Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

marți, 1 decembrie 2009

Discipoli de azi ai lui Nae Ionescu



Nemurirea : între poţiuni magice şi era digitală
de Laurenţiu Gheorghe*
Pentru un creştin ortodox, viaţa veşnică este legată organic de Dumnezeu, de Înviere şi de existenţa sufletului. Sufletul este nemuritor, trupul este trecător, viaţa veşnică se obţine prin respectarea instrucţiunilor date de Dumnezeu, iar aceste instrucţiuni nu arată calea numai  spre viaţa veşnică, ci spre o viaţă veşnică cu adevărat minunată, în care omul va reface legătura cu Dumnezeu şi se va desfăta de binefacerile iubirii dumnezeieşti.

Până de curând, omul avea câteva opţiuni simple : crede în Dumnezeu şi are şansa de a obţine viaţa veşnică sau nu crede şi viaţa veşnică este doar o posibilitate cu un grad mai mare de incertitudine.  Spun până de curând, pentru că în ultima vreme viaţa veşnică este gândită fără Dumnezeu.
Au mai existat încercări de a obţine viaţa veşnică de-a lungul vremii. În definitiv, tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este unul din dezideratele cele mai profunde ale umanităţii. Numai că, până acum, toate încercările au eşuat, iar viaţa veşnică într-un trup veşnic tânăr nu o găsim decât în basme, filme cu vampiri şi  poveşti mitice despre poţiuni magice.
După atâtea eşecuri, oamenii au hotărât să abordeze problema pragmatic şi să aplice noua cucerire a inteligenţei omeneşti, ştiinţa. Ştiinţific vorbind, sunt mai multe căi de a face lucrurile să meargă. Una dintre ele ar fi stopare procesului de îmbătrânire. Medicina modernă lucrează susţinut în această direcţie. Pe diverse paliere – biochimic, molecular, genetic. Putem mări durata de viaţă, putem evita bolile, putem selecta gene rezistente şi da naştere unor oameni care vor trăi mai mult şi îşi vor menţine tinereţea un timp îndelungat. Dar problema este că, deocamdată, nu s-a reuşit oprirea completă a procesului de îmbătrânire, iar a aştepta până când medicina va rezolva această problemă se va dovedi fatal pentru mulţi dintre cei care speră la o asemenea soluţie. [...] a merge pe calea menţinerii vieţii prin îmbunătăţirea sistemului organic  ce o menţine, adică a corpului,  are limitări serioase. Nu cunoaştem niciun organism care să fi supravieţuit suficient de mult timp ca să încercăm să-l copiem. Mai există însă o cale care nu are dezavantajele căii medicale. Şi anume, transferarea digitală a personalităţii umane din corpul organic într-un corp anorganic, indestructibil, care poate fi reparat pe bucăţi şi  care are posibilitatea de a rezista practic indefinit.. Problema la care se lucrează  este posibilitatea transferului întregii informaţii pe care o conţine orice persoană umană, de pe suportul organic, adică corp sau creier, pe un suport anorganic de tip memorie de calculator.
Deşi sună aproape neverosimil, programe serioase de cercetare academică abordează acest subiect. Şi există multe progrese făcute în această direcţie.[...] Dar nu acest lucru este cu adevărat interesant, ci faptul că toată această energie este pusă în slujba unei căutări a ceea ce deja există. Viaţa veşnică cu trupul, cea pe care o mărturiseşte orice creştin prin Crez. Pentru care nu se cere prea mult, doar să-L iubeşti pe Dumnezeu. Atunci, se pune problema de ce caută oamenii în altă parte ceea ce au deja la îndemână ? Aceasta este întrebarea tulburătoare, întrebarea la care ştiinţa nu are ce să răspundă. Ştiinţa oferă ceea ce i se cere, dar cine cere trebuie să ştie ce vrea. O viaţă veşnică în condiţiile unei existenţe strict fizice nu prea e atractivă, chiar dacă e veşnică. Oferta lui Dumnezeu este mult mai atrăgătoare, pentru că nu viaţa veşnică este piesa de rezistenţă, ci iubirea care împlineşte şi dă sens. Fără ea, o viaţă veşnică de singurătate nu reprezintă mare lucru. Veşnicia în sine nu slujeşte la nimic.
* asistent universitar la Catedra de Filosofie morală şi Filosofie politică a Universităţii Bucureşti.
Ziarul Lumina, 21 noiembrie 2009

