Vremea mărturisirii

Încă din 1948 Mănăstirea Tismana a intrat în atenţia autorităţilor comuniste ca un focar de rezistenţă creştină şi naţională. În 1949, stareţul mănăstirii, Arhimandritul Gherasim Iscu, este arestat şi condamnat la ani grei de temniţă, murind în închisoarea de la Târgu Ocna.

Zece ani mai târziu, încep anchetele pentru procesul mănăstirilor din nordul Olteniei, Tismana şi Polovragi, acuzate de a fi oferit găzduire şi  hrană luptătorilor anticomunişti  din munţi. Între timp Tismana fusese transformată în mănăstire de maici. Stareţa Tatiana Răduleţ, Maica Nicodema Vasilache şi Părintele Veniamin, duhovnicul obştii, sunt arestaţi, trecând prin calvarul anchetelor şi temniţelor comuniste.

„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”…

Maica Tatiana Răduleţ, stareţa Mănăstirii Tismana

Cea de-a treia locatară a  celulei de la Securitate era Maica Tatiana, stareţa Mănăstirii Tismana. Acuzată că a oferit hrană şi ajutor fugarilor şi luptătorilor anticomunişti din munţi, a fost supusă la o anchetă deosebit de dură, la presiuni şi şocuri de lungă durată, care împing spre limita de ruptură psihică şi firile cele mai tari.

Nu se terminase bine cu investigarea delictelor politice, când a survenit o nouă problemă: unde este aurul mănăstirii? Anchete lungi, ziua şi noaptea, confruntări cu Maica Nicodema, care era şi ea arestată, deplasări la mănăstire pentru percheziţii şi săpături, toate o afectaseră adânc pe biata femeie. Colegele de celulă o înconjuram discret cu dragoste şi înţelegere, căutând să nu o lăsăm pradă deznădejdii.

Săptămâna Patimilor fusese pentru ea o săptămână de supliciu. Avea momente când vorbea tare singură. În dimineaţa zilei de Paşti a părut a fi mai liniştită. Deodată, în pacea acelei dimineţi sfinte, ca împinsă de un resort, fără să mai dea nicio explicaţie, Maica Tatiana alergă spre uşă şi începu să lovească cu pumnii, strigând cât o ţineau puterile:

 - Deschideţi, deschideţi uşa, vine Împăratul Măririi! Deschideţi uşa până mai aveţi timp, că altfel va fi vai de voi!

O priveam uimite, neputincioase. După scurt timp pe sală se aude zgomot de paşi şi zvon de glasuri. În prag apare ofiţerul de serviciu. Maica Tatiana se linişteşte şi-l întâmpină cu „Hristos a înviat!”. Ofiţerul priveşte întrebător spre noi, care aşteptam speriate urmările. O vor târî sub duşul rece?  O vor pune în cămaşa de forţă? O vor snopi în bătaie?...

Ofiţerul pune mâna la cap în semn că a luat-o razna şi o lasă să iasă pe culoar, înconjurată de grupul de caralii. Uşa se închide şi noi rămânem cu urechile ciulite să prindem o informaţie. Încercăm să facem o rugăciune. Linişte…Apoi, deodată, de undeva  nu departe, se aude glasul puternic, plin, al Maicii Tatiana, cântând „Hristos a înviat!”. Melodia pătrunde dincolo de ziduri şi zăbrele, topind atmosfera sumbră a celularului într-o cerească binecuvântare.

L-a repetat de trei ori, aşa, ca la mănăstire în ziua de Paşti, de a răsunat Securitatea!

După scurt timp au adus-o în celulă, liniştită, cu faţa luminoasă. Din ochi îi dispăruse deşertul animalului prins în capcană. Groaza anchetei care nu se mai termina, teama care nu o lăsa să doarmă până spre miezul nopţii, când era chemată la anchetă, cutele amărăciunii, amprenta deznădejdii dispăruseră.

Uşa s-a închis şi zăvoarele au fost trase. Stareţa s-a aşezat pe marginea patului. Chipul îi radia de mulţumire. Plutea în altă lume.

Securitatea nu va întârzia să-şi plătească poliţa cuvenită. Şi totuşi, Maica Tatiana va supravieţui. Într-o zi va reveni la mănăstire, unde îşi va încheia în linişte viaţa.

(Viorica Stănuleţiu Călinescu, Lacrima prigoanei)

Crâmpeie din volumul „Fericiţi cei prigoniţi”, în memoria martirilor creştini

ai secolului trecut

„Fericiţi cei prigoniţi”

Crâmpeie din volumul „Fericiţi cei prigoniţi”, în memoria martirilor creştini

ai secolului trecut

Sfântul Patriarh Tihon

Patriarhul Tihon al Moscovei şi al întregii Rusii  a fost profund zguduit de uciderea Ţarului, crimă pe care a condamnat-o pe faţă, ameninţând pe asasini cu pedeapsa lui Dumnezeu. În toţi anii de după Revoluţie, ruşii au avut în Patriarh un adevărat părinte, care ştia să sufere împreună cu turma sa. Cuvintele sale erau adesea sabie de foc ce despărţea lumina de întuneric. Într-o Pastorală din anul 1918 spunea:

„Ne întoarcem cu profundă durere spre aceşti monştri şi le adresăm un avertisment de care să se teamă: Smintiţilor! Reveniţi-vă! Terminaţi masacrele! Purtarea voastră nu e numai crudă, ci cu adevărat satanică, vrednică de focul cel veşnic în viaţa viitoare şi de un blestem înfricoşător asupra urmaşilor voştri aici pe pământ! În numele puterii pe care ne-a dat-o Dumnezeu, vă excomunicăm, aruncând asupra voastră anatema, dacă purtaţi încă numele de creştin, căci prin naştere aţi aparţinut Bisericii Ortodoxe!

Aţi schimbat patria pe o Internaţională lipsită de suflet. Aţi împărţit naţiunea în tabere duşmane, aţi aruncat-o într-un război fratricid, de o cruzime nemaiîntâlnită.

Aţi înlocuit iubirea creştină prin ură. În loc să aduceţi pacea, aţi stârnit în chip artificial lupta între clase, folosindu-vă de muncitori şi ţărani…

Aţi promis libertatea, dar fiecare se simte ameninţat şi trăieşte cu groaza percheziţiei, a jafului, a arestării, a deportării, a execuţiei.

Încălcaţi această libertate cu atât mai mult în ceea ce priveşte credinţa creştină, victimă a blasfemiilor şi nelegiuirilor…

Vă va fi cerut tot sângele celor drepţi vărsat de voi şi veţi pieri voi înşivă de sabia pe care aţi scos-o!”

