprime să-i strujească rănile. Şi i-au sfâşiat trupul până la oase.

Apoi, socotind judecătorul că va muri degrabă, căci abia mai sufla, a luat-o de pe lemn şi a  aruncat-o în temniţă, unde, zăcând fără glas şi abia vie, din pricina cumplitelor răni, la miezul nopţii a intrat la dânsa un înger, având pieptul şi umerii săi încinşi în chipul crucii cu brâu de aur şi ţinând în mâini uneltele patimilor lui Hristos, crucea, cununa cea de spini, suliţa, trestia, buretele, şi i-a zis: “Scoală-te, fecioară, părtaşă a patimilor lui Hristos, pentru că sunt trimis ca să te cercetez, şi ţi-am adus uşurare durerilor taleprin uneltele patimilor Domnului nostru Iisus Hristos. Vezi cinstita cruce şi cununa cea de spini a dumnezeiescului Mire, vezi suliţa cu care a fost împuns în coasta cea dătătoare de viaţă, trestia care a adus lumii iertare,  şi buretele care a şters păcatul lui Adam: deci scoală-te, căci te vindecă pe tine Hristos Domnul”. Şi îndată s-a sculat muceniţa ca din somn şi, apropiindu-se îngerul care i s-a arătat, a şters cu buretele toate rănile sfintei şi tot trupul ei a devenit întreg şi sănătos, iar frumuseţea ei era mai luminoasă decât cea dintâi. Atunci ea a sărutat uneltele patimilor lui Hristos, precum şi pe cel care i s-a arătat ei şi slăvea pe Dumnezeu. După aceasta, acel înger care i se arătase s-a făcut nevăzut.
 A doua zi au venit străjerii temniţei şi au găsit-o pe ea stând la rugăciune, deplin sănătoasă, neavând nici urmă de răni şi, înfricoşându-se,  i-au spus ighemonului. Acesta a poruncit să fie adusă iarăşi înaintea lui şi, văzând-o sănătoasă, s-a mirat, căci nu se aştepta să fie încă vie, în urma chinurilor pe care le suferise. Se mira apoi şi de frumuseţea ei, zicându-i: “Vezi, Paraschevo, cum au miluit zeii noştri frumuseţea ta şi cum te-au făcut sănătoasă, dăruindu-ţi viaţă”. Iar sfânta a răspuns: “Arată-mi, o judecătorule, pe cei ce mi-au dăruit mie viaţă”. Atunci ighemonul a trimis-o în capiştea zeilor ca să vadă pe idolii lor. Au mers acolo împreună cu dânsa preoţii idoleşti şi mulţime de popor, crezând că are să se închine zeilor lor.
Dar intrând sfânta în capiştea în care erau o mulţime de idoli, s-a rugat adevăratului Dumnezeu şi apoi, apucând de picior pe zeul Apollo, i-a zis: “Ţie îţi grăiesc, neînsufleţitule, şi tuturor idolilor celor care sunt la fel cu tine, ; aşa vă porunceşte Domnul meu Iisus Hristos, să cădeţi toţi la pământ şi să vă faceţi ca nisipul!” Şi îndată, după cuvântul sfintei, toţi idolii au căzut la pământ şi s-au risipit ca nisipul. Atunci tot poporul a ieşit din capiştea idolească, strigând: “Mare este Dumnezeul creştinilor!”
Văzând necuraţii preoţi sfărâmarea şi pierderea zeilor lor, au mers la ighemon, plângând şi zicând, : “O, ighemoane, ţi-am spus noi ca să tai pe vrăjitoarea aceasta, căci înşeală toată cetatea noastră. Iar tu nu ne-ai ascultat pe noi; iată acum a sfărâmat cu vrăjile sale pe zeii noştri”. Atunci ighemonul umplându-se de mânie, a întrebat-o cu asprime pe sfântă, zicându-i: “Cu ce farmece faci aceste lucruri?” Iar sfânta a spus: “În numele Domnului nostru Iisus Hristos am intrat în capiştea zeilor voştri şi m-am rugat Domnului meu zicând: “Arată-Te mie, Mântuitorul meu, cel ce mi-ai dăruit viaţă!”. Atunci mi s-a arătat Domnul  şi Dumnezeul meu, iar zeii tăi, când L-au văzut pe Dumnezeul meu, s-au cutremurat de frică şi, căzând la pământ, s-au sfărâmat, în felul acesta arătând că  singuri lor nu-şi pot ajuta cu nimic, apoi cum vor putea ajuta altora?”
Atunci a poruncit ighemonul iarăşi să fie spânzurată pe lemn şi cu făclii aprinse să-i ardă coastele. În timp ce sfânta era spânzurată şi arsă, a suspinat şi a zis către Dumnezeu: “Ziditorule a toată făptura şi Purtătorule de grijă, Tu celor trei tineri le-ai răcorit cuptorul cel arzător, Tu pe Întâia Muceniţă Tecla din foc ai izbăvit-o, mântuieşte-mă şi pe mine, nevrednica, din mâinile celor care mă chinuiesc”. Atunci îndată s-a pogorât îngerul, s-a atins de făclii şi s-a aprins un foc foarte mare, încât mulţi dintre cei fără de lege au ars, iar poporul striga: “Mare este Dumnezeul creştinilor!” Şi mulţime de popor a crezut în Iisus Hristos.
Judecătorul, văzând răzvrătirea din popor şi temându-se să nu se scoale împotriva lui, a poruncit ca degrabă s-o taie cu sabia pe sfântă. Iar când sfintei i-a fost tăiat capul, unii au auzit glasuri coborâte din ceruri zicând: “Bucuraţi-vă, drepţilor, că muceniţa Parascheva s-a încununat”. Apoi luând sfântul ei trup, l-au îngropat cu cinste în casa ei. Şi asctfel această bună fecioară şi-a sfârşit nevoinţa muceniciei şi s-a dus la Mirele ei, ducând sângele său în loc de untdelemn, şi se odihneşte acum cu fecioarele cele înţelepte în cămara lui Hristos. Iar a doua zi, ieşind nelegiuitul ighemon la vânat, dintr-o dată s-a speriat calul lui şi l-a aruncat într-o vale, unde căzând s-a rostogolit şi  s-a zdrobit trupul lui, încât şi-a dat ticălosul său suflet.
Iar sfântul şi cinstitul suflet al Sfintei Muceniţe Parascheva este în mâinile lui Dumnezeu. Cu cinstitele ei moaşte se fac multe tămăduiri bolnavilor, spre slava Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în veci. Amin.

