Sfânta Muceniţă Varvara

http://cristinagabur.blogspot.com/2009/12/sfanta-varvara.html

Bucură-te, ceea ce te-ai spălat pe tine prin apa botezului si a Duhului şi după aceea şi cu sângele tău cel mucenicesc;

Bucură-te, că prin trei ferestre ai gonit întunericul mulţimii de zei, cel potrivnic Sfintei Treimi;

Bucură-te, că prin trei ferestre ai văzut lumina Sfintei Treimi;

Acatistul Sfintei Muceniţe Varvara (4 decembrie)

Condacul 1:

Ţie, celei alese de Dumnezeu din neamul slujitorilor de idoli, şi chemată în limba Sfântă ca să ajungi mireasa lui Hristos, noi, cei ce ne izbăvim prin tine din multe feluri de răutăţi şi neputinţe, cântari de mulţumire şi de laudă aducem ţie, Sfânta şi întru tot lăudata Mare Muceniţă; iar tu având îndrăzneală către Domnul, din toate nevoile ne slobozeşte, ca neîncetat să cântăm ţie: Bucură-te Varvara, mireasa cea preaînţeleaptă a lui Hristos!

Icosul 1:

Curăţia cea cinstită şi întru tot iubită de îngeri, fără prihană păzind-o, cinstita Varvara, te-ai invrednicit a fi vieţuitoare împreună cu îngerii, cu care când cânţi în cer cântarea cea întreită lui Dumnezeu, auzi-ne şi pe noi care cântam ţie pe pământ aceste cântări de laudă:

Bucură-te, ceea ce eşti mai înainte rânduită de la Dumnezeu Tatăl, a închipui patimile Fiului Său;

Bucură-te, ceea ce eşti chemată dintru întuneric la lumina cea adevarătă a credinţei şi a darului, de Fiul lui Dumnezeu, care este Lumină din Lumină;

Bucură-te, ceea ce eşti Sfinţită cu trupul şi cu sufletul de Preasfântul Duh, Cel ce te-a chemat pe tine;

Bucură-te, că de întinăciunea trupului şi a sufletului te-ai păzit fără prihană;

Bucură-te, ceea ce te-ai logodit pe tine fecioară curată Mirelui Hristos cel născut din Fecioara Maria;

Bucură-te, ceea ce n-ai voit a cunoaşte pe logodnicul cel pământesc pentru că te-ai făgăduit Celui ceresc;

Bucură-te, crinul fecioriei care ai fost crescuta în mijlocul spinilor idoleşti;

Bucură-te, floarea curăţiei care ai înflorit sus întru mărirea cea nevestejită;

Bucură-te, ceea ce te îndulceşti de buna mireasmă în grădina lui Hristos;

Bucură-te, ceea ce te mângâi acolo de vederea Celui mai frumos decât fiii omeneşti;

Bucură-te, ceea ce ai albit hainele tale pe pământ în sângele Mielului;

Bucură-te, ceea ce în cer în hora fecioarelor urmezi Mielului lui Dumnezeu;

Bucură-te, Varvara, mireasa cea preaînţeleaptă a lui Hristos!

Condacul 2:

Văzându-se pe sine Sfânta Varvara aşezată de tatăl său într-un turn înalt, a cugetat întru sine a fi ridicată în cer de puterea lui Dumnezeu; şi punând întru inima sa suire înţelegatoare, adică trecerea de la întuneric la Lumina, şi de la înşelaciunea idolească la Dumnezeu cel Adevărat, a cântat Lui: Aliluia!