Patriarhul Tihon a fost arestat în 1922 şi n-a fost ucis doar pentru că Lenin nu voia să facă din el „un nou Mucenic Ermoghen”. Slăbit trupeşte în urma  anchetelor nenumărate, cu sufletul plin de durere pentru suferinţele Bisericii şi ale păstoriţilor săi, dar şi pentru pierzarea sufletească a multora din fiii Rusiei, Patriarhul s-a stins din viaţă pe 25 martie 1925. Întâistătătorul Bisericii însângerate a Rusiei deschidea astfel calea noilor mucenici ce vor umple sinaxarul secolului XX.”

***********

Rugăciunea Familiei Imperiale

(trimisă de Sf. Behtiev Ţarului prizonier la Tobolsk şi

 găsită recopiată de către prinţesa Maria)

În aceste zile de întuneric şi zbucium,

 Doamne, dă-ne răbdare

să îndurăm cu vitejie asuprirea poporului
fără de Dumnezeu şi chinurile călăilor!

Dă-ne puterea, o, Dumnezeule drept,

să ajungem să iertăm nedreptatea aproapelui

şi să primim cu blândeţe această cruce însângerată şi apăsătoare.

Stăpâne al lumii, Dumnezeule nemărginit,

Te rugăm să ne binecuvintezi în acest ceas cumplit şi neîndurător,

sufletelor noastre smerite dându-le pacea Ta! Şi când ne vor duce la moarte, 
întăreşte sufletele robilor Tăi cu puterea Duhului Tău Celui Sfânt,

ca să se roage cu blândeţe

pentru toţi prigonitorii lor.

Homo sovieticus

Comunismul nu vrea o reformă parţială şi provizorie. El vrea să transforme pe om cu totul, să-i schimbe mentalitatea, firea, năzuinţele, să facă un om nou, un „erou”, care n-ar mai fi sclavul lui Dumnezeu şi al capitalismului. „Acest om este eliberat prin ştiinţă de orice mister, pe deplin încrezător în puterile sale şi în ale partidului”; el nu are decât dispreţ şi batjocură pentru „poveştile religioase”.

Ateul bolşevic este şi se vrea nu om, ci bestie. Pentru el nu există şi nu înseamnă nimic legăturile sfinte şi sentimentele umane; el a pierdut şi afinităţile cu omul normal. Familie, părinţi, copii, prieteni, iubire, milă, blândeţe, compătimire, bunătate, dreptate – toate acestea nu preţuiesc nimic în registrul valorilor comuniste.

În schimb ura, cruzimea şi teroarea sunt ridicate la rangul de dogme comuniste, de legi şi metode ale statului proletar. (Tudor M. Popescu)

Icoane:

http://www.sfnectariecoslada.ro/wp-content/uploads/2009/03/image33.png

http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfintii-inchisorilor/mucenicia-familiei-imperiale-%E2%80%9Cfericiti-cei-prigoniti%E2%80%9D/

Concert de colinde

Grupul psaltic al maicilor de la Mănăstirea Diaconeşti

 

Concertul “Linu-i, Doamne, Dalbe flori în Ţara Colindelor” va avea loc la Sala Rapsodia, joi 17 decembrie de la ora 19:00 și va aduce în faţa publicului corul Psaltic Horevma al Mănăstiriea Turnu – Prahova, și corul Psaltic de maici de la Mănăstirea Diaconeşti – Bacău.

Alături de colinde tradiţionale, un moment important îl va constitui prezentarea albumului „Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc” prin cele două dimensiuni esențiale pentru cultura noastră: unicitatea esteticii iconografice bizantine și paginile de istorie recentă a României de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Evenimentul va fi transmis live pe www.rostonline.org și va fi prezentat de Dan Puric și Răzvan Codrescu.
Sperăm că veţi putea fi alături de noi în prag de Sărbători, la acest eveniment deosebit.

Bilete și rezervări la Casa de bilete Sala Rapsodia, str. Lipscani 53.
Telefon 021 315 89 80, 0734 540 593

Adresa de contact: pr@passe-partoutdp.ro
Website: http://www.passe-partoutdp.ro/

Preluat de la : http://c-tarziu.blogspot.com/2009/12/un-concert-de-colinde-si-o-icoana.html

Foto:  

http://sfantaecaterinaprintesamucenita.blogspot.com/2009/09/icoana-noilor-martiri-ai-pamantului.html

Amintire :

http://www.youtube.com/watch?v=8XY1V1V0H6Y&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=JX7tYuXdScE&feature=related

Tot concertul maicilor:

http://video.google.fr/videoplay?docid=7568739420569785650&hl=fr#

"Domnule, problema mântuirii este foarte serioasă! "...numai fapta bună săvârşită întru Hristos şi pentru Hristos are valoare mântuitoare.!"

 «Cine vreţi voi să promoveze valorile creştine şi naţionale?

Alte popoare ? să vină în mijlocul nostru să vorbească ?

Să vina alte popoare să ne facă nouă propaganda Evangheliei ? ... Cine vreţi voi, dacă noi nu suntem păstrătorii şi continuatorii acestor tradiţii de viaţă şi de credinţă? Cine vreţi să o facă ?

E o laşitate cum n-a mai fost niciodată.

Am zis, măi, o să bată dracii la noi de o să li se rupă bocancii şi o să li se umfle pumnii  bătând la noi, că am tăcut când trebuia să vorbim.

Şi trebuie să vorbim şi cu fapta şi mai ales cu cuvântul. »

 

 

