Locuitorii din Farasa spuneau: “în ţara noastră, noi n-am ştiut niciun doctor, ci alergam la Hagiefendi[aşa îl numeau pe Sf. Arsenie]. În Grecia am aflat de doctori, dar când le spuneam altora despre asta li se pare ciudat...”
Printre alte daruri, îl avea şi pe cel profetic. Îi spusese Domnul că vor pleca spre Grecia, iar asta se va întâmpla pe 14 august 1924, prin schimbul de populaţie. Şi-a cunoscut mai dinainte moartea şi că se va petrece pe o insulă...
[Înainte de plecare, Sf. Arsenie s-a grăbit să boteze pe toţi copiii nebotezaţi. Pe unul din aceştia le-a cerut părinţilor să-l numească Arsenie în loc de Christos, numele bunicului copilului. Apoi a spus profeţind : « Voi vreţi să puneţi un copil la picioarele bunicului său, eu cum să nu vreau să-mi pun un monah la picioare ? ». Aşadar, cum menţionează Cuviosul Paisie Aghioritul în cartea sa despre Sf. Arsenie, ori a întrevăzut că va deveni monah într-o zi, ori a lăsat o moştenire spirituală nepotului său. Ambele cazuri arată că era un om sfânt.].
Icoana Sfântului Arsenie Capadocianul
Trei zile înainte de adormirea sa, Panaghia a venit la el şi l-a purtat împrejurul Muntelui Athos, labisericile pe care el îşi dorise atât de mult să le vadă, dar nu putuse, şi i-a spus că în trei zile se va afla în faţa Domnului, pe Care îl iubea aşa de mult şi căruia i se dăruise întreg. A adormit pe 10 noiembrie 1924.
[În 11 februarie 1986 el a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică]
« Părintele Arsenie a mărturisit adevărata Ortodoxie cu viaţa lui ortodoxă. Şi-a mortificat trupul prin asceză din dragostea sa arzătoare faţă de Dumnezeu şi a preschimbat suflete cu harul lui Dumnezeu. A crezut din inimă şi a vindecat pe mulţi, credincioşi şi necredincioşi. Puţine vorbe, multe minuni. A trăit multe şi a ascuns multe trăiri. În interiorul învelişului său dur, ascundea un rod duhovnicesc dulce. Un tată aspru cu sine, dar foarte iubitor cu copiii săi. Nu i-a bătut niciodată cu legea... Ca slujitor al CeluiPreaînalt, el n-a ...pământul, iar ca administrator al Sfintelor Taine, a strălucit deasupra lumii.”(Bătrânul Paisie din Sfântul Munte) (http://elderpaisios.com/Books/Authored/arsenios_book.htm)
Biografia completă şi minunile(care sunt foarte multe) Sf. Arsenie au fost adunate de Cuviosul Paisie Aghioritul şi publicate de Mănăstirea Sf. Ioan Teologul din Suroti(fondată de Cuviosul) cu titlul: Sfântul Arsenie Capadocianul. Moaştele Sf. Arsenie se află în biserica închinată lui în Mănăstirea Sântului Ioan, unde lucrează în continuare multe minuni.
Cuviosul Paisie în faţa Sfântului Cap făcător de minuni al Sfântului Arsenie, ocrotitorul şi călăuza sa spirituală
Apoliticonul Sf. Arsenie Capadocianul pe glasul trei
Te-ai luptat să duci o viaţă inspirată de Dumnezeu, ai devenit un vas sfinţit al Sfântului Duh, purtătorule vde Dumnezeu, Arsenie, şi ţi s-a dat darul facerii de minuni, oferind tu orişicui ajutorul tău, sfânt Părinte al nostru, te rugă, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.
« când vedea multa suferinţă şi opresiune din partea turcilor,
dragostea sa ieşea din sine şi din satul său şi îmbrăţişa satele dimprejur.