marți, 27 octombrie 2009

Părintele Justin : « Singurele noastre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar şi mărturisirea. »



 « Învăţaţi copiii să trăiască în legea crestinească,
aceste obi­ceiuri să le deprindă mai cu seama;
nu mai e nevoie de nicio altă şti­inţă, de nicio şcoală;
prin orice mijloace copiii noş­tri sunt otrav­iţi nu numai cu aceste vac­cin­uri,
ci cu atâtea infor­maţii min­ci­noase la adresa cre­aţiei lui Dum­nezeu »
***
« Mai degrabă ieşiţi din mijlocul aces­tei soci­etăţi şi vă creşteţi copiii în dragoste şi sim­pli­tate. Sărăcia şi greu­tăţile vă vor întări mai mult şi mintea, şi sufle­tul, şi trupul.
Nu vedeţi că prin atâtea lib­er­tăţi şi drep­turi ale copilu­lui, ei ajung să aiba drep­tul de a ţi-l ucide, drep­tul de a dis­truge o naţie? »

***

(Inter­viu real­izat de mon­ahia Fotini, 7 octombrie, 2009, extras din nr. 8 al revis­tei ATITUDINI)
- Păr­inte, cum sfă­tu­iţi poporul să pro­cedeze cu privire la aceste vac­cin­uri crim­i­nale care se vor impune cu forţa, asupra copi­ilor noştri şi asupra mamelor însăr­ci­nate, şi poate pe viitor asupra tuturor?
- Dragii mei, e greu să dai un răspuns unui popor întreg, pen­tru că nu avem decât solu­ţii dureroase, pen­tru că aceasta este real­i­tatea în care trăim, foarte, foarte dureroasă. Am spus de la începutul anu­lui că tre­buie să ne pre­gătim pen­tru mar­ti­raj şi mai mult de atât nici nu aş mai fi avut de grăit, dar oamenii sunt neputin­cioşi cu duhul şi cu mintea ca să înţe­leagă. Nu e uşor să trăieşti în ziua de azi. Dar dacă Dom­nul aşa a binevoit ca noi să suferim aceste vre­muri, apoi tre­buie să ne supunem şi să primim cu bucurie toate cele ce vin asupra noas­tră, ca din mâna lui Dum­nezeu, şi nu a vră­j­ma­şu­lui. E mai greu acum, pen­tru că ne-am învăţat cu comod­i­tatea, cu tele­vi­zorul şi cu toate mof­turile şi lib­er­tăţile; ei bine, dragii mei, abia acum se vede efec­tul dău­na­tor al aces­tor lib­er­tăţi – ne-au slăbit put­er­ile sufle­tu­lui. Mintea este îngreuiată, trupul slăbit şi datorită ali­men­taţiei otrăvite cu care ne hrănesc mai marii noştri, şi nu sun­tem obişnu­iţi să pur­tam niciun fel de război, nici duhovnicesc, nici tru­pesc. De aceea, vă rog să nu mai cău­taţi solu­ţii. Solu­ţii omen­eşti nu sunt, dragii mei! Solu­ţia este moartea pen­tru Hris­tos. Tată pe fiu şi mamă pe fiică va da la moarte. Iată că asis­tăm la împlinirea aces­tei proorocii. Dacă mama va lăsa copilul să fie vac­ci­nat, este ca si cum l-ar da la moarte. Am spus de mai multe ori să luam mod­elul lui Brân­cov­eanu, care cu mărime de suflet privea muceni­cia fiu­lui său cel mic, Matei. Învăţaţi copiii să trăiască în legea crestinească, aceste obi­ceiuri să le deprindă mai cu seama; nu mai e nevoie de nicio alta sti­inta, de nicio scoala; prin orice mijloace copiii noş­tri sunt otrav­iţi nu numai cu aceste vac­cin­uri, ci cu atâtea infor­maţii min­ci­noase la adresa cre­aţiei lui Dum­nezeu, cu cal­cu­la­torul şi cu tot soiul de filme, care oferă copilu­lui o edu­caţie antihris­tică. Dacă nu aveţi unde să va retrageţi din soci­etatea aceasta potrivnică lui Dum­nezeu, staţi fiecare la locurile