Gherontissa Gavrilia(1897-1992) – “ardere de tot pentru dragostea Lui” - II -

Următorii 20 de ani au fost un amestec de linişte monahală şi conferinţe, trei ani de misionarism în estul Africii şi alţi trei ani în India, unde a lucrat îmrpeună cu comunitatea ortodoxă a Părintelui Lazarus Moore. Arhimandritul Sofronie i-a cerut să fie stareţă a unei mănăstiri de maici din Anglia, dar ea a refuzat – una dintre puţinele ocazii în care a refuzat să răspundă chemărilor la slujire care în mod repetat o smulgeau tăcerii şi solitudinii ei, din ce în ce mai preţuite.

În 1979 i s-a dat în folosinţă un apartament din Atena care în următorii zece ani a devenit cunoscut discipolilor ei ca “Sălaşul îngerilor”. Aici îşi petrecea o jumătate de zi în rugăciune, neprimind pe nimeni, şi cealaltă jumătate  sfătuind şi vindecând valuri de vizitatori. În ultimii ei ani, s-a mutat la o sihăstrie în Egina, apoi în Leros, unde a primit marea schimă în 1991 şi a adormit cu pace anul următor.

Biografia sa include o serie uimitoare de minuni: o vindecare completă de maladia Hodgkin în ultimul stadiu, regenerarea după operaţia de cataractă, o călătorie în afară de trup/ în duh pe Muntele Sinai, pentru a numi numai câteva – dar, aşa cum mi-a spus una dintre fiicele sale duhovniceşti, cea mai mare minune pentru cei ce au cunoscut-o, a fost prezenţa ei şi dragostea ei pentru toţi. Cum scrie Monahia Gavrilia, “întreaga viaţă a Maicii Gavrilia, viaţă care a fost un imn închinat Domnului, a devenit, mulţumită Lui, o ardere de tot, un Holocaust  oferit dragostei Lui ».

Dulceaţa şi receptivitatea caracterului Maicii Gavrilia erau hrănite de o asceză tainică, dar constantă, de conştiinţa rigorii poruncilor lui Hristos(Am fost avertizat de afirmaţia ei că religia creştină « este pentru cei foarte puţini aleşi ». După standardele de care se ţinea ea, sunt foarte departe de a fi unul dintre aceia). Chiar dacă nu ezita să-i slujească pe alţii, ea simţea puţinătatea slujirii ei. Când trăia la Mănăstirea Noul Ierusalim din Grecia(1967, în vârstă de 69 de ani), ea le oferea tratamente de fizioterapie gratuite rezidenţilor de la Azilul rusesc de bătrâni. Ea scria : 
« Îţi poţi imagina bucuria mea de a fi aici şi a-i îngriji pe toţi aceşti bătrâni...Glumesc şi râd şi le văd feţele întristate schimbându-se. Ce păcat că totul este pasager... Doar dacă bucuria vine din interiorul lor – adică din Izvorul ei – doar atunci durează. Imediat ce plec, este ca şi cum n-aş fi împărţit niciodată cu ei acea bucurie a Lui. Aici înţeleg cuvintele lui Hristos : « Bucuria Mea v-o dau vouă : nu cum o dă lumea... ».

Viaţa Maicii Gavrilia a şters deosebirea pe care deseori o facem noi între rugăciune şi slujire, contemplare şi acţiune. Ea nu avea teorii despre Biserică, societate, viaţa creştină sau orice altceva. Singurul ei « program » era să iubească cu acea dragoste care se naşte din deplina lepădare de sine, lăsarea în voia lui Hristos şi din făptuirea a ceea ce dragostea aceasta îţi dictează. Uneori, ea se poate exprima în « acţiune socială », alteori în isihie. Dar diferenţa este insesizabilă pentru că Izvorul este acelaşi.

Una dintre cele mai valoroase componente ale cărţii « Asceta iubirii » este luminoasa colecţie de Apoftegme. Nu găsesc un final mai potrivit decât să le citez pe prima şi pe ultima dintre ele :

 « Orice loc poate deveni un loc al Învierii, dacă smerenia lui Hristos devine modul nostru de a trăi »;

« Haideţi să tăcem ! ».