Vindeca fără discriminare durerea omenească în cei pe care îi întâlnea,
fie ei creştini sau turci musulmani »
Dreptul Arsenie din Capadocia s-a născut prin 1840 în Farasa/ Varasio, din Kephalochori, unul din cele şase sate creştine din regiunea Farasa a Capadociei. Părinţii săi erau oameni bogaţi în virtute şi fapte bune. Aveau doi băieţi : Vlasios şi Teodor(Sf. Arsenie). De la o vârstă fragedă, ei au rămas orfani şi au fost crescuţi de o mătuşa a lor, sora mamei lor. Tânărul Teodor a fost salvat în chip minunat în tinereţea sa de Sfântul Gheorghe. Această minune a influenţat mult vieţile celor doi copii. Vlasios L-a slăvit pe Dumnezeu în felul său, mai târziu devenind profesor de muzică bizantină, în timp ce Teodor a devenit monah. Continuând să crească, Teodor s-a mutat la Nigde şi apoi la Smirna, ca să-şi continue studiile.
Când era de 20 de ani, Teodor s-a dus la Sfânta Mănăstire a Înaintemergătorului Flavianon, iar mai târziu a fost tuns monah şi a primit numele Arsenie. Din păcate, nu avea mult timp pentru isihie, deoarece pe vremea aceea era mare nevoie de învăţători, iar Mitropolitul Paisie II l-a hirotonit diacon şi l-a trimis la Farasa ca să-i înveţe scrisul pe copiii sărmani.. Desigur, aceasta s-a făcut în taină, cu mii de precauţii, ca turcii să nu afle. La 30 de ani, a fost hirotonit preot în Caesarea cu rangul de arhimandrit şi binecuvântarea să devină duhovnic.
Aşa a început lucrarea sa duhovnicească să crească şi să se extindă. Cu puterea Duhului Sfânt care i-a fost dată, Dumnezeu vindeca sufletele şi trupurile oamenilor în suferinţă. El avea multă dragoste de Dumnezeu şi de chipul Său, omul, iar când vedea multa suferinţă şi opresiune din partea turcilor, dragostea sa ieşea din sine şi din satul său şi îmbrăţişa satele dimprejur. Vindeca fără discriminare durerea omenească în cei pe care îi întâlnea, fie ei creştini sau turci musulmani. Pentru sfinţi nu are nicio importanţă, deoarece ei văd în fiecare persoană icoana/ chipul lui Dumnezeu cizelată cu multă dragoste. Fără număr sunt minunile pe care sfinţii le-asu lucrat cu harul lui Dumnezeu. Femei însărcinate năşteau copii, după ce el le citea o rugăciune şi le dădea o bucată de hârtie pe care le scrisese rugăciuni alcătuite de el. Sfinţii citeau evanghelia peste capetele celor bolnavi, în diferite împrejurări, pentru orbi, muţi, paralitici, posedaţi, iar ei se făceau bine imediat ce se încheia citirea. Mulţi creştini, dar şi turci au fost vindecaţi după ce au luat pământ din faţa uşilor chiliei lui, amestecându-l cu apă şi bând acest leac, crezând că vor fi tămăduiţi , iar credinţa pe care ei au avut-o în Sfântul Arsenie a lucrat minunea.Desigur că niciodată n-a primit bani pentru aceasta. Spunea mereu : « credinţa noastră nu este de vânzare »...
Chilia sa, mică neîmpodobită, era situată în lumea întreagă. El trăia în lume, dar aşa fel că trăia şi în afara lumii. La aceasta, mult îl ajutau cele două zile de post, miercurea şi vinerea, când rămânea închis în chilie, rugându-se. Aceasta i-a adus mult spor duhovnicesc, pentru că-i binecuvânta lucrarea celorlalte zile. Patru ore stătea în genunchi rugându-se pentru neamul său, pentru oamenii care îi fuseseră încredinţaţi lui Arsenie, robul lui Dumnezeu. Marea lui sensibilitate către Tatăl Ceresc nu-i îngăduia să facă niciun rău creaţiei. Mai ales animalelor. Niciodată nu mergea atât de mult încât să ostenească bietul animal care îl purta, ci îi dădea răgaz de odihnă. Prefera să meargă pe jos, şi în picioarele goale. Avea în minte exemplul Domnului Hristos, Care niciodată n-a mers călare, cu o singură excepţi – şi spunea - “Eu care sunt mai rău decât un măgar, cum pot să mă aşez pe spinarea lui?”
Îşi ascundea virtuţile de ochii oamenilor şi ca să fugă de laudele lor, se refugia în unele “;excentricităţi”. Se prefăcea sever, furios, iritabil, repezind pe unele femei, care din dragoste sau recunoştinţă faţă de el voiau să-l ajute, să-i facă de mâncare sau să-i trimită mâncare. Obişnuia să-i spună credinciosului său prieten şi cântăreţ Prodromos:
“Dacă aş fi vrut să fiu slujit de femei, mă făceam preot de mir şi nevasta mea mi-ar fi slujit. Călugărul care e slujit de femei nu e călugăr...”