Nu mă apuc să vorbesc mai mult de viaţa monahală că nici noi nu mai ducem, dar dorinţa este. Totdeauna e un pas înainte faţă de oameni : măcar nu televizorul, slujba de noapte, vrei nu vrei, te spovedeşti mai des, te lupţi cu tine, ai nişte mângâieri, că dacă n-ar fi dulceaţă în viaţa monahală nici noi n-am sta. Plus că sunt şi nişte taine pe care nu le discutăm noi aici şi dintotdeauna a fost aşa, ca dacă n-ar fi n-am mai sta nici noi acolo. Viaţa monahală este o viaţă mai aspră cu daruri mai bogate, sufleteşti. Le-ai spus, le-ai pierdut. Fapta bună dată în vileag, zero !!! Ai pierdut-o. Şi sunt, într-adevăr, nişte daruri, că altfel n-am putea să rezistăm în mănăstire dacă n-ar fi ceva mai mult decât banul şi decât femeia şi decât maşina şi decât orice altceva. Dumnezeu ne dă această dulceaţă, că altfel n-am putea să rezistăm. Omul nu poate sta prin puterile lui în mănăstire şi nici prin puterile lui nu poate duce căsnicie. Tot cu darul lui Dumnezeu. De aceea, comparaţi familia creştină cu restul familiilor şi comparaţi viaţa duhovnicească cu cealaltă şi atunci veţi vedea diferenţa. Ce alegem noi astăzi ? Eu n-am să vă vorbesc de ce voi găsiţi în cărţi, deja sunt o grămadă de cărţi..eu numai v-am trezit aşa, câteva aspecte pe care le cunoşteaţi să vă aduceţi aminte cum putem noi astăzi duce viaţa de familie ca să ne mântuim şi cum intrăm într-o mănăstire, dar ca să ne mântuim, nu să mă întrebe pe mine acum câte limbi străine cunoşti şi dacă ai permis auto Că acuma cam asta este, că restul...Nu mai e monahism centrat pe rugăciune şi pe isihie. Nu înseamnă că nu mai e monahism ! Ceasul de faţă cheamă la o mare misiune: să luptăm din toate puterile noastre, după puterile noastre ca Dumnezeu să ne dea mila şi să ne dea harul să rezistăm în condiţiile astea, efectim de mare ispitire, să menţinem cât se poate duhul acesta de evlavie şi de frică de Dumnezeu în noi şi din puţinul ăsta o să vedeţi că o să răsară mai mult. Trebuie să veghem la fiinţa bisericii în ceea ce priveşte viaţa ei duhovnicească şi a neamului nostru. Monahismul la noi a fost în mijlocul satului, la marginea satului. N-am avut pustnici pe care i-a durut în cot de ce se petrece în lume. Marii domnitori, marii voievozi cereau sfat la duhovnici şi divanul cuprindea arhierei, erau unşi de Biserică domnitorii noştri. Astăzi nu-ţi pune şcoala de...la noi n-a fost aşa : Biserica era centrul de viaţă creştinească şi românească. Astăzi ce rămâne de făcut ? Nu observaţi un atac la familie şi la monahism ? Nimeni nu se mai ocupă de educaţia noastră, în primul rând.

Marea problemă : Cine se ocupă în ţara asta concret de familia creştină ? Pe ici, pe colo...

Există un organism puternic de protecţie a familiei ? Nici pomeneală, frate ! Îs zeci de mecanisme şi de instituţii care să distrugă şi mai ales îţi vin din afară cu sila finanţările astea îmbătrânite de păcat...Sărmanii noştri tineri,  la ce sunt supuşi.

Sau concret, să se ocupe cineva de formarea unor călugări buni sau să scoată duhovnici ? Nici pomeneală, frate ! Ne luptăm şi noi cum putem. Nu-i o critică, e o realitate. Dar de ce să o ocolim ? În condiţiile astea ne mişcăm noi. Cea mare criză în educaţie.

Cine se ocupă de educaţia noastră în familie sau în viaţa duhovnicească ? De asta se văita şi Paisie Velicikovski, de aceea a scos un volum mare de carte, ca să fie sprijin duhovnicesc în vremuri  grele celor ce vor căuta să se mântuiască. Puneţi mâna şi citiţi ! Şi încă mai avem unde să ne închinăm, mergeţi şi întrebaţi ! Dumnezeu va lucra. E nevoie de lucrători, fraţii mei, mari creştini, tineri creştini capabili. Aţi văzut ce a însemnat un Petre Ţuţea în mijlocul intelectualilor creştini ? Le-a rupt gura la toţi !

Avem nevoie de intelectuali creştini activi, avem nevoie de mame creştine, de călugări buni, misionari şi lucrători Şi depinde acum, n-am luat monahismul la începuturi cum a fost. Problemele de   circumstanţă, că şi astea-s importante ... Alexandria, Antiohia, Tebaida, Valea Nilului, şi mai apoi Ierusalimul, Athosul, n-am luat astea ... am zis să vă aduc în prezent. Ce-i monahul astăzi ? Mers la oraş, vorbit la telefon, plimbat la bancă, dacă noi n-avem statut juridic si acte, te dă afară, nici nu exişti ! Ne  fondăm o instituţie laică şi-i cea mai mare pagubă a noastră şi nu avem protecţia pe care ar trebui s-o avem. Stai, măi frate !

Viaţa monahală e altceva. Nici pomeneală : scrie sponsori, scrie cu totul altceva acolo, nici măcar... Slab de tot, slab de tot, vă spun ! Şi câte altele ! Dar nu mă plâng vouă. Deci nimeni nu se mai ocupă concret, să ştiţi, nu se mai ocupă concret nici de viaţa de familie, nici de viaţa monahală. Rezultatele se văd. Ne zbatem noi să ne mai strecurăm. De aceea este atâta laşitate astăzi şi-n popor, şi-n mănăstire, adica şi în viaţa bisericească. E o mare laşitate.

Caracteristica ceasului de faţă e laşitatea, măi, care o să ne coste foarte scump.

 Păi, cine vreţi voi să promoveze valorile creştine şi naţionale? Alte popoare ? să vină în mijlocul nostru să vorbească ? Să vina alte popoare să ne facă nouă propaganda Evangheliei ? ... Cine vreţi voi, dacă noi nu suntem păstrătorii şi continuatorii acestor tradiţii de viaţă şi de credinţă? Cine vreţi să o facă ? E o laşitate cum n-a mai fost niciodată. Am zis, măi, o să bată dracii la noi de o să li se rupă bocancii şi o să li se umfle pumnii că o să tragă în noi, că am tăcut când trebuia să vorbim. Şi trebuie să vorbim şi cu fapta şi mai ales cu cuvântul.

Există tineretul acestei ţări care poartă pe umeri viitorul naţiei româneşti ; aidoma, la ora actuală este într-un mare semn de întrebare. Voi nu observaţi treaba aceasta, că nu mai decidem asupra noastră ? Şi ori America, ori Comunitatea Europeană. Voi nu observaţi treaba asta ? Şi ce ne vor mântuirea? Da` nici pomeneală, frate! Şi să gândim foarte bine ! Deci, stai domnule, nu criticaţi !

Eşti chemat să spui public : E un atac la credinţă şi la fiinţa neamului nostru. Nu vedeţi Ardealul invadat, nu vedeţi alte şi altele câte rele vin peste noi, fuga asta la ecumenism ! Şi noi trăim dezbinaţi în mijlocul nostru. Deci, domnule, nu critic, dar mai întâi să fim noi uniţi între noi şi pe urmă mă ocup eu  şi cu alţii ! Eu întâi să mă îngrijesc de familia mea şi pe urma să mă îngrijesc şi de alţii !

 « Ni se cere  iar o jertfă, fratele meu ! »

« ...adevărata iubire cheamă la martiraj, la suferinţă ! »

« ...în momentul în care iubeşti o persoană, se naşte în tine nevoia de a te sacrifica pentru ea, dar în sens creştin.