http://www.abbamoses.com/mothergav.html

Valea Plopului - Pământul însetat de dragoste

Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a călăuzit paşii spre Valea Plopului ! De hrană poate că nu este neapărată nevoie, dar de dragoste...cât dor în ochii acelor copii ! Daca aţi fi zărit lacrimile micuţilor la plecarea fetelor noastre, după ce timp de câteva ore(atât de puţine !) au petrecut împreună cu ei ! Dacă aţi fi fost martori tăcerii din întristare a unei fetiţe care comunică mai greu, după ce a primit ultima îmbrăţişare de la o adolescentă din colegiul nostru ! Poate că la 17-18 ani, în inima ei a înmugurit deja instinctul matern, care i-a umplut sufletul de dragoste şi de milă faţă de pruncii cu mânuţele întinse şi privirile rugătoare. Nu  dulciuri, nu jucării, ci puţină atenţie, simpatie...o îmblânzire a inimii, ca-n povestea Micului Prinţ ! Adolescenta noastră a rămas tăcută pe tot parcursul drumului de întoarcere şi gândesc eu că a luat o hotărâre mare, pentru că Hristos i-a vorbit în suflet prin glasurile şi tăcerile acestor copii ai Părintelui Tănase.

Da, am cunoscut pe Domnul Care pururi este cu ei, acolo, în timp ce la uşa sufletelor noastre mai mereu închisă bate în zadar, că suntem tare ocupaţi, în toată vremea, cu noi înşine, pe când bietele inimi ni se pietrifică dureros.

L-am văzut pe Domnul când am ţinut în braţe, rând pe rând, o fetiţă de numai un an şi trei luni, pe Mihaela, a cărei mamă a murit la naştere, lăsând în urmă încă alţi patru copii, în grija Maicii Domnului, a cărei sfântă iubire niciodată nu osteneşte, niciodată nu spune « nu » şi nu părăseşte pe nimeni. Puteţi, cu harul lui Dumnezeu, să vă închipuiţi cum s-a luminat faţa acestei copiliţe când fiecare a sărutat-o pe obrăjori şi i-a vorbit şi a mângâiat-o. Nu ştiam atunci povestea ei, nici nu înţelesesem chemarea de a fi, măcar pentru câteva clipe, mame ale ei. Ne-a spus-o altă tânără, mămica Mariei, de vreo doi ani, care a venit împreună cu noi până la Vălenii de Munte să ducă surorilor ei creştine, internate în spital cu pruncii, hăinuţe, hrană şi alte lucruri de care aveau nevoie. N-am îndrăznit s-o întreb prea multe – cu ce drept ? Dar am aflat de la ea că este studentă la geografie, la Bucureşti şi fetiţa o ţine acol, cu ea,  cât este la şcoală.

A nins tot timpul, ca din marea milă a lui Dumnezeu să se acopere tot ceea ce întinează pământul, orice pată, orice urâciune să dispară dinaintea ochilor noştri de orăşeni blazaţi, să putem vedea pe Hristos în fiece copil, şi pe Preacurata în orişicare mamă şi în mamele adoptive.  Despre Directoarea aşezământului, D-na Tatiana Samoilă, nu găsesc eu cuvinte să va spun cât o întăreşte Domnul, cu rugăciunile Părintelui Nicolae, să le poarte de grijă celor pe care Dumnezeu i-a încredinţat. O chemare şi o lucrare pentru oameni aleşi !

La plecare, cu sania pe deal, cu băieţii mai mărişori, şi cu o bătaie cu bulgări de zăpadă, ne-am mai alungat tristeţea acestei despărţiri de binecuvântaţii lui Dumnezeu de la Valea Plopului. În curând, fotografii făcute de Alexandra şi Cristina(clasa a X-a A), care n-ar mai fi vrut să plece, ca să nu întrerupă exerciţiile matematice începute cu doi băieţi de clasa a doua. Să ne ajute Domnul să împlinimn gândul ce l-am avut pentu vara anului 2010 ! O, cu cât este mai fericit a da decât a lua ! Şi cei ce o ştiu şi cei ce n-au aflat-o încă, mergeţi la Valea Plopului !

Foto :

http://www.valeaplopului.com/Despre%20Parintele%20Tanase.php

Gherontissa Gavrilia(1897-1992) – “ardere de tot pentru dragostea Lui”

(Articol de John Brady, apărut în Communion, ziar al Frăţiei “Orthodox Peace”)

Lista sfinţilor pe care i-a dat secolul al XX-lea include câţiva care au dus o viaţă publică – aşa cum au fost Martirii imperiali ai Rusiei – şi nu puţini care s-au silit să trăiască “ascunşi cu Hristos în Dumnezeu”. Sf. Siluan de la Muntele Athos ar fi putut trece prin lume fără vreo urmă dacă Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe Arhimandritul Sofronie să-i consemneze faptele vieţii spre folosul nostru. Asemenea, Monahia Gavrilia(+1992), fără îndoială o sfântă, deşi necanonizată încă de Biserică, a trăit numai ca să-i slujească lui Dumnezeu şi să-L iubească pe El în smerenie – “nu ca să existe”, cum spunea chiar ea. Din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, fiica ei duhovnicească şi moştenitoarea numelui ei, monahia Gavrilia a alcătuit pentru noi o biografie  şi o colecţie din apoftegmele Gherontissei, Ascetic of Love,/ Asceta iubirii, care s-ar putea dovedi unul dintre cele mai mari testamente spirituale din vremea noastră.