După cuvântul Sfântului Ioan Damaschin, pocăinţa este întoarcerea de la viaţa după fire la viaţa împotriva firii, de la diavol la Dumnezeu prin asceză şi nevoinţă ; mai mult, ea este o întoarcere de bună voie de la păcate la virtuţile opuse acestora.Semnele pocăinţei sunt remuşcarea şi schimbarea minţii, în vreme ce însuşirile pocăinţei sunt zdrobirea inimii, lacrimile, respingerea păcatului şi iubirea virtuţilor. Este necesar ca pocăinţa să fie sinceră. Este sinceră atunci când este însoţită de zdrobirea inimii/Dar sinceritatea vine din zdrobirea inimii, din dispoziţia de a împlini Dreptatea Dumnezeiască şi de mărturisirea propriilor păcate.
Adevărata pocăinţă este schimbarea minţii pentru propriile acţiuni, o schimbare a vieţii morale, o schimbare spre mai bine, o lepădare totală de viaţa anterioară şi de păcat, o dorinţă neclintită de practicare a virtuţilor, o unificare desăvârşită a propriilor voiri cu voia dumnezeiască. De aceea, pocăinţa este renaşterea morală a omului şi punctul de plecare pentru o viaţă nouă şi virtuoasă.
Un model de pocăinţă autentică ne este dat de Proorocul Isaia, cel care îi îndemna pe evrei să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu. Iată ce spune el: Spălaţi-vă, fiţi curaţi; lepădaţi răutăţile voastre dinaintea ochilor Mei; opriţi-vă de la răutăţi; învăţaţi să faceţi binele; căutaţi dreptatea, ajutaţi-l pe cel nedreptăţit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e purpura, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi roşii ca focul, ca lâna albă le voi face (Is. 1: 16-18).
Cel ce se pocăieşte cu adevărat, dobândeşte o inimă înfrântă şi smerită. David, proorocul şi regele, este un exemplu grăitor de pocăinţă. Mintea şi inima lui, sufletul şi trupul, atât omul lăuntric, cât şi cel din afară dau mărturie de o schimbare adevărată a minţii şi de dorinţa arzătoare de împăcare cu Dumnezeu. Psalmii lui, plini de râvnă dumnezeiască, - în special psalmul de pocăinţă prin care el caută mila Domnului – sunt reflexii transparente pline de har prin care sunt reflectate dumnezeiasca lui râvnă şi firea sa înflăcărată după adevărata pocăinţă. Acest fel de inimă înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
Pilde de pocăinţă asemănătoare sunt acelea ca a lui Manase, regele lui Iuda;a ninivitenilor; a vameşului, şi cea a fiului risipitor. Pocăinţa lui Zaheu ne arată, totodată, atât un mod prin care se vindecă păcatul cât şi un mod prin care este satisfăcută jignirea adusă Dreptăţii Dumnezeieşti. Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit (Lc. 19: 8). Mirul desfrânatei pocăite, lacrimile lui Petru, pocăinţa tâlharului sunt pildele cele mai grăitoare de adevărată pocăinţă, dar şi de dragoste a lui Dumnezeu faţă de om.
Un exemplu de pocăinţă făţarnică este Faraon, care şi-a mărturisit păcatul de zece ori, a cerut iertare de zece ori, de zece ori L-a mâniat pe Dumnezeu şi, în final, s-a pornit împotriva voinţei lui Dumnezeu. Mulţimea păcatelor sale n-a putut să umilească nesăbuita sa inimă, aceasta rămânând învârtoşată şi de neînduplecat (Ieş. 10: 16-20). Pocăinţa lui a fost din frica de a nu fi pedepsit sau ucis şi nu din simţământul că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, nu din conştientizarea păcatului său celui mare. Acesta a fost şi motivul pentru care a fost acoperit de adâncurile Mării Roşii, suferind pe drept pentru falsa lui pocăinţă.