dum­neav­oas­tră şi mar­tur­isiţi pe Hris­tos, opunându-vă tuturor măsurilor vic­lene de exter­minare a omu­lui. Pen­tru că asta tân­jeşte vră­j­ma­şul să facă, să dis­trugă făp­tura lui Dum­nezeu. Invidia lui cea mai mare, aceasta este – crearea OMULUI: De ce îl iubeşte Dum­nezeu atât de mult pe om? Toc­mai de aceea ar tre­bui să prin­dem put­ere şi curaj, pen­tru că dacă sun­tem aşa de tare lup­taţi şi împresuraţi din toate păr­ţile de atâtea prime­jdii şi nevoi, înseamnă că şi invidia vrăj­ma­şu­lui se măreşte datorită dragostei lui Dum­nezeu sporite faţă de noi, chipul şi ase­m­ănarea Sa. Dar iată cât de mult ne iubeşte Dum­nezeu că încă mai rabdă toate păcatele şi fărădelegile noas­tre. Numai dracul nu iîtelege mila şi iertarea lui Dum­nezeu, că dacă ar fi înţeles-o, cred că s-ar fi pocăit şi el.
De aceea vă zic – aveţi încredere că Dom­nul vă va da put­ere să măr­tur­isiţi pen­tru El. Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă polit­ică este vrăj­maşă a lui Hris­tos şi slu­ji­toare răului, de aceea numai sim­pla noas­tră vie­ţuire, fără să abdicăm de la prin­cipi­ile noas­tre cresştine, este o măr­tur­isire şi o muceni­cie de zi cu zi.
Aşadar: Nu prim­iţi acest vac­cin şi nimic ce aduc nou put­er­ile politice de azi. Evreii con­duc lumea şi amer­i­canii lucrează pen­tru ei şi cred că au ajuns să o stăpânească deoarece nu mai au nicio sfi­ală; totul este la vedere şi sunt con­şti­enţi că nu mai au niciun adver­sar de temut şi lupta pen­tru exter­minarea pop­u­laţiei, că cei puţini care vor rămâne să se închine lor. Acum ei stu­di­ază şi fac tri­erea, iar modul prin care vor dis­tinge oamenii între ei sunt cipurile. Ai sau nu ai cip? Căci, în fond, cipul ce este? O arma împotriva omu­lui. Iar noi nu mai avem arme; tinere­tul nos­tru este obosit, încât chiar să vrea să se ridice din vraja în care trăieşte, nu mai are put­ere. Sin­gurele noas­tre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăci­unea, smere­nia, dragostea, dar şi măr­tur­isirea. Nu se poate dragoste fără măr­tur­isire. Dragostea este jert­fi­toare, iar noi dacă ne temem să măr­tur­isim ade­vărul, ce jertfă mai avem? Sau dacă nu ne pasă de aproapele nos­tru care este în neşti­inţă şi noi nu îl infor­măm şi îl lăsăm să cadă pradă aces­tui sis­tem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai luptă astăzi să trezească pe fratele lor, care nu au rămas nepăsători faţă de viitorul unei naţii şi al unei Bis­erici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dum­nezeu, care îşi pun viaţa pen­tru fraţii lor.
De aceea, mamelor, educaţi-vă creştineşte copiii şi nu îi lăsaţi necon­tro­laţi! Nu îi lăsaţi să îşi facă men­drele lor, nu îi lăsaţi pradă edu­caţiei aces­tei soci­etăţi, pen­tru că le-aţi asig­u­rat şi moartea sufletească, dar iată că şi pe cea tru­pească! Mai degrabă ieşiţi din mijlocul aces­tei soci­etăţi şi vă creşteţi copiii în dragoste şi sim­pli­tate. Sărăcia şi greu­tăţile vă vor întări mai mult şi mintea, şi sufle­tul, şi trupul. Nu vedeţi că prin atâtea lib­er­tăţi şi drep­turi ale copilu­lui, ei ajung să aiba drep­tul de a ţi-l ucide, drep­tul de a dis­truge o naţie?