Avrilia Papayanni s-a născut în 1897 într-o familie grecească înstărită din Constantinopol, care i-a rămas casă până în 1923, când familia i-a fost deportată la Thessaloniki / Salonic ca parte a infamului “schimb de populaţie”. Avrilia a intrat la Universitatea din Salonic, fiind a doua femeie înscrisă într-o universitate grecească.

Deşi calea spre distincţiile lumeşti îi era deschisă acestei tinere femei inteligente, neobişnuite şi privilegiate, ea şi-a ales alt drum : în 1932, răspunzând unei chemări/ porunci primite de la Însuşi Hristos(cum a descris-o chiar ea mai târziu), s-a mutat la Atena ca să trăiască singură şi să lucreze ca infirmieră. Apoi a călătorit în Anglia  şi a studiat fizioterapia la Londra. În 1947 şi-a deschis propriul cabinet de fizioterapie în Atena. Deja calea ei aproape unică de slujire practică şi isihie începuse să iasă la iveală : deşi avea mulţi clienţi înstăriţi, ea îşi dăruia munca mai ales celor săraci, spunea rugăciunea lui Iisus încontinuu în timpul tratamentelor şi i-a vindecat pe mulţi prin rugăciune, deseori folosind  procedurile medicale drept « paravan » pentru săvârşirea de minuni în taină.

În 1954 iubita ei mamă a murit. Momentul a fost pivotul vieţii ei : a scris că la moartea mamei sale « s-a rupt ultimul lanţ care m-a ţinut legată de viaţa firească, materială de pe această lume. Dintr-o dată am murit...Am murit lumii ». Ea şi-a petrecut acea noapte întreagă în trezie, în odaia ei plină de o lumină orbitoare iradiind din icoana lui Hristos. Într-un an şi-a închis cabinetul , şi-a dat săracilor toate averile, ajungând să traiască în absolută sărăcie şi, în vârstă de aproape 60 de ani, a plecat în India fără vreun plan anume, dar cu un puternic simţământ că Hristos o cheamă acolo. (În vremurile acelea de cruntă vrăjmăşie între Islam şi Occident, pare o minune până  şi faptul că a călătorit singură, cu autobuzul, din Iordania, prin Irak, până în India – şi că în fiecare staţie era invitată să intre în moscheea locală şi « să se roage Dumnezeului ei ».)

Avrilia a sosit în India cu o rochie şi o Biblie(singura ei lectură pe vremea aceea) şi a rămas cinci ani, la început oferind gratuit tratamente de fizioterapie leproşilor şi săracilor din mai multe clinici şi ashramuri. A lucrat şi a avut relaţii cordiale cu guru hinduşi, misionari protestanţi, nefăcând nicio deosebire între ei, cu o deschidere deplină de dragoste faţă de toţi. Un cititor întâmplător al biografiei ei s-ar putea teme că ea era neglijentă în credinţa ei ortodoxă sau ecumenistă, dar un cititor atent va înlătura astfel de temeri. În anii cât a stat departe de lumea Bisericii Ortodoxe, ea a ţinut strict toate posturile şi nu s-a rugat niciodată cu neortodocşii, creştini sau necreştini. (când o invitau, ea răspundea : « Nu mă rog cu glas tare şi niciodată în compania altora. Mă rog singură sau la biserică..., dar veniţi şi spuneţi-mi ce mai e nou la o ceaşcă de ceai ! »). Singurul exemplu pe care l-am găsit de vorbire aspră a ei către cineva a fost într-un tur de conferinţe, când un potestant a făcut o remarcă defăimătoare despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Maica Gavrilia imediat l-a luat deoparte pe organizator şi i-a zis : « Frate, îmi pare rău, trebuie să te anunţ că de mâine nu mai rămân cu voi... Nu pot asculta asemenea cuvinte despre Ea(Maica Domnului), pe care o iubesc cel mai mult după Domnul Iisus Hristos ». Scuzele de rigoare s-au cerut şi turneul a continuat.