2. ESTE DE TREBUINŢĂ SĂ NE GRĂBIM SPRE POCĂINŢĂ
Primejdia de a ne pierde sufletele trebuie să se constituie ca un îndemn spre a ne îngriji de mântuire. Pe cel ce nu se îngrijeşte de mântuirea sufletului său îl ameninţă două primejdii: fie aceea că îl poate găsi moartea, fie că îl poate părăsi harul. În ambele cazuri, răul este imens, deoarece urmarea este moartea sufletului. Iată ce ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu amânaţi întoarcerea la Domnul, nici nu aşteptaţi de pe o zi pe alta, ca nu cumva să vă pierdeţi în timp ce aşteptaţi. Vremea morţii este necunoscută; şi este necunoscută pentru următoarea pricină: ca să privegheaţi totdeauna. De aceea, ziua Domnului vine la fel ca un fur în noapte; nu pentru a fura, ci pentru a ne a ne/îndemna să fim mereu în stare de veghe. Pentru că celce ştie că va veni un furul, stă şi priveghează şi, aprizându-şi candela, este totdeauna treaz. În acelaşi fel, aprinzând flacăra credinţei şi având o viaţă curată, ţineţi strâns şi cu bucurie candelele într-o continuă priveghere. De vreme ce nu ştim când vine Mirele, trebuie să stăm pregătiţi permanent, ca atunci când va veni, să ne găseasă priveghind.”
Sfântul Grigorie Teologul spune şi el: „Nu este de trebuinţă să aştepţi un anumit timp pentru a te îndrepta, deoarece nu ştii ce se poate întâmpla mâine. Mulţi, făcând fel şi fel de planuri, nu au ajuns până a doua zi să le ducă la bun sfârşit.” „Dacă continui să-ţi pierzi vremea aşteptând ziua de mâine, prin puţina ta amânare vei fi jefuit de cel rău, după cum îi e obiceiul să facă el în astfel de cazuri. Dă-mi mie, spune el, prezentul, iar lui Dumnezeu dă-I viitorul; dă-mi tinereţea, iar lui Dumnezeu dă-I bătrâneţea; dă-mi desfătări, iar Lui, zădărnicia.Cât de mare este primejdia care te înconjoară! Multe sunt necazurile ce ne pot apărea în cale! Războiul te-a istovit; un bob a căzut unde nu trebuie (un lucru atât de neînsemnat, de ai o părere bună despre tine, nu uita cât de uşor poate muri omul); ori aluneci pe calea băuturii, ori te-a doborât un vânt, ori un cal a fugit cu tine, ori ai luat o otravă şi te chinuie, ori ai fost găsit bolnav atunci când trebuia să fii de folos.”
Harul lui Dumnezeu îl părăseşte pe cel ce nu se pocăieşte deoarece acesta a fost nepăsător faţă de bunătatea, îngăduinţa şi răbdarea lui Dumnezeu. Iată ce spune Apostolul Pavel celui ce stăruie în păcat: Şi tu, omule, care-i judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, crezi oare că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Rom. 2: 3-6).
Îngăduinţa dumnezeiască se transformă în mâhnire, răbdarea în nerăbdare, bunătatea în scârbă. Iată pricina pentru care corifeul Apostolilor ne avertizează şi el, să nu ne lăsăm înşelaţi. Nu trebuie să privim răbdarea şi îngăduinţa lui Dumnezeu ca o tărăgănare, deoarece El nu e delăsător, ci dovedeşte îngăduinţă, nevrând ca cineva să piară, ci ca toţi să vină la pocăinţă. Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. (II Pt. 3: 9-10).
Că trebuie să ne grăbim a-L căuta pe Domnul, o spune Însuşi Domnul: Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi (In. 7: 34). De aceea, atâta timp cât suntem chemaţi de har, este trebuinţă de o apropiere continuă. Lipsa acestei apropieri face ca atunci, într-un târziu, când ne vom decide să căutăm harul, să nu-l mai găsim, deoarece uşa se va închide şi, în timp ce noi vom striga: deschide-ne, deschide-ne nouă, Mirele ne va răspunde/să ne răspundăâ: nu vă cunosc pe voi (Mt. 25: 12). Am trăit în păcat; poate că vom şi muri în păcat. Cine poate dovedi pentru noi contrariul, dacă noi rămânem nepocăiţi? Iată ce spune Domnul iudeilor: Eu Mă duc şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru (In. 8: 21). Deci, dacă nu ne vom pocăi atâta timp cât Îl avem pe Hristos chemându-ne la El, vom muri în păcatul nostru; Îl vom căuta, dar căutarea noastră va fi în zadar. De aceea, este necesar să luăm aminte bine, că este de mare de trebuinţă să ne grăbim spre pocăinţă, atât pentru faptul că harul lui Dumnezeu ne poate părăsi, cât şi pentru aceea că, adesea, înseşi păcatele ne pot aduce o moarte năprasnică şi neaşteptată, aşa cum afirmă Apostolul Pavel în Epistola adresată corintenilor celor păcătoşi: De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit(I Cor. 11: 30).