Icosul 2:

Căutând Sfânta fecioară Varvara să înţeleagă ceea ce era de înţeles numai pentru însuşi Făcătorul a toată făptura, vorbea cu mintea sa, zicând: idolii cei întunecaţi cum ar putea să zidească luminătorii cei luminaţi ai cerului, spune-mi? La care prin psalmistul a răspuns aşa: toţi zeii neamurilor sunt demoni; iar Dumnezeu şi Domn, Unul este, Care a făcut cerurile şi toată lumina lor. Deci, minunându-ne de mintea ta, înţeleaptă fecioaăa, grăim ţie unele ca acestea:

Bucură-te, ceea ce eşti cunoscătoare mai mult decât bătrânii slujitorilor idoleşti;

Bucură-te, ceea ce eşti mai înţeleaptă decât înţelepţii lumii acesteia;

Bucură-te, că Dumnezeu ţi-a dat ţie cele neştiute şi cele ascunse ale înţelepciunii Sale;

Bucură-te, că Însuşi Dumnezeu-Cuvântul te-a învăţat pe tine adevarăta teologie;

Bucură-te, ceea ce cu mintea lui Hristos ai covârşit pe toţi cititorii în stele;

Bucură-te, ceea ce ai văzut cu adevărat crugul cel ceresc mai înainte decât aceia;

Bucura-te, că ai cunoscut în faptură ca într-o oglindă pe însuşi Făcătorul;

Bucură-te, că în luminătorii cei zidiţi ai văzut pe Lumina cea nezidită;

Bucură-te, că acum de faţă priveşti în cer lumina feţei lui Dumnezeu;

Bucură-te, ceea ce în chip de nepovestit te veseleşti de Lumina Lui;

Bucură-te, stea înţelegatoare, prin ale cărei raze faţa lui Dumnezeu luminat ca soarele se arată nouă;

Bucură-te, lună înţelegătoare, prin care noaptea rătăcirii se luminează ca ziua;

Bucură-te, Varvara, mireasa cea preaînţeleaptă a lui Hristos!

Condacul 3:

Puterea Celui de sus a fost dată atunci Sfintei Varvara, ca şi oarecând de demult proorocului Iezechiel: faţa de diamant, puternică faţă de toţi închinatorii la idoli, ca să nu se teamă de faţa lor cea sălbatică, nici să se spăimânte de îngrozirea celui cumplit. Pentru aceea cu îndrazneală striga fecioara cea cu înţelepciune bărbătească: pe Treimea cea întru o Dumnezeire cinstesc şi Acesteia cu credinţă închinându-mă, grăiesc cu mare glas: Aliluia!

Icosul 3:

Având Sfânta Varvara întelepciune data ei de sus, a alergat către lucrătorii băii ce i se zidea şi, arătând lor taina Sfintei Treimi a poruncit să se facă trei ferestre în baie, zicând: de vreme ce închinatorii la idoli gura au şi nu grăiesc măririle lui Dumnezeu celui adevarat, măcar pereţii cei de piatră ai acestei băi cu aceste trei ferestre, ca prin trei guri să mărturisească pe Dumnezeul Unul în Sfânta Treime, Cel închinat şi slăvit de toată făptura. De aceea pentru înţelepciunea aceasta, Sfânta Varvara, primeşte unele ca acestea:

Bucură-te, ceea ce ai închipuit în baia cea cu trei ferestre taina Sfântului Botez, în numele Preasfintei Treimi;

Bucură-te, ceea ce te-ai spălat pe tine prin apa botezului si a Duhului şi după aceea şi cu sângele tău cel mucenicesc;

Bucură-te, că prin trei ferestre ai gonit întunericul mulţimii de zei, cel potrivnic Sfintei Treimi;

Bucură-te, că prin trei ferestre ai văzut lumina Sfintei Treimi;

Bucură-te, că prin acele trei ferestre a privit spre tine Soarele dreptatii, Care a strălucit a treia zi din mormânt;

Bucură-te, că prin acelea a răsărit ţie de la Sfânta Treime zi de mântuire;

Bucură-te, ceea ce întotdeauna ai inima ta deschisă către Dumnezeu, Sfânta Treime;

Bucură-te, ceea ce tare ai închis firea ta inaintea celor trei războinici vrăjmaşi: împotriva trupului, a lumii şi a diavolului;