Către sfârşitul şederii sale în India, acelaşi Glas  Care a chemat-o să-şi consacre viaţa săracilor a condus-o la viaţa pustnicească, ea petrecând 11 luni în singurătate, în Himalaia. În această perioada a primit chemarea monahală şi în 1959 a intrat în Mănăstirea Sfântului Lazăr din Betania, unde a fost tunsă în monahism după trei ani de noviciat, primind numele de Gavrilia.

(Va urma)

http://www.abbamoses.com/mothergav.html

Alte apoftegme

Nu trebuie să ne intereseze răspunsul celorlalţi sau ce rezultate vom avea. Datoria noastră este să încercăm pur şi simplu – restul îl va face Dumnezeu.

(386. We should not be interested in other people's response or what results we have. Our job is simply to try - the rest God will do.)

Mereu înainte. Chiar şi cu viteza unei ţestoase.

(382. Always forwards. Even at a tortoise's pace.)

Nu te lega niciodată de nimeni nicăieri, numai de Hristos, şi du-te oriunde te trimite Duhul Sfânt, ducând dragostea Lui tuturor, fără frontiere şi fără discriminare. Ţelul tău este să iubeşti ! Aşa mi-a spus cândva Părintele Lev, Stareţul meu, şi aşa îţi spun şi eu ţie.

(380. Do not ever get tied to anybody anywhere except Christ alone, and go wherever the Holy Spirit leads you, bringing His love to ALL, beyond frontiers and discrimination. Your destination is to love! That is what I was once told by my Abbot Fr Lev, and that is what I say to you.)

Nu trebuie să te cunosc. Trebuie să te iubesc.

(376. I do not have to know you. I have to love you.)

Dumnezeu este liber şi  dragostea sălăsluieşte în libertate.

(373. God is free, and love dwells within freedom.)

Cel ce iubeşte nu poate face decât lucruri frumoase.

(375. He who loves can only do beautiful things.)

Duhul lumii, cu toate învăţăturile vătamătoare de suflet care îl însoţesc, este un duh potrivnic lui Hristos, este duhul lui Antihrist

« Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu ». Cine va trage în sine cât de puţin din duhul lumii, acela va deveni rece faţă de creştinism şi de învăţăturile lui. Această nepăsare se va schimba în ură atunci când omul întârzie în ea mult timp, fără să-şi vină în fire şi mai ales dacă se va lipi de el vreo frântură de învăţătură vătămătoare de suflet. Duhul lumii, cu toate învăţăturile vătamătoare de suflet care îl însoţesc, este un duh potrivnic lui Hristos, este duhul lui Antihrist ; răspândirea lui înseamnă răspândirea urii faţă de credinţa creştină şi  rânduielile creştine de viaţă. Se pare că în jurul nostru  cam într-acolo se îndreaptă lucrurile. De vreme ce peste tot nu auzi decât răgete nelegiuite, nu este de mirare dacă în curând va începe  să se întâmple ceea ce a prezis Hristos :

« Vor pune mâinile pe voi...şi vă vor prigoni...şi veţi fi duşi... şi vă vor omorî ». Duhul lui Antihrist este întotdeauna acelaşi ; ceea ce a fost la început va fi şi acum , poate în altă formă, dar cu acelaşi înţeles. Ce este de făcut atunci ? « În răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre ». Rabdă, având pe buze şi în inimă cuvântul nestrămutat al  mărturisirii adevărului."

« Acesta este duhul veacului – anticreştinesc ! »

“Credinţa noastră, ne-am simţi îndemnaţi să credem, ar trebui să fie cu atât mai puternică, iar viaţa cu atât mai vrednica de chemare. Aşa a şi fost, însă de câtva timp lucrurile s-au schimbat la noi. În educaţia şcolară sunt îngăduite principii necreştine, care îi strică pe tineri ; în societate au pătruns obiceiuri necreştine, care îi pervertesc pe aceştia în continuare, după ieşirea din şcoală, şi nu e lucru de mirare dacă aleşii fiind dintotdeauna puţini, după cuvântul lui Dumnezeu, în vremea noastră ei sunt şi mai puţini. Acesta este duhul veacului – anticreştinesc ! Ce va fi mai departe ? Dacă la noi nu se vor schimba  mijloacele de educaţie şi  obiceiurile societăţii, adevăratul creştinism va slăbi din ce în ce mai mult, iar în cele din urmă se va stinge de tot ; va rămâne doar numele de creştin, însă duh creştinesc nu va mai fi. Duhul lumesc umple toate. Ce este de făcut ? Să ne rugăm ! »

 Sfântul Teofan Zavorâtul, Tâlcuiri  din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, paginile 233-234

Vai mie, dacă nu iubesc!