Pelerin ratat la Sfântul Dimitrie cel Nou


Ca niciodată, fără a vrea să vă mâhnesc, iubiţi cititori, parcă m-am întors cu traista goală de la Sfântul Dimitrie ! Motive obiective sunt, dar nimic din ceea ce izbucneşte în exterior nu vine din altă direcţie decât din interior.
De unde această impresie puternică de sărăcie? Dintr-o inimă rece, în care râvna a scăzut drastic, în raport cu anii de început, în care ajuta Domnul şi făcea belşug de har să curgă peste de curând regăsitul său fiu, adică eu. Iată-mă abia reuşind să fac abstracţie de vacarmul continuu şi de foiala pelerinilor neliniştiţi, în căutarea unei cărări spre intrarea în biserică sau spre podiumul cu racla Sf. Dimitrie şi a iubiţilor săi fraţi, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nazians şi Sf. Grigorie de Nyssa, aceasta, desigur, în plină Sfântă Liturghie, dar...în fiecare an a fost aşa. Acum de ce n-am putut să nu observ şi să nu-mi pese ? Din lipsă de participare cu trup şi suflet la slujbă. De ce mă preocupa absenţa unor arhierei cu care mă obişnuisem de la hramurile anilor trecuţi ? De ce mi-a lipsit rostirea psalmilor Infricoşatei Judecăţi de către Î. P. S. Teodosie ? De ce mă urmărea amintirea P. F. Teoctist ? Glasul său ? Felul în care se adresa poporului dreptcredincioşilor ? De ce nu îmi mişca inima corul care a dat răspunsurile la Sfânta Liturghie ?  De ce politicienii care erau, practic, etalaţi, pe scena din stânga, îmi dădeau impresia că făceau notă discordantă cu momentul ? De ce păreau două lumi diferite, cea de sus, de pe Sfântul Altar de afară, şi cea de jos ? Unde  s-a risipit comuniunea care se năştea vie, cu puterea Duhului Sfânt, între credincioşii, ierarhii şi slujitorii adunaţi pe Dealul Patriarhiei altădată ?
 Se vede că eu sunt de vină, relatarea suferind ori de nostalgie, ori de uscăciunea sufletească. Domnul să mă ierte pentru puţina mea trăire şi multa mea cârtire de azi ! Şi pentru că n-am ales tăcerea.
Sfinte Părinte Dimitrie, roagă-te Domnului să ne izbăvească de uscăciune şi să ude iar din belşug secătuitele noastre inimi !



duminică, 25 octombrie 2009

"O, de cât bine ne lipsim noi când ne îngăduim să ne rugăm cu neluare aminte !"