Bătrâna din Carpaţi

Atâta vreme cât în Munţii Carpaţi va fi o bătrână care  se va închina aplecându-se până la pământ, atingând pământul cu mâna, ceea ce înseamnă “ţărână sunt şi în ţărână voi merge”, până atunci neamul nostru va sta drept în faţa lui Dumnezeu.
 ***
Uneori, cineva care are o credinţă foarte simplă, primită numai din auzire, la biserică, poate fi mai credincios decât un intelectual. Un intelectual are foarte multe dubii.
Părintele Cleopa povestea că stătea odată în Sfântul Altar şi se pregătea pentru Proscomidie.  În biserică ardea doar o lumânare. La un moment dat a auzit pe cineva că se roagă cu voce tare. S-a uitat printr-o crăpătură a dverei să vadă cine este. Era o tărancă, o femeie foarte simplă care nu spunea decât atât : « Doamne, nu mă lăsa ! Doamne nu mă lăsa ! ». A căzut în genunchi şi s-a culcat cu faţa la pământ. Poate avea un necaz, cine ştie ? Părintele Cleopa se uita la ea şi a văzut cum deasupra capului ei a apărut o scânteie, apoi o coroană de lumină,  care a zburat în jurul capului ei până când femeia s-a sculat şi a ieşit. Şi le-a spus Părintele Cleopa călugărilor : « Să ştiţi, fraţilor, că nu numai călugării ştiu să se roage. Adeseori oamenii aceştia simpli se roagă mai mult decât călugării, şi Dumnezeu le răspunde ».
Şi eu personal am trăit o experienţă extraordinară. Când eram profesor la Seminar, mergeam cu elevii î fiecare vară în excursie pe la mănăstiri. Acesta era drumul nostru : mănăstirile. Vedeam munţii cu toate frumuseţile lor. Şi într-un an am fost în Retezat. Într-o dimineaţă – soarele încă nu răsărise – cum stăteam noi, mai jos se vedea o casă foarte mică, o colibă din bârne şi din horn se înălţa un fum subţire. Când a răsărit soarele, din colibă a ieşit o femeie. Era o zi rece. Dimineaţa la munte este foarte rece şi întotdeauna la aceste înălţimi aerul funcţionează ca o lentilă, adică transparenţa aceasta te face să vezi mai departe şi mai uşor. Şi o vedeam de acolo de sus, pe bătrâna aceea. Avea un cojocel pe dânsa, cu smocuri de lână. S-a oprit în faţa casei, s-a uitat la soare şi s-a închinat cu evlavie de trei ori. A atins cu mâna pământul şi s-a ridicat, şi iar s-a închinat şi iar s-a ridicat şi a spus o rugăciune de vreo cinci minute. După aceea a intrat din nou în colibă.
Şi am zis aşa : Atâta vreme cât în Munţii Carpaţi va fi o bătrână care  se va închina aplecându-se până la pământ, atingând pământul cu mâna, ceea ce înseamnă ţărână sunt şi în ţărână voi merge, până atunci neamul nostru va sta drept în faţa lui Dumnezeu.
Cuvinte vii” dăruite neamului românesc de
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Nu vă speriaţi că nu suntem viteji


«  - Părinte, adresaţi un cuvânt românilor din ţară !
- Aş vrea să ştie că am o dragoste mare pentru toţi. »
« să vă iubiţi unul pe altul, să încetaţi vrăjmăşia, vrăjmăşia frăţească[...].
Să instaurăm în această ţară dragostea creştină, credinţa în Dumnezeu
şi, mai ales, să nu ne pierdem nădejdea. »


