Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

joi, 21 ianuarie 2010

Sfântul Maxim Mărturisitorul : “reeducarea”, anchetarea şi pătimirea pentru ortodoxie(II)


« A trece sub tăcere cuvântul, este a-l lepăda »
***
A doua zi, împăratul a trimis la Cuviosul doi boieri, pe Epifanie şi Troil, urmându-le lor mulţi bărbaţi dregători, cu oaste şi cu slugi; apoi cu mândrie şi cu slavă lumească a venit cu dânşii cel mai înainte pomenit, episcopul Teodosie, pe care Cuviosul Maxim îl aştepta şi nădăjduia împlinirea făgăduinţei lui; căci făgăduise nu numai el a crede drept, ci şi pe împărat a-l aduce la dreapta credinţă. Dar acela a minţit, ca mai bine să placă împăratului pământesc, decât Împăratului ceresc şi sfintei Lui Biserici. Apoi toţi şezând şi pe cuviosul silind să şadă, a început vorba Troil, patriciul, zicând:
"Stăpânul a toată lumea, împăratul, ne-a trimis la tine să grăim cele plăcute împărăţiei celei de Dumnezeu întărite; însă mai întâi să ne spui nouă, vei împlini porunca sau nu?".
Cuviosul Maxim a zis:
"Să aud mai întâi, stăpâne, ce-mi porunceşte împărăţia sa şi-ţi voi răspunde cele ce se cuvin; căci, cum voi putea să răspund la ceva despre care nu m-am înştiinţat".
Iar Troil stăruia, zicând:
"Nu-ţi vom spune ce ţi-am adus până ce mai întâi nu ne vei răspunde că te vei supune împăratului".
Deci, cuviosul bărbat văzând că îi stau asupra cu tărie, căutând cu supărare şi cu aspre cuvinte şi cerând de la dânsul răspuns dacă se va supune la împărăteasca voie, el a răspuns, zicând:
"De vreme ce nu voiţi să-mi spuneţi mie, robului vostru, ce este plăcut stăpânului nostru împăratul, zic aceasta, pe care o aude însuşi Dumnezeu, îngerii Lui, şi voi toţi: orice îmi va porunci împăratul de acest fel, adică ceea ce este vremelnic şi degrab trecător, însă nu potrivnic lui Dumnezeu şi nevătămător de veşnică mântuire a sufletului, la aceea cu bunăvoire mă plec".
Acestea zicând sfântul, îndată Troil patriciul sculându-se, voia să iasă afară zicând:
 "Eu mă voi duce pentru că văd că acesta nu face voia împăratului."
Şi îndată s-a ridicat gâlceavă şi tulburare în poporul care venise acolo. Episcopul Teodosie a zis către dânşii:
 "Spuneţi-mi mai întâi împărăteştile porunci şi veţi înţelege răspunsul lui, pentru că nu se cuvine să ne ducem nezicându-i nimic, nici neauzind ceva de la dânsul".
Atunci Epifanie patriciul a zis cuviosului:
"Aceasta îţi spune împăratul prin noi: de vreme ce tot Răsăritul şi toţi cei de la Apus sunt răzvrătiţi împotriva noastră, şi tulburătorii care s-au înmulţit caută la tine şi pentru tine toţi ridică meşteşuguri, nevrând să se unească în credinţă cu noi; deci, să sfarme Domnul prin umilinţă inima ta, adică să te împărtăşeşti cu noi, primind "Tipos"-ul cel alcătuit de noi, iar noi primindu-te cu dragoste, te vom duce în biserica cea mare cu cinste şi cu slavă şi ne vom împărtăşi cu tine, cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Apoi te vom numi şi te vom propovădui că eşti părintele nostru şi va fi bucurie nu numai în cetatea noastră, cea iubitoare de Hristos, ci şi în toată lumea; pentru că ştim cu adevărat aceasta: când tu te vei împărtăşi cu această sfântă Biserică a Constantinopolului, se vor apropia de noi toţi, care pentru tine şi învăţătura ta s-au rupt de la noi".
Sfântul Părinte Maxim, întorcându-se, a zis cu lacrimi către episcopul Teodosie: "Toţi aşteptăm, stăpîne, ziua cea mare a judecăţii; ştii cele ce s-au aşezat şi întărit de noi pe Sfânta Evanghelie, pe făcătoarea de viaţă Cruce şi pe sfânta icoană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Maicii Lui, Celei fără de prihană, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria".
Episcopul, plecându-şi faţa în jos, cu umilit glas a răspuns:
"Şi ce pot face eu, când într-alt chip a voit dreptcredinciosul împărat?"
 Părintele Maxim zise:
"Apoi de ce te-ai atins de Sfânta Evanghelie şi de cei ce erau lângă tine, dacă în voi nu era gândul întărit, adică să puneţi în lucru cele grăite? Cu adevărat toate cereştile puteri nu mă vor pleca să fac ceea ce cere împăratul; pentru că ce răspuns voi aduce, nu zic lui Dumnezeu, ci însăşi conştiinţei mele, dacă pentru slava şi cinstirea omenească, care cu adevărat nu este nimic, m-aş lepăda de credinţa cea dreaptă, care mântuieşte pe cei ce o iubesc?"
Zicând sfântul acestea, toţi s-au sculat îndată plini de mânie şi de iuţime şi repezindu-se la dânsul, au început nu numai a-l ocărî, ci apucîndu-l, îl băteau cu mâinile, îl întindeau, îl trăgeau încoace şi încolo şi fiecare se întindea să-l lovească; şi poate l-ar fi ucis chiar acolo, de nu i-ar fi oprit episcopul Teodosie şi de n-ar fi potolit tulburarea lor. După ce au încetat a-l bate şi a-l întinde, au început a-l scuipa, şi scuipară pe omul lui Dumnezeu peste tot de la picioare până în cap, încât toate hainele lui erau întinate. Episcopul le-a zis:
 "Nu se cădea să fie astfel, ci numai a auzi de la dânsul răspuns şi a-l spune împăratului; pentru că lucrurile care se află sub canoane într-alt chip se judecă".
Deci, abia i-a înduplecat episcopul ca, încetând gâlceava, iarăşi să şadă; şi astfel cu nenumărate cuvinte rele şi cu negrăite dosădiri ocărând pe sfântul au şezut. Atunci, Epifanie patriciul cu multă asprime şi mânie a zis către Sfântul:
"Spune-ne nouă, răule bătrân şi îndrăcit, pentru ce ai zis unele ca acestea? Oare ca nişte eretici ne socoteşti pe noi, cetatea noastră şi pe împăratul nostru? Cu adevărat mai buni creştini suntem decât tine şi pe Domnul nostru Iisus Hristos îl mărturisim, căci are o voie dumnezeiască şi omenească şi suflet înţelegător; căci toată firea care are minte cu adevărat, are şi voie şi lucrare; pentru că vieţii firească îi este mişcarea şi minţii firească îi este voia şi ştim pe Domnul având puterea voinţei, nu numai dumnezeiască, ci şi omenească; mai ales că pe cele două voinţe şi lucrări ale lui nu le lepădăm".
Părintele Maxim a spus:
"Dacă crezi astfel în Biserica lui Dumnezeu, apoi pentru ce mă sileşti să mă împărtăşesc chipului care pe toate cele grăite acum de voi le leapădă cu totul?"
Zis-a Epifanie:
"Acela s-a făcut ca dezlegare a celor grele de înţeles, ca să nu se vatăme popoarele de nişte cuvinte ca acelea".
Grăit-a Părintele Maxim:
 "Aceasta este potrivnică, căci tot omul se sfinţeşte prin mărturisirea credinţei".
Troil patriciul a zis:
"Tipos"-ul nu leapădă cele două voinţe în Hristos, ci porunceşte a tăcea, ca toţi cu pacea să se unească".
Părintele Maxim a zis:
"A trece sub tăcere cuvântul, este a-l lepăda, fiindcă grăieşte Sfântul Duh prin proorocul: Nu sunt graiuri, nici cuvinte, a căror glasuri să nu se audă. Pentru aceasta, de nu se grăieşte vreun cuvânt, cuvântul acela nu este adevărat".
Troil zise:
 "Ai în inima ta precum voieşti, nimeni nu te opreşte".
Grăit-a Sfântul Maxim:
"Pe a tuturor mântuire nu a hotărât-o Dumnezeu în inima unui om, zicând: Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înainte Tatălui Meu cel din ceruri. Iar dumnezeiescul Apostol ne învaţă, zicând: Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. Drept aceea, dacă Dumnezeu şi dumnezeieştii prooroci, cum şi Apostolii, poruncesc să mărturisim cu cuvintele şi cu glasurile taina credinţei, care aduce la toată lumea mântuire, apoi nu este de folos ca să punem asupra acelei mărturisiri tăcere, ca să nu se împuţineze mântuirea oamenilor".