Despre răceala în rugăciune
« ...noi facem voia lui Dumnezeu la întâmplare, pentru că Dumnezeu
nu ne vorbeşte şi nu ne mustră imediat. »

Îmi scrii : « Rugăciunea mea merge cam anevoie ». Faptul că rugăciunea merge anevoie nu este deloc vina rugăciunii, ci a celui care se roagă. Încearcă să te rogi aşa cum ar trebui şi rugăciunea va merge bine. Dacă cineva scrie urât, oamenii îl mustră şi îl atenţionează, şi el începe să scrie îngrijit. Dacă vrei, smereşte-te şi mustră-te şi vei începe să te rogi cum trebuie. Noi îndreptăm problemele lumeşti cu o deosebită grijă, pentru că oamenii ne văd şi ne mustră. Totuşi, noi facem voia lui Dumnezeu la întâmplare, pentru că Dumnezeu nu ne vorbeşte şi nu ne mustră imediat, dând copiilor Săi, care sunt miluiţi de Dânsul, posibilitatea de a-I sjuji Lui. O, ce amărăciune va fi când ne vom afla vinovaţi de aceasta înaintea Lui.
Încotro s-a dus rugăciunea ta ?
[...] Te-ai rugat o dată sau de două ori cu râvnă şi cu căldură şi ai primit ajutor imediat de la Sfântul Serghie, ca urmare a rugăciunii tale, şi de aceea ai crezut că rugăciunea ţi-a devenit neîncetată, şi ca nu mai aveai de ce să te îngrijorezi  cu privire la ea, că totul avea să meargă de la sine. Primind acest gând, ai început să spui rugăciunile fără luare aminte şi în grabă, încetând să-ţi păzeşti gândurile. Din această cauză, atenţia ţi s-a împrăştiat, gândurile ţi s-au risipit pretutindeni şi rugăciunea nu mai era rugăciune trăită. Asta s-a întâmplat de câteva ori şi apoi rugăciunea a dispărut cu totul. Reia rugăciunea de la început şi cere de la Domnul să dobândeşti din nou starea de rugăciune.
Din asta să înveţi că niciodată nu trebuie să socoteşti desăvârşită o lucrare duhovnicească, mai ales rugăciunea ; începe întotdeauna rugăciunea ca şi cum ai avea de gând să o faci pentru prima dată. Cea mai mare râvnă să o ai când faci ceva pentru întâia oară. Dacă, atunci când faci rugăciunea, începi ca şi cum niciodată nu te-ai fi rugat cum se cuvine, şi numai acum vrei să o faci pentru prima dată, îţi vei face rugăciunea cu râvna de la început.
Cred că ai început să-ţi faci pravila de rugăciune în grabă – şi la întâmplare – numai ca să o termini. Impune-ţi de acum înainte ca niciodată să nu te mai rogi la întâmplare. Nimic nu-L supără pe Dumnezeu mai mult decât aceasta. Este mai bine să spui mai puţine rugăciuni din întreaga pravilă, cu frică de Dumnezeu şi cu smerenie, decât să le spui pe toate la întâmplare.  Este mai bine chiar să cazi în genunchi şi să spui o singură rugăciune sau să te rogi cu propriile tale cuvinte decât să te rogi fără luare aminte. Ai început să te rogi aşa şi nu ai roade. Mustră-te bine pentru o asemenea delăsare. ştii că nimeni din cei ce se roagă cu trezvie şi cu mare râvnă nu se desparte vreodată de rugăciune fără să fi primit lucrarea ei. O, de cât bine ne lipsim noi când ne îngăduim să ne rugăm cu neluare aminte !

Din volumul Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi”, Iaşi, 2006.