Bucură-te, că ai aşezat în sufletul tău trei ferestre înţelegătoare: a credinţei, a nădejdii şi a dragostei;

Bucură-te, că tu prin cele trei ferestre aproape de Dumnezeiasca Treime eşti, privind la Biserica trupului lui Hristos cea ridicată în trei zile;

Bucură-te, că ţie ţi s-au deschis cerurile de către trei ierarhi îngereşti;

Bucură-te, că pe tine locaşurile cele de sus ale Preasfintei Treimi cu bucurie te-au primit;

Bucură-te, Varvara, mireasa cea preaînţeleaptă a lui Hristos!

http://www.crestinortodox.ro/acatiste/67124-acatistul-sfintei-varvara

Uciderea unui preot misionar în Biserica Rusă

Articol de Kevin O'Flynn

Moscova – Florile încă mai împodobesc porţile bisericuţei de lemn Sf. Ap. Toma din sudul Moscovei, unde Părintele Daniil Sisoev a slujit. Ele reprezintă o izbucnire de durere pentru pierderea preotului care a construit această parohie din nimic şi care spera să ridice, în locul modestei construcţii de lemn, o biserică de cărămidă destul de mare să cuprindă 2000 de oameni.

Patru garoafe roşii împodobesc fotografia preotului ucis pe 19 noiembrie, după ce un om înarmat neidentificat a intrat în biserica lui Sisoev şi l-a împuşcat, trăgând de două ori. Cineva a pus acolo un poem închinat părintelui. Un semn în apropiere arată că s-au pus camere video de supraveghere în biserică, în urma tragediei petrecute. La Sf. Toma s-a ţinut slujba de pomenire la 9 zile de la asasinat. Sisoev avea doar 35 de ani, dar îşi construise deja o reputaţie ca preot care s-a remarcat prin lucrarea de prozelitism în comunităţile musulmane din Rusia – un fenomen relativ nou pentru Biserica Ortodoxă.

Andrei Zolotov, jurnalist specializat în probleme religioase, spune că Sisoev era cunoscut pentru  zelul sau misionar.

“Era unul dintre  cei câţiva misionari  eminenţi şi în acelaşi timp ,ca persoană  ,un pic controversat – unul dintre cei care insistau pe necesitatea misiunii printre musulmani », a declarat Zolotov.

Sisoev încerca în mod activ să convertească musulmani, lucrând în comunităţile musulmane din capitală şi ajungând la miile de muncitori imigranţi care au venit în Moscova din Asia Centrală, Nordul Caucazului şi din alte zone. Obişnuia să se ducă la şantierele de construcţii ale oraşului, unde mulţi imigranţi sunt angajaţi, şi a convertit cu succes 80 de persoane.

Dar munca lui nu se oprea aici. El a scris şi cărţi  în care îi avertiza pe creştini să nu se căsătorească cu musulmani şi posta pe net materiale video în care ataca Islamul. Exemplare ale cărţii sale « Un răspuns ortodox dat Islamului » s-au vândut la Biserica Sf. Toma din ziua morţii sale.

Sisoev a mai postat şi materiale video pe YouTube, în care deseori se exprima foarte critic  la adresa credinţei musulmane. Într-unul din ele îşi încheia predica exprimându-şi nădejdea că, până la urmă, toţi musulmanii se vor converti la creştinism.

« Asta este. Să ne ajute Dumnezeu pe toţi », spune el în acest video. “Ne rugăm ca musulmanii să se convertească la creştinism şi să nu urmeze conspiraţia Profetului”.

« Sunt deja obişnuit cu asta acum »

Sinceritatea lui Sisoev nu a rămas neobservată, iar el a scris că a fost permanent ameninţat de musulmanii furioşi din cauza lucrării sale misionare.

"O să râdeţi, dar musulmanii iar m-au ameninţat că mă omoară. De data asta au făcut-o telefonic". Sisoev a scris pe blogul său în octombrie : « Este deja a 14-a oară. Înainte mă speriau, dar acum m-am obişnuit cu ele ».