"110. Vai mie, dacă nu iubesc!

111. Trei lucruri sunt de trebuință: întâi, dragostea; cel de-al doilea: dragostea; și al treilea: dragostea.

116. Cel care nu vrea să vadă pe nimeni nu este om.

117. Nicăieri nu suntem “pentru totdeauna”.

118. Orice ni se întâmplă este numai vina noastră.

119. În fiecare dimineață, să semnăm în alb noua pagină care se deschide. Să-L lăsăm pe Dumnezeu să scrie pe ea ce vrea.

183. Dragostea este o bombă care nimiceşte tot răul.

194. Cea mai mare parte a rugăciunii mele este acum de mulțămire. Ce altceva să cer, dacă am totul?

199. Domnul a pus înțelegerea în cap. Știi de ce? Ca să nu ne vedem pe noi înșine. Da! Ca să-l vedem doar pe celălalt și să-l iubim doar pe celălalt. Și ca să ne vedem pe noi înșine în ochii Celuilalt.

259. Orice om este “trimis”.

290. Ziua și noaptea să-L binecuvântăm pe Domnul pentru darurile pe care ni le dă!

291. Puține cuvinte, multă dragoste. Către toți. Oricine ar fi ei."

Monahia Gavrilia Papaianis

Tot articolul la:

http://hristosestealstrainilor.blogspot.com/2009/12/dragostea-este-mereu-pe-cruce_4012.html

Despre Gherontissa Gavrilia

http://ro.orthodoxwiki.org/Gavrilia_(Papaiannis)