Sfântului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştiului


Pătimirea Sfântului Slăvitului Marelui Mucenic al lui Hristos, Dimitrie (26 octombrie)



    Sfântul şi marele mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun (Tesalonic), din părinţi de neam bun şi dreptcredincioşi. Tatăl lui era voievod în cetatea Solunului, crezând în taină în Domnul nostru Iisus Hristos şi slujind Lui. Dar nu îndrăznea să mărturisească preasfânt numele Lui, căci atunci era mare prigoană asupra creştinilor din partea păgânilor împăraţi. Temîndu-se de groaznica prigonire a nelegiuiţilor, ţinea ascuns în sine mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei lui Hristos. El avea în palatul său o cămară ascunsă de rugăciune, în care erau două sfinte icoane, împodobite cu aur şi cu pietre scumpe: una a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat, iar alta a Preasfintei Sale Maici, Fecioara Maria, înaintea cărora întotdeauna aprindea candela şi aducea tămîie şi se ruga împreună cu soţia sa cea de o credinţă, adevăratului Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru cei de sus, Fiului Său Unul născut şi Fecioarei Maria cea preanevinovată. Asemenea era şi milostiv către săraci şi aducea mari faceri de bine celor care le trebuiau. Dar nu aveau fii, şi pentru aceasta erau în mare mîhnire şi se rugau lui Dumnezeu cu tot dinadinsul, ca să le dea moştenitori casei lor.
    După multă vreme au fost auziţi, pentru că, aducându-şi aminte Cel Preînalt de rugăciunile şi de milosteniile lor, le-a dat lor un fiu; pe acest sfânt şi vrednic de fericire Dimitrie, la a cărui naştere s-a veselit tot Solunul împreună cu voievodul lor, care a dat la toată cetatea, dar mai ales săracilor, un mare ospăţ, mulţumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar. Apoi când copilul a ajuns în vârstă, ca să poată cunoaşte şi să înţeleagă adevărul, l-au dus părinţii în casa lor de rugăciune şi, arătându-i sfintele icoane, i-au zis: "Aceasta este icoana adevăratului Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul şi aceasta este icoana Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea lui Dumnezeu". Deci, l-au învăţat pe el sfânta credinţă, spunându-i toate cele ce luminează cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi toate cele privitoare la deşertăciunea necuraţilor zei păgîni şi a idolilor cei neînsufleţiţi. Iar Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar mai ales din darul lui Dumnezeu, care începuse a lucra într-însul. El cu tot sufletul a crezut în Dumnezeu şi, închinându-se sfintelor icoane, le-a sărutat cu osârdie. Părinţii lui, chemând în taină un preot şi pe cîţiva creştini, prieteni ai lor, în acea ascunsă cămară de rugăciune, au botezat pe fiul lor în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Copilul, luând Sfântul Botez, a învăţat cu amănuntul Legea lui Dumnezeu.
      El creştea cu anii şi cu înţelepciunea, mergând cu fapte bune ca pe o scară, din putere în putere, şi era în el darul lui Dumnezeu care îl lumina şi îl făcea înţelept. După ce a ajuns la vârsta cea desăvârşită, părinţii lui s-au dus din vremelnica viaţă, lăsându-l pe Sfântul Dimitrie moştenitor nu numai al averilor, ci şi al faptelor lor cele bune.
       Auzind atunci împăratul Maximilian despre moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dânsul pe fiul acestuia, pe Sfîntul Dimitrie, şi, văzându-i înţelepciunea şi vitejia in război, l-a făcut antipat şi i-a încredinţat lui Tesalonicul, zicându-i: "Păzeşte patria ta şi s-o cureţi de necuraţii creştini, ucigându-i pe toţi cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit". Sfântul Dimitrie, luând de la împărat dregătoria, a mers la Solun, unde a fost primit cu mare cinste de cetăţeni şi îndată a început a mărturisi înaintea tuturor numele lui Iisus Hristos, pe care îl preamărea, precum şi a învăţa pe toţi credinţa. El a devenit pentru tesaloniceni un alt Apostol Pavel, aducându-i pe ei la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi dezrădăcinînd închinarea la idoli. Apoi, nu după multă vreme s-a făcut cunoscut împăratului Maximilian că Dimitrie, antipatul, este creştin şi pe mulţi îi aducea la credinţa sa, lucru pe care auzindu-l împăratul, s-a mâniat foarte tare.
Întorcîndu-se atunci de la războiul pe care l-a purtat cu sciţii şi cu sarmaţii, pe care i-a supus sub stăpânirea împărăţiei Romei şi venind biruitor, a făcut din cetate în cetate praznice şi jertfe idoleşti, apoi a venit şi în Tesalonic.