Epifanie, cu glas mânios, a zis:
"Ai iscălit la soborul care s-a ţinut la Roma?"
Sfântul i-a răspuns: "Am iscălit".
 Epifanie a zis:
"Şi cum ai îndrăznit a iscăli şi a anatematiza pe cei ce mărturisesc astfel, o fire şi o minte? Cu adevărat prin judecata mea te vom duce în cetate şi te vom pune legat în târg, vom chema desfrânaţii şi pe tot poporul, ca toţi să te bată peste obraz şi să scuipe în faţa ta".
La aceasta sfântul a răspuns:
"Fie precum ai zis, dacă noi am anatematizat pe cei care mărturisesc că sunt întru Domnul nostru Iisus Hristos două firi şi două fireşti voinţe şi lucrări, care cu firea cea dumnezeiască este adevărat Dumnezeu şi cu firea cea omenească este adevărat om. Citeşte cărticica cu faptele acelui sinod şi, de veţi afla cele ce aţi zis, să faceţi ce vreţi voi; căci eu şi cei cu mine slujitori şi toţi cei iscăliţi am anatematizat pe cei care, ca Arie şi Apolinarie, zic că o voie şi o lucrare este întru Domnul şi nu mărturisesc pe Domnul Dumnezeul nostru, dintru care şi întru care este şi are puterea voirii şi a lucrării, care săvârşeşte mântuirea noastră".
Prietenii lui Epifanie şi ceilalţi care veniseră cu patricii aceia, ziceau între ei: "De-l vom asculta pe acesta, apoi astăzi nu vom mânca, nici vom bea, ci să ne sculăm şi să prânzim; apoi mergând să spunem împăratului şi patriarhului cele ce le-am auzit; pentru că acest ticălos, precum vedem, s-a dat pe sine satanei". Deci, sculându-se, s-au dus să prânzească şi era înainte prăznuirea Înălţării Cinstitei Cruci şi privegherea de toată noaptea sosea; drept aceea, prânzind aceia, s-au dus în cetate cu mânie.

În surghiun
A doua zi de dimineaţă, a venit Teodosie patriciul la Cuviosul Maxim şi toate cărţile care le avea sfântul le-a luat, zicând cuvintele împărăteşti:
 "N-ai voit cinste, mergi dar la izgonire de care eşti vrednic".
Şi l-a dat pe el ostaşilor, care l-au dus mai întâi în Selimbria, unde a zăbovit două zile. În acea vreme, un ostaş din Selimbria s-a dus în gloate şi ridicând pe popor asupra bătrânului zicea:
"A venit la noi un monah care huleşte pe Preacurata Născătoarea de Dumnezeu".
Voievodul chemând pe clericii cei mai întîi ai cetăţii Selimbria, pe prezbiteri, pe diaconi şi pe monahii cei mai cinstiţi, i-a trimis la fericitul Maxim, ca să afle de la dânsul dacă sunt adevărate cele grăite despre el, că huleşte pe Maica lui Dumnezeu. Deci venind ei, s-a sculat cuviosul şi li s-a închinat până la pământ, cinstind feţele lor. La fel şi ei s-au închinat sfântului şi au şezut toţi. Atunci un bătrân din cei ce veniseră, foarte cinstit, cu multă blândeţe şi cu cinste a grăit către sfântul:
"Părinte, de vreme ce unii ne-au spus despre sfinţia ta, cum că nu mărturiseşti pe Doamna noastră, Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, a fi de Dumnezeu Născătoare, deci, jură-te pe Preasfânta şi cea deofiinţă Treime, ca să ne spui adevărul, şi vei scoate îndoiala din sufletele noastre, ca să nu ne vătămăm cu nedreptate, îndoindu-ne despre tine".
Cuviosul Maxim întinzându-se pe pământ în chipul Crucii, şi iarăşi sculându-se, mâinile spre cer ridicându-şi, a strigat cu glas mare şi cu lacrimi:
 "Cela ce nu mărturiseşte pe Doamna noastră, cea întru tot cântată, şi pe cea mai sfântă şi fără de prihană, şi decât toate mai cinstită, cum că cu adevărat este adevărată Maică a lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, să fie anatema de la Tatăl şi de la Fiul şi de la Duhul Sfânt, de la Treimea cea deofiinţă şi mai presus de fire şi de la toate puterile cereşti; cum şi de la ceata sfinţilor apostoli şi a proorocilor şi de la mulţimea cea fără de sfîrşit a mucenicilor, şi de la tot duhul cel drept, care întru credinţă s-a sfârşit acum şi pururea şi în vecii vecilor".
Acestea auzindu-le, toţi au lăcrimat şi l-au binecuvântat, zicând: "Dumnezeu să te întărească, părinte, şi să te învrednicească a-ţi săvârşi alergarea ta, fără împiedicare".
Apoi s-au adunat acolo mulţime de ostaşi ca să audă cuvintele cele folositoare, ce vorbeau părinţii între ei; dar unul din casnicii voievodului, văzând oastea aceea ce adunase el, se folosi de cuvintele sfântului, şi cârtea pentru izgonirea lui; deci a poruncit ca îndată să-l apuce de acolo şi să-l ducă ca la două stadii, până ce se vor pregăti aceia care aveau să-l ducă în Perveris, la surghiun; iar clericii aceia l-au pus pe sfântul cu mâinile lor pe dobitoc şi, cuprinzându-l cu plîngere, i-au dat pace; apoi s-au întors în cetatea lor, iar sfântul a fost dus în Perveris şi în temniţă acolo l-au închis.
Falsa învinuire ; martori mincinoşi
Trecând multă vreme, iarăşi împăratul a trimis ca să-l aducă în Constantinopol pe Cuviosul Maxim de la surghiun, cum şi pe amândoi ucenicii lui. Şi, sosind ei cu corabia în cetate, apunând soarele, au venit doi dregători cu zece ostaşi şi, scoţându-i din corabie goi şi desculţi, i-au despărţit şi deosebi pe fiecare îi străjuia. Iar după câteva zile au fost duşi în palat şi lăsând pe amîndoi ucenicii afară cu străjerii, l-au dus pe bătrân singur înăuntru, unde suita şedea afară, împăratul cum şi multă adunare de oameni cinstiţi; după aceea l-au pus în mijlocul boierilor ce şedeau. Atunci i-a zis lui cu mânie, cel mai mare boier:
"Creştin eşti?"
Răspuns-a bătrânul:
"Cu darul lui Hristos Dumnezeu sunt creştin".
Iar boierul, umplându-se de multă mânie, i-a zis:
 "Nu grăieşti drept".
Răspuns-a sfântul:
"Tu zici că nu sunt creştin; iar Dumnezeu ştie că eu sunt şi rămân creştin neschimbat".
Boierul a zis:
 "Dacă eşti creştin, apoi de ce urăşti pe împăratul?".
Grăit-a sfântul:
"De unde o ştii aceasta? Căci ura este o patimă tăinuită a sufletului, ca şi dragostea".
Boierul a zis:
Din cele făcute de tine, la toţi s-a făcut arătat, că şi pe împăratul şi cetatea lui le urăşti, pentru că tu singur ai vândut saracinilor Egiptul, Alexandria, Pentapoli, Tripoli şi Africa".
Sfântul a zis:
"Care sunt dovezile cele încredinţate?"
Şi aduseră pe unul Ioan, care a fost odinioară slujitor al lui Petru, când acesta era voievod în Numidia din Africa, şi a zis acel Ioan:
"Mai înainte cu 22 de ani, moşul stăpânului nostru împăratul, a poruncit fericitului Petru ca să aducă oastea în Egipt împotriva săracinilor, iar Petru întru toate crezându-ţi ţie, ca robul lui Dumnezeu, a scris către tine, cerând sfat folositor; iar tu ai scris către dânsul cum că nu este plăcut lui Dumnezeu a ajuta împărăţiei lui Heraclie şi moştenitorului lui".
Sfântul a zis către dânsul:
"De grăieşti adevărul şi ai scrisoarea lui Petru către mine şi pe a mea către Petru, arată-le, ca să se citească şi să-mi iau pedeapsa cea vrednică după lege".
Grăit-a Ioan:
"Eu nu am scrisorile voastre, nici nu ştiu de aţi scris unul către altul, ci în oaste toate acelea se grăiau în acea vreme".
 Sfântul a zis:
 "Dacă toate cetele de ostaşi spun aceasta, apoi cum numai tu singur cleveteşti asupra mea? Au doară m-ai văzut pe mine undeva sau eu pe tine?".
 Răspuns-a Ioan:
"Niciodată nu te-am văzut".
Şi întorcându-se sfântul către suită, a zis:
"Oare cu dreptate este a aduce nişte clevetitori ca aceştia întru mărturisire? Judecaţi drept, pentru că cu ce judecată veţi judeca, cu aceea vă va judeca Domnul pe voi şi cu ce măsură veţi măsura, va măsura vouă Dumnezeu, judecătorul cel drept al tuturor".
Apoi s-a adus Serghie Maguda şi a zis:
 "Acesta este al nouălea an de când mi-a grăit mie fericitul Toma, cel ce venise din Roma. Mă trimitea papa Teodor la Grigorie, patriciul părţilor Apusului, care se rupsese de la împărăţia grecească - ca să-i zic să nu se înfricoşeze de puterile greceşti; căci Maxim, sluga lui Dumnezeu, a văzut în vis că în ceruri spre răsărit şi apus erau mulţime de îngeri, dintre care cei ce erau spre răsărit strigau: "Constantine auguste, tu vei birui". Iar cei ce erau spre apus strigau: "Grigorie auguste, tu vei birui. Şi mai luminos era glasul apusenilor, decât al răsăritenilor".
Spunând acestea Maguda boierul, a strigat către sfântul:
"Iată Dumnezeu te-a trimis în cetatea aceasta ca să fii ars".
Sfântul a răspuns:
 "Mulţumesc lui Dumnezeu, Cel ce curăţă păcatele mele cele de voie prin pedeapsa cea fără de voie; dar amar lumii de sminteli, pentru că este nevoie să fie sminteli, însă amar omului aceluia prin care vine sminteala. Nu se cade a grăi nişte cuvinte mincinoase ca acestea înaintea credincioşilor, nici se cuvine să fie fără de pedeapsă cei care grăiesc şi fac cele plăcute oamenilor, care astăzi sunt şi mîine nu mai sunt. Acestea se cădeau a le grăi într-acea vreme când Grigorie era viu, şi cu dreptate era ca să aducă aici pe patriciul Petru, pe Avva Toma şi pe fericitul papa Teodor; atunci înaintea tuturor aş fi zis patriciului Petru: "Spune-mi, stăpâne patriciule, oare mi-ai scris cândva mie ceea ce mărturiseşte sachelarie al tău sau eu ţi-am scris ţie?" De asemenea şi fericitului papa i-aş fi zis: "Spune, stăpâne, ţi-am spus eu cândva vreun vis? Şi chiar de m-ar fi vădit papa pentru vis, apoi tot vina lui ar fi fost, iar nu a mea; căci vedenia visului este un lucru fără de voie şi legea judecă numai acele lucruri care ies din voia cea stăpânitoare de sine".
Se mai aduceau şi alte clevetiri şi pricini nedrepte asupra celui nevinovat şi sfânt bătrân, dar mai ales despre hulirea împăratului, zicându-se că el şi ucenicul ar fi hulit pe împărat în Roma; însă sfântul toate clevetirile acelea în nerăutatea sa le biruia cu cuvinte smerite, înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, arătându-şi nevinovăţia sa. Şi au adus separat pe ucenicul Anastasie şi l-au silit să spună ceva de rău asupra învăţătorului său; dar după ce acela n-a voit să grăiască nedreptate asupra dreptului, l-au bătut tare cu palmele, apoi au trimis pe fiecare în temniţă la locul său.
 



Sfântul Maxim Mărturisitorul : “reeducarea”, anchetarea şi pătimirea pentru ortodoxie(I)



« Apoi, trecând multe zile, împăratul şi patriarhul Petru au trimis la sfântul nişte bărbaţi cinstiţi, pe Teodosie, episcopul Cezareei Bitiniei, şi pe doi boieri, pe Petru şi pe Teodosie, ca să-l înduplece la credinţa lor. Aceia punând multe feluri de cuvinte înaintea cuviosului, pe de o parte amăgindu-l, pe de alta îngrozindu-l; apoi şezând ei şi poruncind sfântului să şadă (şi era acolo şi episcopul Viziei), Teodosie episcopul a zis către cuviosul: "Cum petreci, Maxim?". Iar el a răspuns:
"Aşa precum mai înainte de veci a ştiut şi a hotărât Domnul, să fie lucrarea vieţii mele, care se ţine cu purtarea de grijă a Lui".
Teodosie a zis: "Deci, ce a hotărît Dumnezeu mai înainte de veci, despre faptele fiecăruia din noi?"
Sfântul a grăit:
"Dumnezeu a ştiut mai înainte gândurile noastre, cuvintele şi faptele, care sunt în puterea noastră şi mai înainte a rânduit şi a hotărît, ce avea să vie asupra noastră, care nu sunt în puterea noastră, ci în dumnezeiasca Lui voie".
Teodosie episcopul zise:
 "Care sunt în puterea noastră şi care nu sunt?".
A grăit Sfântul Maxim:
"Cel ce toate le ştie, stăpânul meu, întreabă pe robul său?".
Episcopul zise:
"Cu adevărat n-am ştiut şi voiesc a învăţa; ce deosebire este între cele ce sunt în puterea noastră şi între cele ce nu sunt şi cum unele sunt ştiute mai înainte de Dumnezeu şi altele rînduite mai înainte?"
Cuviosul Maxim a zis:
"Toate lucrurile cele bune şi cele rele ne sunt nouă în voie, dar pedepsirile şi certările ce ni se întâmplă sau cele potrivnice acelora, nu sunt în puterea noastră; pentru că nu avem putere în faţa durerii ce ne munceşte, nici pentru sănătate, ci numai în pricinile acelea care aduc ori durere, ori sănătate; şi precum neînfrânarea este pricina bolii, iar înfrânarea este pricinuitoare a sănătăţii celei bune, aşa şi paza poruncilor lui Dumnezeu este pricină de câştigare a împărăţiei cerului, iar călcarea acelora este pricinuitoare a focului gheenei".
Episcopul a zis:
"Pentru ce te munceşti cu această izgonire, fără să fi făcut ceva vrednic de o primejdie ca acesta?"
Grăit-a sfântul:
"Mă rog lui Dumnezeu ca prin această primejdie certându-mă, să-mi ierte mie cele făcute prin călcarea sfintelor porunci".
Episcopul zise:
 "Au nu pentru ispitirea multora se aduc primejdiile?".
Grăit-a sfântul:
"Ispitiţi se fac sfinţii, ca arătate să fie tuturor faptele cele bune şi tăinuite ale lor, precum au fost Iov şi Iosif; căci Iov a fost ispitit spre arătarea bărbăţiei ce era într-însul, dar neştiută de nimeni; iar asupra lui Iosif a venit ispita, ca să fie arătată întreaga lui înţelepciune şi înfrânarea care face pe om sfânt; şi fiecare din sfinţi, chiar fără de voie de au pătimit în această lume, pentru aceea au pătimit, ca, prin primejdiile ce se aduc asupra lor de la Dumnezeu, să calce ca pe un şarpe pe mândrul şi răul diavol; căci la fiecare sfânt răbdarea este lucrul ispitirii".
Episcopul Teodosie zise:
"Cu adevărat bine ai zis şi spre folos şi aş fi voit ca pentru unele lucruri ca acestea să vorbesc totdeauna cu tine; dar de vreme ce eu şi stăpânii mei prea cinstiţi pentru alte pricini am venit la tine, atâta depărtare de loc, ne rugăm ţie să primeşti cele ce ţi-am adus şi să veseleşti toată lumea".
Grăit-a sfântul:
"Care sunt acelea, stăpîne, şi cine sunt eu şi de unde cu a mea învoire să fie la toată lumea spre veselie?"
 Episcopul zise:
"Astfel mă jur pe adevărul Domnului meu Iisus Hristos, că cele ce-ţi grăiesc eu ţie, cum şi stăpânii mei cei prea încuviinţaţi, acelea le-am auzit din gura stăpânului nostru, patriarhul şi a binecredinciosului nostru împărat".
Sfântul Maxim zise:
 "Spuneţi, stăpânilor mei, cele ce voiţi şi cele ce aţi auzit".
Teodosie răspunse:
"Împăratul şi patriarhul voiesc ca prin noi să afle de la tine pentru ce nu te uneşti cu scaunul Constantinopolului?"
Grăit-a Maxim:
 "Ştiţi înnoirile ce s-au făcut şi care s-au început din Alexandria, prin scrisoarea lui Chir, care a fost patriarh acolo, adică cele nouă capitole primite şi întărite de scaunul Constantinopolului şi alte schimbări şi ştirbiri de la sinoadele sfinţilor, care s-au făcut la cei întâi şezători ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros şi Pavel, şi care înnoiri sunt ştiute de toate Bisericile; pentru pricina aceasta nu se împărtăşeşte robul vostru cu Biserica Constantinopolului. Să se ridice din Biserică smintelile, puse de bărbaţii care s-au spus mai înainte, şi să se lepede împiedicarea. Iar voi să călătoriţi pe calea Evangheliei cea netedă şi curată de toate eresurile şi, aflând eu Biserica Bizanţului aşa precum era înainte, atunci şi eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, şi voi merge la împărtăşirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice şi smintitorii arhierei, până atunci niciun fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtăşesc cu dânşii vreodată".


Episcopul Teodosie întrebă:
"Ce rău mărturisim noi de te înstrăinezi de împărtăşirea noastră?"
 Răspuns-a Cuviosul Maxim:
"Fiindcă ziceţi că este o lucrare a Dumnezeirii şi a omenirii Mântuitorului. Se cuvine să credem sfinţilor părinţi, care zic: A celor ce este lucrarea una, a acelora este şi firea una. Şi voi pe Sfânta Treime, nu Treime o mărturisiţi, ci pătrime, ca şi cum ar fi întruparea de o fire cu Cuvântul şi s-ar depărta de aceeaşi rudenie a firii omeneşti, pe care o are cu Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu noi. Apoi, despărţindu-se de rudenia asemănării, s-a făcut alt Ipostas, de o fire cu Cuvântul, precum şi Cuvântul este de o fire cu Tatăl şi cu Duhul şi se mărturiseşte astfel nu Treime, ci pătrime. Iar când socotiţi lucrarea şi ziceţi că una este voia Dumnezeirii lui Hristos şi a omenirii, îi micşoraţi despărţirea bunătăţii Lui; pentru că fiecare fire îşi are lucrarea sa, iar dacă ar voi să facă cuiva bine, n-ar putea, fiindu-i luată lucrarea bunătăţii; căci fără lucrarea cea firească, nici un lucru nu va putea a face ceva şi a lucra; încă şi despre trupul lui Hristos mărturisiţi că este în două firi şi o voie, şi cu voia este făcător al tuturor veacurilor şi a toată făptura, împreună cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfântul Duh, iar cu firea este creat; sau mai bine zicând: Cu voia este fără de început, de vreme ce voia lui Dumnezeu este fără de început, precum şi Dumnezeu nu are început, iar cu firea Sa are trup din nou creat.
Deci, a mărturisi astfel nu numai fără de minte este, ci şi fără Dumnezeu. Pentru că nu ziceţi că este numai o voie întru Hristos, adică cea dumnezeiască, iar la dumnezeiasca voie nici un început sau sfârşit nu poate să se zică, precum nici la Dumnezeire; dar încă luaţi de la Hristos Domnul toate însemnările şi închipuirile, pentru care să cunoaştem Dumnezeirea Lui şi omenirea; încât nici una nici două voinţe sau lucrări într-însul să nu se zică că sunt; nu este una, de vreme ce o despărţiţi în două; nu sunt două, de vreme ce le amestecaţi într-una".
Unele ca acestea şi altele mai multe - precum Anastasie, ucenicul lui, scrie despre acestea pe larg -, grăind sfântul către dânşii, ei au început a-şi cunoaşte rătăcirea lor.
Apoi a zis episcopul:
"Să primeşti "Tipos"-ul cel trimis de împărat, nu ca pe o dogmă adevărată a credinţei, ci ca pe o dezlegare a celor de îndoire; pentru că nu cu dogmatisire, ci cu dezlegare s-a scris".
Grăit-a Sfântul Maxim:
"Dacă Tipos-ul nu este dogmă hotărâtoare, cum că una este voia şi lucrarea Domnului nostru, apoi pentru ce în deşert m-aţi dat barbarilor şi neamurilor celor ce nu ştiu pe Dumnezeu? Pentru ce sunt osîndit ca să petrec aici, în Vizia, şi pe acei de o slujbă ai mei, pe unul la Perveris, iar pe altul la Mesemvria i-aţi izgonit?".
Deci pomenit fiind sinodul local din Roma, adunat de fericitul episcop Martin spre caterisirea monoteliţilor, Teodosie episcopul, a zis:
"Nu este tare acel sinod, de vreme ce nu a fost cu împărătească poruncă".
Cuviosul a grăit:
"Nu este dreaptă credinţa dacă sinoadele sunt întărite numai cu porunci împărăteşti. Ascultă sinoadele care împotriva unei fiinţe, cu împărăteşti porunci se săvârşeau, la care pe Dumnezeu Fiul l-au dogmatisit, cu hulă, a nu fi de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, adică: cel dintâi în Tir, al doilea în Antiohia, al treilea în Seleucia, al patrulea în Constantinopol, în vremea lui Eudoxie arianul, al cincilea în Niceea, al şaselea în Sirmium, iar după multe vremi, al şaptelea în Efes, la care întâiul şezător era Dioscor. Toate acele sinoade se adunau după porunci împărăteşti, însă toate sunt lepădate şi date anatemei, de vreme ce într-însele erau alcătuite dogme potrivnice lui Dumnezeu.
Pentru ce dar nu lepădaţi acel sinod care a izgonit pe Pavel de Samosata şi l-a dat anatemei?
Sinodul acela era pe vremea lui Dionisie, papă al Romei, a lui Dionisie Alexandrinul şi a lui Grigore, făcătorul de minuni, care era începătorul acelui sinod; iar sinodul acela se săvârşea fără de poruncă împărătească, însă este tare şi nelepădat. Pe acele sinoade Biserica credincioşilor le ştie că sunt drepte şi sfinte, ca unele ce dogmele cele drepte le-au arătat a fi drepte. Şi cu adevărat, precum ştii sfinţia ta, şi pe alţii îi înveţi cum că în fiecare ţară creştinească se ţin de două ori pe an sinoade locale, spre apărarea mântuitoarei credinţe şi spre îndreptarea celor ce trebuie să fie îndreptate, cum poruncesc canoanele, însă de porunci împărăteşti nu pomenesc".
După vorba cea multă din amândouă părţile, gura cea de Dumnezeu înţelepţită şi de Dumnezeu grăitoare a Cuviosului Maxim, şi limba lui cea de Duhul Sfânt mişcată au biruit pe potrivnici, încât aceia şedeau tăcând cu capetele plecate şi cu ochii lăsaţi în jos. Apoi, umilindu-se, au început a plânge şi sculându-se, s-au închinat sfântului, la fel şi el s-a închinat lor; şi făcând rugăciune cu bucurie, s-au învoit la mărturisirea cea dreptcredincioasă a Cuviosului Maxim şi cu dragoste au primit-o pe dânsa; astfel, precum el a făgăduit a crede şi a mărturisi, la fel a voit a aduce şi pe împăratul la aceeaşi credinţă.
Surse:

Sfântul Maxim Marturisitorul despre dragoste


Dragostea este o dispozitie buna si afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinsteste nici unul dintre lucruri mai mult decat cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământeşti.
Dragostea e născută din nepătimire; nepătimirea de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare şi îndelungă răbdare; iar pe acestea le naşte înfrânarea cea atot-cuprinzătoare. Înfrânarea, la rândul ei, e născută de frica de Dumnezeu, în sfârşit frica din credinţa în Domnul.
Suflet desăvârşit e acela a cărui putere pătimitoare înclină cu totul spre Dumnezeu.
Dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela se grăbeşte să facă cele plăcute ale Lui
Cel ce are mintea pironită în dragostea de Dumnezeu dispreţuieşte toate cele văzute şi însuşi trupul său, ca pe ceva străin.
Încă nu a dobândit dragostea desăvârşită cel ce nu dispreţuieşte slava şi ocara, bogăţia şi sărăcia, plăcerea şi întristarea.
De vom iubi pe Dumnezeu cu adevarat, vom lepăda patimile prin însăşi această iubire. Iar iubirea faţă de El consta în a preţui pe El mai mult decât lumea şi sufletul mai mult decât trupul.
Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale şi, despărţind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe de acelea. Când însă o stăpâneşte iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de toate legăturile lor, înduplecând-o să dispreţuiască nu numai lucrurile ce cad sub simţuri, ci însăşi viaţa noastră vremelnică.
Dragostea către Dumnezeu îndupleca pe cel ce se împărtăşeşte de ea să dispreţuiască toată plăcerea trecătoare şi toată osteneala şi întristarea.
Pentru aceste cinci pricini se opreşte sufletul de la păcate: sau pentru frica oamenilor, sau pentru frica judecăţii, sau pentru răsplata viitoare, sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau în sfârşit pentru mustrarea conştiinţei.
Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale şi, despărţind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe de acelea. Când însă o stăpâneste iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de toate legăturile lor, înduplecând-o să dispreţuiască nu numai lucrurile ce cad sub simţuri, ci însăşi viaţa noastră vremelnică.
Când mintea se goleşte de patimi şi se luminează prin contemplarea făpturilor atunci poate să ajungă şi în Dumnezeu să se roage cum trebuie.
Toate virtuţile ajută minţii să ajungă la dragostea de Dumnezeu, dar, mai mult decat toate, rugăciunea curată.
Cel ce iubeşte cu adevarat pe Dumnezeu acela se şi roagă cu totul neîmprăştiat. Şi cel ce se roagă cu totul neîmprăştiat, acela iubeşte pe Dumnezeu cu adevarat.
Cel ce a putut dobândi dragostea desăvârşită şi şi-a întocmit viaţa potrivit cu aceasta, acela zice “Doamne Iisuse…” în Duhul Sfânt.
Cel ce a dobândit dragostea, a dobândit pe Dumnezeu însuşi, întrucât, “Dumnezeu iubire este”;
a Lui este slava în veci. Amin.
Din Filocalie.

Sfântul Maxim Mărturisitorul - Raţionalitatea lumii create( I )


“...fericirea fără sfârşit a comuniunii cu Dumnezeu”
***
“va fi atunci ca aerul luminat cu totul de lumină şi ca fierul înrtoşit întreg de întreg focul”
***




Sfântul Maxim Mărturisitorul tratează tema raţionalităţii lumii create în “Ambigua”, lucrare consacrată lămuririi unor locuri greu de înţeles din scrierile Sfântului Grigorie de Nazianz şi ale SfântuluiDionisie Areopagitul.
În “Ambigua” el polemizează cu ideile eretice ale lui Origen din « Peri Arhon », idei care ameninţau  în veacul al şaptelea creştin să furnizeze temeiul unei noi erezii, monergismul, care susţinea că în Mântuitorul Hristos nu există nicio lucrare omenească/ a firii Sale omeneşti, “ mântuirea fiind doar operă divină, iar omul, un fel de marionetă la dispoziţia şi în dependenţa lui Dumnezeu.
            Aici fundamentează Sfântul Maxim definitiv învăţătura Bisericii contra origenismului şi realizează o respingere doctrinară a acestuia în chiar “inima” lui. Sistemul de gândire origenist, combătut de Sf. Maxim, este explicat de  către Părintele D. Stăniloae astfel :
« Din eternitate, dumnezeirea s-a înconjurat  de o lume de fiinţe spirituale  sau de minţi.. de o fiinţă cu ea, emanate din ea în chip necesar, chiar dacă Origen le numeşte « create ». Ele sunt la început spirite pure, necorporale, lipsite de număr şi de nume, încât formează o unitate...datorită identităţii de fiinţă, de putere, de lucrare şi a unirii lor prin cunoaştere cu Dumnezeu Logosul. »(Pr. Dumitru Stăniloae, în PSB 80, p. 18).
În gândirea origenistă neortodoxă numai Dumnezeu-Tatăl este necreat, iar Fiul este mai prejos decât El, ca strălucirea luminii în raport cu lumina.  Duhul Sfânt, care este din Fiul, e şi mai mărginit în putere şi în lucrare decât Acesta ; atât Fiul, cât şi Duhul Sfânt sunt « creaturi » din veşnicie ; cu ele începe creaţia unor spirite inferioare, care, în unitatea lor din eternitate, gustă o fericită odihnă sau nemişcare, până ce, satule de iubirea dumnezeiască şi de vederea lui Dumnezeu, cad, întorcându-se spre ceea ce este mai rău. Ele s-au răcit din dragostea de Dumnezeu şi au devenit suflete. Căderea s-a făcut în trepte, în funcţie de răcirea dragostei ; astfel, unele spirite au devenit heruvimi, serafimi, îngeri, altele, oameni, altele demoni, dobândind trupuri eterice sau opace. La judecata din urmă, toate spiritele se vor aduna , prin voinţă, în unitatea iniţială, dar şi aceasta va avea un sfârşit, căci Dumnezeu nu e infinit şi nu poate satisface etern contemplarea spiritelor, astfel, va începe un nou ciclu de lumi. « Dumnezeu rămâne pururea mai prejos de setea de desăvârşire în cunoaştere şi iubire a acestor fiinţe »(Pr. D. Stăniloae, op. cit, p. 20)
Acestei concepţii eronate Sfântul Maxim îi opune viziunea întemeiată pe ortodoxie a unei eterne odihne  mobile în dragostea şi contemplare lui Dumnezeu, cel cu adevărat infinit, a persoanelor etern conştiente de identitatea lor, în fericirea fără sfârşit a comuniunii cu Dumnezeu cel prin Treime în eternă comuniune, la care au ajuns printr-o mişcare sădită în ele de Dumnezeu Însuşi : oamenii rămân etern oameni şi persoane distincte, dar îndumnezeiţi chiar în trupul lor, înaintând spre această îndumnezeire(la care au fost chemaţi) prin eforturile lor spre comuniune, ajutate de har, în timpul vieţii pământene.
Sfântul Maxim inversează triada origenistă(petrecere în henadă, mişcare prin păcat urmată de naşterea în lumea văzută şi odihnă în noua henadă), situând la început creaţia, apoi mişcarea şi abia la sfârşit odihna deplină şi definitivă în Dumnezeu. El schimbă sensul fiecărui membru al triadei. Dacă la Origen nu există, propriu-zis, creaţie, ci o petrecere în unitatea iniţială, iar mişcarea este produsul păcatului, ducând la apariţia corpurilor, mânate în cerc spre o revenire la starea iniţială fără sens, de vreme ce e urmată de altă cădere, la Sfântul Maxim Mărturisitorul mişcarea are rol creator şi conduce la  odihna cu adevărat eternă într-o viaţă nouă calitativ, din care  nu se mai poate cădea, pentru că fericirea comuniunii cu Dumnezeu este infinită şi nu poate produce saturaţie. Persoana îşi află odihna eternă în iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, punând capăt mişcării prin ajungerea la ţintă.
Sf. Maxim demonstrează că mişcarea e în firea creaturilor, nu este un efect al căderii ; ea a fost sădită în fiinţa făpturilor de Dumnezeu :
            « Dumnezeu odată cu facerea lor a sădit în ele mişcarea însufleţită de dorinţa de a înainta spre odihna eternă în comuniunea iubitoare cu Dumnezeu.”(Ibidem., 22-28)
Tema raţiunilor divine, existentă şi la Origen, are alt sens şi alt rol la Sfântul Maxim. Pentru Origen, raţiunile se identificau cu spiritele preexistente, unite oarecum fiinţial cu Logosul. Pentru Sf. Maxim raţiunile sunt numai  gânduri ale lui Dumnezeu, conform cărora El aduce la existenţă făpturile prin hotărârea voinţei Sale. Raţiunile nu sunt existenţe, ci gânduri ale lui Dumnezeu după care sunt create făpturile. Prin creaţie se trece din planul gândirii în planul ontologic, de la făpturile gândite la existenţe, prin voinţa lui Dumnezeu.
Persoanele umane nu sunt încorporări ale unor spirite căzute din henadă în urma păcatului, ci făpturi ale căror raţiuni îşi au model în Logosul divin, Care e raţiunea ipostatică supremă. E necesar ca El să vrea să creeze lumea pentru ca ea să fie adusă în existenţă conform raţiunilor sau gândurilor aflate în cugetarea Lui şi după chipul Lui.
Tâlcuind cuvântul Sfântului Grigorie de Nazianz:
« Ce vrea Înţelepciunea  cu mine şi care este taina cea mare ? Oare nu vrea ca noi, care suntem partea lui Dumnezeu şi am curs de sus, să privim în lupta noastră cu trupul  pururea spre El şi neputinţa legată de noi să ne fie pedagog spre vrednicie, ca nu cumva să ne mândrim din pricina vredniciei şi fălindu-ne, să dispreţuim pe Făcător ? »(Din Cuvântul 14, Despre iubirea de săraci, capitolu VII, PG 35, 863 C), Sf. Maxim observă că unii înţeleg greşit spusele lui, răstălmăcindu-le. Pornind de la afirmaţia « suntem partea  lui Dumnezeu », ei înţeleg « unitatea de odinioară a fiinţelor raţionale », henada lui Origen, potrivit căreia « fiind de o fire cu Dumnezeu, în El aveam petrecerea şi locuinţa, apoi, ivindu-se mişcarea şi împărtăşindu-se din aceasta în chip variat fiinţele raţionale, L-au silit pe Dumnezeu să facă lumea aceasta corporală ca să le lege de trupuri spre a le pedepsi de păcatele de mai înainte ».(Sfântul Maxim Mărturisitorul, PSB 80, p. 68).
Contraargumentarea Sfântului Maxim se sprijină pe adevărul dogmatic ca Dumnezeirea este nemişcată, iar tot ceea ce a primit existenţă din nimic este mişcare, fiind purtat obligatoriu spre o ţintă oarecare. Or, dacă fiinţele raţionale ar fi de o fire cu Dumnezeu,  ele ar trebui să fie nemişcate, lipsite de orice dorinţă, pentru că Dumnezeirea este « plinirea tuturor ». Cum s-au putut mişca fiinţele raţionale din Acela care « e ultimul şi singurul dorit » şi ce garantează că  « fiinţele raţionale nu vor suporta cu necesitate aceleaşi căderi în aceleaşi situaţii la infinit  », de vreme ce le-au mai suportat o dată ? »(ibidem, p. 69/ 70).
Dacă L-au dispreţuit o dată pe Dumnezeu, nimic nu le împiedică să-L dispreţuiască din nou. Sfântul Maxim se întreabă pe bună dreptate :
« Dar ce ar putea fi mai jalnic decât a fi purtate astfel fiinţele raţionale şi a nu avea şi a nu spera nicio temelie nemişcată pentru fixarea lor în bine ? »(ididem, p71).
Pentru adepţii gândirii lui Origen, Dumnezeu nu e bun în sine, ci doar în contrast cu răul, « ca unul ce nu e vrednic de iubit în sine », « nu e pentru sine bun şi vrednic de iubit şi atrăgător al întregii mişcări ».(ibidem.)
Aşa stând lucrurile, facerea le e necesară, ba chiar mai de folos decât firea, fiindu-le învăţătoare spre ceea ce le este de trebuinţă.  Facerea este anterioară mişcării, « pentru că mişcarea e a celor făcute, cea inteligibilă a celor inteligibile, cea sensibilă a celor sensibile »(ibidem) şi « nici una din cele făcute nu e prin raţiunea ei nemişcată », susţine Sf. Maxim. Mişcarea e cugetată de el ca posterioară facerii, definind-o ca « putere naturală ce se grăbeşte spre ţinta sa finală » sau « mişcare ce se desfăşoară de la ceva spre altceva având ca ţintă finală nepătimirea ». Nimic din cele făcute nu-şi este ţinta sa proprie, o dată ce nu-şi este nici cauza sa. Ţinta celor făcute este Făcătorul, « Cel prin sine oerfect », fără început şi nemişcat, care transcende firea celor ce sunt. El este definit în mod paradoxal ca « Ţinta finală a cea pentru care sunt toate, dar ea nu e pentru nimic »>(ibidem).
Sf. Maxim afirmă că mişcarea  dată lumii create[ca lege] nu este rea, deoarece e dată de Dumnezeu creaţiunii, ca una ce, neavând totul în sine, tinde spre ceva perfect. Pr. Dumitru Stăniloae, comentând textul, observă că :
« ... dacă existenţele se mişcă, aceasta e o dovadă că sunt create, nu că sunt părticele ale eternităţii ».(op. cit. , p. 72)
Cele făcute nu s-au oprit din mişcare pentru că n-au intrat înăuntrul supremului Bine, ajungând la prima şi singura cauză din care îşi au existenţa. Concluzia Sf. Maxim este că :
« ...nu poate să  se cugete că fiinţele raţionale s-au împrăştiat dintr-o unitate anterioară şi această împrăştiere a adus cu sine pe urmă naşterea trupurilor ».
Mărturie dau mai multe locuri din Sfânta Scriptură, dintre care Psalmul 16, 15 : « Sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta » sau Matei 11, 28 : « Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi ».  Omenirea încă « n-a secerat rodul pătimirii din cursul mişcării » sale, adică nemişcarea şi nepătimirea.
Aici  termenul « patimă » are sensul de « pătimire » care coexistă prin fire cu lucrurile şi cu fiinţele create. Dacă fiinţele raţionale sunt făcute, ele numaidecât se şi mişcă după fire, dintru început », pentru faptul că există « spre sfârşit »(ţinta lor). Pentru Sf. Maxim, ţinta mişcării celor ce se mişcă este « existenţa fericită » al cărei Dătător este Dumnezeu. Din El avem « a ne mişca şi felul cum ne mişcăm spre El ».
Mişcarea  a fost sădită în creaturi ca să înainteze spre existenţa fericită de la sfârşit. Ele pornesc de la simpla existenţă spre această existenţă fericită, pe când în Dumnezeu cele două coincid, de aceea nu se mişcă.
Concepţia expusă anterior, despre crearea lumii şi a trupurilor este pozitivă ;  în gândirea Sfântului Maxim, trupul este creat spre a fi îndumnezeit, progresând împreună cu sufletul spre Dumnezeu, iar prin trup se îndumnezeieşte lumea întreagă.
Dacă a ne mişca avem de la Dumnezeu, de noi depinde integral înspre ce anume ne mişcăm. Prin libertatea care ni s-a dat, putem direcţiona mişcarea spre bine(Dumnezeu), dar şi spre rău.  Fiinţa înţelegătoare Îl înţelege şi-L iubeşte pe Dumnezeu, pătimind tensiunea(extazul) spre El; se grăbeşte să ajungă la Cel iubit, intensificându-şi mişcarea până ce ajunge întreagă în Cel iubit întreg. Ea pătimeşte de bunăvoie îmbrăţişare(circumscrierea) Lui mântuitoare, ba chiar nici nu mai vrea să se distingă de El şi “va fi atunci ca aerul luminat cu totul de lumină şi ca fierul înrtoşit întreg de întreg focul”.(Sf. Maxim, op. cit., p. 81). Libertatea sa nu se va suprima, ci se va întări în fixitate, va fi o cedare liberă în braţele lui Dumnezeu.
Aşa explică Sfântul Maxim urcarea « chipului la arhetip », ca o pecete adecvată originalului, care a primit lucrarea dumnezeiască, nemaidorindu-şi nimic altceva, pentru că « a devenit Dumnezeu prin îndumnezeire » din pricina harului Duhului Sfânt ce a biruit firea şi nu mai este nimic care să se arate în afară de Dumnezeu şi să-i vrăjească dorinţa spre a o înclina spre el.
Sf. Grigorie vorbeşte despre cunoaşterea de atunci, supremă, « pentru că vom amesteca această putere deiformă şi dumnezeiască, adică mintea şi raţiunea noastră, cu ceea ce este propriu ei, şi chipul s-a urcat la originalul spre care tindem acum »(Sf. Grigorie de Nazianz, PSB80, p. 78).

miercuri, 20 ianuarie 2010

"...nu este locul cel ce se arată, ci felul voinţei."




« Cuviosul Chiriac sihastrul, cel ce strălucea în lavra cea veche a lui Suca, cu faptele bune după Dumnezeu, şi la 70 de ani s-a împodobit în aceeaşi lavră cu faptele monahiceşti, lepădându-se de lume la tinereţe, în chinovia marelui Eftimie, a petrecut împreună cu moştenitorii lui multă vreme. Apoi, învăţând cu dinadinsul toată petrecerea şi vieţuirea marelui Eftimie, cele mai multe din povestirile spuse în această scriere mi le-a predat mie, între care şi aceasta mi-a povestit:
Că doi fraţi ai lavrei, anume Maron şi Climatie, pregătindu-se după înţelegere, voiau a se duce pe furiş noaptea din lavră, fără binecuvîntarea sfântului. Dar i s-au descoperit cele despre dânşii; căci a văzut pe diavol punându-le frâu şi îi atrăgea în cursă purtătoare de moarte; dar îndată i-a chemat şi sfătuindu-i, le-a vorbit multe despre răbdare, spunându-le că pretutindeni este trebuinţă de luptă, cu ajutorul lui Dumnezeu ori şi unde suntem; pentru că şi Adam fiind în rai, a călcat porunca lui Dumnezeu, iar Iov a păzit aceasta, fiind în gunoi. Apoi la această sfătuire a adăugat, zicând:
"Că nu se cade a primi gândurile cele rele, care seamănă întristare ori urâciune, pentru locul în care suntem şi către cei împreună locuitori ori trândăvie sau mutarea în alte locuri sfătuiesc; ci se cuvine a ne trezi în tot ceasul şi a ne abate mintea de la meşteşugirile diavolilor, ca nu prin mutare, să se dezlege canonul nostru; pentru că sadul răsădindu-se adeseori, nu poate rodi, asemenea şi monahul nu face rod, mutându-se din loc în loc. Deci, dacă cineva încearcă a face bine în locul în care este şi nu poate, să nu creadă că în altă parte poate să-l facă; pentru că nu este locul cel ce se arată, ci felul voinţei.
Dar, spre adeverirea celor zise, ascultaţi o povestire a unor bătrîni egipteni, care mi-au povestit-o mie:
Era un frate care şedea într-o chinovie a Egiptului şi se supăra adeseori; deci, a ieşit din chinovie şi s-a dus într-un loc deosebit, gândind că neavând cu cine să se tulbure, va înceta de la dânsul patima mâniei; dar într-una din zile umplând paharul cu apă şi punându-l jos, s-a răsturnat, apoi umplînd pe al doilea şi al treilea, iarăşi s-au răsturnat; deci, fratele fiind batjocorit de diavol, s-a mâniat pe pahar şi l-a sfărîmat".
Acest cuvânt zicând, Climatie, prin ispita diavolească, a râs, iar bătrânul luând-aminte cu îndrăzneală, a zis:
"Te-ai batjocorit nebuneşte de diavol, frate, şi cu nepricepere te-ai pornit. Către plâns te-am chemat şi tu acum râzi; nu ai auzit pe Domnul mustrând pe cei ce râd, iar pe cei ce plâng, fericindu-i? Deci, cunoaşte că este nebunie monahului a grăi ceva, ori de a se porni afară de cuviinţă, ori a îndrăzni; pentru că părinţii hotărăsc că îndrăzneala este rea şi născătoare a tuturor patimilor".
Zicând acestea sfântul şi întorcându-se de la Climatie, a intrat în chilia sa cea mai dinăuntru; iar Climatie căzând îndată cu faţa în jos, era cuprins de tremur şi de frică; apoi Domeţian minunându-se de cuvenita blândeţe a sfântului părinte, cum şi de asprime, adunând pe unii din părinţii cei cinstiţi, i-au adus înăuntru, împreună cu Maron, rugându-se pentru Climatie.
Atunci marele Eftimie, supunându-se rugăminţilor părinţilor, a ieşit şi a sculat pe cel ce zăcea acolo; apoi, cu puterea Sfintei Cruci i-a vindecat tremurarea, încetând şi scrâşnirea dinţilor. Deci, făcându-l sănătos, a dat şi sufletului datoria:
"De acum înainte, ia aminte la tine cu dinadinsul şi nu defăima dumnezeieştile cuvinte şi învăţăturile părinţilor; fă-te cu totul văzător, după cum şi despre heruvimi ai auzit; că aşa este datoria monahului, ca în tot locul a se privi pe sine-şi şi neadormit a avea ochiul sufletului către păzirea sa, ca unul ce călătoreşte în mijlocul curselor deasupra".
Cu asemenea învăţături înfruntându-i şi sfătuindu-i, iar pe ceilalţi întărindu-i şi cu pilda înfricoşându-i, i-a liberat în pace.

"Dumnezeu voieşte mai bine ascultarea decât jertfa; iar neascultarea moarte lucrează"



Din viaţa Sfântului Eftimie cel Mare
“Atunci era în lavră un oarecare asian de neam, cu numele Auxenţiu, care fiind rugat de econom să ia slujba dobitoacelor, n-a primit, fiind dat pentru acea slujbă; deci, neascultând, economul a făcut pe preoţii Ioan şi Chirion să roage pe Auxenţiu să primească slujba; dar el n-a primit nici după rugămintea acestora.

Sosind sâmbăta, economul a spus marelui egumen cele despre Auxenţiu, după care trimiţând să-l cheme, i-a zis marele Eftimie:     "Ascultă-mă, fiule, şi primeşte slujba".
Iar el a răspuns:
"Nu pot, cinstite părinte, pentru că sunt trei lucruri care mă opresc a săvârşi aceasta: întâi, neobişnuinţa şi neştiinţa limbii de aici, al doilea, frica desfrânării, şi al treilea, ca nu cumva prin o slujire ca aceasta să nu mai pot şedea în chilie liniştit".
Marele Eftimie a zis:
 "Rugăm pe Dumnezeu a nu se vătăma de nici una din acestea; pentru că Dumnezeu nu este nedrept a uita ascultarea ta, mai ales ştiind că din porunca şi frica Lui slujeşti robilor Săi, după tăria dată de la El; deci, ascultă pe Domnul, care a zis: Nu am venit a Mă sluji cineva, ci a sluji Eu; şi nu fac voia Mea, ci voia Tatălui celui ce M-a trimis.
Acestea zicând, iar Auxenţiu încăpăţînându-se, n-a ascultat. Atunci, răstindu-se preablândul Eftimie, a zis:
"Noi, o! fiule, te-am sfătuit ceea ce socotim a-ţi fi de folos, iar tu rămânând în nesupunere, vei vedea care este plata neascultării".
Deci, îndată, Auxenţiu fiind cuprins de un cutremur, a căzut la pământ şi părinţii cei de faţă rugau pe marele Eftimie pentru dânsul. Iar bătrânul a zis către dânşii:
"Acum înaintea ochilor voştri s-a împlinit cuvântul dumnezeiesc, care zice: tot cel rău care ridică cuvinte împotrivă, Domnul trimite asupra lui înger nemilostiv".
Dar fiind mult rugat de părinţi, preamilostivul bătrân, apucând de mână pe Auxenţiu, l-a ridicat; apoi pecetluindu-l cu semnul Crucii, l-a făcut sănătos. Atunci Auxenţiu se ruga de iertăciunea greşelilor trecute şi pentru întărirea celor ce vor să fie. Şi îi zise sfântul:
"Mare este plata supunerii, de vreme ce Dumnezeu voieşte mai bine ascultarea decât jertfa; iar neascultarea moarte lucrează".
Şi făcând rugăciunea pentru dânsul, l-a binecuvântat; şi aşa Auxenţiu a primit slujba cu bucurie şi cu osârdie. »