 Nu vă speriaţi că nu suntem viteji
 - Trăim vremuri grele, cu multă sărăcie pentru ţară, când multe familii nu-şi  mai permit să-şi crească copiii. Ce se întâmplă cu calitatea de român? Înainte se vorbea despre corectitudine, vitejie, iar acum domnesc laşitatea, slugărnicia, minciuna?
 - Părinţii mei  au fost ţărani, nu au fost bogaţi, dar au avut o viaţă decentă, cum era pe vremea aceea. Noi am fost unsprezece copii, iar eu sunt ultimul născut Niciunul dintre copii nu a fost avortat, unii au murit în război, alţii au intrat în puşcărie, surorile au rămas văduve... şi viaţa a mers aşa înainte. Credeţi că era mai fericire decât este acum ? Înaintea războiului, viaţa era foarte grea, ţăranul îşi făcea recolta şi o vindea pe nimic...Noi nu cumpăram nimic de la târg, totul se ţesea în casă şi aşa trăiam. Dar aici este o problemă de înţelegere : trăim într-o vreme în care bunul trai a crescut chiar şi la noi în ţară, şi vrem să nu ni-l strice nimic ! Dar Dumnezeu spune : « Nu ucide ! », mai ales un copil în pântece, care nu poate nici măcar să strige...
Dacă avem o vitejie duhovnicească, a credinţei, a dragostei de Biserică şi de neam, a convingerii profunde că Dumnezeu ne iubeşte şi nu ne va părăsi, atunci nu vom mai săvârşi păcate, pentru că acestea nu sunt de la Dumnezeu, ci de la satana. Trebuie să ieşim din robia satanei, să devenim robi ai lui Dumnezeu şi toate se vor aranja. Această ţară poate trăi foarte bine dacă între oameni ar fi iubire creştină, dragoste de Dumnezeu şi întrajutorare.
Nu vă speriaţi că nu suntem viteji ! Avem o credinţă şi o temere de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii şi această temere soluţionează multe probleme, inclusiv problema copiilor şi pe cea a sărăciei.”
“Cuvinte vii” dăruite neamului românesc de
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

luni, 30 noiembrie 2009

Sfântul Filumen, Noul Mărturisitor de la Fântâna lui Iacob(zi de prăznuire – 29 noiembrie)



« Pe 16/ 29 noiembrie  1979, au năvălit în mănăstire cu un topor şi l-au măcelărit pe Arhimandritul Filumen în forma unei cruci. Cu o lovitură verticală i-au despicat faţa, iar cu una orizontală i-au tăiat obrajii până la urechi. I-au scos ochii. Degetele mâinii sale drepte au fost tăiate în bucăţi, iar degetul mare i-a fost ciopârţit. Acestea erau degetele cu care îşi făcea sfânta cruce .»
Sfântul martir al secolului al XX-lea, Filumen Cipriotul, provrenea din satul Orounta din provincia Morphou. De foarte tânăr, el şi fratele său Elpidios au deprins învăţăturile sfinte ale  lui Hristos de la bunica lor. Ei au studiat mai ales vieţile sfinţilor  şi imnurile Bisericii. Sfântul, însoţit de fratele său a plecat la Mănăstirea Stavrovouni şi a stat acolo cinci ani. După aceea, amândoi au plecat spre Ierusalim. Sfântul Filumen a rămas la Ierusalim 46 de ani. Sfântul şi-a aflat moartea martirică prin fanaticii Sionişti care l-au masacrat în seara de 29 noiembrie 1979, pe când slujea Vecernia la Fântâna lui Iacob, unde locuia, ca devotat păzitor al Locurilor Sfinte şi al Sfintei Tradiţii.
Biserica Ciprului şi în special Sfânta Mitropolie din Morphou au prăznuit azi amintirea  martirului Sfântul Filumen cel Nou, Cipriotul. Neomartirul s-a născut în 1913, ca fiu al lui George şi al Magdalenei Hasapi şi frate geamăn al Arhimandritului Elpidios.
Chiar dacă părinţii săi proveneau din Orounta, din Mitropolia Morphou, ei trăiau în parohia  Sfântul Sava din Nicosia, de vreme ce tatăl său aveau propriul han şi o brutărie în acest oraş. Împreună cu fratele său Elpidios, aveau multă râvnă pentru rugăciune şi citirea vieţilor sfinţilor, în special îi impresiona viaţa Sfântului Ioan Calivitul/ Colibaşul, care a avut un asemenea impact asupra vieţii lor, încât au ajuns să-şi dorească viaţa monahală. De asemenea, pe lângă mama lor, bunica Loxantra i-a influenţat spre învăţarea căilor Bisericii şi spre formarea unei conştiinţe cu adevărat creştine, ortodoxe.
La vârsta de 14 ani, cei doi fraţi au plecat spre M-rea Stavrovouni, apoi spre Ierusalim, unde au urmat liceul. După treminarea liceului în 1939, Elpidios a slujit ca preot în diverse locuri şi a trecut la Domnul pe 29 noiembrie 1983.


Filumen a rămas la Ierusalim, iar în 1079 a fost numit purtător de grijă al Mănăstirii Fântâna Sfântului Iacob. Pe când trăia acolo, pe 29 noiembrie 1979, pe când Sfântul sjujea Vecernia, a fost ucis cu un topor de evrei sionişti.