      Dimitrie, încă înaintea venirii împăratului în Solun, a încredinţat toată averea sa unui credincios slujitor al său, pe care îl chema Lupul, şi l-a însărcinat cu toată bogăţia ce rămăsese de la părinţii lui, aurul, argintul, pietrele de mare preţ, şi hainele, să le împartă în grabă la cei cărora le trebuiau şi la săraci, zicând: "Împarte bogăţia cea pământească, ca să căutăm pe cea cerească". Iar el s-a pus pe rugăciuni şi pe post, pregătindu-se înainte pentru a primi cununa cea mucenicească. Împăratul a întrebat dacă sunt adevărate cele auzite despre Dimitrie. Iar Dimitrie, stând înaintea împăratului, cu mare îndrăzneală a mărturisit că el este creştin şi a defăimat închinarea de idoli cea păgânească. Atunci împăratul a poruncit să fie dus nu în temniţa cea de obşte, ci într-un loc mai defăimat, într-o baie mare şi veche, care era aproape de palatele unde şedea împăratul. L-au pus, deci, pe sfânt în cămările acelei băi, care era adâncă şi în care, intrând el, se ruga, grăind ca David: "Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte Doamne, ca să îmi ajuţi mie, grăbeşte, că Tu eşti răbdarea mea Doamne, Doamne, nădejdea mea din tinereţile mele. Spre Tine m-am întărit din pântece, din sânul maicii mele, Tu eşti acoperitorul meu până ce voi fi. Pentru aceasta se va veseli gura mea, când voi cânta Ţie şi limba mea toată ziua va învăţa dreptatea Ta".
      Sfântul Dimitrie şedea acolo în temniţă ca într-o cameră luminoasă, cântând şi slăvind pe Dumnezeu. Apoi sfântul a văzut o scorpie înaintea sa, care voia să-l muşte de picior; iar el, însemnându-se cu semnul crucii şi după ce a zis: "În numele lui Hristos care a zis să călcăm peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului", a călcat peste scorpia aceea. Stând aşa în temniţă, a fost cercetat de îngerul lui Dumnezeu care i s-a arătat întru lumină mare, cu o preafrumoasă cunună din Rai, şi i-a zis lui: "Pace ţie, pătimitorule al lui Hristos, Dimitrie! Îmbărbătează-te şi te întăreşte şi biruieşte pe vrăjmaşii tăi". Zicîndu-i acestea, i-a şi pus cununa pe cap. Iar sfântul a răspuns: "Mă bucur întru Domnul şi mă veselesc întru Dumnezeu, Mântuitorul meu". Şi sfântul se aprindea cu inima către dragostea lui Dumnezeu, voind să-şi verse cu osârdie sângele său pentru Dânsul.
       În acea vreme împăratul se îndeletnicea cu jocuri publice şi cu privelişti; pentru că împăraţii elinilor, în vremea de demult, aveau obiceiul ca atunci când intrau într-o cetate puneau pe oameni să se lupte, aruncau pietre şi săreau, apoi aruncau cu suliţe la semn şi se luptau cu pumnul. Acest fel de lupte se numeau pentatlon şi cei care ar fi biruit în aceste cinci lupte primeau daruri de la împărat. Împăratul a vrut să vadă aceste cinci feluri de lupte şi s-a aşezat la un loc înalt ca să-i vadă pe luptători, între care era şi vestitul Lie, din neamul vandalilor. Acesta era înalt cu trupul, puternic cu virtutea şi înfricoşat la chip, căruia i-a făcut un loc înalt de privelişte. Împăratul se bucura, văzând cum acel Lie se luptă cu oamenii cei viteji şi îi ucidea pe ei, aruncându-i de sus în suliţe: Mai era acolo şi tânărul creştin Nestor, cunoscut Sfântului Dimitrie. Acela, văzând pe Lie că ucide pe mulţi şi mai ales că îi pierde pe creştini fără cruţare, s-a aprins de râvnă şi, vrând să se lupte cu Lie, a alergat la Sfântul Dimitrie care era în temniţă şi i-a spus lui despre luptătorul Lie că a ucis mulţime de creştini. Nestor cerea de la dânsul binecuvântare şi rugăciuni, ca să-l poată birui pe acel nemilostiv ucigaş de oameni. Sfântul Dimitrie, însemnîndu-l pe el cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: "Du-te şi îl vei birui pe Lie, mărturisind pe Hristos". Apoi