Gherontissa Gavrilia s-a născut în Constantinopol (sau Istanbul) cu peste o sută de ani în urmă, pe 2/15 octombrie 1897, din Elias şi Victoria Papaianni, ca al patrulea şi cel din urmă copil al familiei, cel mai iubit (Alexandros, fratele ei, fiind primul, iar surorile ei Vasiliki şi Pavelina - al doilea, respectiv al treilea).
Gherontissa înseamnă nu doar o maică bătrână (care supraveghează pe tineri), ci mai cu seamă o persoană înduhovnicită care îi îndrumă pe ceilalţi cu sfaturi înţelepte şi cunoştiinţă de la Dumnezeu, în rugăciune. Întreaga viaţă a Gherontissei Gavrilia a fost o înşiruire de minuni.
A crescut în oraş până ce familia s-a mutat la Thessalonic, în 1923. A plecat în Anglia în 1938 şi a rămas acolo pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial. S-a pregătit pentru a fi ortoped şi psihoterapeut. În Anglia, pentru serviciile aduse în război şi după, i s-a oferit să devină cetăţean britanic, însă ea a refuzat politicos.
În 1945, s-a întors în Grecia, unde a lucrat cu Friends Refugee Mission şi American Farm School în Thessalonic, în primii ani de după război. Mai târziu, şi-a deschis propriul cabinet medical în Atena, unde a lucrat până în 1954. În luna Martie a acelui an, mama ei a murit, iar cabinetul a fost închis. Sora Gavrilia a părăsit Grecia şi a călătorit pe uscat până în India, unde a lucrat cu cei mai săraci dintre cei săraci, chiar şi cu leproşi, vreme de cinci ani. A lucrat împreună cu Baba Amte şi familia sa, cei ce au construit şi au organizat comunităţi săteşti pentru leproşii Indiei. Nu a păstrat pentru ea nici un bănuţ, ci s-a încredinţat pe deplin în mâinile Domnului.
Abia în 1959 merge la Mănăstirea Sf. Maria şi Marta din Vithania (Betania), în Palestina, ca să se călugărească. Ajungând acolo, l-a întrebat pe Păr. Theodosie, eclesiarhul, ce rânduială de rugăciune să urmeze. Părintele Theodosie a fost surprins să afle că ea ştia să citească chiar şi în greacă veche, zicând: "Marii Stareţi de care am auzit nu mai sunt acum. Eu, cu siguranţă, nu sunt unul dintre ei. Ai venit aici căutând să te mântuieşti. Dacă îţi voi da eu o rânduială de rugăciune, îţi vei pierde sufletul, dimpreună cu al meu. Iată-l, însă, pe Părintele Ioan. El îţi va fi Stareţ." Astfel că, pentru primul an în mănăstire, i-a dat ascultare să citească doar Evangheliile şi pe Sfântul Ioan Scărarul. (Trebuie menţionat că la acea vreme Scara încă nu fusese publicată în neo-greacă).
A stat trei ani în Vithania. În Aprilie 1962, s-a aflat că Patriarhul Athenagoras al Constantinopolei dorea să trimită un monah ortodox la Taize, în Franţa. Sora Gavrilia s-a dus la Taize (ştia fluent franceza, încă din copilărie) şi apoi, la scurtă vreme, în America.
În 1963, s-a întors în Grecia. Gherontissa a fost tunsă în schima mică de către Egumenul Amfilohie (Makris) din Patmos în Peştera Sfântului Antonie, ţinând de Mănăstirea Bunei-vestiri (Evanghelismos), cu puţin înainte de a pleca din nou în India, împreună cu Maica Tomasina. Stareţul Amfilohie a fost entuziasmat la ideea unei monahii cu deschidere pentru un misionarism activ în întreaga lume. În India, ea a stat vreme de trei ani în Nani Tal, din Uttar Pradeş, loc în care se găsea Părintele Lazăr(Moore); el s-a consultat cu Gherontissa Gavrilia în traducerile sale din Sfinţii Părinţi şi din Psalmi. Între 1967 şi 1977, Gherontissa a purtat mai multe călătorii misionare în Africa răsăriteană, în Europa, în cadrul cărora a vizitat nişte prieteni vechi, cunoscuţii părinţi duhovnici Lev Gillet şi Sofronie de la Essex, apoi iarăşi în America, şi o scurtă vizită în Sinai, unde Arhiepiscopul Damian încerca să reintroducă monahismul feminin.
A călătorit foarte mult, având multă grijă şi dragoste pentru poporul lui Dumnezeu. Unii dintre fiii ei duhovniceşti au aflat-o în Ierusalim, lângă Mormântul lui Hristos; alţii au aflat-o pe câmpul misionar din Africa răsăriteană. În anii 1950 - 1960, avea câteva mii de prieteni duhovniceşti în întreaga lume, pentru care obişnuia să se roage zi şi noapte!
Începând din 1977, a trăit ascunsă într-un mic apartament, "Casa Îngerilor" din Patissia, în mijlocul hărmălaiei, fumului şi a zgomotului din centrul Atenei - un locşor ascuns şi de mare preţ pentru cei care o cunoşteau.
În 1989 s-a mutat în schitul Sfântului Acoperământ din insula Eghina, în apropierea bisericii Sf. Nectarie. Acolo şi-a chemat ultimele două fiice duhovniceşti să se facă monahii şi să vieţuiască lângă ea. A continuat şi aici să primească mulţi vizitatori. În 1990, la începutul Marelui Post, a fost spitalizată pentru cancer limfatic. A stat în spital patruzeci de zile, plecând în Săptămâna Patimilor şi împărtăşindu-se de Paşti. Şi, spre stupefacţia doctorilor, cancerul a dispărut. Încă nu i se plinise vremea.
Gherontissa s-a retras, în cele din urmă, la linişte. Împreună cu o singură altă maică, s-a mutat pentru cea din urmă oară în viaţa aceasta, în insula Leros. Acolo, cele două au întemeiat sihăstria Sfinţilor Arhangheli. Abia în ultimul an al vieţii a primit Schima Mare de la Părintele Dionisie de la Schitul Sf. Ana Mică din Sfântul Munte. Acesta a venit să-i dea schima în Paraclisul Maicii Domnului din Kastro, în vârful Lerosului.
Gherontissa Gavrilia a părăsit această lume pe 28 martie 1992, fără să construiască niciodată o mănăstire. De-a lungul anilor, şase din fiicele ei duhovniceşti s-au călugărit, însă nu s-au aflat cu ea decât una sau două în acelaşi timp. Doar îngerii pot număra vieţile pe care Dumnezeu le-a atins şi le-a schimbat printr-însa. Biografia şi o culegere a scrierilor ei au fost publicate în greacă în 1996, lucrare săvârşită de ultima ei fiică duhovnicească, monahie, şi cu ajutorul a mulţi alţii care au ţinut mult la Gherontissa.
Oricine a avut prilejul să o cunoască pe Gherontissa Gavrilia şi-a dat seama că Dumnezeu nu ne-a lăsat fără sfinţii săi, chiar şi în ziua de astăzi. Cele câteva cuvinte notate aici arată în mică măsură limpezimea şi dragostea din sufletul ei. Cuvintele sunt doar nişte unelte ale lumii acesteia; minunea Gherontissei a fost învăluită în taina tăcerii lumii ce va să vie.
N-a căutat niciodată să capete renume. Nu a îngăduit să se publice nimic despre ea în cursul lungii sale vieţi, şi le-a îngăduit doar fiilor duhovniceşti să o fotografieze în ultimii ani de viaţă. Cei atinşi de Dumnezeu prin intermediul ei o numeau Gherontissa; ea nu s-a socotit nimic altceva decât monahia Gavrilia.
A fost smerenie şi dragoste întrupată.