În săptămâna anterioară uciderii, un grup de fanatici sionişti a venit la Mănăstirea Fântâna Sf. Iacob şi a pretins că este un loc sfânt al evreilor, cerând ca icoanele şi crucile să fie scoase de acolo şi înlăturate. Desigur, Sf. Filumen le-a arătat că  pardoseala pe care calcă( şi biserica) a fost construită de către Sf. Împărat Constantin înainte de anul 331 şi că a slujit ca biserică ortodoxă timp de 16 secole înainte de crearea statului Israel şi că a fost sub stăpânire samarineană opt secole înainte(ruinele bisericii originare au fost distruse de invazia şahului Khosran Parvis în secolul al VII-lea, vreme în care evreii i-au masacrat pe toţi creştinii din Ierusalim). Grupul a plecat ameninţând, insultând şi injuriind, în felul în care creştinii din zonă sunt trataţi de obicei. După câteva zile, în 29 noiembrie, în timpul unei ploi torenţiale, un grup a pătruns în mănăstire. Sfântul Filumen îşi pusese deja epitrahilul pentru Vecernie. Bucăţile ciopârţite din cele trei degete cu care făcea Semnul Crucii arată ca a fost torturat în încercarea de a-l face să se lepede de Ortodoxie. Faţa i-a fost cioplită în forma Sfintei Cruci. Biserica şi Sfintele Locuri au fost toate profanate.


Trupul Sfântului Filumen a fost returnat ortodocşilor după şase zile de la masacru, dar şi-a păstrat întreaga fexibilitate. A fost înmormântat în cimitirul de pe Muntele Sion. După patru ani, cum este obiceiul, trupul său a fost dezgropat. A fost aflat nestricăcios şi cu bun miros. Apoi mormântul s-a închis din nou şi s-a redeschis de Crăciun, în 1984, când trupul a fost aflat parţial nestricăcios şi a fost pus într-o raclă de sticlă în partea de nord a Sfântului Altar în Muntele Sion.
Sfântul Martir Filumen a fost ridicat în rândul sfinţilor  de Biserica din Ierusalim la 30 august 2008. Atunci trupul său neputrezit a fost dus în pelerinaj la Fântâna Sfântului Iacob, locul unde a fost martirizat pentru iubirea lui Hristos. Amintirea sa este prăznuită  anual pe 29 noiembrie, în special în comunitatea din Orounta cu slujbă de priveghere de toată noaptea.
Mai multe informaţii la :
http://orthodoxwiki.org/Philoumenos_(Hasapis)_of_Jacob
Surse:
http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2009/09/st-philoumenos-new-hieromartyr-of.html


http://www.johnsanidopoulos.com/2009/11/saint-philoumenos-new-hieromartyr-of.html


Alte informaţii şi linkuri:
 ***
Patriarhia Ierusalimului, în urma unei Hotărâri Sinodale, va săvârşi duminică, 16/29 noiembrie 2009, ceremonia de canonizare în Aghiologhionul Bisericii Ortodoxe a Noului Sfinţit Mucenic Filumen Aghiotafitul, Egumenul Locului de Închinare de la Fântâna lui Iacob, care a fost martirizat în locul istoric al Fântânii în Neapole (Samaria) pe16/29 noiembrie 1979, în timp ce săvârşea slujba vecerniei.
Acesta provenea din Insula Cipru, s-a apropiat din tânără vârstă de Frăţia Sfântului Mormânt şi a slujit înainte de sfârşitul său martiric ca Egumen al Sfintei Mănăstiri a Fântânii lui Iacob. În conştiinţa multora din respectabilii membri ai Bisericii şi mai ales din părinţii de la Sfântul Mormânt el a fost deja consfinţit ca nou mucenic.
Dumnezeiasca Liturghie patriarhală în biserica mare a Sfintei Mănăstiri, biserica Sfintei Fotini Samarineanca, va fi săvârşită de Preafericitul Patriarh Teofil în dimineaţa duminicii următoare, în prezenţa părinţilor arhierei şi preoţi de la Sfântul Mormânt, când va fi citit şi actul oficial de aşezare în rândul sfinţilor a Noului Sfinţit Mucenic Filumen înaintea sfintei lui racle cu cinstitul său trup.
La ceremonie vor participa Preasfinţiţii Mitropoliţi Neofit de Morfos şi Isaia de Tamasos, special veniţi din patria sfântului, Consulul General al Eladei la Ierusalim, domnul Sotirios Atanasiou, şi alţi reprezentanţi diplomatici, precum şi o mulţime de evlavioşi pelerini din Elada, Cipru şi din alte ţări ortodoxe.
Traducere din elină de monahul Leontie