După uciderea sa, soţia lui, Iulia, a scris despre premoniţia  acestuia că va muri.

« Ne-a spus cu ce veşminte să-l înmormântăm. Atunci am glumit, spunând ca nu e cazul să vorbim despre  asta, înca nu ştiam cine pe cine va îngropa », a mărturisit Iulia, « El a zis că eu îl voi îngropa pe el ! ».

Biserica Ortodoxă a devenit conştientă de importanţa muncii misionare în Rusia în ultimii ani. Zolotov spune că este un curent care s-a evidenţiat sub păstorirea noului Patriarh, Kiril, care conduce biserica de mai puţin de un an. « În ultimii ani, activitatea misionară a fost recunoscută tot mai mult ca prioritate absolută sau una dintre priorităţile  de vârf », a spus el. « În esenţă, alegerea Patriarhului Kirill cu un număr mare  de voturi a fost recunoaşterea faptului că avem nevoie de activitatea misionară. Nu este suficient doar să reconstruim biserica sau să stăm acolo şi sa spunem cât de importanţi suntem pentru istoria Rusiei ».

Parte a acestei misiuni este să ajungă la creştinii ortodocşi ruşi care nu participă la slujbele Bisericii. Diferite statistici arată ca numai între 3 şi 10 procente dintre ruşi iau parte la serviciul religios al Bisericii Ortodoxe, în timp ce 80 dintre ei se declară ortodocşi.

Dar mulţi oameni din biserică văd misionarismul extinzându-se dincolo de  trezirea creştinilor ortodocşi adormiţi pâna la încercarea de a converti membri ai comunităţii musulmane la creştinism.

Zolotov spune că în timp ce politica oficială a bisericii nu aprobă făţiş prozelitismul printre musulmani, nici nu-i descurajează pe preoţi  de la misiune. Patriarhul Kiril a condus funeraliile lui Sisoev, un gest în care mulţi au văzut o reliefare a suportului tacit pe care Biserica Ortodoxă îl dă activităţii  misionare de convertire.

A atins un punct sensibil

Sisoev era  unul dintre acei puţini preoţi activi  integral  în prozelitismul ortodox. Una dintre enoriaşele sale , Larisa Vasilieva, a fost crescută în Kazan, capitala Republicii Tatarstanului, majoritar musulmană, mama ei fiind musulmană şi tatăl creştin-ortodox. Ea a spus că Pr. Sisoev a atins un punct sensibil, vorbind deschis despre ceea ce de obicei rămâne o luptă surdă dusă de biserică pentru a influenţa cele 20 de milioane de musulmani din Rusia.

« Nimeni nu vorbeşte pe faţă despre asta în Kazan. Dai aici[în Moscova], el a vorbit deschis şi a scris sincer, mărturisindu-şi punctele de vedere, de aceea nu-l plăceau », a spus Vasilieva

« El a scris despre ceea ce gândesc şi alţii, dar se tem să o spună ».

Exceptând războaiele federale din Cecenia şi neliniştea crescândă din Nordul Caucazului, experţii  afirmă că relaţiile contemporane dintre musulmani şi creştini au fost rareori tensionate.

Dar sunt temeri că situaţia se va schimba, deoarece Biserica Ortodoxă, sprijinită  explicit de la Kremlin, încearcă şă-şi afirme rolul ei de purtătoare de stindard a identităţii naţionale ruseşti. Există temeri că asasinarea lui Sisoev va aduce tensiunile latente dintre cele două comunităţi la scenă deschisă(Şi bombardarea pe 27 noiembrie a căii ferate Moscova-St. Petersburg, în care 26 de persoane şi-au pierdut viaţa, poate amplifica tensiunile dintre creştini şi musulmani). Deşi atacul nu a fost încă asumat de nimeni, se speculează că el face parte dintre atacurile teroriste ale unei reţele  din Nordul Caucazului.