N-ai cum să nu munceşti, n-ai cum să nu te rogi, n-ai cum să nu cânţi,

n-ai cum să nu nădăjduieşti. »

 

 

Deci, voi nu vedeţi lucrurile acestea ? Şi dacă nu le dăm noi, cine vreţi să ne dea soluţii ? Tineretul la ora actuală are vreo formaţie care are vreun cuvânt de spus? Există vreo tipăritură care să-i definească? Nici pomeneală! ASCOR.! ASCOR, nu spun eu ce este! ASCOR-ul e aşa... e frişca aia de post pe la prăjiturile alea, care nici gust de frişcă, nici nimic, ...există şi atât ! Ce ? Hai, măi, să fim serioşi ! La marile probleme cu care ne confruntăm, trebuia să fie meeting în toată ţara atunci! Nu acceptaţi prostia asta, nu votaţi asta! Nu vrem conducători străini, nu vrem banii ... sau constituţia, să nu mai vorbim!

Păi, ce amestec are sărbătoarea religioasă cu “votaţi constituţia”? ...Mai întâi să punem mâna de la mână să înţelegem bine creştinismul, şi pe urmă să ne vindem comunismului. Nu mai avem ! O să culegem consecinţele. Ăştia-s anii, fraţii mei ! Ăştia-s anii! Şi atunci, şi atunci, ce? Ori vitejia aceasta ca să iei iniţiativă – n-o avem, n-o avem, din păcate – ori atunci o mare răbdare să avem, dar tot pe fond creştin.  

Suntem chemaţi la un exerciţiu sau la un examen de mare răbdare. Dar pe fond de rugăciune, de post, numai asta mai poate să schimbe. De ne vom pune în genunchi la icoanel, de vom zăbovi la altare.

Din care poziţie Hristos l-a învins pe drac ? Când a potolit furtuna ? Când a tămăduit demonizaţii? Când era răstignit pe cruce. Din poziţia răstignit l-a făcut praf pe drac şi a biruit moartea!

Să ne ştim însuliţaţi şi noi de tot felul de patimi. Să nu cedăm nici din poziţia asta de crucificaţi. Şi abia când te crucifici, te asemeni celui crucificat, şi abia atunci când te răstigneşti cu Hristos, vei învia cu Hristos ! Ni se cere  iar o jertfă, fratele meu, nu cu furca, nu cu parul ; ar trebui să fie un pic cu stiloul, cu cuvântul, cu tot...Nu este, nu este, măi ! Nu este !

Comoditatea aceasta, lipsa de educaţie, lipsa de iniţiativă ne omoară sufleteşte pe toţi. Ne ia somnul şi-n biserică, pentru că tu nu ai exerciţiul rugăciunii de acasă, măi ! D-aia   stai îmbrăţişat cu nevasta pe stradă, că tu te pupi cu ea când nu trebuie acasă, măi ! D-aia nu mai este. Şi consecinţele cine să le vadă ? A doua oară nu Se mai întrupează Hristos. E prezent în Duhul Sfânt şi prin poruncile Sale se caută ; nu mai vine cu altă Evanghelie ! Deci trebuie să revenim la repere. De vom îngenunche, de ne vom ruga, vom birui din poziţia de răstigniţi. Economic, financiar, militar, şi aşa mai departe, pe toţi cei ce vor să năvălească peste biserica şi ţara aceasta. De nu vom proceda aşa, dispar şi familia creştină, şi monahismul ! E uşor să faci teoria monahismului şi a familiei, dar noi trebuie să asigurăm sănătatea acestei familii şi acestui monahism, prin faptele şi prin viaţa noastră.

Domnule, am cunoscut un călugăr, l-am văzut eu, domnule, efectiv avea gura uscată, de trei ore făcea rugăciuni ! L-am văzut eu, domnule, am mers eu la ei. Am văzut ce mănâncă, am văzut cum stau, am văzut. Am fost la ei la Sihla. Am văzut cum se roagă. Era ud aici, că s-o rugat pentru bolnavi, pentru ţară, pentru neam, pentru deşteptarea acestui popor sădit pe moaşte de eroi şi sfinţi şi de martiri. S-a rugat...l-am văzut eu acolo.

Am văzut, săraca femeie, nu piere creştinismul la noi în ţară, şi soţ beţiv şi vai de capul ei ! Nimic, săraca, în genunchi, şi lovită, şi bătută, şi a căzut cu copilul. N-a avortat, bolnavă să moară! N-a vrut să cedeze. Prin ăştia rezistă ţara şi prin ăştia , într-adevăt, a rezistat întotdeauna, prin oamenii de faptă. Hristos n-a intrat tuns, frezat, ras şi bărbierit în rai, ci cu rugăciune!

Sluga nu-i mai mare ca Stăpânul ! Dacă nu ne pregătim şi nu avem dragoste pentru Hristos – mă, adevărata iubire cheamă la martiraj, la suferinţă ! « Nu, eşti cam revoluţionar. Eşti cam virulent. » Nu! Nu în sensul ăsta de răzvrătit, ci în sensul dragostei de Hristos: în momentul în care iubeşti o persoană simţi nevoia, se naşte în tine nevoia de a te sacrifica pentru ea, dar în sens creştin. N-ai cum să nu munceşti, n-ai cum să nu te rogi, n-ai cum să nu cânţi, n-ai cum să nu nădăjduieşti.

Puterea iubirii naşte în suflet astfel de lucruri.

Văzând că noi nu suntem  nebuni, [...] ne vor considera pe noi nebuni şi ne vor ucide chiar. Trăim în vremurile acestea în care lumea a cam înnebunit. Ori de câte ori omul se îndepărtează de Dumnezeu, înnebuneşte, pentru că nu are harul Duhului Sfânt în el, ci duhul satanei, şi atunci asta este problema. Iată ce avem de făcut: să nu uităm cumva, cât trăim, să străpungem veacul acesta cu credinţa aceasta că numai în Hristos putem să ne mântuim. Şi închei! Ceea ce v-am spus până acum e numai o provocare. Vă spun: familia nu este doar o temă pe care am învăţat-o şi am luat nota zece. E numai o provocare!

 

"Domnule, problema mântuirii este foarte serioasă."

 "Care este scopul vieţii creştine ? 

Dobândirea Duhului Sfânt, şi în căsnicie, şi în viaţa monahală. 

Desăvârşirea asta înseamnă : dobândirea harului Duhului Sfânt. 