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Cuviosul Acachie Ascultătorul - 29 noiembrie -

Acest cuvios Acachie, a cărui viaţă o mărturiseşte Sfîntul Ioan Scărarul, ca pildă de ascultare - în cuvântul al patrulea cel pentru ascultare -, din tânără vârstă lepădându-se de lume, a alergat la o mânăstire, din Asia. Îmbrăcându-se în chipul monahicesc, petrecea viaţa pustnicească, simplu fiind, dar înţelept. Şi era în acea mânăstire un bătrân trîndav şi foarte mânios.
Acesta, nu se ştie cum - zice Sfântul Ioan Scărarul - a luat de ucenic pe pururea pomenitul şi de un nume cu nerăutatea, adică Acachie, pilda ascultătorilor şi împreună pătimitor cu mucenicii, care suferea grele pătimiri de la acest bătrân, de necrezut multora. Căci nu numai cu ocări şi cu necinstiri îl asuprea pe dânsul, ci şi cu bătăi şi cu răni îl chinuia. Iar răbdarea lui era fără de margini.
Deci văzându-l pe dânsul un stareţ, potrivit povestirii Sfântului Ioan Scărarul, l-a adus pildă şi dovadă de faptă bună a ascultării, în cuvântul său. Văzându-l în fiecare zi, ca un rob cumpărat, cele mai grozave rele pătimind, de multe ori zicea către dânsul:
"Ce este, frate Acachie? Cum te afli astăzi? Cîştigat-ai vreo cunună?"
Iar el îndată îi arăta uneori ochiul învineţit, iar alteori grumazul sau capul rănit.
Deci, cunoscând stareţul că răbdarea lui nu este dobitocească şi fără de socoteală, zicea către dânsul:
"Bine, bine, frate, rabdă cu bucurie şi te vei folosi".
Deci petrecea sub învăţătura bătrânului aceluia nemilostiv, răbdând unele ca acestea, nu un an, nici doi, nici trei, ci nouă ani - fiindcă el ajunsese acum întru măsura faptelor bune, hotărâte de Cel ce ştie inimile şi rărunchii tuturor -, s-a dus către Domnul, ca să ia de la El cununa răbdării şi a muceniciei, şi ca un mucenic să se odihnească.
Îngropat fiind în cimitirul părinţilor, bătrânul Sfîntului Acachie, după cinci zile s-a dus la stareţ şi a zis către el:
"Părinte, fratele Acachie a murit".
Iar stareţul, auzind, a zis către dânsul:
« Crede-mă, bătrânule, eu nu cred că a murit fratele Acachie ».
Iar el a zis a doua oară:
"Dacă nu mă crezi, vino şi vezi".
Deci s-a sculat stareţul degrabă şi au venit la cimitir amândoi, împreună cu bătrânul fericitului nevoitor. Apoi, ajungând la mormânt, a strigat cinstitul stareţ, ca şi către un viu, către cel ce cu adevărat şi după adormire era viu, şi a zis: "Frate Acachie, ai murit?" Iar ascultătorul cel bine cunoscător, şi după moarte arătând ascultare, a răspuns către marele stareţ, zicând:
 "N-am murit, părinte! Cum este cu putinţă să moară omul care este săvârşitor al ascultării?"
Atunci bătrânul, cel ce fusese mai înainte stareţ al Sfântului Acachie, auzind aceste cuvinte ale celui ce şi după moarte era ascultător, înfricoşându-se, a căzut pe faţa sa cu lacrimi şi, cerând de la egumenul lavrei o chilie aproape de mormântul sfântului său ucenic, cu întreagă înţelepciune a petrecut cealaltă parte din viaţă, zicând către părinţi "ucidere am făcut!"
Deci, dumnezeiescul Acachie, întru nevoinţe ca acestea petrecându-şi viaţa, s-a mutat cu fericire din viaţa cea vremelnică, a luptelor şi a nevoinţelor, la cea veşnică, în care sunt învistierite bunătăţile. Iar cinstitul lui trup, păzindu-se mai presus de fireasca descompunere şi putrezire, cu dumnezeiască putere a rămas întreg.
Odată, sosind vremea secerişului, monahii care locuiau în acea mânăstire, având obicei să iasă la seceriş ca să-şi cîştige pîinea cea de peste an, au lăsat doi din fraţi în mînăstire, unul bolnav, iar altul spre păzirea mânăstirii.
S-a întâmplat însă ca, puţin după plecarea lor, să moară cel bolnav. Iar celălalt, fiind singur şi nefiind harnic spre îngroparea fratelui, văzând mormântul minunatului Acachie bun de a îngropa şi trupul fratelui celui ce murise, şi socotind că Sfântul Acachie, cum a fost ascultător în viaţă, aşa va fi şi după moarte, a deschis mormîntul lui şi a pus peste trupul sfântului trupul fratelui celui mort.
Mergînd a doua zi la cimitir, a aflat trupul fratelui, pe care îl pusese împreună cu sfântul, lepădat afară. Deci el, luându-l, l-a pus iarăşi în mormântul sfântului. Iar după ce iarăşi l-a pus, în acelaşi chip l-a aflat afară.
A doua zi, se judeca cu sfântul şi zicea către dânsul:
"Eu am auzit de tine, Sfinte Acachie, că tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea, răni şi bătăi de tot felul răbdând pentru dânsa. Dar acum văd că te-ai făcut neascultător, mândru şi neiubitor de fraţi. Căci mă vezi că sunt slab, neputincios şi singur, şi nu pot să sap altă groapă şi tu nu voieşti atâta lucru să mă ajuţi, ca să primeşti pe fratele, ci îl lepezi? Deci, ori lasă-l pe dânsul să zacă împreună cu tine, ori dacă iarăşi vei face aceasta şi nu vei primi, atunci nu te voi mai suferi pe tine, ci te voi scoate din mormânt şi te voi lepăda afară, ca pe un nesupus, iar trupul fratelui îl voi pune în locul tău".
Deci, punându-l pe el iarăşi în mormântul sfântului, s-a dus. Venind a doua zi la mormânt, a aflat pe fratele cel pus de dânsul zăcând în mormântul sfântului, iar pe sfânt nu l-a aflat. Şi de atunci până acum se vede mormântul deşert, având numirea: mormântul Sfântului Acachie.
Aşa preamăreşte Dumnezeu în cer şi pe pămînt pe cei ce-L preamăresc pe El aici pe pămînt!