Ca urmare a uciderii lui Daniil Sisoev, conducătorii religioşi ai comunităţilor ortodoxă, musulmană şi evreiască din Rusia au calificat actul uciderii unui preot drept « un păcat de moarte şi de neiertat », avertizând că "tragedia ar putea fi folosită de către forţele extremiste pentru a amorsa conflictele interetnice şi interreligioase".

Dar nu toţi enoriaşii sunt convinşi  că responsabil pentru acest asasinat este neapărat un islamic extremist. Alţii atrag atenţia asupra unei dispute pentru pământ. Biserica « Sf. Toma » se confruntă cu probleme serioase în obţinerea aprobării de construcţie  pe acest teren. Unii dintre discipolii lui Sisoev spun că moartea acestuia ar putea să fie legată de disputa amintită, nu de activitatea sa misionară.

Sursa :

http://www.johnsanidopoulos.com/2009/12/murder-of-priest-highlights-missionary.html

Dedicaţie

Dacă aveţi vreme, recitiţi  din Scrisoarea III a lui Eminescu nişte dureroase versuri despre politicianism.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?

N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?

Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,

N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi

În aplauzele grele a canaliei de uliţi,

Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,

Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?

Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,

De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?

Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,

Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.

Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,

Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,

Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,

La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;

Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,

Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.

Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,

Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...

Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!

Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,

În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.

Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,

Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri

Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...

Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire

Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!

Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,

Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!

Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi

Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,

Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,

Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,

Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...

Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,

Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,

Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,

Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,

Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...

O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,

Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?

Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;

Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Mulţumire

Îmblânzitorule de inimi, Doamne, slavă Ţie!

O zi încercată, dar luminată de blândeţea inimilor unor foarte dragi prieteni vechi, care mi-au întins o mână creştinească de ajutor.

Slavă lui Dumnezeu, Care a sădit în noi puterea de a ne opri câteodată din alergare şi a da voie acestui unic sentiment al prieteniei să ne îmblânzească inimile !

Obişnuiam să cred prosteşte că prietenii sunt un fel de victorie personală, o recunoaştere a unor părute calităţi ale  mele, observate de ei. Şi tare mă mai trufeam în inima mea neîmblânzită de cugetul smerit al lui Hristos, dar mă înşelam amarnic.

Abia când lucrurile au început să-mi fie nespus de dragi numai pentru că erau intim legate de prietenii mei am intuit că este ascunsă în prietenie o putere suprafirească, un har. Mângâierea, de oriunde ai primi-o, tot de la Mângâietorul vine. Înseninarea, oricând şi oriunde s-ar petrece, tot lucrarea Duhului Sfânt este, din voia Tatălui şi din dragostea Fiului. Amprenta inconfundabilă a prieteniei binecuvântate de Domnul este bucuria, pe care experienţele vieţii m-au învăţat s-o deosebesc total de entuziasmele de tot felul. Nu este tulburare în prietenie, nu este grijă, nici suspiciune, nu e mărire, ci micşorare de sine. Vă chem să observaţi cât de adânc ne smereşte un gest de prietenie, cât de tare ne cuminţeşte o vorbă caldă a unui prieten.

Am experimentat azi înfrângerea mândriei mele de a nu accepta uşor ajutorul, mai ales al prietenilor. Am trăit liniştirea apelor sufleteşti şi plecarea inimii mele supuse de blândeţea cu care mi s-a oferit un ajutor.

Un prieten te scoate pe tine din tine, făcându-i loc lui Hristos, Care prin el lucrează.

A cui este victoria ? A  Lui, Care supune duhul iubirii de sine din noi.  Şi Lui i se cuvine slava în veci.

Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!

Vulpea însă se întorse la gândurile sale:

- Viaţa mea e veşnic aceeaşi. Eu vânez găinile, pe mine mă vânează oamenii. Toate găinile se aseamănă între ele, şi toţi oamenii se aseamănă între ei. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina.

Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebiţi de-ai tuturora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. Al tău ma va chema din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, acolo, lanurile de grâu? Eu nu-mi aduc aminte de nimic. Şi asta-i trist! Tu ai însă părul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat, când tu mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. Şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu ...

Vulpea tăcu şi se uită îndelung la micul prinţ:

- Te rog ... îmblânzeşte-mă - zise apoi.

- Bucuros aş vrea - răspunse micul prinţ - numai că nu prea am timp. Am de căutat prieteni şi o mulţime de lucruri de cunoscut.

- Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim - zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de-a gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!

- Ce trebuie să fac? zise micul prinţ.

- Trebuie să ai foarte multă răbdare - răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvânt. Graiul e izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce in ce mai aproape de mine ...

Antoine de Saint Exupery

Despre valoarea întâlnirii cu celălalt

"Numeroşi sunt aceia cu care ne-am „intersectat“, prea puţini aceia cu care ne-am întâlnit."

„Într-un azil de batrâni, foarte aproape de Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului, o familie cu situaţie financiară foarte bună vine pentru a împărţi căteva daruri bătrânilor ce îşi purtau aici, cu demnitate, ultimii ani ai vieţi, abandonaţi şi uitaţi de toţi cei dragi. Într-una dintre camere, la o masă, stătea o bătrănă cufundată în propria-i tristeţe. Cuplul intră politicos, îi pune pe masă darul ce consta în hrană şi apoi se retrage, pentru a repeta acest gest cu ceilalţi bătrâni. După aproximativ o oră, acelaşi cuplu care împărţise darul revine în camera bătrânei. Pe masa acesteia stătea hrana neatinsă. Miraţi, binefăcătorii o întreabă: De ce nu aţi mâncat? Ridicându-şi privirea scăldată în lacrimi, aceasta răspunde: Nu de hrană aveam nevoie. Din aceasta primim şi aici, la azil. Mi-aţi fi făcut cu adevărat o bucurie dacă aţi fi stat cu mine de vorbă măcar cinci minute…“

Pustiirea interioară a omului contemporan, produs al cortegiului de ideologii post-iluministe, se manifestă în deplinătatea tragismului ei tocmai la nivelul raportării la celălalt, prin abdicarea de la vocaţia modului de viaţă în comuniune. Traducerea în act a acestei eşuări face ca raportarea la aproapele să poarte marca dominării, exploatării, consumului şi colonizării, iar o simplă radiografie în pagina „omului recent“ ar denunţa falsificarea acestei situări, involutive în fapt, de alunecare de la persoană la individ. Persoana trăieşte maniera ei firească de a fi numai în comuniune ghidată după fericita formulare a teologului român Dumitru Stăniloae: „Tu eşti mai important decât mine, iar decât noi doi mai important este el!“, şi nu în izolarea în iadul singurătăţii unde astăzi simţim frigul pătrunzându-ne până acolo unde trupul se uneşte cu sufletul. Întâlnirea cu omul concret, cu omul de lângă noi, şansă imediată pentru mântuirea sau pierderea noastră, rămâne evenimentul de vârf al vieţii noastre, de care ne putem bucura sau pe care îl putem rata. Nu orice apropiere sau contact fizic este, însă, întâlnire. Aglomeraţia, conglomeratul sunt, şi ele, realităţii, dar nu sunt profunde. În acelaşi sens, Olivier Clément preciza că intersectarea nu este nici ea întâlnire.