 Sfântul Serafim de Sarov, ştiţi ce viaţă deosebită a avut, sfânt din viaţă, făcator de minuni,  mare Stareţ făcător de minuni;  de 12 ori a văzut-o pe Maica Domnului în timpul vieţii sale, astea-s mari mângâieri, fraţilor! Şi spune el:  Dar, vai, nici toţi cei din mănăstiri nu se vor mântui ! Ca să vezi că problema mântuirii e foarte serioasă. Citeşte viaţa Mântuitorului Hristos din Evanghelie, citeşte viaţa Maicii Domnului, la trei ani a intrat în Sfânta Sfintelor... Citeşte vieţile Sfinţilor Apostoli, măcelăriţi, bătuţi, sfârtecaţi, cum au trăit şi cum au murit ! Citeşte vieţile tuturor sfinţilor ca să vezi cât de serioasă este problema mântuirii. La mine nu e chiar aşa ! Domnule, problema mântuirii este foarte serioasă. Citiţi viaţa lui Hristos şi a Maicii Domnului şi a sfinţilor ca să vedeţi cât de serioasa este problema mântuirii ! Câtă luptă a monahilor şi a monahiilor şi aşa mai departe. Cât de serioasă este problema mântuirii sufletului ! Noi credem că n-o să fie chiar aşa. Nu-i de glumit. Serafim de Sarov, marele nevoitor, mare văzător cu duhul, mare Stareţ, sfântul spune chiar şi ce mănăstiri – şi ce viaţă era la 1800... nu motorul cu aburi, nu pompa cu injecţie, nu video, nu... viaţa aia alb-negru. Dar vai, nici cei toţi din mănăstiri nu se vor mântui ! Păi el punea problema : şi chiar aşa printre orfanele mele de la Diveev nu se vor mântui toate. Păi cum, dacă tu eşti duhovnicul meu şi ştii nu intervii ? Nu intervine cu sila. Până şi Hristos n-a intervenit direct :  Iuda, pune punga la loc, ce, nu ţi-e ruşine, măi ? Pune punga acolo ! N-a intervenit. Dar ce, nu-i ştia gândul? Nu face silă. Şi nici cu păgânii n-a făcut silă. A înviat Hristos, a umblat prin cetăţi, L-au văzut cinci sute ...Citiţi Evanghelia, au înviat morţii...Nici atunci n-a făcut silă. Ce-ai zis, măi jidane, că dacă nu cobor de pe Cruce... ?   Îţi trag una acuma! Nici nu i-a băgat în seamă. Niciun gând de răzbunare n-a avut. Domnule, vreau sa înţelegeţi bine maniera creştină, maniera ortodoxă de abordare ! Nici nu i-a băgat în seamă pe ăştia, nici atunci. Unde s-a dus? La ai Lui. N-a făcut silă

N-a făcut silă. Nici sfântul Serafim de Sarov!... Dar vai, veţi vedea, la nuntă nu intră nimeni cu sila. Dar a spus ce e de făcut, a stat ore întregi, L-au avut viu şi lucrător. Iată, fratele meu, şi spune El, în pilda celor zece fecioare – şi cu asta vreau să închei – cinci erau înţelepte, cinci erau nebune ! Referitor la comentariul ei, majoritatea au spus că untdelemnul din candelă însemna, de fapt, faptele bune. Nu-i adevărat ! Eu, sărmanul Serafim spun ca fecioria pe care o aveau – că erau fecioare – e o mare faptă bună ! Atenţie ! Eu cred – zice – că n-au avut harul Duhului Sfânt ! Că el asta spune : Care este scopul vieţii creştine ? Dobândirea Duhului Sfânt, şi în căsnicie, şi în viaţa monahală. Desăvârşirea asta înseamnă : dobândirea harului Duhului Sfânt. De nu l-ai dobândit, degeaba în mănăstire, degeaba în familie !

Şi fiţi atenţi ce interesant ! Cam cum vine asta, l-a întrebat chiar ucenicul. Fratele meu, numai fapta bună săvârşită întru Hristos şi pentru Hristos are valoare mântuitoare. Celelalte fapte bune rămân bune în sinea lor, dar nu-s mântuitoare. Fecioarele aveau, într-adevăr,  votul fecioriei, dar nu pentru Hristos şi de aceea nu le-a fost lor de folos. Fiţi atenţi ce lucru interesant ! Şi vine şi-l citează pe Sfântul Antonie cel Mare. Ştiţi că spune că nu începutul căii îl mântuieşte pe om, că mulţi încep bine şi la sfârşitul căii lor de nevoinţă pierd, termină în pierzare. Trei voinţi sunt în om.

 Voia lui Dumnezeu, cea desăvârşită, care una este să faci binele de dragul lui Dumnezeu şi sa ai şi plata lui. Dumnezeu vrea să faci binele pentru El – asta-i fapta desăvârşită : pentru El să săvârşeşti binele. Ai Lui suntem. Tot darul desăvârşit şi toată darea cea bună de sus este, pogorând de la Tine, Părintele Luminilor ! E conştiinţa mea. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava ! Deci, bun, înaintea Ta mă mişc. Asta-i voia cea dumnezeiască. Pururea lauda Lui în gura mea. Nu există bine făcut decât cu harul lui Dumnezeu. Fără Tine noi nu putem să facem nimic. Noi ne conformăm. Tot binele pe care îl fac, cu voia Ta şi spre slava Ta şi spre lauda lui Dumnezeu fac, spre măririle Tale !

Voia a doua : voirea, voia omului, care îndeamnă pe om să facă binele de dragul binelui.[...]

Voia satanei – să nu faci deloc fapta bună – ascultaţi aici, cu faptele ne mântuim, credinţa fără fapte e moartă ! Şi la faptele astea se refereau. Deci voia Domnului care este ? Să faci binele de dragul Lui, voia omului, să faci binele de dragul binelui, asta-i voia lui libersă faci bine sau nu , iar voia satanei, să nu faci binele deloc sau să faci fapta bună, dar cu îngâmfare. Sau să faci fapta bună din dragul binelui şi atât, pentru fapta în sine. Exact ca Diogene Laertes care  urmărea virtutea de dragul virtuţii, el nu credea în înviere, nu ştia nimic de Dumnezeu, el făcea schema aia de dragul virtuţii cu  să n-am treabă cu nimeni... Mă împac pentru binele omenesc, nu o faci pentru mântuire. Măi, pentru Hristos o faci. Deci numai fapta buna săvârşită întru numele lui Hristos are valoare mântuitoare. Restul ...nu mă cert cu tine, o faptă bună, da nu pt Histos că tu eşti om întru Hristos şi eşti făcător de pacela mântuire nu-mi ajută.

Deci, fapta bună rămâne bună în sine, dar   n-are valoarte mântuitoare decât dacă este săvârşită pentru Hristos. Iată de ce fecioria nu le-a ajutat, că nu era feciorie pentru Hristos. Nici căsătoria, nici monahismul, dacă nu e trăit pentru Hristos, n-are valoare mântuitoare. Poţi să faci minuni ; toţi guru, toţi profesorii, toţi deştepţii în sine... Dar pe urmă au picat. N-au valoare mântuitoare. Dar cât bine fac, dar şi aceştia, sunt fraţii noştri întru Hristos, sectarii, nici ei nu beau, nu fumează, nu vorbesc urât... Ce rău vezi tu la ei ? Dar tu nu vezi binele pe care ar trebui să-l vezi la ei..