Un exemplu de părăsire din partea lui Dumnezeu despre care dă mărturie Scriptura este cazul lui Sedechia, regele lui Iuda, care, în ciuda faptului că a căutat milă prin proorocul Ieremia, cerându-i acestuia să se roage lui Dumnezeu pentru el şi popor (cf. Ier. 21: 2), a fost nimicit împreună cu regatul său. Totuşi, Ieremia a primit poruncă de la Dumnezeu să nu se roage pentru ei, deoarece îl dăduse pe Sedechia împreună cu regatul său pe mâna înfricoşătorului tiran Nabucodonosor, regele Babilonului. Iată pricina pentru care Ieremia nu s-a rugat pentru ei. Oraşul a fost cucerit şi jefuit; au trecut prin ascuţişul sabiei de la cel mai mic până la cel mai bătrân. Toată familia lui Sedechia a fost măcelărită sub ochii acestuia; lui i-au scos ochii, apoi l-au pus în lanţuri şi l-au dus ca rob în Babilon. Dumnezeu Şi-a vărsat supărarea şi urgia asupra lui Sedechia, fiindcă aceştia [poprul său] au nesocotit şi au luat în batjocură cuvintele proorocului Ieremia, şi-au învârtoşat inimile, refuzând să se întoarcă către Domnul (cf. Ier. 52: 7-11).
Desigur că este înfricoşător, dar este şi drept. Este firesc ca cel ce-L părăseşte pe Dumnezeu să fie şi el, la rândul lui, părăsit de El. Este drept ca cel ce dă la o parte harul chemării lui Dumnezeu să fie şi el dat la o parte de Dumnezeu. Este drept ca Dumnezeu să-Şi întoarcă faţa de la cei ce-L părăsesc şi sunt indiferenţi faţă de El. Sfântul Grigorie al Nyssei remarcă faptul că, „în acest fel, dreapta judecată a lui Dumnezeu e în funcţie de dispoziţiile noastre; acele trăiri dinlăuntrul nostru, pe acestea ni le răsplăteşte dreptatea, făcând judecată în funcţie de ele”.
Graba noastră de a ne întoarce şi de a ne pocăi cât mai repede este dictată şi de primejdia neputinţei de a ne mai întoarece la Dumnezeu; un obicei rău e în stare să ne facă incapabili de pocăinţă, fapt ce ar trebui să ne înfricoşeze teribil. Obiceiul ce rezultă dintr-o repetare continuă a păcatului devine în sufletul omului o stare „firească,” prinzând atâta putere încât nimeni nu mai este în stare să-i reziste: puterea lui a copleşit până şi legea naturală. Prin urmare, atunci când în noi împărăţeşte un viciu, noi ne predăm lui devenindu-i robi. Voinţa liberă şi-a pierdut definitiv independenţa. Omul şi-a abandonat voinţa liberă,de aceea puterea voinţei lui se dovedeşte slabă şi incapabilă de a lupta împotriva viciului, fiecare încercare de redobândire a libertăţii pierdute dovedindu-se zadarnică. Lupta face ca această slăbiciune să se vădească şi mai mult. Persoana care a fost cucerită de viciu acţionează, se comportă şi îndeplineşe totul ca o slugă, ca un subordonat. Voinţa personală a încetat; ea va îndeplini ordine precum i se ordonă. Vocea omului lăuntric se va scufunda în rărunchi. Viciul devine foarte chinuitor, deoarece, chiar dacă puterea patimilor s-a rispit, viciul insistă să fie întărit de acestea. Iată cum arată un viciu, iată-i puterea, iată cât de tiran poate fi. Odată ce apucă să ne domine, e capabil să ne controleze dorinţele, să ne rânduiască acţiunile, iar frâiele prin care ne controlează dispoziţiile nu îi cad nicodată din mâini. Atunci totul va fi pierdut; orice nădejde de mântuire va dispărea; nu va mai rămâne nici o rază de lumină. A trăit cineva în păcat? Va muri tot în păcat. De aceea, este necesar să ne grăbim spre pocăinţă înainte ca păcatul să ni se facă viciu; deoarece, în acest caz, nu mai poate fi nădejde de mântuire .(Continuarea la sursa de mai jos!)