vineri, 27 noiembrie 2009

„Iisus făureşte o nouă ordine spirituală în om.”


"...întrebarea „Cine este Iisus?” a crescut cu veacurile şi cere fiecărei generaţii un răspuns decisiv, noi nu putem răspunde decât într-un glas cu Tatăl, într-o rostire cu îngerii, într-o propovăduire cu apostolii, într-o mărturisire cu mucenicii şi cu toţi sfinţii şi într-o afirmare cu toată creştinătatea a două milenii: Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii."




Paradoxală primire i-au făcut oamenii: unii cu iubirea, alţii cu ura! De altfel, şi Iisus i-a nedumerit de la început: a lăsat tronul Cerurilor pentru un staul şi tovărăşia îngerilor pentru vitele din grajd. Cel  ce a împodobit cerul cu stele  se naşte într-o iesle  - probabil cel mai curat  loc pe care  l-a găsit pe pământ. Cea mai aspră mustrare a trufiei omeneşti.
Numai Dumnezeu, adâncul smereniei, o putea face. Naşterea Veşnicului în timp, a Atotputerniciei în dulama smereniei, a Celui mai presus de fiinţă Prunc în braţele Fecioarei nu poate să rămână un fapt de sub dintele vremii, un fapt sortit învechirii.
Observăm că, cu cât timpul adaugă veacuri după veacuri, creând perspectivă, cu atât Iisus e mai mare şi mai  apropiat de noi.  Cel născut de două ori, o dată din veşnicie şi a doua oară din timp, a antrenat veşnicia în timp, încât veacurile  repetă Naşterea Lui ca o renaştere a lor. Timpul inevitabil se învecheşte, numai veşnicia e nouă şi mereu aceeaşi.
Cu veşnicia a învăluit El viaţa. Dumnezeu ne-a dat  viaţa veşnică şi această viaţă este întru Fiul Său. Cel ce are pe Fiul, are viaţă. Cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu, nu are viaţă[cf. Ioan 5, 11-12].
Deşi onest, Iisus nu este ca vreunul din oameni, chiar dacă acesta ar fi culmile omului,  ca să cârpească cu petece de circumstanţă zdreanţa de fericire omenească. Iisus făureşte o nouă ordine spirituală în om.
Iisus s-a integrat naturii omeneşti, de aceea El e mereu viu: şi viu în Sine, ca fiinţă superioară, şi viu şi în noi, ca viaţă supremă şi  posibilitate nesfârşită de desăvârşire. „Nu ştiţi că Hristos este în voi? Afară dacă nu cumva sunteţi creştini netrebnici”(II Corinteni 13, 5). „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”(Galateni 2, 20). „Pentru voi, copiii mei, trăiesc durerile de mamă, până ce Hristos va prinde chip în voi”(Galateni 4, 19). Deci, cum spune Clement Alexandrinul,
„Dumnezeu  S-a făcut om, ca de la om să înveţi cum se face omul dumnezeu”. Acesta este omul cel nou, făptura cea nouă, omul născut de sus, omul cu reflexul veşniciei lui Iisus  răsfrânt în afară, în chip simplu, din toată fiinţa sa.
Fiindcă Iisus este Omul Cerului  şi S-a ţesut pe Sine în firea cea omenească, de aceea se impune El tuturor oamenilor şi tuturor veacurilor, cu atât mai mult cu cât ar vrea unii să scape de El.