D-aia vreau să vă spun şi frăţiilor voastre : noi pentru Hristos trăim, prin El ne împlinim şi dorim să ne unim cu El ! Asta este esenţa  vieţii în familie şi în mănăstire. Deci din dorinţa unirii cu Hristos. De-asta nici păgânii nu se mântuiesc. Îmbătrânesc şi nu cunosc lucrurile elementare şi nu trăiesc. Mulţi vin or de frica iadului, alţii se duc ori că n-au ce mânca pe-acasă, alţii, văzând că le-a trecut vârsta de măritat se duc : Ştiţi, părinte, eu sunt fecioară, sunt cutare ... E darul lui Hristos să săvârşeşti binele. Ai lui suntem, ne-a răscumpărat cu scump sângele Său ! Cu conştiinţa acestei apartenenţe şi a acestei destinaţii noi străpungem viaţa aceasta.

Singurii care pot să se bucure de darul Duhului Sfânt sunt creştinii dreptmăritori. Ştiţi ce înseamnă credinţă dreaptă ? Măi, dreaptă nu înseamnă aşa(sinuoasă) ! Nu te abaţi de la linia dreaptă. Nu te abaţi ! Păi dacă este dreapta credinţă, să rămână în doctrina şi în dogma bisericii noastre şi în Sfinţii noştri.

Dar sunteţi cam mult pentru ecumenism. Sunt pentru Biserica Apostolică Sobornicească. Aici să ne întâlnim şi să ne unim în ecumenicitate, nu cu alte intervenţii. Deci nu suntem respingători, ci venim la tradiţie. Şi eu trebuie să mă silesc, lasă-mă, nu mă bat cu dogma, că nu asta mântuieşte, sau doctrina, ci modul nostru de viaţă creştinesc. Iată cu ce trebuie să ieşim noi în faţă : cu răbdarea creştină, cu rugăciunea creştină, era bine şi cu curaj creştin, cu martiraj creştin, era frumos cu câte alte şi alte virtuţi creştine. Harul nu se pogoară cu sila[...] Siliţi-vă cât se mai poate într-o ţară unde încă mai este icoană, cât încă nu se incinerează la scară largă morţii noştri, cât încă nu s-au pus restricţii. D-aia vă spun şi nu mi-e frică să vă spun. Dacă mi-ar fi frică să vă spun, la ce  mai ţin căpăţâna asta pe umeri, să văvestesc ce ?

S-a acceptat. Aţi văzut foarte bine, luna asta, în conducerea ţării,   un management străin, străin şi de neam, şi de lege şi de credinţă! Şi-o să vină şi cu sinagoga lui şi cu moscheea lui şi cu ce mai vine el acolo. Să veghem până nu vin! Să ne rugăm la Dumnezeu să-i înţelepţească şi p-ăia de sus, din toate părţile, şi pe noi, cei de jos, ca nu cumva să vedem ce nu s-a mai văzut niciodată. Va mai fi un război, profeţit, măi. Nu poţi să dai tu profeţia laoparte. Sunt ani grei. Nu vreau să vă sperii, dar greu [...]

Dacă Dumnezeu a rânduit ca noi astăzi să existăm, astăzi vrea să ne mântuim. Prin noi lucrează Dumnezeu. Prin tine, omule, frate, prin sufletul tău... De aceea avem nevoie de un creştinism autentic, viu care să facă mai mult pentru Evanghelie, mai mult pentru Hristos, mai mult pentru sănătatea familiei, mai mult pentru monahism într-adevăr autentic. Nu există altă cale. Şi încă îşi recrutează Dumnezeu oamenii şi în familie şi în viaţa monahală, din tineretul acestui popor. Încă suntem o putere din care se resursează întreaga Europă. Şi o văd mai bine ăştia din afară decât noi.

Nu vă  slăbănogiţi cu firea, nu vă împuţinaţi cu inima, căutaţi numărul, căutaţi esenţa, căutaţi adevărul. Unul singur pe scara blocului dacă se roagă, să se roage, şi contează pentru toţi. Unul singur din familie, unul din şcoală, doi din mănăstire, şi tot contează.(Min. 60.00)

Fragment din conferinta cu tema: “Căsătoria şi Călugăria – două căi spre mântuire”, în care invitat este Ieromonahul Amfilohie Brânza de la Mănăstirea Diaconeşti, Bacău.

http://www.trilulilu.ro/gheorghe312/c3a0658d6c5be2

Foto de la : http://hristosesteortodox.wordpress.com/

Gherontissa Gavrilia(1897-1992) – “ardere de tot pentru dragostea Lui” - II -

Următorii 20 de ani au fost un amestec de linişte monahală şi conferinţe, trei ani de misionarism în estul Africii şi alţi trei ani în India, unde a lucrat îmrpeună cu comunitatea ortodoxă a Părintelui Lazarus Moore. Arhimandritul Sofronie i-a cerut să fie stareţă a unei mănăstiri de maici din Anglia, dar ea a refuzat – una dintre puţinele ocazii în care a refuzat să răspundă chemărilor la slujire care în mod repetat o smulgeau tăcerii şi solitudinii ei, din ce în ce mai preţuite.

În 1979 i s-a dat în folosinţă un apartament din Atena care în următorii zece ani a devenit cunoscut discipolilor ei ca “Sălaşul îngerilor”. Aici îşi petrecea o jumătate de zi în rugăciune, neprimind pe nimeni, şi cealaltă jumătate  sfătuind şi vindecând valuri de vizitatori. În ultimii ei ani, s-a mutat la o sihăstrie în Egina, apoi în Leros, unde a primit marea schimă în 1991 şi a adormit cu pace anul următor.

Biografia sa include o serie uimitoare de minuni: o vindecare completă de maladia Hodgkin în ultimul stadiu, regenerarea după operaţia de cataractă, o călătorie în afară de trup/ în duh pe Muntele Sinai, pentru a numi numai câteva – dar, aşa cum mi-a spus una dintre fiicele sale duhovniceşti, cea mai mare minune pentru cei ce au cunoscut-o, a fost prezenţa ei şi dragostea ei pentru toţi. Cum scrie Monahia Gavrilia, “întreaga viaţă a Maicii Gavrilia, viaţă care a fost un imn închinat Domnului, a devenit, mulţumită Lui, o ardere de tot, un Holocaust  oferit dragostei Lui ».

Dulceaţa şi receptivitatea caracterului Maicii Gavrilia erau hrănite de o asceză tainică, dar constantă, de conştiinţa rigorii poruncilor lui Hristos(Am fost avertizat de afirmaţia ei că religia creştină « este pentru cei foarte puţini aleşi ». După standardele de care se ţinea ea, sunt foarte departe de a fi unul dintre aceia). Chiar dacă nu ezita să-i slujească pe alţii, ea simţea puţinătatea slujirii ei. Când trăia la Mănăstirea Noul Ierusalim din Grecia(1967, în vârstă de 69 de ani), ea le oferea tratamente de fizioterapie gratuite rezidenţilor de la Azilul rusesc de bătrâni. Ea scria : 
« Îţi poţi imagina bucuria mea de a fi aici şi a-i îngriji pe toţi aceşti bătrâni...Glumesc şi râd şi le văd feţele întristate schimbându-se. Ce păcat că totul este pasager... Doar dacă bucuria vine din interiorul lor – adică din Izvorul ei – doar atunci durează. Imediat ce plec, este ca şi cum n-aş fi împărţit niciodată cu ei acea bucurie a Lui. Aici înţeleg cuvintele lui Hristos : « Bucuria Mea v-o dau vouă : nu cum o dă lumea... ».

Viaţa Maicii Gavrilia a şters deosebirea pe care deseori o facem noi între rugăciune şi slujire, contemplare şi acţiune. Ea nu avea teorii despre Biserică, societate, viaţa creştină sau orice altceva. Singurul ei « program » era să iubească cu acea dragoste care se naşte din deplina lepădare de sine, lăsarea în voia lui Hristos şi din făptuirea a ceea ce dragostea aceasta îţi dictează. Uneori, ea se poate exprima în « acţiune socială », alteori în isihie. Dar diferenţa este insesizabilă pentru că Izvorul este acelaşi.

Una dintre cele mai valoroase componente ale cărţii « Asceta iubirii » este luminoasa colecţie de Apoftegme. Nu găsesc un final mai potrivit decât să le citez pe prima şi pe ultima dintre ele :

 « Orice loc poate deveni un loc al Învierii, dacă smerenia lui Hristos devine modul nostru de a trăi »;

« Haideţi să tăcem ! ».

http://www.abbamoses.com/mothergav.html

Valea Plopului - Pământul însetat de dragoste

Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a călăuzit paşii spre Valea Plopului ! De hrană poate că nu este neapărată nevoie, dar de dragoste...cât dor în ochii acelor copii ! Daca aţi fi zărit lacrimile micuţilor la plecarea fetelor noastre, după ce timp de câteva ore(atât de puţine !) au petrecut împreună cu ei ! Dacă aţi fi fost martori tăcerii din întristare a unei fetiţe care comunică mai greu, după ce a primit ultima îmbrăţişare de la o adolescentă din colegiul nostru ! Poate că la 17-18 ani, în inima ei a înmugurit deja instinctul matern, care i-a umplut sufletul de dragoste şi de milă faţă de pruncii cu mânuţele întinse şi privirile rugătoare. Nu  dulciuri, nu jucării, ci puţină atenţie, simpatie...o îmblânzire a inimii, ca-n povestea Micului Prinţ ! Adolescenta noastră a rămas tăcută pe tot parcursul drumului de întoarcere şi gândesc eu că a luat o hotărâre mare, pentru că Hristos i-a vorbit în suflet prin glasurile şi tăcerile acestor copii ai Părintelui Tănase.

Da, am cunoscut pe Domnul Care pururi este cu ei, acolo, în timp ce la uşa sufletelor noastre mai mereu închisă bate în zadar, că suntem tare ocupaţi, în toată vremea, cu noi înşine, pe când bietele inimi ni se pietrifică dureros.

L-am văzut pe Domnul când am ţinut în braţe, rând pe rând, o fetiţă de numai un an şi trei luni, pe Mihaela, a cărei mamă a murit la naştere, lăsând în urmă încă alţi patru copii, în grija Maicii Domnului, a cărei sfântă iubire niciodată nu osteneşte, niciodată nu spune « nu » şi nu părăseşte pe nimeni. Puteţi, cu harul lui Dumnezeu, să vă închipuiţi cum s-a luminat faţa acestei copiliţe când fiecare a sărutat-o pe obrăjori şi i-a vorbit şi a mângâiat-o. Nu ştiam atunci povestea ei, nici nu înţelesesem chemarea de a fi, măcar pentru câteva clipe, mame ale ei. Ne-a spus-o altă tânără, mămica Mariei, de vreo doi ani, care a venit împreună cu noi până la Vălenii de Munte să ducă surorilor ei creştine, internate în spital cu pruncii, hăinuţe, hrană şi alte lucruri de care aveau nevoie. N-am îndrăznit s-o întreb prea multe – cu ce drept ? Dar am aflat de la ea că este studentă la geografie, la Bucureşti şi fetiţa o ţine acol, cu ea,  cât este la şcoală.

A nins tot timpul, ca din marea milă a lui Dumnezeu să se acopere tot ceea ce întinează pământul, orice pată, orice urâciune să dispară dinaintea ochilor noştri de orăşeni blazaţi, să putem vedea pe Hristos în fiece copil, şi pe Preacurata în orişicare mamă şi în mamele adoptive.  Despre Directoarea aşezământului, D-na Tatiana Samoilă, nu găsesc eu cuvinte să va spun cât o întăreşte Domnul, cu rugăciunile Părintelui Nicolae, să le poarte de grijă celor pe care Dumnezeu i-a încredinţat. O chemare şi o lucrare pentru oameni aleşi !

La plecare, cu sania pe deal, cu băieţii mai mărişori, şi cu o bătaie cu bulgări de zăpadă, ne-am mai alungat tristeţea acestei despărţiri de binecuvântaţii lui Dumnezeu de la Valea Plopului. În curând, fotografii făcute de Alexandra şi Cristina(clasa a X-a A), care n-ar mai fi vrut să plece, ca să nu întrerupă exerciţiile matematice începute cu doi băieţi de clasa a doua. Să ne ajute Domnul să împlinimn gândul ce l-am avut pentu vara anului 2010 ! O, cu cât este mai fericit a da decât a lua ! Şi cei ce o ştiu şi cei ce n-au aflat-o încă, mergeţi la Valea Plopului !

Foto :

http://www.valeaplopului.com/Despre%20Parintele%20Tanase.php

Gherontissa Gavrilia(1897-1992) – “ardere de tot pentru dragostea Lui”

(Articol de John Brady, apărut în Communion, ziar al Frăţiei “Orthodox Peace”)

Lista sfinţilor pe care i-a dat secolul al XX-lea include câţiva care au dus o viaţă publică – aşa cum au fost Martirii imperiali ai Rusiei – şi nu puţini care s-au silit să trăiască “ascunşi cu Hristos în Dumnezeu”. Sf. Siluan de la Muntele Athos ar fi putut trece prin lume fără vreo urmă dacă Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe Arhimandritul Sofronie să-i consemneze faptele vieţii spre folosul nostru. Asemenea, Monahia Gavrilia(+1992), fără îndoială o sfântă, deşi necanonizată încă de Biserică, a trăit numai ca să-i slujească lui Dumnezeu şi să-L iubească pe El în smerenie – “nu ca să existe”, cum spunea chiar ea. Din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, fiica ei duhovnicească şi moştenitoarea numelui ei, monahia Gavrilia a alcătuit pentru noi o biografie  şi o colecţie din apoftegmele Gherontissei, Ascetic of Love,/ Asceta iubirii, care s-ar putea dovedi unul dintre cele mai mari testamente spirituale din vremea noastră.

Avrilia Papayanni s-a născut în 1897 într-o familie grecească înstărită din Constantinopol, care i-a rămas casă până în 1923, când familia i-a fost deportată la Thessaloniki / Salonic ca parte a infamului “schimb de populaţie”. Avrilia a intrat la Universitatea din Salonic, fiind a doua femeie înscrisă într-o universitate grecească.

Deşi calea spre distincţiile lumeşti îi era deschisă acestei tinere femei inteligente, neobişnuite şi privilegiate, ea şi-a ales alt drum : în 1932, răspunzând unei chemări/ porunci primite de la Însuşi Hristos(cum a descris-o chiar ea mai târziu), s-a mutat la Atena ca să trăiască singură şi să lucreze ca infirmieră. Apoi a călătorit în Anglia  şi a studiat fizioterapia la Londra. În 1947 şi-a deschis propriul cabinet de fizioterapie în Atena. Deja calea ei aproape unică de slujire practică şi isihie începuse să iasă la iveală : deşi avea mulţi clienţi înstăriţi, ea îşi dăruia munca mai ales celor săraci, spunea rugăciunea lui Iisus încontinuu în timpul tratamentelor şi i-a vindecat pe mulţi prin rugăciune, deseori folosind  procedurile medicale drept « paravan » pentru săvârşirea de minuni în taină.

În 1954 iubita ei mamă a murit. Momentul a fost pivotul vieţii ei : a scris că la moartea mamei sale « s-a rupt ultimul lanţ care m-a ţinut legată de viaţa firească, materială de pe această lume. Dintr-o dată am murit...Am murit lumii ». Ea şi-a petrecut acea noapte întreagă în trezie, în odaia ei plină de o lumină orbitoare iradiind din icoana lui Hristos. Într-un an şi-a închis cabinetul , şi-a dat săracilor toate averile, ajungând să traiască în absolută sărăcie şi, în vârstă de aproape 60 de ani, a plecat în India fără vreun plan anume, dar cu un puternic simţământ că Hristos o cheamă acolo. (În vremurile acelea de cruntă vrăjmăşie între Islam şi Occident, pare o minune până  şi faptul că a călătorit singură, cu autobuzul, din Iordania, prin Irak, până în India – şi că în fiecare staţie era invitată să intre în moscheea locală şi « să se roage Dumnezeului ei ».)

Avrilia a sosit în India cu o rochie şi o Biblie(singura ei lectură pe vremea aceea) şi a rămas cinci ani, la început oferind gratuit tratamente de fizioterapie leproşilor şi săracilor din mai multe clinici şi ashramuri. A lucrat şi a avut relaţii cordiale cu guru hinduşi, misionari protestanţi, nefăcând nicio deosebire între ei, cu o deschidere deplină de dragoste faţă de toţi. Un cititor întâmplător al biografiei ei s-ar putea teme că ea era neglijentă în credinţa ei ortodoxă sau ecumenistă, dar un cititor atent va înlătura astfel de temeri. În anii cât a stat departe de lumea Bisericii Ortodoxe, ea a ţinut strict toate posturile şi nu s-a rugat niciodată cu neortodocşii, creştini sau necreştini. (când o invitau, ea răspundea : « Nu mă rog cu glas tare şi niciodată în compania altora. Mă rog singură sau la biserică..., dar veniţi şi spuneţi-mi ce mai e nou la o ceaşcă de ceai ! »). Singurul exemplu pe care l-am găsit de vorbire aspră a ei către cineva a fost într-un tur de conferinţe, când un potestant a făcut o remarcă defăimătoare despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Maica Gavrilia imediat l-a luat deoparte pe organizator şi i-a zis : « Frate, îmi pare rău, trebuie să te anunţ că de mâine nu mai rămân cu voi... Nu pot asculta asemenea cuvinte despre Ea(Maica Domnului), pe care o iubesc cel mai mult după Domnul Iisus Hristos ». Scuzele de rigoare s-au cerut şi turneul a continuat.

Către sfârşitul şederii sale în India, acelaşi Glas  Care a chemat-o să-şi consacre viaţa săracilor a condus-o la viaţa pustnicească, ea petrecând 11 luni în singurătate, în Himalaia. În această perioada a primit chemarea monahală şi în 1959 a intrat în Mănăstirea Sfântului Lazăr din Betania, unde a fost tunsă în monahism după trei ani de noviciat, primind numele de Gavrilia.

(Va urma)

http://www.abbamoses.com/mothergav.html

Alte apoftegme

Nu trebuie să ne intereseze răspunsul celorlalţi sau ce rezultate vom avea. Datoria noastră este să încercăm pur şi simplu – restul îl va face Dumnezeu.

(386. We should not be interested in other people's response or what results we have. Our job is simply to try - the rest God will do.)

Mereu înainte. Chiar şi cu viteza unei ţestoase.

(382. Always forwards. Even at a tortoise's pace.)

Nu te lega niciodată de nimeni nicăieri, numai de Hristos, şi du-te oriunde te trimite Duhul Sfânt, ducând dragostea Lui tuturor, fără frontiere şi fără discriminare. Ţelul tău este să iubeşti ! Aşa mi-a spus cândva Părintele Lev, Stareţul meu, şi aşa îţi spun şi eu ţie.

(380. Do not ever get tied to anybody anywhere except Christ alone, and go wherever the Holy Spirit leads you, bringing His love to ALL, beyond frontiers and discrimination. Your destination is to love! That is what I was once told by my Abbot Fr Lev, and that is what I say to you.)

Nu trebuie să te cunosc. Trebuie să te iubesc.

(376. I do not have to know you. I have to love you.)

Dumnezeu este liber şi  dragostea sălăsluieşte în libertate.

(373. God is free, and love dwells within freedom.)

Cel ce iubeşte nu poate face decât lucruri frumoase.

(375. He who loves can only do beautiful things.)