Pericolul alcoolismului

O cruce ortodoxă rusească marchează locul în care preotul Andrei Nikolaev şi familia sa au ars de vii în decembrie 2006, în Dalekushi,, Rusia.

Articol de Tom Lasseter / McClatchy Newspapers

Dalekushi, Rusia – Focul a mistuit trupul preotului, oase carbonizate şi carne vie, arzând ore întregi. Trupurile soţiei, Oksana, şi ale copiilor, de 10, 7 şi 5 ani, zăceau întinse lângă trupul lui Andrei Nikolaev în cenuşa rămasă de pe urma incendierii căsuţei  lor modeste dintr-o zonă rurală a Rusiei.

Un investigator guvernamental a suspectat o incendiere voită şi multe persoane au învinuit de moartea acestei familii pe alcoolicii din zonă care spărgeau bisericile în căutare de icoane  bune de vândut pentru a-şi procura bani de vodka. S-a zvonit că Nikolaev, îngrijorat ca biserica lui nu era destul de sigură, ţinea banii şi odoarele acasă, au declarat orăşenii.

La mai bine de doi ani şi jumătate de la incendiul din decembrie 2006, nimeni nu a fost arestat în acest caz. Oficialii ruşi, fără să ofere vreo probă, dau acum vina pe victime. Nikolaev era în misiune de salvare a acestui colţ îndepărtat al ţării sale din starea de declin, alcoolism şi alte rele.  Avea 32 de ani când a murit, cu vreo două săptămâni înainte de vacanţa de Crăciun din Rusia ortodoxă.

Cunoştinţele spuneau că Nikolaev, care sosise pe la mijlocul anilor `90 să slujească la Dalekushi şi în satele din împrejurimi, despărţite unele de altele prin fâneţe şi legate prin drumuri de ţară prăfuite, era hotărât să schimbe ceva. El crescuse în Kuvshinovo, la 16 mile înspre vest, unde muncitorii la fabrica de hârtie câşătigau câteva sute de dolari pe lună. Biserica lui, Sfânta Treime, cândva o clădire impunătoare, neoclasică, flancată cu şiruri de coloane albe, se prăbuşea. Ctitorită în 1836 pe o moşie boierească, cu peisaje luxuriante şi lacuri, biserica din Dalekushi a fost transformată, prin 1930,  într-o tabără de tineret a Partidului Comunist, apoi folosită ca fabrică pentru industrializarea laptelui, centru de recreere şi depozit pentru îngrăşăminte.

Nikolaev începuse să adune bani pentru repararea bisericii. În predicile sale îi implora pe săteni să nu mai bea. Nu era un mesaj popular. Cu mai puţin de două luni înainte de moartea sa, Nikolaev apăruse la un studio de TV din Moscova, cu pletele sale castanii până la umeri şi cu barbişonul, purtând veşmântul negru preoţesc şi o cruce mare de aur. TVTs, un canal controlat de conducerea oraşului Moscova, l-a invitat să vorbească despre pericolele alcoolismului. Nikolaev a spus atunci că se confruntase cu şapte tentative de jefuire a bisericii sale.

«  Am fost nevoit să mă apăr – iertaţi-mă ! – cu puşca în mână », a spus el.  Reportajul îl arată mergând printre ruinele vechii sale locuinţe de lânga Dalekushi, care arsese până la pământ cu un an înainte – incendiu pus de către beţivi, le spusese Nikolaev atunci prietenilor săi. Dacă nu şi-ar fi scos afară soţia şi copiii în noaptea aceea, ar fi fost morţi, a mărtrisit el. « E foarte dificil să trăieşti în satul acesta », a mărturisit el auditoriului. « E greu mai ales dacă eşti preot şi ai familie...Mereu am fost foarte îngrijorat pentru familia mea. »

Un inspector federal – şef a declarat că familia Nikolaev  a pierit într-un incendiu premeditat. După ce media naţională şi occidentală a relatat întâmplarea şi a adus la cunoştinţa publicului opiniile preotului despre declinul Rusiei, oficialii au început să vorbească despre o problema electrică sau despre o crimă şi un suicid în cazul Nikolaev.

Când un reporter de la publicaţia McClatchy a vizitat Dalekushi, guvernatorul Alexander Volkov i-a declarat : « Preotul a dat foc din interior casei sale ». Vera Davidova, o vecină a spus că în seara dinaintea morţii sale Nikolaev era afară, în stradă, aşteptându-şi copiii să se întoarcă de la piaţă. Purtătoarea de cuvânt a comitetului regional de investigare al Procuraturii, Karina Beketova, nu are niciun comentariu de făcut. Ea nu spune dacă este vreo anchetă în desfăşurare.

Ca mulţi alţi localnici, nici Davidova nu vrea să facă ipoteze despre potenţialii ucigaşi. Ea menţionează, însă, că mulţi oameni săraci au nevoie de bani pentru alcool. O femeie care îl cunoştea pe Nikolaev de pe vremea când era student la teologie a declarat că acesta îi mărturisise că familia sa primise ameninţări. Întrebată cine ar putea fi responsabil de campania de intimidare şi cine l-ar fi putut ucide pe preot, Zinaida Zhirnova a spus : « Toţi aici se îmbată, deci e greu să ştii li cine anume îl ameninţa ».

Sursa materialului : http://www.johnsanidopoulos.com/2009/08/russian-priest-family-burned-alive.html

Cuviosul Paisie Aghioritul despre Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana

 - Cuvioase, spuneţi-ne despre Sf. Ioachim şi Sf. Ana, strămoşii Mântuitorului. La un moment dat începuseţi să  ne spuneţi ceva.

 - Din tinereţe am multă  evlavie pentru strămoşii lui Dumnezeu. Într-adevăr, am spus cuiva că, pe când m-au călugărit, îmi doream să-mi dea numele de Ioachim. Cât de tare le sunt îndatorat ! Sf. Ioachim şi Sf. Ana sunt cei mai despătimiţi sfinţi căsătoriţi care au existat vreodată. Nu au manifestat nicio atitudine carnală/ trupească. Aşa l-a făcut Dumnezeu pe om şi aşa a vrut El ca omul să vină pe lume, fără patimă. Dar după căderea în păcat, patima a pătruns în relaţia dintre bărbat şi femeie. Imediat ce s-a găsit o pereche lipsită de patimă, aşa cum l-a creat Dumnezeu pe om şi cum şi-a dorit să se nască omul, s-a născut Panaghia (Preasfânta), această făptură pură, şi apoi Hristos s-a întrupat. Gândul îmi spune că Hristos ar fi venit mai curând pe pământ, dacă ar fi existat o pereche de oameni puri, aşa cum au fost Sf. Ioachim şi Sf. Ana.

Catolicii săvârşesc eroarea de a crede, aparent din pietate, căPanaghia s-a născut fără păcatul originar. În timp ce Panaghia nu era liberă de păcatul originar, ea totuşi a dat naştere lui Hristos aşa cum a dorit Dumnezeu să se nască omul după creaţie. Era întrutotul curată, pentru că a fost concepută fără pofta trupească. Sfinţii strămoşi ai lui Dumnezeu, după rugăciuni fierbinţi înălţate la Dumnezeu ca să le dăruiască un copil, au conceput nu din poftă trupească, ci din ascultare faţă de Dumnezeu. Acest fapt l-am experimentat pe Sinai(Bătrânul a trăit viaţă ascetică pe Muntele Sinai, la Sf. Epistem şi Galaction din 1962 până în 1964. Această apariţie nu ne-a descoperit-o şi nouă.

(Source: Elder Paisios the Athonite, Book IV: Family Life, Holy Hesychasterion of “St. John the Evangelist the Theologian”, Souroti, Thessaloniki 2007; amateur translation of Greek text from: http://orthodox-world.pblogs.gr/2008/05/o-gerontas-paisios-gia-thn-oikogeneiakh-zwh-g.html,

Sursa: http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2009/12/elder-paisios-on-sts-joachim-and-anna.html

« Iubirea creştinească e largă cât lumea şi frăţească »

“În locul iubirii umanitariste, visătoare, îndepărtată, nehotărâtă, neprecisă,

creştinismul aşează şi practică iubirea de frate, de vecin, de neam,

iubirea care se întinde şi creşte de la familie şi de la omul cel mai apropiat, de la vecin şi semen, până la neam

şi până la omenirea întreagă.”

« Iubirea aproapelui constă întâi de toate în cinstirea persoanei şi în respectarea demnităţii lui şi a drepturilor lui la viaţă, la libertate şi la bunurile lumii. În fiecare om este întipărit chipul lui Dumnezeu şi de aceea niciun om nu trebuie jignit, nici supărat, nici batjocorit, nici înjurat, nici blestemat.. Asupririle, batjocurile, vicleşugurile, minciunile, înjurăturile, lovirile, judecăţile  nedrepte şi chiar smintelile şi glumele sunt nedemne şi imorale[...].

Iubirea aproapelui constă în ajutorarea şi învăţarea lui, să se ridice, să se cureţe, să se lumineze şi să se îmbunătăţească. Faptele îndurării trupeşti şi sufleteşti sunt tot dovezi şi semne ale iubirii frăţeşti pe care e dator să le împlinească omul şi mai cu seamă fiecare creştin.

Iubirea aproapelui constă în răbdarea neajunsurilor(defectelor) şi în iertarea greşelilor lui(Mt. 5 : 23 ; 18 : 21-22) şi în grija şi bunăvoinţa frăţească pentru mântuirea sufletului său. Împărtăşindu-i cu drag iubirea şi adevărul, harul şi pacea lui Dumnezeu, va cunoaşte, va iubi şi va servi şi el cu toată inima pe Dumnezeu.

Dragostea evanghelică nu face niciun rău aproapelui(Rom. 13 : 10). Dragostea este numai bunătate, numai blândeţe, numai binefacere, în cuvinte şi în fapte, faţă de toţi oamenii, şi faţă de cei răi şi vrăjmaşi. De aceea învaţă Mântuitorul :

« Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,  ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.  Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?  Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?  Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este. »(Mt. 5 : 44-48 ; Lc. 6 : 27-31)

Iubirea evanghelică este o lege morală universală şi internaţională : cuprinde pe toţi oamenii de toate culorile, religiile şi naţiile. Creştinul nu face deosebire între oameni, între evrei şi elini, între buni şi răi, între prieteni şi vrăjmaşi. Iubirea creştinească e largă cât lumea şi frăţească, pentru toţi şi faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de duşmanii care ne urăsc şi ne blesteamă sau ne prigonesc. Iubirea « cu fapta şi cu adevărul »(1 In. 3 : 18) este calea cea mai bună de a converti, împăca, îmbunătăţi şi înfrăţi vrăjmaşii.

 « De flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i să mănânce pâine ; dacă însetează, dă-i să bea apă, căci facând aşa grămădeşti cărbuni aprinşi pe capul lui şi Domnul îţi va răsplăti ţie »(Pilde 25 : 21-22).

Iubirea vrăjmaşilor nu e zadarnică : are de o parterăsplată şi în sine şi de la Dumnezeu, ca orice virtute şi faptă morală ; iar de altă parte îmblânzeşte firea sălbatică a duşmanilor ; îi înmoaie şi-i întoarce la sentimente mai bune. Păgânii convertiţi la creştinism prin puterea armelor, n-au fost niciodată creştini în inima şi în purtarea lor. Păgânii învinşi prin bunătate şi iubirea creştinilor au devenit cei mai buni creştini şi cei mai aleşi vestitori ai Evangheliei.

Iubirea vrăjmaşilor pune frâu şi capăt urii, trufiei şi răzbunării. Iubirea vrăjmaşilor vede şi însuşirile, nu numai defectele oamenilor ; recunoaşte mai presus de vinovăţie valoarea oamenilor şi de aceea întrece cu totul aşa numita iubire umanitaristă(umanismul), care nu numai n-a împiedicat, dar chiar a favorizat uneori decăderea şi devalorizarea omului. »

Preot Ilarion Felea – Spre Tabor, vol. III(Luminarea)

Foto: http://atitudini.com/wp-content/uploads/2009/09/Spre_Tabor_3_Luminarea.-coperta_1_2.jpg

Cum este iubirea creştină(însuşirile iubirii)

« Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are,ca cineva să-şi pună sufletul 

pentru prietenii săi »(In. 15 : 13)

După învăţăturile religiei creştine, izvorul ceresc al iubirii este Dumnezeu, Care se descoperă şi coboară la om prin Fiul Său Iisus Hristos. Dumnezeul creştin este Dumnezeul iubirii(2 Cor. 13 :11).

Iisus Hristos este  « iubirea desăvârşită », « iubirea desăvârşitoare », « iubirea îndumnezeitoare »(Sf. Simeon Noul Teolog, Imnele, Cuvântul 18). El întrupează iubirea lui Dumnezeu faţă de om, forma desăvârşită a iubirii. El şterge  lacrimile, mângâie durerile, satură flămânzii, vindecă bolnavii,  şi iartă păcătoşii. La El iubirea nu este o idee sau o mişcare a inimii,ci o faptă dezinteresată care culminează în jertfa de pe cruce. Iisus Hristos vede mântuirea în iubire, în Cruce. În alte religii, omul jertfeşte lui Dumnezeu. În creştinism, Dumnezeu se jertfeşte din iubire pentru om. Aceasta e noutatea iubirii evanghelice, duhul ei cel nou în formă veche.

Iisus Hristos descoperă pe Dumnezeu în iubire. După viaţa şi Evanghelia Lui, iubirea este puterea mijlocitoare între Dumnezeu şi om, puntea de legătură vie între Dumnezeu şi om – puterea care ne îndreaptă inima spre cer, spre lucruri, spre oameni, spre lumea valorilor. Dragostea Lui dumnezeiască spune omului : « Vino, copilul meu,  te voi duce la Dumnezeu »(Sf. Simeon Noul Teolog, Imnele, Cuvântul 18). La Iisus Hristos iubirea nu este numai o poruncă – este şi aceasta şi încă limpede ca ziua(Mt. 22 : 37-39) – ci mai mult decât o poruncă : o virtute trăită, arătată în cel mai desăvârşit model de viaţă dumnezeiască. El aprinde în inimi focul iubirii(Lc. 12 : 49), ne învaţă mai presus de toţi oamenii cum este iubirea în toată bunătatea, frumuseţea, puterea şi plinătatea ei.

Prin viaţa şi Evanghelia sa, Iisus Hristos ne arată că iubirea(mai întâi de toate) este o virtute religioasă. Iubirea este religioasă, deodată creatoare, deoarece Dumnezeu din iubire creează cerul şi pământul, toate seminţiile, fiinţele şi omul ; părintească - deoarece coboară de la Dumnezeu şi fiască – deoarece urcă din inima omului la Dumnezeu. Iubirea este religia, comuniunea sfântă de viaţă între Dumnezeu şi om. În religia creştină se vădeşte dragostea lui Dumnezeu către om prin Iisus Hristos şi dorul arzator al inimii omului după Dumnezeu[...].

Patimile trupului, întrebările minţii şi neliniştile inimii aprind în sufletul omului, asemenea cerbului, o sete arzătoare de apă vie, prin care să se cureţe, să se liniştească, să-şi aline dorul după Dumnezeu. Iubirea religioasă potoleşte acest dor, îl astâmpără şi satură prin dumnezeiescul har, care nu este altceva decât iubirea şi puterea lui Dumnezeu dăruită omului prin Iisus Hristos Mântuitorul, în sfintele Taine.

Iubirea părintească a lui Dumnezeu faţă de om o arată Mântuitorul în viaţa Sa(In. 3 : 16) şi în cele trei parabole despre oaia cea pierdută, despre drahma cea pierdută şi despre fiiul cel pierdut(Lc. 15). Iubirea fiască a omului faţă de Dumnezeu este arătată în vieţile tuturor sfinţilor şi ale tuturor drepţilor, care au făcut din cinstirea şi iubirea lui Dumnezeu scopul cel mai înalt al vieţii lor. Şi  una şi cealaltă sunt creatoare de vieţi, de valori, de bunuri sfinte şi nemuritoare. Din iubire şi prin iubire se creează viaţa, se naşte şi se înmulţeşte binele şi fericirea în lume. Iubirea este puterea creatoare de viaţă, de bucurie şi de fericire.

Prin Evanghelia Sa, Iisus Hristos învaţă şi arată că iubirea este milostivă, compătimitoare, samarineană, îndurătoare, dăruitoare. Iubirea evanghelică nu urmăreşte nici un câştig, nici un folos, nici o plăcere egoistă. Iubirea lui Iisus Hristos e frăţească, dezinteresată, rodnică. Pilda samarineanului milostiv (Lc. 10 : 25-37) iubirea aceasta ne învaţă.

Preot Ilarion Felea – Spre Tabor, vol. III(Luminarea)

Lumea spune că acum nu se mai poate posti

« Lumea spune că acum nu se mai poate posti, că dacă posteşti fără carne nu mai poţi munci la câmp.

Vezi, aşa e ideea omului, dar asta e o înşelăciune. E înşelăciunea vrăjmaşului, fiindcă s-a făcut firea omului plină de patimi. Patimile, dacă se instalează în inima, în mintea şi în socotelile omului, de-acuma se fac ca o fire. Şi dacă i se fac ca o fire, de-acuma omul zice : « Dacă nu mănânc carne, mor. S-a terminat ». Şi cu ideea asta, chiar moare ! »

Dar nu-i adevărat. Asta-i o patimă instalată de ispititorul, care e vistierul tuturor răutăţilor şi aruncă sămânţa faptelor celor rele în sufletul şi în inima noastră. Şi dacă firea noastră se pleacă la una din răutăţile pe care le aruncă, de-acuma el mereu cu aceea te ajută. Vrei să bei rachiu, cu aceea te “ajută”! Vrei să mănânci bunătăţi mai multe, cu aceea te “ajută” până când se instalează în sufletul omului răutatea. Vrei să spui minciuni, cu aceea te “ajută”, până prinde patima, încolţeşte, şi dacă încolţeşte, de-acuma face rădăcină în  şi-n inima omului. După ce face rădăcină, de-acuma rădăcina aceea devine ca o fire şi de-acuma eşti convins că dacă nu mănânci sau nu bei ceea ce îţi place, mori. Dar nu-i adevărat! Asta e lucrarea ispititorului. Vasăzică, patima care s-a instalat în inima omului, o făcut rădăcini, de-acuma se dezrădăcinează mai greu.

De aceea, Sfinţii Părinţi ne povăţuiesc, căci orice gând rău pe care-l avem în sufletul şi în inima noastră e învederat şi trebuie să fim convinşi că-i de la ispititorul, degrabă-degrabă să ne ducem la duhovnic şi să-l spunem: “Uite ce-mi zice mintea, părinte. Uite că se pleacă mintea la cutare, cutare”, pentru ca duhovnicul să-ţi dea o povaţă, ce-l luminează harul Sfântului Duh atunci. Şi cu asta îl ruşinezi pe vrăjmaşul, pentru că dacă nu te duci să te spovedeşti, patimile aduse de el în sufletul şi în inima ta te distrug.

(Stareţul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, pp. 171-172)

Foto : http://pandelikos.blogspot.com/

Lecturile copilăriei - Părinţi creştini, ce le recomandaţi copiilor dumneavoastră ca lectură? Care este cartea de sub pomul de Crăciun ?

Un prieten care nu merge la biserică mi-a mărturisit la un moment dat că lecturile care i-au plăcut cel mai mult în copilărie au fost „Vieţile sfinţilor“. Uimirea mea a fost cu atât mai mare cu cât discuţiile avute cu persoane care nu cred în Dumnezeu mi-au demonstrat o oarecare reticenţă legată de modelele de viaţă propuse de Sfânta Evanghelie, de paterice sau vieţile sfinţilor. Primele lecturi ale copiilor sunt esenţiale nu numai pentru formarea gustului la cărţi, întrucât cărţile nu reprezintă pentru ei opere de artă supuse exclusiv judecăţii estetice, ci sunt puncte de plecare pentru înţelegerea universului lor, a căminului părintesc şi a şcolii.

In virtutea tendinţei din Occident, s-a dezvoltat şi în România gustul pentru genul fantasy şi pentru poveştile cu supereroi. Fantasy-ul presupune în primul rând imaginaţie. Autorii creează lumi noi, animate de magie, locuitorii lor fiind de cele mai multe ori creaturi fantastice. Lumea descrisă nu mai este Pământul, ci una complet diferită: noi continente, noi rase, o nouă istorie. Temele clasice se pot adapta cu uşurinţă universului fantasy, în final şi aceste cărţi vorbind tot despre prietenie, iubire, conflictul dintre bine şi rău. Aceste teme, însă, sunt uşor sesizabile doar de către adulţi, copiii fiind absorbiţi mai curând de detalii: întâmplările magice, puterile supranaturale ale personajelor, creaturile fantastice. Ei se vor întreba mai curând dacă există cu adevărat elfi, gnomi sau şcoli de magie decât dacă personajele sunt bune sau rele, pentru ce cauză luptă sau dacă ele acţionează corect.

Rolul lecturilor din primii ani este, în principal, acela de a oferi copiilului o imagine despre bine şi rău, de a-i da modele de acţiune în situaţii concrete cu care el se întâlneşte, de a-l învăţa răbdarea, de a-i atrage atenţia că răul nu poate învinge sub nici o formă şi că personajele negative sunt pedepsite. Desenele animate şi filmele pentru copii care îi învaţă că aceia care au succes sunt cei „şmecheri“, care îi păcălesc pe cei din jur, că responsabilitatea pentru greşeli se şterge prin rostirea vreunei formule magice, trebuie contracarate de poveştile ce vorbesc despre triumful binelui şi al dreptăţii, adică de scrierile care le dezvoltă acestora simţul moral.

Lecturile şcolare suplimentare de acum câţiva ani, care cuprindeau basmele lui Creangă şi ale lui Petre Ispirescu sau cele ruseşti, chinezeşti, arabe, romane ca „Singur pe lume“ de Hector Malot, „Mizerabilii“ de Hugo sau cele de aventuri ale lui Jules Verne, nuvelele lui Edmondo de Amicis, astăzi par să nu mai aibă nici o legătură cu preocupările sau gustul copiilor. Raţiunea existenţei unei conexiuni între vârstă şi aceste cărţi este aceea că lecturile formează nu doar gustul literar, ci contribuie la formarea caracterului. Problema cu lecturile înainte de vreme nu este aceea că există riscul ca scrierile să nu fie înţelese, ci că acela care le citeşte nu este dotat cu instrumentele necesare pentru judecarea situaţiilor de viaţă descrise în cărţile respective.

Ceea ce nu trebuie pierdut din vedere de către profesori şi părinţi este că nicio carte citită sau  niciun film văzut nu trebuie să rămână nediscutate. Trebuie să existe un interes manifestat făţiş pentru ceea ce a înţeles copilul din poveste, el trebuie stimulat să emită judecăţi asupra personajelor şi acţiunilor lor, să se poziţioneze faţă de aceştia, pentru a putea fi ajutat să înţeleagă just situaţia sau corectat dacă este necesar, arătându-i-se legătura concretă între poveste şi viaţa lui. Si toate acestea, trezindu-i interesul pentru o lectură viitoare.

Desigur, este greu de crezut că printre lecturile suplimentare şcolare se vor număra şi paterice sau vieţile sfinţilor povestite copiilor, o astfel de decizie cu siguranţă ar întâmpina obiecţii din partea unor părinţi. Insă, preocuparea pentru lecturile copiilor nu trebuie să revină doar învăţătorilor şi profesorilor. De fapt, acestora li se cere să lucreze cu personalităţile formate deja de către părinţi în anii premergători şcolii. Este puţin probabil ca modelul oferit de şcoală şi profesor să aibă în faţa copilului până la vârsta adolescenţei o mai mare autoritate decât mama sau tatăl, care sunt în final cei care decid, recompensează sau pedepsesc, descurajând sau stimulând comportamente. Responsabilitatea pentru formarea gustului pentru lecturile creştine revine, mai curând, părintelui.

Adevărul este că de foarte puţine ori mai reprezintă cărţile pentru copii o prioritate pentru părinţi. Totuşi, sper că pe lângă orice altceva, copiii vor găsi sub brad măcar o carte.

de Ioana Bidilică Vasilache

Sursa : http://www.ziarullumina.ro/articole;1098;1;31261;0;Lecturile-copilariei.html

Foto : http://www.emaramures.ro/Stiri/19555/CRIZA-ECONOMICA-EFECTE-Vanzarile-de-carte-se-prabusesc

Mesajul zilei de la Vatoped

"Fool me once, shame on you. Fool me twice, shame on me!"

Mă prosteşti o dată, să-ţi fie ruşine! Mă proseşti a doua oară, ruşine mie!