Nestor a alergat în acel loc şi cu mare glas a strigat: "O, Lie! Vino să ne luptăm amîndoi!". Împăratul, şezând la loc înalt şi privind pe oameni luptându-se, dacă a văzut pe Nestor tânăr şi frumos la faţă, fiind cam de douăzeci de ani, l-a chemat la dânsul şi i-a zis: "Tinere, pentru ce nu-ţi cruţi viaţa ta? Oare nu vezi pe câţi i-a biruit Lie şi cât sânge a vărsat? Nu îţi este milă de frumuseţea ta şi de tinereţea ta? Dacă eşti sărac, vino să te îmbogăţesc, numai nu te duce să te lupţi cu Lie, că o să-ţi pierzi viaţa". A răspuns Nestor: "Împărate, eu sărac nu sunt, nici nu vreau să-mi pierd viaţa, ci vreau să mă lupt cu Lie şi să-l biruiesc pe el".
      Acestea zicându-le, strigă: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!" Apoi a început să se lupte cu potrivnicul, pe care, trântindu-l jos în suliţele cele ascuţite, l-a omorât. Împăratul s-a mâhnit foarte tare de pierderea lui Lie, mai mult decât dacă ar fi căzut el din împărăţia sa. Chemând la el pe Nestor, i-a zis: "Tânărule, cu ce farmece l-ai biruit pe Lie? EI a omorât atâţia oameni mai puternici decît tine şi tu cum l-ai omorât pe dânsul?" Sfântul Nestor a răspuns: "Împărate, eu nu am biruit pe Lie cu farmece, ci cu puterea lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, am făcut aceasta". Acestea dacă le-a auzit păgânul împărat, s-a mâniat foarte tare şi a poruncit unui boier pe care îl chema Marchian, să-l scoată pe Nestor afară de poarta cea de aur şi să-i taie capul cu cuţitul. În acest chip s-a sfîrşit Sfântul Nestor, după cuvântul Sfântului Dimitrie.
      Nu s-a mângâiat împăratul pentru pierderea lui Lie, căci toată ziua şi toată noaptea era mâhnit. Apoi aflând că Dimitrie a fost pricinuitorul morţii lui Lie, a poruncit să-l ucidă pe el cu suliţele. "Precum Lie a fost aruncat în suliţe de Nestor şi a murit, aşa şi Dimitrie să fie străpuns cu suliţele, ca de aceeaşi moarte să moară cel care a pricinuit moartea iubitului meu Lie" - aşa zicea împăratul. Dar s-a înşelat nebunul împărat, socotind că sfinţii mor cu aceeaşi moarte ca şi păcătoşii, pentru că moartea păcătoşilor este cumplită, iar a sfinţilor este cinstită înaintea Domnului.
     Începând a se lumina de ziuă, în ziua de douăzeci şi şase a lunii octombrie, au intrat ostaşii în temniţă şi, aflându-l pe Sfântul Dimitrie stând la rugăciune, l-au împuns pe el cu suliţele. Întîia suliţă cu care a fost împuns a fost în coasta dreaptă, în locul în care a fost împuns şi Hristos pe cruce. Căci sfântul, cum a văzut pe ostaşi, singur a ridicat mâna dreaptă şi aceştia I-au şi împuns. Astfel, închipuind patima lui Hristos Domnul, Cel împuns cu suliţa, sfântul şi-a dat în mîinile Lui cinstitul său suflet. Iar trupul lui care zăcea pe pământ fără cinste, mergând noaptea un oarecare dintre credincioşi, l-a luat în taină şi l-a îngropat.
     Când Sfântul Dimitrie a fost străpuns de suliţe în temniţă de către ostaşi, era de faţă la moartea lui şi credinciosul său slujitor, cel pomenit mai înainte, Lupul. Acela a luat haina stăpânului său cea înmuiată în sânge. La fel şi inelul lui l-a înmuiat în sânge şi multe minuni făcea cu haina şi cu inelul, tămăduind toate bolile şi gonind duhurile cele viclene, încât s-a dus vestea minunilor prin tot Solunul şi toţi bolnavii alergau la dânsul. Aflînd despre acestea Maximilian, a poruncit ca să-l prindă pe fericitul Lupul şi să-i taie capul. Şi astfel, sluga cea bună şi credincioasă a sfântului s-a dus la Domnul după stăpânul său, adică după Sfântul Dimitrie, căci unde este stăpînul, acolo să fie şi sluga lui.

Sursa: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-26-sf_dimitrie.html


   Acatistul Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir - audio