Iisus cere istoriei decizia existenţei sale. Dar istoria s-a arătat neputincioasă  din primele ei zile. Aşa a rămas şi aşa rămâne.
Prin faptul că Iisus S-a ţesut destinului omenesc şi prin faptul că omul trebuie să se decidă ce face cu Iisus se explică de ce  istoria omului  e aşa de zbuciumată  şi veşnicia lui  aşa de  hărţuită şi muşcată de şerpii îndoielilor şi contradicţiilor. Aşa se explică de ce
„pentru Iisus oamenii s-au iubit şi s-au urât, s-au măcelărit şi s-au ajutat , au cunoscut extremităţile  pasiunii şi ale jertfei. De El a atârnat soarta ştiinţei, a frumosului şi a raţiunii. El este forţa interioară pe care veacurile n-au putut-o istovi”[Couchoud].
„Amintirea Lui e vie pretutindeni, pe zidurile bisericilor şi în şcoli, pe vârfurile clopotniţelor şi ale munţilor, pe toate drumurile, la căpătâiul paturilor şi al mormintelor. Distrugeţi ferestrele din biserici, luaţi icoanele din altar şi de prin case: viaţa lui Iisus umple muzeele şi bibliotecile. Daţi foc liturghierelor, ceasloavelor şi cărţilor de rugăciuni: Îi veţi descoperi numele şi cuvintele în toate cărţile literaturilor. Chiar şi cei ce-L blesteamă nu fac decât să mărturisească, fără să vrea, prezenţa Lui”[Papini].
„Răsunetul tuturor oamenilor stăpâni ai lumii a încetat  odată cu zilele lor şi cine se mai gândeşte să moară pentru faima lor postumă? În jurul multora s-a făcut mult mai multă gălăgie ca în jurul  lui Iisus; iar după mii de ani, numai în jurul lui Iisus îşi pun şi astăzi problema pe viaţă şi pe moarte, ca în primele zile. Numai cineva mai viu ca oamenii, şi Care e cu adevărat un ideal al nemincinos al omului, poate înteţi lupta aceasta permanentă între oameni. Şi astăzi, în ziua Naşterii Sale, unii Îl iubesc, alţii Îl urăsc. Oamenii sunt antrenaţi, unii într-o patimă pentru patima Lui, iar alţii într-o patimă pentru misiunea Lui”[Stăniloae].
Unii sunt în destinul lui Iisus, alţii fără destin şi sens.
Deci, întrebarea „Cine este Iisus?” a crescut cu veacurile şi cere fiecărei generaţii un răspuns decisiv, noi nu putem răspunde decât într-un glas cu Tatăl, într-o rostire cu îngerii, într-o propovăduire cu apostolii, într-o mărturisire cu mucenicii şi cu toţi sfinţii şi într-o afirmare cu toată creştinătatea a două milenii: Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
Saltul permanent al fiecărui Toma din îndoială omenească în certitudinea dumnezeiască. Dacă cineva a ajuns la siguranţa aceasta şi o poate acoperi cu viaţa, în acela s-a născut Iisus – naştere care-i deschide calea veşniciei încă fiind în veac.
Cu Iisus se naşte şi explicaţia omului şi explicaţia lumii.
Seminţe duhovniceşti - Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Editura Lumea credinţei, Bucureşti, 2009