Secolul al XIII-lea, Muzeul naţional San Mateo din Pisa- Arh. Mihail poartă în mână un medalion cu icoana lui Hristos. El ţine, de asemenea, o balanţă pe care se află un suflet omenesc. Demonul încearcă să tragă balanţa în jos, dar Sf. Arh. Mihail îl împiedică. Icoana este pictată într-un stil timpuriu caracteristic Paleologilor, putând fi datată în perioada imediat următoare recuceririi Constantinopolului de către Împăratul Mihail Paleologul, în 1261.
Vai, Neamul meu - în gropi de var!
Fără de Cruce... Nici Altar
Sau ridicaţi în dricul verii...
Un drum de oase prin Siberii !"
Mihai Prepeliţă
Odată cu anexarea samavolnică de către URSS a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord în vara anului 1940, ca urmare a mizerabilului tratat Molotov-Ribbentrop încheiat între imperiul comunist şi germania nazistă, a fost dezlănţuită pe aceste străvechi teritorii româneşti teroarea roşie, care a continuat cu furie până în vara anului 1941, când trupele române au trecut Prutul.
După semnarea criminalului act Ribbentrop-Molotov(23 august 1939, ora 23, 15`) circa 50.000 de români din Bucovina de Nord(Crasna, Cindei, Pătrăuţii de Sus şi de Jos, Prisăcari etc.) s-au îndreptat încolonaţi către graniţă spre Suceveni. Între 1-2 aprilie fugarii au măcelăriţi prin şarje de cavalerie şi tir de artilerie. În comuna Fântâna Albă(Valea Plângerii) au fost săpate iniţial zece gropi comune cu circa 250 de cadavre şi muribunzi. Alte 28 de gropi comune au fost plasate în satele din jur(Adâncata etc.), astfel că numărul celor ucişi în aceste două zile este estimat a fi între 2500 şi 7000, deşi sunt aprecieri care se ridică la 15.000. Pe bună dreptate, putem vorbi de un “Katin” al României.
Metodele folosite au fost cele deja aplicate în restul imperiului: omorurile în masă, deportările dincolo de Urali şi în Extremul Nord, colectivizarea forţată a agriculturii şi naţionalizarea industriei.
Astfel, între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, au fost deportaţi în lagăre un număr de 300.000 de români basarabeni şi bucovineni. Alte surse indică o cifră mult mai ridicată: între 800.000 şi 1.000.000. Paul Goma precizează că numai “în noaptea de 6 spre 7 iulie 1949 au fost arestaţi şi deportaţi oficial 200.000 de basarabeni”. Aceasta a fost - în eşalonarea autorului – “doar” al treilea val; primul: 1 iunie 1941(simţind că are să se declanşeze războiul); al doilea: în 1944-1945, după întoarcerea frontului(aceasta combinat cu foametea provocată). Dintre deportaţii acestui prim val al terorii, se estimează că 10.000 au fost relativ rapid asasinaţi. Dovezi ale acestor asasinate au fost gropile comune descoperite de Armata Română, după începerea războiului la 22 iunie 1941 şi eliberarea – din păcate temporară – a Basarabiei(de exemplu în satul Sofia, din zona Brăieşti).
După 1944, când Basarabia şi Bucovina de Nord au recăzut în mâinile comunismului sovietic, teroarea a luat caracterul de adevărat genocid al populaţiei româneşti, urmărindu-se, în mod vădit, schimbarea totală a structurii etnice a populaţiei, în acest scop folosindu-se două mijloace principale:
- Asasinarea, deportarea şi strămutarea. Astfel se evaluează că, între 1945 şi 1954, cel puţin 500.000 de români basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi în lagărele Gulagului.
- Aducerea în “golurile” rămase a unor “înlocuitori” din restul Uniunii Sovietice, dar mai ales ruşi.
Un aspect mai puţin cunoscut al genocidului din Basarabia este legat de foametea anilor 1946-1947, a cărei minimalizare sau mistificare de către istoriografia sovietică a fost uşurată de “moartea a zeci de mii de români basarabeni în afara hotarelor RSSM”. Un studiu meritoriu[...] estimează numărul victimelor foametei din Moldova sovietică a acelor ani între 200.000 şi 350.000. Sunt citate satele Rezeni, Cazaclia, Livădeni şi Pămăreşti, în care morţii prin înfometare au depăşit chiar jumătate din populaţ, în care morţii prin înfometare au depăşit chiar jumătate din populaţia localităţii.[...]
Numărul total al victimelor comunismului în Basarabia şi Bucovina de Nord este estimat de Ovsienko la 1.500.000 de persoane.
Proclamarea Republicii Moldova(ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice) stă la originea unor noi vărsări de sânge, în special în teritoriul situat la vest de Nistru(Transnistria).
Un raport recent despre bilanţul luptelor din acest teritoriu(în parte rezultat al confruntării dintre populaţia românească cu sentimente unioniste şi anticomuniste şi slavii din zonă, aţâţaţi şi înarmaţi de armata a 14-a sovietică şi comunistă) recunoaşte înregistrarea a mai multor sute de morţi de ambele părţi beligerante.
Un episod[...]din istoria dictaturii comuniste în Bucovina, ne-a fost recent dezvăluit. Este vorba de satul Bila Krineza, la graniţa dintre Ucraina şi România, care, la 1 aprilie 1941, a trăit o îngrozitoare tragedie: 80 de români au fost masacraţi de KGB, după ce în prealabil li se promiseserefugierea în România. Relatarea localnicilor privind acest masacru, ţine de domeniul literaturii terifiante a marelui nuvelist american Edgar Allan Poe. Două zile după această crimă, pământul gropilor comune s-a mişcat, semn că unii dintre cei îngropaţi erau încă vii!!!
Beria, Beria,
Ai umplut Siberia
Nu cu hoţi, nu cu tâlhari,
Cu moldoveni gospodari.
De la sapă, de la plug,
I-ai luat pe toţi buluc,
De la livezi, de la vii
I-ai adus în reci pustii.
I-ai adus cu mic, cu mare,
Să petreaca zile-amare,
Amare şi îngheţate,
De vii, de morţi blestemate.
Fi-ţi-ar Berie să-ţi fie,
Să n-ai scânduri de sicrie,
Să zdohneşti, ca un bandit,
De tot neamu-afurisit.
.. din folclorul basarabenilor deportaţi de regimul stalinist, după 28 iunie 1940
Constantin Bobeica, "Intre stele şi ţărâne", Ed. Pontos, Chişinău, 2005
"Cu Dumnezeu vom birui şi El va nimici pe cei ce ne necăjesc pe noi”(Ps.59, 13)
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
« Ajutorul meu de la Domnul..."
Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu !
Persoane interesate
Faceți căutări pe acest blog
Acatistul Sfintei Ecaterina
Catapeteasma Bisericii de la Aiud
Sfinţii Mărturisitori din închisori
Doamne, ia-mi libertatea care îmi robeşte sufletul şi dă-mi robia care-mi eliberează inima!”
Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.(Pr. A Boca)
Sf. Acoperamant
Sf. Apostoli
Sfânta Cruce
Sf. Ioan Botezătorul
Sfinţii Arhangheli
Sfântul Spiridon al Trimitundei - Vecernia
Cuviosul Paisie
" Domnul Dumnezeu, PreaMilostivul, să vă binecuvinteze, Domnul să vă ajute, Domnul să vă miluiască, Domnul să vă păzească de tot răul, Domnul să va umple de bucurie duhovnicească, Domnul, ca un bun şi iubitor de oameni, să vă ierte de păcate şi în ceruri cu drepţii să vă primească ! Binecuvintează, Doamne, pe robii tăi aceştia şi rugăciunea lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi răbdarea lor. Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor, şi sfârşit bun le dăruieşte, iar dincolo un colţişor de rai le dăruieşte, că binecuvântat eşti în veci. Amin !"
"Dumnezeu te urmăreşte cu iubirea Sa îndurerată, în orice ţară te-ai duce. Iubirea e ca Dumnezeu: nu are hotare."(Pr. Arsenie Boca)
*** „…aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin”
***
« Dragostea este suprema răspundere pentru altul » (Pr. Dumitru Stăniloae)
***