Trei mese ne-a pregătit Dumnezeu

"Trei mese ne-a pregătit Dumnezeu. Una este inferioară, a doua este superioară, iar a treia este mai presus de toate.

Una care este? Cea materială. Omul nu este doar suflet, este şi trup. La prânz veţi şedea cu toţii la masă. Apa pe care o veţi bea de unde este? Pe lună şi în stele apă curgătoare nu există. Aici există. Fructele pe care le mănânci, toate roadele, tot ce are pământul mai ales, ale lui Dumnezeu sunt. Când şezi să mănânci, gândeşte-te; nu trăi ca un animal necuvântător. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu.

Aşadar, cel ce aşterne în fiecare zi masă pentru toţi oamenii fără excepţie este Domnul nostru; şi aceasta este o masă, hrana trupului. Dar există şi o altă masă superioară: Cina cea de Taină. Unde este această masă? Aveţi ochi duhovniceşti? Aruncaţi o privire în Sfântul Altar. Acolo este masa; este Sfânta Masă. O, de-am avea ochi duhovniceşti! Am vedea Sfânta Masă scânteind, fulgerând, arzând şi înconjurată de îngeri şi de arhangheli, după cum se spune în troparul Sfântului Spiridon. Zice: „Când liturghiseai”, Sfinte Spiridon, „îngeri ai avut slujind împreună cu tine”. Omule, Dumnezeu îţi aşterne o masă pentru trup (mâncarea pe care o mănânci) şi o masă superioară pentru suflet (Dumnezeiasca Împărtăşanie, Trupul şi Sângele lui Hristos). Nu auzi? „Luaţi, mâncaţi…”, „Beţi dintru acesta toţi” (Dumnezeiasca Liturghie)!?

Sfârşitul te aşteaptă la altă masă, mai presus de toate. Care este aceasta? Este împărtăşirea cu Dumnezeu în veşnicie, în Împărăţia Cerurilor. Acolo ne îndreptăm."

Fragment din : MITROPOLITUL AUGUSTIN KANDIOTIS: DUMNEZEU NE CHEAMĂ LA CINĂ

13 Δεκεμβρίου, 2009 — VatopaidiFriend
Continuare la :

http://vatopaidi.wordpress.com/2009/12/13/mitropolitul-augustin-kandiotis-dumnezeu-ne-cheama-la-cina/

Cuvânt al Arhim. Ioil Konstantaros la Lectura apostolică de Duminică, 13 decembrie (Coloseni 3: 4-11)

Există oameni care cred că este posibil să împletească două moduri de viaţă diametral opuse. Viaţa lui Hristos şi viaţa lumii îndepărtate de Dumnezeu, adică viaţa păcatului pe care o insuflă diavolul cel ucigaş de oameni.

Însă cât de inaceptabilă şi rătăcită este această teorie, ne-o proclamă Sfântul Duh prin Apostolul Pavel.

Este atât de semnificativ cuvântul apostolului, încât nu ne lasă locuri de răstălmăcire.

Omul care se întoarce de la viaţa păcătoasă la lumina vieţii creştine trebuie să devină o existenţă nouă şi luminoasă. Să omoare pe „omul cel vechi” şi să-şi transforme întreaga existenţă, aşa încât să se asemene cu Hristos.

Dar să vedem în continuare, într-o traducere simplă, această surprinzătoare lectură apostolică şi apoi să ne oprim asupra ideii ei centrale: „Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă. Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, în care păcate aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele. Acum deci vă lepădaţi şi voi de toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit, unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos”.

Orice om se va minuna pe lângă altele şi de avântul cu care Apostolul Neamurilor dezvoltă această tema, atât din punct de vedere negativ, cât şi din punct de vedere pozitiv! Şi cuvântul lui este întotdeauna temporal şi actual. Pentru că „omul cel vechi”, din nefericire, este o realitate vie pentru fiecare dintre noi. Vedem cât de vii sunt înăuntrul nostru chemarea şi înclinaţia spre păcat, cu toate acestea la care se referă apostolul numindu-le…

Şi totuşi, n-ar trebui să se întâmple asta. Nu poate să existe vreo justificare, pentru ca un creştin de atâţia ani să se afle în astfel de situaţii de păcătuire.