Fotografiile :
http://www.teognost.ro/fotografii/fotografii_Arsenie.htm


Un om nou se naşte


Ca să ne dăm seama de semnificaţia cosmică pe care o are Naşterea din Vifleem[Betleem], o integrăm între marile referinţe ale lui Dumnezeu la creaţie.
Patru mari intervenţii ale lui Dumnezeu fac lumea să aibă o noimă, o explicaţie şi un sens. Acestea sunt următoarele : 1) Creaţia  lumii, 2)Potopul, 3) Întruparea Mântuitorului şi 4) Sfârşitul lumii.
Intervenţii stihiale, după principalele Sale definiţii : astfel, de două ori Dumnezeu este iubire şi de două ori « sfârşit ».
« Iubire » :
1)La zidirea făpturii,
2)La refacerea făpturii prin Hristos.
« Sfârşit » :
La potop,
La sfârşitul lumii. « Dumnezeu e şi foc mistuitor »[Evrei 12, 29].
Ordinea istorică a faptelor lui Dumnezeu este următoarea :
I. Creaţia lumii din iubire şi după definiţia : « Eu sunt începutul şi sfârşitul ». Deşi a preştiut totul, dar văzând cât s-a înmulţit răutatea oamenilor, « i-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ » şi a zis : « Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul »(Facerea 6, 13). Aşa s-au deschis toate izvoarele adâncurilor şi ale cerului(Facere 7, 11) şi a fost :
II.Potopul. Dumnezeu şi-a dezlănţuit « căinţa ».
Din nou faţa lui Dumnezeu este iubire. « Aşa a iubit Dumnezeu lumea încât şi pe  singurul Său Fiu L-a dat, ca tot ce crede în El să nu piară ca să aibă viaţă veşnică ». E mai mare iubirea aceasta decât iubirea care a creat lumea. De data aceasta stăvilarele dragostei se ridică şi Acesta se naşte pe pământ în persoana lui Iisus, pârjol pe cer în inimile oamenilor. Aceasta e a treia referinţă stihială:
III. Întruparea lui Dumnezeu între oameni.
Aceasta e proporţia cosmică a Naşterii Domnului. De aceea azi se despică istoria omenirii în două şi se începe cu « unu » numărarea timpului în amândouă sensurile lui : spre începutul şi spre sfârşitul lui.
Naşterea lui Iisus în istorie cumpăneşte istoria între început şi sfârşit. De altfel, Întruparea Mântuitorului e fapt absolut istoric, dătător de sens istoriei, iar începutul şi sfârşitul creaţiei numai Dumnezeu  le ştie[cf. Iov, cap. 38 şi urm.].
Lumea şi veacurile sunt un interval al existenţei, învăluit în eternitate. Limitele de atingere ale lumii cu Dumnezeu, începutul şi sfârşitul, nu mai sunt în ştiinţa omului.
Naşterea lui Dumnezeu ca om e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, care transfigurează istoria cu sensul veşniciei. « Din Betleem – spunea profetul – are să vină Acela a Cărui obârşie e dintru început şi se suie până în zilele veşniciei »(Miheia 5, 1).
Pentru acest fapt, unic în creaţie, îngerii au propus oamenilor : " Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună  învoire ". Cu Iisus începe era păcii. Cântecul început de îngeri trebuie continuat de istorie.
Pacea pe pământ e condiţionată de mărirea care se dă sau se refuză lui Dumnezeu.
De asemenea, şi pacea din suflet are aceeaşi condiţie. Autonomia  raţiunii nu se poate constitui decât de pierderea păcii, ceea ce e, de fapt, şi o înfrângere sau, mai sincer, o mărturisire a neajunsului, o tragedie a inerentului construcţiilor fără de Dumnezeu.
Pacea de frică e o reală pierdere a păcii. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Acesta este un bun spiritual care nu poate fi creat sau menţinut de arme. Dar nici nu s-a atins bine Dumnezeu de ţărâna făpturii omeneşti din lumea Lui şi s-a şi cutremurat şi a pus mâna pe sabie, să se apere de Împăratul Păcii. Nu tot aşa s-au purtat  păgânii. Cei trei înţelepţi şimagi ai Răsăritului I se închină şi Îi depun aur la picioare în semn de dajdie, ca unui Împărat peste ei. Iar în calitate de preoţi, Îi aduc smirnă şi tămâie, ca jertfă adevăratului Dumnezeu.
Dacă pe jidovi i-a cutremurat şi înspăimântat numai Naşterea Mântuitorului şi I s-au arătat duşmani, reprezentanţii păgânismului, în schimb, I se închină ca unui Împărat şi Dumnezeu.
(Va urma)
Seminţe duhovniceşti - Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Editura Lumea credinţei, Bucureşti, 2009
Despre acest volum: