Conştiinţa morţii

Conştiinţa morţii alimentează permanent lirismul operei poetice a lui Blaga. Dacă semenii (fratele, sora) nu-l prea înţeleg în frământările lui metafizice, în neliniştea lui creatoare, în schimb „şarpele cel cu ochii de-a pururi deschişi/ spre înţelepciunea de dincolo” îl înţelege, pentru că i se identifică în tentaţia de a cunoaşte în mod absolut, de a fi egalul lui Dumnezeu. Îi uneşte păcatul „luciferic”, în măsura în care a dori să atingi absolutul cunoaşterii este un act rebel, împotriva unei legi-graniţă instituite omului (Censura transcendentă).

Înţelepciunea de dincolo îl fascinează, îl împiedică să devină „un fiu al faptei” –fapta fiind aici simbolul acceptării datului existenţial.

Obsesia confesiunii derivă din obsesia autocunoaşterii, prin raportare la univers şi la ceilalţi. Scrierea, substitut degradat al vorbirii, implică pierderea prezenţei celuilalt, rămânând un simbol al rostirii absente: „Scrierea materializează revelaţia, reteză legătura umană şi o înlocuieşte cu un univers de semne. Pentru a reactiva revelaţia este nevoie de o prezenţă vorbitoare.”

Când un fiu ezită să vorbească şi să comunice cu propria mamă înseamnă că este deja bolnav de izolare, învechit în singurătate şi înstrăinat. Răni adânci, ale timpului şi ale trecerii prin lume, i-au tăiat căile de comunicare fireşti.

Cele trei strigăte ale cocoşului menţionate în Evanghelii reflectă cea mai adâncă şi dureroasă cădere a omului, lepădarea lui de Fiul Omului –slăbirea în credinţă şi dezicerea lasă remuşcarea purificatoare şi întoarcere, reînceperea efortului de clădire duhovnicească a omului.

În noaptea (confuzia, ignoranţa, descurajarea) credinţei noastre, un strigăt iluminează. N-ar exista lepădare, de n-ar exista cel înalt, de care să te lepezi. Eul a ajuns la necesitatea credinţei, la necesitatea recuperării credinţei după eşecul metafizic în cunoaştere, după experienţa veacului raţionalist: „Sunt mai bătrân decât tine, mamă,/ şi tot aşa cum mă ştii:/ adus puţin din umeri!/ şi aplecat peste întrebările lumii.”

Bătrâneţea e semn de înţelepciune, de virtute, e simbolul nemuririi, al ieşirii de sub îngrădirea timpului. La Blaga însă, are conotaţii negative – reflectă o înţelepciune câştigată cu preţul consumului sufletesc şi al durerii, cu preţul pierderii tinereţii sufleteşti – a entuziasmului trăirii. A fi mai bătrân decât propria mamă înseamnă a fi greu încercat de viaţă, adânc lovit de melancolie şi descurajare. Aplecat peste întrebările lumii, eul nu găseşte răspuns; misterele lumii rămân nedezlegate, iar tristeţea sufletului îl îmbătrâneşte.

Un simbol crucial în „Scrisoare” este mama – receptacul şi matrice a vieţii, garanţia regenerării, adăpostul şi hrana, căldura necesară fiinţei. Ca mamă divină, ea simbolizează „forţa vitală universală ce se manifestă” , energie creatoare ce leagă şi susţine universul. Dacă face apel la mamă, înseamnă că îşi simte forţa vitală diminuată şi are nevoie să regăsească originea vieţii pentru a fi regenerat. La sursă, în matricea maternă, el caută forţa de a renaşte după dezastrul existenţial. Prin ea ar putea deschide misterul vieţii, al naşterii, al morţii, dar mai ales al renaşterii ciclice, stăpânit de zeiţele fertilităţii în toate mitologiile. Mama i-ar putea explica sensul vieţii spre a  se vindeca de neliniştea sa: „Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină./ Numai ca să umblu printre lucruri/ şi să le fac dreptate spunându-le/ care-i mai adevărat şi care-i mai frumos?/ Mâna mi se opreşte: e prea puţin./ Glasul se stinge: e prea puţin./ De ce m-ai trimis în lumină, Mamă/ de ce m-ai trimis?”

Pentru că n-a reuşit să afle rostul existenţei sale pe pământ („lumină”), pentru că este nemulţumit de irosirea vieţii cu nimicuri, îi reproşează (amar) mamei că i-a dat naştere, condamnându-l la…trecere. Amărăciunea şi revolta se reflectă în cele două gesturi care duc la tăcere şi nemişcare –semnificând refuzul vieţii, neacceptarea condiţiei date.

Deoarece mâinile au legături simbolice cu modalităţile de cunoaştere, se poate interpreta gestul ca stopare a eforturilor cognitive. Poemul este dominat de descurajarea pasageră, dar intensă a eului, de neîncrederea în sine şi în posibilităţile sale spirituale de a înfrânge limitele cunoaşterii şi de a depăşi limitele trăirii omeneşti (iluminându-se şi mântuindu-se). Finalul poemului accentuează depresia prin imaginea căderii: „Trupul meu cade la picioarele tale/ greu ca o pasăre moartă.”

Zborul păsării simbolizează eliberarea sufletului şi înălţarea lui spre Dumnezeu, dar zborul frânt, căderea cu trup cu tot a sufletului din înalt este semnul imposibilităţii ascensiunii spirituale, a transcenderii. Căderea este un gest care exprimă neputinţa, abandonul şi muta implorare a unui ajutor.

Pasaj din lucrarea de grad, "Imagini si simboluri in lirica lui Blaga". 

Scrisoare
Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând,
dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte -
şi-a trebuit să strig:
 
Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?
Sunt mai bătrân decât tine, Mama,
ci tot aşa cum mă ştii:
adus un pic din umeri
şi aplecat peste întrebările lumii.

Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.
Numai ca să umblu printre lucruri
şi să le fac dreptate spunându-le
care-i mai adevarat şi care-i mai frumos?
Mâna mi se opreşte: e prea puţin.
De ce m-ai trimis în lumina, Mamă,
de ce m-ai trimis?

Trupul meu cade la picioarele tale
greu ca o pasăre moartă.

        "Sentimentul sacrului este mai pregnant în spaţiile deschise, naturale,– pe câmp,de pildă– decât în spaţiile sufocante asemenea oraşului. Poezia „Pluguri” valorifică simbolul câmpului, al aratului, al păsării şi al cântecului. Într-un gest salvator, el îi invită pe cei cu sufletul înnegurat de atmosfera citadină, pe ogor, sub peri înfloriţi, pe brazdele veacului. Este o chemare simbolică, de deschidere sufletească, necesară vindecării de „miasmele” veacului.

În limbaj evanghelic, ogorul care aşteaptă să fie arat este sufletul  care aşteaptă lucrarea harului: purificarea şi transformarea lui pentru a fi apt să primească spiritul, pe Iisus. „Pe dealuri, unde te-ntorci,/ cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos/ sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri:/ mari paseri negre ce-au coborât din cer pe pământ”

Pasărea –simbolul îngerului– cel care face legătura între cer şi pământ– este un element care sacralizează cadrul, cu ciocurile-nfipte-n ogor sănătos (suflete credincioase), păsările –îngeri ară, desăvârşesc lucrarea duhovnicească. Aratul simbolizează efortul spiritual, asceza necesară creşterii duhovniceşti. Păsările–pluguri trebuie întâmpinate cântând. Ele sunt o binecuvântare pentru suflet pregătindu-i iluminarea şi salvarea. „Ca să nu le sperii–/ trebuie să te apropii de ele cântând.// Vino încet.”

În fond, Cel Ce Ară este chiar Dumnezeu, iar plugurile (arme) sunt oferite de El pentru a spori în suflete rodul duhovnicesc.

Eul poetic este în „Sufletul satului”  un iniţiat, înţelept, blând şi ocrotitor. El vorbeşte unei copile, care îl ascultă cu mirare, învăţând-o despre veşnicie. „Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei./ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”

Veşnicia nu interesează în sine, ci prin pacea sufletească pe care o aduce în locul agitaţiei şi neliniştii pătimitoare a sufletului prins în plasa timpului şi a lumii.

În spaţiul satului (sacru) timpul stagnează: „Inima zvâcneşte mai rar”. Ca axis mundi al universului liric, el se situează nu în timp, ci în eternitate. Satul simbolizează în poezia lui Blaga permanenţa valorilor spirituale nealterate de civilizaţie. Este spaţiul ideal în care se domoleşte orice nelinişte şi orice tulburare profană, în care îşi află alinarea orice patimă şi orice durere lumească. Rănile sufleteşti (urme ale păcatului) sugerate de sângerarea picioarelor, se vindecă în atmosfera purificatoare a satului; tămăduitoare sunt valorile creştine păstrate intacte: „Aici se vindecă setea de mântuire,/ şi dacă ţi-ai sângerat picioarele/ te aşezi pe un podmol de lut”

Lutul purifică. Lutul, matca vieţii vindecă. În contact cu energiile pământului, sufletul se lecuieşte de angoasă. Ca substanţă universală din care a fost plămădit omul, matrice în care toate s-au conceput şi în care toate se vor întoarce, Glia (Tellus Mater) simbolizează funcţia maternă: protecţia împotriva forţelor distructive. Jocul iezilor pe mormintele satului –gest de sfidare a condiţionărilor umane şi a morţii– este un ritual care favorizează comuniunea cu Dumnezeu în atmosfera sacralizată a satului. „orficii compară sufletul iniţiat cu un ied căzut în lapte, adică nutrindu-se cu hrana neofiţilor pentru a putea astfel ajunge la nemurirea unei vieţi divine.”

Eliberarea sufletului de condiţionări este reprezentată şi de Blaga prin imaginea iezilor în joc; dansul lor echivalează cu dansul sacru dionisiac dezinhibant. Astfel, satul lui Blaga devine spaţiul comuniunii mistice. Sufletul satului poate simboliza însufleţirea mistică,. Fumul, miresmele sunt tot simboluri ale relaţiilor pământ-cer, ale prezenţei spirituale. Coloana de fum, axială, facilitează ascensiunea sufletească şi pogorârea Duhului Sfânt asupra satului. Fumul este, în fond, o altă reprezentare simbolică a suflului divin imanent în zariştea satului.

Mirosul de iarbă aminteşte „mirosul de bună mireasmă duhovnicească” liturgic, ca o componentă a jertfei bineplăcute lui Dumnezeu; satul este altar de jertfă, iezii –ofrande sau, ca simbol al sufletului, spaţiu al sacrificiului interior.

Parcursul spre inima sensului unui text poetic ia aspect labirintic din cauza simbolurilor sau poate… graţie lor! În centrul labirintului se află speranţa vindecării de rănile timpului, speranţa regenerării şi a vieţii eterne, pe care le include simbolistica mormântului ca „locaş al metamorfozei corpului în spirit şi al renaşterii care se pregăteşte.”

Pluguri

Prietene crescut la oraş

fără milă, ca florile în fereastră,

prietene care încă niciodată n-ai văzut

câmp şi soare jucând subt peri înfloriţi,

vreau să te iau de mâna,

vino să-ţi arăt brazdele veacului.

Pe dealuri, unde te-ntorci,

cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos,

sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri:

mari paseri negre

ce-au coborât din cer pe pamânt.

Ca să nu le sperii -

trebuie să te apropii de ele cântând.

Vino-încet.

Profesorul George Gană a trecut la cele veşnice Dumnezeu să-l odihnească în pace!

GEORGE GANĂ (1935-2010)

Istoricul și criticul literar a fost doctor în filologie cu teza Opera literară a lui Lucian Blaga. După absolvirea Facultății de Filologie (1960), parcurge toate treptele carierei universitare de la asistent la profesor. A fost lector invitat la Universitatea Humboldt din Berlin (1963-1965) şi la Universitatea din Graz (1975-1978). Din 2005 a fost profesor consultant la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti

Din volumele publicate amintim:  Opera literară a lui Lucian Blaga, Editura Minerva, 1976; Tudor Vianu şi lumea culturii, Editura Minerva, 1998;  Melancolia lui Eminescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002. A editat Lucian Blaga Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de George Gană, vol. I-V, Bucureşti, Editura Minerva, 1982-1993.

Membrii Catedrei de istoria literaturii române a Facultăţii de Litere anunță cu durere stingerea din viață în ziua de 8 martie 2010 a profesoruluiGeorge Gană, un mare dascăl şi un extraordinar coleg. A fost devotat profesiei sale, studenţilor şi Facultăţii pe care a slujit-o decenii la rînd. A scris studii fundamentale de istorie literară şi s-a aplecat cu consecvenţă şi pasiune asupra operei lui Lucian Blaga, pe care a editat-o şi a comentat-o cu inegalabilă competenţă. A fost, ani la rînd, şeful Catedrei de istoria literaturii române, pe care a condus-o cu echilibru. Îi vom păstra o amintire frumoasă şi vom simţi mereu lipsa bonomiei sale.

Corpul neînsuflețit se află depus la Capela cimitirului Sf. Ilie din București (Prelungirea Ghencea, capătul liniilor de autobuz 368, 105).

Înmormîntarea va avea loc miercuri, 10 martie a.c., ora 11.00, la Cimitirul Sf. Ilie din București.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

O ştire aducătoare de tristeţe: profesorul universitar George Gană a trecut la Domnul. În vremea studenţiei la Facultatea de Litere, prin anii `80, nu am avut şansa de a urma cursuri ale domnului Gană, deşi îi citisem studiile despre opera lui Blaga, unul dintre autorii mei preferaţi atât ca poet, cât şi ca eseist şi filozof.  

Dar am putut să cunosc ceva din personalitatea acestui distins universitar şi om de cultură alegându-l drept coordonator ştiinţific de lucrare la Gradul I. Deja România se transformase dramatic, era prin 2000 sau 2001 când l-am abordat cu îndrăzneală sinucigaşă, cerându-i să-mi accepte o lucrare despre imaginile şi simbolurile dominante în poezia lui Blaga. Nu înţeleg cum nu m-au intimidat prestigiul şi autoritatea sa în materie de ...Blaga. În paranteză fie scris: proiectul meu era utopic, voiam să trec în revistă întreaga poezie românească interbelică şi realizez un studiu paralel; dar cu siguranţa expertului, domnul George Gană m-a readus în limite fireşti. Am plecat acasă cu gând să revin periodic şi să-l consult, dar viaţa mea de atunci, aflată şi ea în curs de schimbare – de întoarcere la credinţă, m-a oprit să-mi respect promisiunea. M-am trezit că i-am înmânat Profesorului direct varianta finală de lucrare. Îmi era oarecum indiferentă soarta ei, având atunci alte priorităţi, de cu totul altă natură. Mi se părea inutil să mă risipesc în orice altceva decât viaţa duhovnicească incipientă  pe care o trăiam cum puteam. Mă aşteptam la reproşuri justificate şi la respingeri, dar nu a fost aşa. Domnul Profesor mi-a primit lucrarea şi a venit la susţinerea gradului cu referatul de rigoare. Mă temeam în mod firesc: nu-mi dădeam seama dacă mi-o va desfiinţa sau o va aprecia.  Îi ştiam hibele, fusese scrisă în stil febril şi într-un interval prea scurt de timp. Avea o parte de interpretare de text foarte inegală, postumele fuseseră doar trecute în revistă. În sfârşit, ar fi trebuit rescrisă, după o matură gândire, de la capăt. Dar  nu mă mai interesa.

Spre surprinderea mea, domnul Gană a luat-o foarte în serios şi  a apreciat latura ei teoretică, felul scriiturii şi consideraţiile generale. Dar nu i-au plăcut interpretările, pe bună dreptate. Totul era „descifrat” în cheie religioasă, mă reflecta pe mine, cu preocupările de atunci, nu pe Blaga, despre care abia atunci am aflat că întrase în controversă cu Părintele Stăniloae pe tema neortodoxiei concepţiei filozofice a acestuia. Pe moment m-am speriat, însă opiniile sale nu au dus la  un calificativ diminuat. Mi-a respectat aberantele interpretări ortodoxe şi efortul . Îi păstrez o amintire neştearsă. A fost  cu adevărat un erudit, un om fin, de caracter, un om corect. Acum că a trecut la cele veşnice pot mărturisi că nu a acceptat niciun fel de „atenţie” din partea mea, nici înainte, nici după inspecţia de grad şi abia a primit să meargă la masă împreună cu noi. În final, văzând că nu-mi pot stinge emoţiile, mi-a spus amical să stau liniştită că nota mea este meritată, nu mi-a acordat-o doar din politeţe sau din obişnuinţă. Pentru această încurajare de la maestru la învăţăcel îi port o vie recunoştinţă. Dumnezeu să-l odihnească! Regret că nu pot spune mai multe despre el. Atât am cunoscut, atât am mărturisit. 

Un interviu:

George Gană: Vianu a rămas pentru mine un model intelectual şi moral

Daniel Cristea-Enache, un interviu cu George Gană

05.12.2003

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule George Gană, aţi publicat anul trecut o carte, Melancolia lui Eminescu, care constituie un reper important într-o exegeză atât de întinsă cum este cea eminesciană. E o carte atât de plină, densă, încât cronicarii care au abordat-o fie şi-au "comprimat" comentariul, spunând deschis că fac o simplă recenzie, fie şi l-au dezvoltat pe spaţii întinse, pentru a fixa cât mai multe dintre elementele de rezistenţă ale volumului. În cât timp aţi scris această carte şi când v-a venit ideea Melancoliei lui Eminescu? Cât de greu sau de uşor îi este unui profesor universitar ce ţine un curs despre marii noştri clasici să scrie un studiu consistent şi original despre cel mai important poet român?
George Gană: N-aş putea să spun în cât timp am scris această carte despre Eminescu. În orice caz, într-un interval destul de lung, în care am publicat şi o antologie din proza poetului (în 1996) şi una de poezie (în 1999, în B.p.t.), însoţite de studii şi de informaţii istoric-literare. Cât despre momentul în care m-am hotărât să scriu cartea, nu l-aş putea preciza ca dată, ci doar ca stare de spirit. Şi am s-o fac recurgând la formularea pe care o dă Northrop Frye în Marele cod. Biblia şi literatura principiului metodologic pe care l-am urmat întotdeauna: "demersul critic începe cu lectura integrală a unei opere, de atâtea ori de câte ori e necesar pentru a fi stăpânită în integralitatea ei. Abia din acel moment poate formula criticul o unitate conceptuală corespunzătoare unităţii imaginative a textului său". În universul operei eminesciene se poate intra, dată fiind unitatea ei substanţială, pe mai multe porţi. Eu am ales-o pe aceea din care mi s-a deschis perspectiva cea mai cuprinzătoare, în extensie şi în profunzime, şi am ales-o pornind nu de la sugestiile exegezei eminesciene, ci de la lectura repetată şi pendulând mereu între parte (poem, imagine, idee, motiv) şi întreg.

Predau într-adevăr între altele un curs despre marii clasici şi, mai nou, un curs special Eminescu şi un altul, la masterat, despre raporturile poetului cu contemporanii săi, de la Heliade Rădulescu şi Alecsandri până la Iorga şi Ibrăileanu, care şi cum l-au "văzut", pe care dintre ei şi cum i-a văzut poetul. Între ceea ce spun de la catedră şi ceea ce scriu este o deosebire mai mult de stil decât de principiu sau de scop. Transmiterea valorilor literare ale trecutului, lărgirea sensibilităţii artistice şi cultivarea capacităţii de a percepe valoarea în opere scrise în altă epocă pot fi, e adevărat, urmărite mai sistematic prin cursuri, dar ele reprezintă, pentru mine, şi finalităţi ale studiilor critice.

Dacă unui profesor îi e mai greu sau mai uşor să scrie astfel de studii? Perspectiva istorică asupra valorilor este, datorită profesiei, mai dezvoltată la el (cu condiţia să nu se cantoneze în predarea unei singure epoci), ceea ce-l poate ajuta să le definească şi să le situeze mai corect decât dacă ignoră procesele şi contextele. Pe de altă parte, el are posibilitatea să-şi verifice interpretările în faţa unui auditoriu care nu e deloc inocent, ci mai degrabă exigent. Aceste împrejurări profesionale l-ar avantaja deci pe profesor ca autor. Însă tot ele pot estompa semnificaţia transistorică pe care o au valorile literare sau culturale majore ale trecutului şi pot, de asemenea, să dea o notă de didacticism stilului.

D.C.E.: Din fişa bio-bibliografică dată în Dicţionarul scriitorilor români, reiese că aţi fost în tinereţe (între anii 1963-1965) lector la Universitatea "Humboldt" din Berlin. Nu ştiu dacă acest episod a determinat sau numai a întărit felul Dvs. de a preda şi a scrie: riguros, meticulos, nemţesc, cu accentul pus pe fondul problemelor analizate, şi mai puţin pe calofilia exprimării. Puteţi să reconstituiţi acea secvenţă berlineză, derulată tocmai în anii liberalizării politice? Ce aţi învăţat în urma ei? Are dreptate Blaga să considere influenţa culturii germane ca fiind una de tip catalitic?

G.G.: Am fost într-adevăr lector de română la Institutul de Romanistică al Universităţii Humboldt din Berlin, timp de cinci semestre, în intervalul amintit de Dumneavoastră. Era nu mult după construirea Zidului (deci n-am putut vedea şi Berlinul de Vest; la un moment dat le-am propus studenţilor să vizităm cartierul Schöneberg, unde a locuit Caragiale: au râs şi mi-au spus că e "dincolo", ceea ce eu nu ştiam) şi climatul ideologic era chiar mai apăsător decât la noi. Nici vorbă de liberalizare politică. (Îmi amintesc surpriza neplăcută pe care au avut-o la publicarea Declaraţiei din aprilie 1964.) De trăit se trăia însă mult mai bine. Acest climat se resimţea şi în Universitate, cel puţin în temele cursurilor de literatură, preponderent ideologice. Librăriile nu ofereau mai nimic atractiv, în afară de ediţiile din clasici şi de multe şi ieftine albume şi cărţi de artă. Bibliotecile erau însă, prin fondurile lor vechi, foarte bogate.

Pentru mine a fost totuşi un timp extraordinar. Am cunoscut Germania în câteva din marile ei centre de cultură ? Berlin, Dresda, Weimar şi în unele din peisajele ei caracteristice, de la Elveţia Saxonă până la Marea Baltică. I-am cunoscut pe germani şi în viaţa lor de familie, căci am avut câţiva prieteni cu care ne vizitam destul de des şi cu care am discutat mult şi de toate. Nu ştiu cât de mult, dar sunt sigur că "stagiul berlinez" a influenţat formaţia mea profesională - nu uitaţi că eram şi foarte tânăr -  şi mi-a lărgit orizontul.
Acestui contact cu lumea germană trebuie să-i adaug pe cel, ceva mai lung (1975-1978), prilejuit de detaşarea mea, tot ca lector, la Universitatea din Graz, Austria. Alte lecturi, alte muzee, alte locuri, alte impresii, alţi prieteni. În primul rând, profesorul de limbi şi literaturi romanice Georg Rudolf Lind, specialist între altele în portugheză, traducătorul lui Pessoa în germană. A susţinut lectoratul de română de la Graz şi m-a ajutat mult, a învăţat româneşte, am organizat împreună o excursie cu 40 de studenţi şi profesori un tur al României, de două săptămâni şi a venit apoi de mai multe ori în ţară. Pe lângă acestea, el a fost cel care mi-a arătat Austria, atât cât am putut-o vedea. Am rămas, ca şi de la Berlin, cu amintirea unui timp luminos din viaţa mea.

Cât despre felul "catalitic" al influenţei germane, spre deosebire de cel "modelator" propriu influenţei franceze, despre care vorbeşte Blaga, eu cred că, practic, orice influenţă poate fi "catalitică" sau "modelatoare" după cum e receptată. Influenţa franceză nu i-a împiedicat pe Alecsandri sau pe Macedonski să devină poeţi români reprezentativi. Ceea ce decide este personalitatea creatoare de care depinde unghiul de refracţie şi "diferenţierea" de care vorbea Lovinescu. Numai scriitorii cu mai puţin talent pot deveni ecouri ale unei literaturi străine. Distincţia lui Blaga are o justificare de principiu în deosebirea dintre concepţia raţionalistă, universalistă a culturii şi cea istoristă, particularistă, de sorginte franceză şi, respectiv, germană, concepţii active mai ales în conştiinţa culturală a secolului al XIX-lea.

D.C.E.: Subiectele Dvs., tratate în cărţi sau desfăşurate în ediţii critice realizate impecabil: Lucian Blaga, Tudor Vianu, Mihai Eminescu. Trei exemple de creatori cu majusculă, înclinaţi totodată spre speculaţia filozofică, mai mult sau mai puţin sistematizată. Dincolo de această linie de unire, ce elemente comune s-ar mai putea identifica? Este o întâmplare că v-aţi aplecat asupra lor sau e o serie de conjuncţii spirituale semnificative între istoricul/ criticul literar şi această triadă "germanică" de mare forţă?
G.G.: "Alegerea" celor pe care i-aţi numit s-a datorat şi unor împrejurări anumite, de fiecare dată altele. Când am plecat la Berlin aveam intenţia să fac acolo un doctorat cu o teză despre metaforă în poezia lui Arghezi. Am constatat repede că nu era nici un profesor cu care să fac doctorantura. Erau lingvişti, singurul profesor de limbi şi literaturi romanice specialist şi în literatura română era Werner Bahner, care preda la Leipzig şi conducea Institutul de Romanistică al Academiei din Berlin. Era însă specialist în secolul al XVIII-lea şi nu s-a putut angaja într-un doctorat despre Arghezi. Cu el şi-a făcut doctoratul despre iluminismul transilvănean Romul Munteanu.
Lecturile din acea vreme mi-au sporit interesul ce-l aveam pentru opera lui Blaga, despre care am scris mai târziu o carte care a fost mai întâi teză de doctorat şi din care am publicat o ediţie critică (şase volume până acum) şi alte ediţii mai mici, între care şi una completă a poeziilor, în anul centenarului naşterii sale. Vianu mi-a fost profesor de literatură universală şi am încă de atunci o mare stimă afectuoasă pentru el, atât de mare încât teama de a-l dezamăgi m-a împiedicat să răspund intenţiei lui de a mă lua la catedră.
Mai târziu, când am fost invitat să intru în echipa de foşti elevi care edita opera lui şi din care Matei Călinescu şi Sorin Alexandrescu rămăseseră în străinătate, am acceptat fără ezitare. Eram în Austria şi am lucrat în vacanţe, spre a publica în 1978, împreună cu Gelu Ionescu, volumul 7 ? studiile de estetică ? cu un studiu al meu. Am continuat, tot împreună, cu volumele 8 şi 9 ? studii de filozofia culturii, însoţite tot de un studiu al meu asupra lor ?, apoi 10 şi 11 ? studiile de literatură universală şi comparată, cu un studiu al lui Gelu Ionescu, care n-a putut fi tipărit însă pentru că autorul tocmai rămăsese în străinătate (în noiembrie 1982). Am făcut tot eu studiul asupra acestei secţiuni a ediţiei şi volumul 11 a apărut în 1983. Am continuat ediţia singur, cu volumele 12 şi 13, cu care ea s-a încheiat, în 1987 (începuse în 1971), în ceea ce priveşte opera propriu-zisă a lui Vianu. Rămăseseră de publicat scrisorile trimise de el, din care Vlad Alexandrescu, nepotul lui Vianu, a alcătuit volumul 14 al ediţiei (publicat în 1990; scrisorile primite le-a publicat în alte două volume, în afara ediţiei).

Am avut, ca student, şi alţi profesori care mi-au provocat respectul şi afecţiunea. Vianu a rămas însă pentru mine un model intelectual şi moral pe care îndelunga frecventare a scrisului său mi l-a făcut foarte apropiat.
Cât despre Eminescu, am început să-l citesc, ca atâţia alţii, în adolescenţă şi am revenit la el mereu. Lecturile profesionale, legate de cursurile pe care le-am predat, au intervenit târziu încoace. Şi dacă am scris o carte despre poezia lui e pentru că am crezut că pot să propun o imagine critică susţinută permanent de realitatea textuală a operei, ceea ce poate avea o anumită utilitate mai ales într-o vreme în care aceasta este deseori fie eludată în favoarea unor construcţii arbitrare care o folosesc doar ca pretext, fie acoperită de pioase fraze goale, fie, în fine, refuzată fără analiză critică.
Dacă e să caut o explicaţie pentru oprirea mai îndelungată asupra acestor scriitori, dincolo de împrejurările arătate, ea se află probabil în atracţia mai puternică pe care au avut-o pentru mine poezia şi filozofia. Studierea operei lui Blaga (care m-a acaparat cel mai mult), Vianu, Eminescu a însemnat nu numai lecturi repetate, ci şi intrarea în universul lor cultural. Ani de zile am citit cărţi pe care le-au citit ei, deşi în ce am scris apoi am folosit puţin, pentru că mai puternică a fost întotdeauna dorinţa de a revela opera, pe care erudiţia o poate acoperi.

D.C.E.: Tiparul de analiză şi interpretare în care vă înscrieţi mi se pare arondat deopotrivă istoriei, criticii literare aplicate şi unui comparatism neostentativ, dar bine fixat în premisele şi traseul comentariului. Această "simultaneitate" de perspectivă a fost uşor sau greu de obţinut? Aţi încercat în mod conştient şi programatic s-o atingeţi, sau e un proces firesc, determinat de imposibilitatea practică de a fi numai critic, sau istoric, sau comparatist? Altfel spus: e posibilă (şi dezirabilă) o "puritate" a domeniilor meta-literarului? Poate fi reeditată, de pildă, hegemonia structuralismului?
G.G.: Ceea ce încerc eu să fac e critică literară aplicată unor opere din trecut, cu intenţia de a susţine menţinerea lor în conştiinţa culturală. Istorie literară, ca reconstituire a împrejurărilor în care au fost scrise textele, ca identificare a unor influenţe sau ca istorie a receptării lor, am făcut mai ales în aparatul critic al ediţiilor, iar în studiile pe care le-am scris doar atât cât să schiţez o situare a unor opere de a căror vitalitate sunt convins şi care nu trebuie să apară ca dezvelite arheologic din contexte istorice reconstituite minuţios şi nici ca precipitate ale unor substanţe împrumutate. O puritate a domeniilor metaliterarului, cum o numiţi, este posibilă, dovadă atâtea lucrări de documentaristică istorică sau de sursologie, care trebuie să aibă însă o funcţie auxiliară, de susţinere a analizei şi evaluării critice, ca şi recursul la teoria literară, la comparatism sau la filozofie.

Structuralismul a însemnat mult pentru reorientarea atenţiei spre text, deviată de diverse perspective ideologice, şi a oferit criticii un instrumentar de analiză mai riguros. În momentul în care s-a înţeles că fixarea asupra textului poate însemna, prin abuz, izolarea lui (de personalitatea autorului, de contextul cultural şi social) şi că limbajul critic se transformă, tot prin abuz, într-un jargon tehnic, structuralismul a ieşit din prim-planul interesului critic. Nu cred în revenirea hegemoniei lui.

D.C.E.: E important ce facem, dar e important, cred, şi contextul în care realizăm ceva. Dvs. sunteţi din categoria acelor specialişti veritabili copleşiţi azi, ca număr şi ca apariţii publice, de VIP-urile noastre de carton, "vedete" (sub)culturale care inundă, literalmente, coloanele ziarelor şi ecranul televizorului. Credeţi că e firească, "naturală" această selecţie îndoielnică? Dacă nu, cum vedeţi şansele noastre de a evolua în sensul unei meritocraţii autentice? Care sunt posibilităţile de a contrabalansa apariţiile şi discursurile publicistice de o anumită factură?

G.G.: Simplificând întrebarea Dumneavoastră şi scoţându-mă din cauză, aş spune că apariţia multor nume noi de comentatori sau recenzenţi de literatură e un fapt explicabil prin dezvoltarea explozivă pe care a cunoscut-o presa după 1989 şi printr-o dorinţă de manifestare publică ale cărei proporţii indică o adevărată schimbare de mentalitate. Foarte mulţi tineri vor să fie văzuţi şi apreciaţi ? şi atunci se adună în mici formaţii muzicale, participă la concursuri ale televiziunii, scriu la ziare şi reviste sau scriu cărţi. Nu cred că o fac pentru bani în primul rând, pentru că ce se câştigă prin articole sau prin cărţi e foarte puţin, când e.

Fenomenul în sine e un aspect al libertăţii câştigate, al dispariţiei inhibiţiilor şi ar merita să fie studiat sociologic. Iar sfera literaturii nu e decât una dintre zonele în care el se manifestă, în parte poate şi datorită prestigiului social pe care scrisul literar şi critic continuă să-l aibă. Că unii dintre aceşti aspiranţi nu dovedesc chemare nu mi se pare chiar un motiv de alarmă. Grav ar fi dacă ar dispărea spiritul critic. Or, el se manifestă, prin critici mai vechi şi mai noi, iar critica aceasta de autoritate profesională îi va marginaliza progresiv, prin respingere sau prin ignorare, pe aceşti autori de articole şi de cărţi veleitari. Important este ca instituţia criticii să funcţioneze, prin reviste şi prin foiletoanele cât mai multor ziare şi apele se vor limpezi. E o chestiune de timp. Selecţia valorilor se realizează în orice epocă, mai devreme sau mai târziu.
D.C.E.: Ultimele întrebări din acest interviu pentru care vă mulţumesc. Fiind din 1960, aşadar de peste patru decenii, cadru universitar la Facultatea de Filologie (Litere) din Bucureşti, v-au trecut "prin mâini" şi prin faţa ochilor generaţii şi generaţii de studenţi. Unii dintre ei au ajuns în vârful canonului literar, alţii au devenit, la rândul lor, profesori eminenţi, alţii au intrat în anonimat ori s-au ratat ? cum se întâmplă, în cadrele fiecărei promoţii. Care au fost cele mai spectaculoase întâlniri ale Dvs.? Puteţi să daţi două-trei exemple de recunoaştere, în ochii unui tânăr student, a unui viitor strălucit?

G.G.: Sunt, într-adevăr, de mulţi ani în învăţământul universitar (preparator, asistent, lector, conferenţiar, profesor) la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, al cărei student am fost mai întâi. Am lucrat în acest timp cu mii de studenţi, cărora le-am predat cursuri sau cu care am făcut seminar. Seriile s-au succedat, dar am avut mereu în faţă chipuri şi minţi tinere, care mi-au întreţinut starea de spirit care ne era la început comună (între mine şi primii mei studenţi diferenţa de vârstă era minimă) şi care e a oamenilor care "învaţă carte". Asta am făcut mereu, încât aş putea spune şi eu ca Vianu: "Sunt un student bătrân. Toată viaţa mea am învăţat, am trăit între cărţi, am luat note, am strâns observaţii, am încercat să-mi limpezesc ideile şi să le leg între ele în întreguri cât mai bine ordonate".

Am făcut-o pentru că mi-a plăcut, pentru ca să le fiu de folos studenţilor şi pentru ca să împlinesc ceea ce am crezut mereu că e rostul meu, pentru care am ales filologia şi am refuzat la absolvirea facultăţii să intru în presă. Am crezut că ceea ce pot face mai bine e să transmit cultura literară şi să ajut la dezvoltarea ei direct, prin ceea ce voi reuşi să scriu eu însumi, şi indirect, prin ceea ce vor face alţii care mi-au fost şi mie studenţi. Ideea că în general cultura nu începe şi nu se termină cu noi şi că ea se realizează prin efort creator solidar nu m-a părăsit niciodată.

Dintre atâţia studenţi cu care am lucrat mulţi s-au ilustrat ca scriitori, critici şi istorici literari, profesori universitari sau de liceu, redactori de editură, făcând în fond, unii cu rezultate excepţionale, ceea ce am făcut şi noi: creaţie şi transmitere de cultură. Cu cei pe care i-am revăzut am păstrat raporturile cordiale pe care le-am avut şi când erau studenţi. N-aş putea vorbi despre întâlniri "spectaculoase" de atunci, dar în mod sigur despre impresia puternică de pasiune intelectuală şi de personalitate pe care mi-au lăsat-o mulţi. Aş fi prezumţios să spun că le-am ghicit de pe atunci viitorul. Fiecare şi-a urmat drumul ajutat de propriile puteri intelectuale şi morale, sporite prin ceea ce au învăţat în facultate; iar dacă eu am contribuit cu ceva la acest spor, numai ei ar putea-o eventual spune.

Notă: Interviul cu George Gană a apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 692/ 18 nov. 2003.

Sfântul Simeon Noul Teolog: Iubirea se cere arătată în mod continuu

6. Credinţa şi frica de Dumnezeu şi păzirea poruncilor Lui ne răsplătesc pe măsura curăţirii noastre. Căci în măsura în care ne curăţim, ne ridicăm de la frica de Dumnezeu la dragostea de El şi înaintînd ne mutăm, asa-zicând, de la frică la iubirea lui Dumnezeu. Si atunci auzim cuvîntul Lui : "Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este cel ce Mă iubeşte" (Ioan XIV, 21). Si aşa adăugăm nevoinţe peste nevoinţe pentru a ne arăta iubirea prin fapte. Iar întâmplându-se aceasta, El însuşi ne iubeşte, precum a făgăduit. Iar iubindu-ne, ne iubeşte şi Tatăl Său la fel, venind înainte Duhul, Care împodobeşte casa noastră, ca prin întîlnirea ipostasurilor în noi, să ne facem locaş al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

7. Sălăşluirea, întru curăţie cunoscută şi simţită, a Dumnezirii celei în trei Ipostasuri în cei desăvîrşiti nu e împlinirea dorinţei, ci mai degrabă început şi cauză a unei dorinţe mai puternice. Căci din acel moment, ea nu mai lasă pe cel ce a primit-o să se potolească, ci ţinîndu-1 aprins pururea ca de un foc, îl împinge să se ridice spre flacăra unei dorinţe şi mai dumnezeieşti. Căci neputînd mintea să afle o margine şi un sfîrşit al Celui dorit, nu poate pune nici dorinţei şi iubirii sale vreo margine, ci silindu-se să atingă şi să dobîndească capătul fără sfîrşit, poartă în sine pururea dorinţa nesfârşită şi iubirea nesăturată.

8. Cel ce a ajuns la acest capăt nu socoteşte că a aflat începutul dorinţei sau al iubirii lui Dumnezeu în sine, ci socoteşte că nu iubeşte încă pe Dumnezeu, în-trucît n-a putut ajunge să cuprindă plinătatea iubirii. De aceea, socotindu-se pe sine cel din urmă dintre toţi cei ce se tem de Dumnezeu, se socoteşte din tot sufletul nevrednic chiar şi de mântuirea împreună cu ceilalţi credincioşi.

219. Iubirea se cere arătată în mod continuu nu numai faţă de unul, ci faţă de toti. Căci în toţi este Hristos. A excepta pe unul de la iubire, înseamnă pe de o parte a iubi, pe de altă parte a nu iubi pe Acelaşi Hristos ; înseamnă a-L iubi pe El îmbrăcat într-un fel şi a nu-L iubi, arătîndu-se îndată după aceea îmbrăcat alt fel. Neiubirea fată de una din înfăţişările Sale zădărniceşte iubirea faţă de altă înfăţişare a Sa. O iubire practicată continuu faţă de toţi, ca faţă de Acelaşi Hristos, e o iubire care-i preţuieşte în acelaşi timp pe toţi ca pe Acelaşi Hristos. A vedea în toţi pe Hristos, e cea mai mare forţă pentru solidaritatea umană.

Sfântul Simeon Noul Teolog - Cele 225 de capete teologice si practice

Icoana:

http://www.razbointrucuvant.ro/category/sfintii-parinti/sfantul-simeon-noul-teolog/

Asasinatul de la Spitalul Militar din Braşov

« Mă despărţeam...de nişte oameni din lumea pe care am preţuit-o mult

 pentru imensa putere de sacrificiu în slujba marilor idealuri ale neamului nostru, pentru care se jertfiseră

Căpitanul, Ionel Moţa, Vasile Marin, Sterie Ciumetti şi atâţia alţii,

a căror jertfă supremă urma să constituie suport moral pentru noi

cei rămaşi în urma lor, care eram sortiţi să suportăm

 masacrul provocat în rândurile noastre de regimul comunist »

Mărturia lui Tache Funda

"Până la cumplita noapte de 21-22 septembrie, în care s-a produs masacrul elitei legionare, viaţa noastră a decurs fără evenimente deosebite.

În ziua de 21, după ora prânzului, a intrat în salonul nostru un căpitan de jandarmi, adjunctul comandantului pazei noastre militare, îl cunoştea mai bine pe comandantul legionar Traian Cotigă, pe care I-a anunţat în taină, de împuşcarea lui Armand Călinescu, eveniment comunicat la Radio Bucureşti de echipa lui Miti Dumitrescu. Căpitanul părea că a dorit să ne aducă o veste îmbucurătoare. După plecarea lui, au început comentariile. Peste puţin timp a fost întărită paza militară. La intrarea în salon au fost instalaţi în post doi jandarmi, iar un plutonier ne-a comunicat că nu mai aveam voie să părăsim salonul. Cel mai frământat părea inginerul Eugen Ionică. Ne-a sfătuit să ne rugăm lui Dumnezeu, întrucât, spunea el, ne trăim ultimele ore din viaţa noastră, în special cei care proveneau din închisoarea Râmnicu Sărat: Traian Cotigă, Virgil lonescu, Eugen Ionică, Radu Budişteanu şi Şerban Milcoveanu, care fuseseră prezenţi la ridicarea din acea închisoare a Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor, erau convinşi că vom avea aceeaşi soartă.

După ce am făcut rugăciunile, nimeni nu a mai scos o vorbă multă vreme. Cu toţii ne gândeam nu la noi, ci la durerea alor noştri. Nimeni nu a mai putut dormi. Pe la orele două din noapte, pe culoar mare forfotă, după care au pătruns în salon mai mulţi plutonieri, cu nişte glugi pe cap, care îi făceau de nerecunoscut. Un colonel, însoţit de doi colonei de jandarmi, au intrat şi ei. Colonelul era cu o listă în mână, din care a citit pe următorii: Traian Cotigă, Emil Şiancu, Eugen Ionică Grigore Pihu, Ion Herghelegiu, Gheorghe Proca şi luliu Şuşman. Le-au cerut să se îmbrace şi să iasă din salon fără bagaj. Era clar: mergeau la moarte!

Traian Cotigă, primul citat, adresându-se colonelului, i-a spus să transmită regelui asasin, cu care avusese cândva o lungă convorbire, că el nu păstrează gloanţele pentru a fi folosite împotriva duşmanilor Patriei; le foloseşte pentru nimicirea tineretului român. Adresându-se apoi ostaşilor, după ce a precizat că a avut onoarea să fie printre primii comandanţi legionari făcuţi de Corneliu Codreanu, le-a spus că niciodată nu i-a fost frică de moarte. Le-a cerut să fie primul în care vor trage şi să-l nimerească drept în frunte.

Eu, nefiind pe listă, l-am rugat pe colonel să-mi permită să merg în cămăruţa alăturată, în care se găsea Grigore Pihu, ca să-l ajut să se îmbrace. Era aromân de-al meu, poate cel mai devotat legionar dintre toţi ai noştri, care era socotit şi de Căpitan ca unul dintre cei mai devotaţi comandanţi legionari.

Eram foarte emoţionat; nu reuşeam să-mi stăpânesc plânsul.

 - Mori, măi Funda, sau nu? a fost întrebarea lui Pihu.

 - Nu sunt pe listă, i-am răspuns.

 - Ar trebui să regreţi că nu ai şi tu parte de o moarte atât de frumoasă.

Colonelul stătea în prag si-1 privea, mirându-se parcă de existenţa unui asemenea om. Copleşit parcă de povara crimelor la care devenea complice, adresându-se martirului Pihu, a ţinut să precizeze:

 - Ce să fac, d-le Pihu, eu m-am străduit să fac tot ce mi-a fost posibil să te ajut, dar sunt militar şi sunt obligat să mă supun ordinelor primite. Te rog să mă ierţi dacă n-am făcut mai mult.

 - Chiar dacă nu ai făcut prea mult, eu te-am iertat. Ţin chiar să-ţi mulţumesc că, prin d-ta, cel de Sus îmi dăruieşte o moarte atât de frumoasă. Sunt fericit că am trăit în epoca lui Corneliu Zelea Codreanu; l-am cunoscut, m-am bucurat de dragostea lui, iar moartea pentru idealurile legionare este pentru mine o binefacere divină.

În timpul acesta eu îl ajutam să se îmbrace. Era sleit de puteri, de-abia se putea ţine pe picioare. După ce s-a îmbrăcat, a mai turnat puţin ulei în candela care ardea continuu, după care a îngenunchiat, şi-a făcut ultima lui rugăciune. L-am ajutat să se ridice. Pe o noptieră se afla o cruce din lemn pe care a luat-o în braţe şi a păşit spre uşă sprijinit de mine.

- Transmite camarazilor noştri, măi Funda, să meargă neclintiţi pe drumul Căpitanului şi să căutaţi să stârpiţi tot răul din voi.

A fost ultima lui dorinţă transmisă camarazilor, cărora le-a fost deosebit de preţuit comandant.

- Ce-i asta, domnule Pihu? I-a întrebat colonelul.

 - Aşa moare legionarul, cu crucea în braţe.

Apoi, ca pentru sine:

 - Mergem la Căpitan; ne cheamă la el."

*********

« Eu am revenit în salon. Cei citaţi erau gata de plecare. Inginerul conferenţiar Eugen Ionică, pe care noi, studenţii legionari de la Politehnică îl preţuiam şi pentru că era prietenul Căpitanului, căruia, destul de des, îi acorda ospitalitate, m-a îmbrăţişat cu multă căldură. Mă cunoscuse ca student legionar în cadrul Politehnicii.

- Mor împăcat, dragă Funda. Mă gândesc, însă, cu regret, la marea durere a părinţilor mei şi a soţiei mele, precum şi la nefericirea scumpei mele fetiţe, care este sortită să crească fără tată. Ne vom întâlni, cu siguranţă, în lumea de dincolo, cu Căpitanul şi toţi ai noştri.

Eram atât de emoţionat, încât nu i-am putut vorbi. A păşit demn pe ultimul lui drum. Căpitanul Şiancu, cu ţinuta lui aristocratică, părea un cruciat întârziat, care s-a încadrat în oastea lui Corneliu Zelea Codreanu, ca să nu moară ca un oarecare. Era parcă sortit pentru un astfel de sfârşit: ca în legende! Ţinea foarte mult la aromâni, a căror structură sufletească o socotea asemănătoare cu cea a moţilor lui dragi. M-a îmbrăţişat spunându-mi:

- Ne omoară tâlharii ăştia, dar nu-i nimic; vom fi răzbunaţi.

Uitându-se parcă cu dispreţ la jandarmii cu glugi, a ieşit din salon strigând: “Asasinii, Asasinii!"

Avocatul Ion Herghelegiu părea copleşit de durere: lăsa în urma lui soţia cu cinci copii; primul născut, precum îmi amintesc, nu împlinise vârsta de 14 ani, iar cel mai mic avea numai trei ani. Ne-a îmbrăţişat pe toţi, după care a pornit pe ultimul lui drum. Părea împăcat, îl iubise mult pe Căpitan şi în acele clipe se gândise poate la el.

Gheorghe Proca, arătos ca un Făt-Frumos, era foarte econom la vorbă. După ce şi-a auzit numele, a căzut în genunchi şi a început să se roage. Nu a fost deloc surprins: părea că primise o veste pe care o aştepta demult. După ce ne-a îmbrăţişat pe cei rămaşi, a păşit liniştit pe drumul fără întoarcere.

luliu Şuşman, cu care mă împrietenisem în lagărul de la Vaslui, m-a îmbrăţişat, spunându-mi: “Mor împăcat, Tache, las după mine un şuşmănel". Atitudinea lui mi-a părut stranie: mergea la moarte zâmbind!

A fost ultimul cu care m-am îmbrăţişat, fără să-i pot vorbi. O stare emoţională puternică pusese stăpânire pe mine. Mă despărţeam, de fapt, de nişte oameni din lumea pe care am preţuit-o mult pentru imensa putere de sacrificiu în slujba marilor idealuri ale neamului nostru, pentru care se jertfiseră Căpitanul, Ionel Moţa, Vasile Marin, Sterie Ciumetti şi atâţia alţii, a căror jertfă supremă urma să constituie suport moral pentru noi cei rămaşi în urma lor, care eram sortiţi să suportăm masacrul provocat în rândurile noastre de regimul comunist.

Fuseseră luaţi şapte, deci jumătate din câţi am fost. Cei rămaşi, fără să ne comunicăm gândurile, ne-am socotit programaţi pentru eşalonul doi. Am rămas deci în aşteptare, fiecare în patul lui. Nu mi-a părut nimeni copleşit de frica morţii. De altfel, comportarea celor plecaţi dintre noi ar fi constituit o mustrare. Nu mai putea fi vorba de continuarea somnului. Fără a mai comunica între noi, cu toţii ne-am gândit la marea durere pe care le-o pricinuiam familiilor noastre.

La intrarea în salonul nostru, cei doi soldaţi de pază erau în post. A fost o noapte lungă, cum nu-mi amintesc să fi fost alta. La ivirea zorilor, Eugen Necrelescu a pronunţat primele cuvinte: “Fraţilor, cred că suntem salvaţi!" Cu toţii am fost tentaţi să-l credem; ştiam că astfel de crime monstruoase se petrec în întuneric. Era în jur de orele şapte, când uşa s-a deschis şi salonul a fost din nou invadat de 3-4 plutonieri cu glugi. Am socotit că ne-a venit şi nouă rândul. Nu veniseră însă în acest scop. Ne-au întrebat de patul lui Herghelegiu, după care, timp de peste o jumătate de oră, au scotocit în bagajul lui. Au dus cu ei tot ce-i interesa. Am aflat mai târziu că s-a comunicat prin radio “dispariţia de la spitalul din Braşov a lui Ion Herghelegiu, unul din principalii autori morali ai asasinatului comis contra lui Armand Călinescu." Cei care ar fi putut da informaţii cu privire la locul unde se află, erau rugaţi să anunţe organele de stat.

*************

« Plouă stelele cu har,

Luna ne trimite veghe,

Iarba înveleşte doar

Trupul dezbrăcat de zeghe. »

Andrei Ciurunga

“Un pluton de jandarmi condus de un ofiţer au înlănţuit pe cei din maşină[...] Ofiţerul dădu o poruncă scurtă şi maşina se opri în mijlocul unui câmp, la o margine de pădure. Răcoarea dimineţii pătrundea nemiloasă trupurile slăbite ale băieţilor care dârdâiau de frig. Încercuiţi de jandarmi, au fost duşi în câmp, legaţi de mâini unul de altul. Au răsunat puternic văile de o salvă înspăimântătoare. Trupurile lor slăbite s-au prăvălit. »

 ***************

La pădurea de la Râşnov, unde fuseseră mitraliaţi, fiecăruia i se trăsese în cap şi glonţul de graţie. Avocatului Ion Herghelegiu, despre care se ştia că nu se putea deplasa fără ajutor, nu i s-a aplicat acelaşi tratament. Corpurile neînsufleţite au fost lăsate la locul crimei, iar făptaşii s-au retras, ducându-se probabil să participe la « praznic ». Când s-a luminat de zi, au venit să-i ridice ca să-i expună la răscruce de drumuri cu inscripţia: “Aşa vor fi pedepsiţi trădătorii de Ţară!".

Surpriză: Ion Herghelegiu lipsea. Fiind probabil rănit nu tocmai grav, în cele 3-4 ore disponibile, târându-se cum a putut, Herghelegiu a reuşit să se îndepărteze destul de mult de la locul crimei, dispărând în pădure. A fost alarmată poliţia şi jandarmeria din toată ţara. Au fost aduşi jandarmii din judeţele limitrofe, care s-au constituit în potere în căutarea marelui criminal dispărut din spitalul de la Braşov, unde pusese la cale asasinarea lui Călinescu.

Monstruoasă mistificare! S-a aflat că a doua zi - 23 septembrie 1939 - bietul Ion Herghelegiu a fost găsit urcat într-un copac stufos.

L-au ciuruit cu pistoalele mitralieră. Corpul i-a fost transportat la aceeaşi răscruce de drumuri, alături de dragii lui camarazi.

Notă: Scena este reprezentată în Icoana Noilor Mărturisitori  în stânga, sus !

În după amiaza zilei de 22 septembrie, a venit la noi un maior care, precum îmi amintesc, era adjunctul comandantului Legiunii de jandarmi a judeţului Braşov. Ne-a recomandat să fim fără grijă, că nu mai suntem în pericol. Tot ce era de făcut, fusese comis în noaptea trecută. S-a apropiat de patul inginerului Virgil lonescu şi, punându-i cu amabilitate mâna pe umăr, i-a şoptit: “Fiţi liniştit! Majestatea sa chiar în timpul nopţii s-a interesat de dv." Mă aflam în apropierea celor doi şi am putut auzi tot ce i-a spus.

[...] Inginerul Virgil lonescu îi fusese prieten în tinereţe. Deşi se produsese ruptura când Virgil lonescu a aderat la Mişcarea Legionară, sinistrul rege a vrut să demonstreze că nu-şi uită « prietenii ».

La scurtă vreme după consumarea acelor tragice evenimente, s-a hotărât lichidarea secţiei din spital destinată deţinuţilor politici şi trimiterea noastră în lagărele şi închisorile de unde proveneam."

http://www.zelea-codreanu.com/w%20o%20r%20k%20_%20temp/r_Explicative/Masacrul%20elitei%20legionare%20.Htm

Masacrarea legionarilor din lagărul Miercurea Ciuc

Mărturia unui supravieţuitor

Relatează Ion Zeana

La data fatidică de 21 septembrie 1939 ne aflam în lagăr 90 de inşi, mai precis 89, căci un student bucovinean, Buburuzan, fusese transferat în penitenciarul oraşului Miercurea Ciuc, pentru executarea unei pedepse legale de 6 luni, primită într-un proces anterior. Această pedeapsă legală i-a salvat viaţa, căci directorul penitenciarului, om corect, a refuzat să-l predea jandarmilor locali, care-l cereau pentru a-l împuşca în afara şi împotriva legii. Era o zi frumoasă şi însorită de toamnă. Pe la ora 2.30 p.m, contrar obiceiului, ne pomenim în curtea lagărului cu comandantul, colonelul de jandarmi Doljanschi. În scurt timp şi-a făcut apariţia şeful legiunii de jandarmi Miercurea Ciuc, locotenent-colonel Brătescu, care venise să-l ridice pe avocatul Mircea Pavelescu, şi să-l transporte la Bucureşti, la intervenţia unui general, tatăl vitreg al avocatului, dornic să-l salveze astfel de la moarte. Pavelescu a refuzat categoric să plece şi colonelul, renunţând a-i scoate cu forţa, i-a strigat: "Nu vrei să vii? Bine! Ai să regreţi.

Apelul de seară nu s-a mai făcut. Era inutil.

(...)

Noaptea a sosit iarăşi colonelul Doljanschi, însoţit de câţiva ofiţeri şi ne-a invitat pe toţi în sala de mese. A scos o listă din buzunar şi, înainte de a citi, a anunţat cu glas puţin tremurat de emoţie:

- Linişte, domnilor! Toţi cei care vă veţi auzi numele citit de pe această listă, pregătiţi-vă, căci în noaptea asta veţi pleca cu trenul la Vaslui. Apoi a pronunţat numele celor 44 de inşi. Al 45-lea, Buburuzan, nu se afla în lagăr. Apoi a scos a doua listă şi a citit toate numele. Eram 45, toţi prezenţi, în frunte cu profesorul Ion Zelea Codreanu.

- Dumneavoastră veţi pleca tot în noaptea asta, seria a doua, cu trenul, la Huşi. Făceţi-vă tot bagajul, scriind citeţ numele, pentru a nu se rătăci, căci bagajele vor veni cu alt tren. Prima serie pleacă la miezul nopţii, a doua după o oră. Ne-am pregătit bagajele şi aşteptam înfriguraţi ora plecării.

Virgil Rădulescu şi Ovidiu Biriş, citaţi pe prima listă, au coborât la parter şi au venit în camera mea, spunându-mi:

- Dragă Zeana, am venit să-ţi spunem un mare secret şi să ne luăm rămas bun.

- Ce s-a întâmplat, fraţilor?

- A fost împuşcat chiorul Armând Călinescu de o echipă de legionari prahoveni.

- De unde ştii?

- De la lordache Nicoară, care a auzit ştirea la un mic aparat de radio ascuns într-o sobă, la ultimul etaj. Ce părere ai, ne împuşcă sau nu?

- Fraţilor, dacă scăpăm în noaptea asta, suntem salvaţi...

-Aşa cred şi eu, a încheiat Virgil Rădulescu.

La miezul nopţii tot lagărul era în curte. lordache Nicoară a luat comanda şi a ordonat ca toată lumea să îngenuncheze, iar el a rostit cu glas tare rugăciunea Tatăl nostru, secondat de vocile tuturor. Apoi au intrat în curte mai mulţi jandarmi, subofiţeri şi soldaţi şi i-au legat pe cei din prima serie doi câte doi, de mâini, iar împrejurul întregului convoi i-au legat tot de mâini, cu o frânghie groasă. Astfel au ieşit din curte, păşind spre poarta larg deschisă, precedaţi de jandarmi cu lămpaşe în mâini şi flancaţi de soldaţi şi subofiţeri înarmaţi. Poarta s-a închis şi convoiul s-a pierdut în întuneric. Era ceaţă şi burniţa mărunt. După puţin timp ne-am retras în camerele noastre, pregătindu-ne de plecare. N-a trecut poate nici un sfert de oră. Deodată, o rafală de mitralieră a sfărâmat liniştea nopţii. A urmat o scurtă pauză. Buimăciţi, am deschis ferestrele. Am auzit clar ţipete de groază: Aoleu!... Mamă... Ne omoară!... Apoi mitraliera a început să clănţăne din nou, ca pe front, dar la scurt timp s-a oprit iarăşi. Ne-a povestit în noaptea următoare, la închidere, cum s-a desfăşurat carnagiul, plutonierul major care ne păzea. Acesta era din Nicoreşti, consătean şi coleg de şcoală primară cu lordache Nicoară. El i-a furnizat aparatul de radio.

După ce s-au angajat pe povârnişul cu tufăriş îndreptându-se spre şoseaua Ciuc-Odorhei, călăuzele cu lămpaş s-au dat brusc la o parte, la un semnal, şi rafala mitralierei a culcat la pământ tot convoiul, cei din faţă târându-i peste ei pe cei din spate. De la prima rafală, soldaţii din flancuri s-au zăpăcit şi nu s-au putut îndepărta la timp, astfel încât unii dintre ei au fost răniţi din primul foc. Pauza s-a datorat acestui incident, între timp, câţiva legionari răniţi, cu mâinile scăpate din strânsoarea frânghiei perforate de gloanţe, s-au sculat şi au fugit spre lunca Oltului, dispărând în întuneric. Apoi a început tocătura, care a durat mult. Când se credea că toţi sunt morţi, deodată, în lumina orbitoare a reflectorului, se ridică de sub mormanul de cadavre, lordache Nicoară. Fusese rănit şi avea mâinile dezlegate. A dus mâna la piept şi apoi în sus, strigând din toate puterile: Trăiască Legiunea şi Căpitanul!

Şi mitraliera şi-a reînceput clănţănitul, până nu s-a mai auzit nici un horcăit. La urmă, răsunau sacadat loviturile de graţie, cu pauze între ele, mai lungi sau mai scurte, desăvârşind măcelul.

Mijeau zorile, când diabolica operaţie a luat sfârşit. Pe valea Oltului s-a aşternut o linişte apăsătoare, de plumb. Pale, pale de ceaţă, purtate de vânt, pluteau la vale ca nişte pânze sfâşiate, sub burniţa subţire şi rece. Soldaţii de pază în lagăr arătau jandarmilor urmăritori, din vârful prepeleacurilor, direcţia în care au apucat cei doi fugari, scăpaţi din convoiul morţii. Unul din ei era Mincă Ilie, elev în ultimul an la Şcoala de ofiţeri de Infanterie din Bucureşti; celuilalt nu-i mai ţin minte numele. Amândoi au fost prinşi după două-trei zile, în satele secuieşti, şi împuşcaţi pe loc. Trupurile lor au fost aduse lângă cele ale camarazilor lor şi expuse la locul măcelului, sub o inscripţie infamă şi ruşinoasă pentru onoarea, mândria şi demnitatea unui neam creştin, spre jubilarea străinilor şi trădătorilor de patrie.

Chiar dacă ordinul monstruoaselor execuţii a pornit din gheena unor hrube străine, uneltele executoare au fost recrutate din drojdia pestilenţială a acestui neam oropsit. Şi păcatul fratricid se iartă greu.

http://www.zelea-codreanu.com/w%20o%20r%20k%20_%20temp/r_Explicative/Masacrul%20elitei%20legionare%20.Htm