Numeroşi sunt aceia cu care ne-am „intersectat“, prea puţini aceia cu care ne-am întâlnit. Întâlnirea nu se epuizează şi nici nu se rezumă în reperele fizice, deşi, de cele mai multe ori, le presupune pe acestea. Proximitatea fizică prin situarea faţă către faţă nu este neapărat o întâlnire. Întâlnirea este mult mai mult; ea înseamnă găzduirea celuilalt în noi, ospătarea unuia din altul la agapa dăruirii de sine. Este purtarea celuilalt în noi, primirea lui în spaţiul intim al fiinţei noastre, e dansul a două euri care se ating în ceea ce pare intangibil, care vorbesc fără a rosti cuvinte, care se aud chiar şi atunci când tac, care sunt împreună chiar şi în distanţă. Ajungem să ne întâlnim cu cineva când pe umerii noştri am aşezat pentru totdeauna povara lui, când rănile lui le poate unge până şi cel mai banal cuvânt al nostru, când reuşim cu îmbrăţişarea noastră să curmăm angoasele, căderile, neîmplinirile şi tristeţile lui şi când, pentru toate acestea, nu cerem nimic în schimb. Ne-am întâlnit cu celălalt când şi el doreşte să-şi facă loc în noi şi când lumea lui începe să fie decorată de cromatica fiinţei noastre; când îl asumăm cu toate „petele“ şi „zbârciturile“ lui şi vedem, dincolo de ele, frumuseţea răpitoare a chipului lui Dumnezeu din el.

Orice întâlnire are privilegiul unui început şi şansa nesfârşirii, iar omul se defineşte ca suma întâlnirilor sale. Suntem cu adevărat numai pentru că am întâlnit şi am fost întâlniţi, pentru că am dat ocazia să fim întâlniţi şi pentru că am cerut întâlnirea. Prin întâlnire am extins lumea noastră interioară, am dilatat-o şi am populat-o. Dăruind din noi în aceste succesive întâlniri ale vieţii noastre nu ne împuţinăm, nu ne diluăm, nu simţim o lipsă în noi, nu ne risipim şi nici nu ne cheltuim. Dăruind, ne înmulţim, împuţinându-ne, sporim, diluându-ne şi cheltuindu-ne, creştem...

În orice întâlnire este ceva ce rămâne în noi din celălalt, chiar şi atunci când acela pleacă. Lăsăm în celălalt, prin întâlnire, câte puţin din noi. Ne lăsăm pe noi înşine ca un chip sculptat în marmura fiinţei aceluia pe care l-am întâlnit. Şi dacă timpul, distanţa sau indiferenţa acoperă cu praful uitării pe „celălalt“ din noi, el ne interoghează şi se strigă din îndepărtare pe sine însuşi, născând în noi dorul. Dorul este apelul „celuilalt din noi“ către el însuşi. Şi suntem cu toţii nişte strigăte asurzitoare, căci freamătul „celuilalt din noi“ se cheamă pe sine înapoi, ca, împreună cu noi, şi nu ştiu pentru a câta oară, să intrăm din nou în veşnicia lui a fi...

de Viorel I. Coman

http://www.ziarullumina.ro/articole;1088;1;30850;0;Despre-valoarea-intalnirii-cu-celalalt.html

Oamenii pe care îi îmblânzim

„Prietenii mei nu sunt mulţi, dar sunt nenumăraţi.“ Nichita Stănescu

Cărţile pentru copii nu sunt niciodată destinate exclusiv acestora, de cele mai multe ori, ele sunt un pretext pentru a ridica probleme pe cât de semnificative, pe atât de sensibile pentru adulţi. Una din bijuteriile literaturii universale presupusă a fi pentru copii este „Micul Prinţ“ de Antoine de Saint Exupéry. Reducând la esenţe, subiectul cărţii gravitează în jurul a două teme, în final convergente, ce trădează tocmai căutarea specifică omului: setea după ceva care transcende barierele spaţiului şi timpului, după ceva înălţător, propriu sufletului, şi prietenia.

Cea mai frumoasă poveste spusă de Micul Prinţ este aceea a întâlnirii sale cu vulpea,* poveste ce surprinde tocmai singurătatea care a ajuns să ne caracterizeze: „Nu cunoşti decât lucrurile pe care le îmblânzeşti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata de la negustori. Dar, cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, îmblânzeşte-mă!“ (ed. Rao, 2006, p. 82). Micul Prinţ întreabă, nedumerit, voind parcă să se îndrepteze pe sine, ce anume înseamnă să o îmblânzească. Vulpea îi răspunde că este nevoie de multă răbdare, că apropierea se va întâmpla natural şi treptat, că doar astfel se vor cuceri unul pe altul. Dacă la început nu sunt pentru celălalt decât un băieţel sau o vulpe ca oricare alta, fără să aibă nevoie unul de celălalt, cu timpul, îşi vor deveni fără seamăn pe lume.