Dacă acum va întreba cineva: Dar de ce se întâmplă aceasta?

Răspunsul este: Deoarece am căzut într-o narcoză duhovnicească şi nu luăm în calcul ameninţarea lui Dumnezeu, adică faptul că pentru păcatele acestea, „vine urgia lui Dumnezeu peste fiii neascultării”.

Oare trebuie să subliniem cât rău a adus teologia denaturată şi predicile pompos-culturaliste din care, printre altele, este absent cuvântul despre groaznica realitate a iadului?

Însăşi realitatea o demonstrează… Desigur, unii care au deraiat din cele ale credinţei, au ajuns până în punctul de a proclama că iubirea lui Dumnezeu exclude iadul. Adică învăţături eretice pe care Biserica noastră le-a condamnat în persoana lui Origen.

Pentru că oricine este în pericol de a fi târât de diavolul cel ucigaş de oameni şi de uneltele lui „teologice”, Apostolul propovăduitor-de-Hristos trâmbiţează: „De aceea, omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ…”.

Dar fiul credincios, fiul râvnitor, nu se va opri aici. Adică nu doar va respinge ceea ce este negativ în viaţa sa, ci se va îngriji şi pozitiv să ajungă la viaţa în Hristos.

Şi devine atât de frumoasă această binecuvântată luptă a „hristificării”, a „hristoformizării” credinciosului.

În această strădanie credinciosul îşi găseşte destinaţia, îşi află scopul şi se aseamănă cu Modelul nostru desăvârşit, care este Domnul nostru Iisus Hristos.

Fără îndoială între aceşti oameni tineri ai harului, care experiază conştient spiritualitatea ortodoxă, desigur nu în izolare, ci cu toată pleroma Bisericii noastre Luptătoare, „împreună cu toţi sfinţii”, nu există deosebiri de naţionalitate, de origine, de poziţie, de educaţie sau de rang. Nu, în această viaţă binecuvântată prin Sfântul Duh, pentru credincioşi Hristos este totul. Toate diferenţele din modul de viaţă zilnic, care tind să se impună, dar nu reuşesc, au o importanţă foarte secundară (nesemnificativă). Acestea sunt alungate şi de acum Hristos se face Alfa şi Omega al vieţii noastre. Comuniunea şi Capul nostru, Centrul şi Fericirea noastră. O mare binecuvântare, care începe în această viaţă şi care ne trece prin moarte în desăvârşita, unica, veşnica şi negrăita Împărăţie a Cerurilor, pe care, în ciuda greşelilor şi a lipsurilor noastre, o dorim şi o aşteptăm.

Fraţii mei, considerăm o mare binecuvântare să încheiem astăzi gândurile noastre împreună cu Marele Cuvios sârb contemporan, Mărturisitor, luptător şi autentic teolog ortodox, părintele Iustin Popovici, care, printre altele, scria referitor la această temă despre care am vorbit:

„Dacă nu-L ai pe Hristos înăuntrul tău, nu eşti nimic, eşti o nulitate, un zero, eşti un cadavru, eşti ceva ce nu există. Dacă nu există El şi în univers, atunci şi universul este un cadavru, este o non-„existenţă”. Hristos este „atotexistenţa” şi „atotunitatea” tuturor. El pe toate le „desăvârşeşte” şi pe toate le leagă împreună, le armonizează. El armonizează şi uneşte pe toate şi pe toţi. Fără El toate sunt „goale”, deconectate şi fără continuitate. Dacă Hristos va fi îndepărtat din om, din univers, atunci toate se vor dărâma şi se vor afunda în haos, în nimic, în non-existenţă, în moarte”.

Dacă omul devine mădular în trupul dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos, el „se umple” de simţământul atotexistenţei şi al atotunităţii.

Pentru el nu mai există moarte, ci pretutindeni există evanghelica „atotunitate”, nemurire şi „veşnicie”.

Fie ca rugăciunea Cuviosului Părintelui Iustin să ne însoţească pururea în această unică luptă a hristoformizării noastre. Amin.

Traducere din elină de monahul Leontie

Sursa : http://vatopaidi.wordpress.com/2009/12/13/cuvant-al-arhim-ioil-konstantaros-la-lectura-apostolica-de-duminica-13-decembrie-coloseni