Acesta este exerciţiul pe care l-am pierdut noi astăzi - ne dorim ca prieteniile noastre să se petreacă pe loc. Ideea de instant messaging, care stă la baza sms-urilor, a messenger-ului şi a chat-room-urilor a reuşit practic să ne modifice percepţia asupra distanţelor - nu doar a celor spaţiale, întrucât pe acestea le-a anulat, dar şi a distanţelor dintre oameni. Pe de o parte, există o mulţime de siteuri de socializare şi comunităţi online, unde toate relaţiile, indiferent de natura lor, primesc numele de „prietenie“. Pe de altă parte, suntem reticenţi la a căuta să ne împrietenim cu persoanele pe care efectiv le întâlnim în viaţa de zi cu zi, pe care le avem în faţă „în carne şi oase“, cărora ne adresăm după numele lor, nu după nickname-uri cu semnificaţie necunoscută. Iar atunci când permitem, totuşi, acest lucru, uităm că oamenii au nevoie de timp pentru a se familiariza unul cu celălalt, pentru a cere şi a oferi, pentru a greşi, a ierta şi a merge înainte. Cerem prietenilor-instant să ne asculte mărturisirile, să ne ofere sfaturi, dar nici o secundă nu-i avem în vedere pe ei ca persoane, cu identitate proprie. Noul tip de prietenie ne demonstrează că ceea ce căutăm, de fapt, este monologul, nu dialogul, ceea ce le cerem acestor persoane alături de care ne trăim singurătatea este să fie telespectatori ai vieţii noastre, fără să le acceptăm nici un rol în ea.

„Prietenia înseamnă un suflet în două corpuri“, scrie Aristotel - nu doar să accepţi că cineva are o anumită semnificaţie pentru tine. Ea presupune să te împărtăşeşti de celălalt, să fiţi co-identitari, colocatari ai aceluiaşi sentiment, nicidecum identici. Prietenii sunt acele piscuri pe care le-ai cucerit, acele vulpi pe care le-ai îmblânzit tăind în tine, deseori, în carne vie şi care, din acel moment al reuşitei, te definesc. Sunt acei oameni alături de care te aşterni la drum şi lângă care poţi tăcea, ştiind că eşti înţeles. Sunt aceia care au lucrat în tine şi pe care îi porţi cu tine pe mai departe, indiferent de distanţa fizică reală care se aşază între voi, fiindu-vă unui altuia fără de seamăn. Prietenia se lămureşte ca argintul în foc, ea presupune jertfire şi conştiinţa faptului că eşti răspunzător pentru cel pe care l-ai îmblânzit. Neavând ajuns la măsura de a fi prieteni ai lui Hristos, ca sfinţii, putem încerca să fim prieteni în Hristos.

Micul Prinţ nu există. Nici măcar în propria-i poveste. In lectura noastră de „oameni mari“, Micul Prinţ este o metaforă pentru scânteia care ne apare în inimă şi în lumina căreia înţelegem că trebuie să căutăm acel Ceva mai presus de om, pentru care suntem dispuşi să străbatem galaxii, dar care nu poate fi descoperit decât în om. Concluzia noastră este aceea pe care i-o spune vulpea băieţelului la despărţire: „E foarte simplu: nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi.“

de Ioana Bidilică Vasilache

http://www.ziarullumina.ro/articole;1092;1;31028;0;Oamenii-pe-care-ii-imblanzim.html

Foto: http://chrina.wordpress.com/2009/06/21/spicuiri-din-micul-print/

*

http://www.miculprint.go.ro/cap21.html