Păcătoşii nepedepsiţi
« Atunci vor înţelege, plini de amărăciune, că s-au nimicit toate...
Însă va fi foarte târziu, mult prea târziu !... »
Prin aceste cuvinte insuflate de Dumnezeu, noi primim, iată, răspunsul las o grea întrebare: de ce trăiesc în îndestulare cei necredincioşi? Răspunsul este : ei o duc bine în această viaţă, căci sunt păcătoşi care nu se îndreaptă, căci Domnul i-a părăsit, deoarece nici pătimirile nu ar pytea să-i îndrepte. Pe căi alunecoase i-a îngăduit pe aceştia Domnul şi s-au prăvălit în prăpastie. Ştim că cei mici , iarna, caută pârtiile alunecoase ca să zboare pe ele cu săniile. Şi cât de plăcut este pentru ei atunci când merg la vale ! Dacă în cale nu află nicio piedică, copiii zboară la vale precum săgeţile ; dar adesea cei nebunatici cad în prăpastie, işi sparg capetele, îşi frâng mâinile ori picioarele. Şi abia atunci îşi dau seama cât de mult i-a costat această satisfacţie. Dar...prea târziu !
Tot astfel este şi cu bunăstarea necredincioşilor care nu se îndreaptă în această lume. Şi ei alunecă cu săniile uşoare ale izbânzilor lor permanente pe calea cea largă a desfătărilor şi cu veselie îşi petrec întreaga viaţă. Pentru unii ca aceştia nu există piedici de netrecut. Ei zboară precum săgeţile la vale...spre pieirea lor ! O, de-ar fi în calea lor piedici ! Acestea cu siguranţă i-ar dosădi, i-ar chinui, însă, în realitate, ar fi pentru dânşii o adevărată binecuvântare, căci i-ar opri şi i-ar feri de alunecare în bezna prăpastiei pierzaniei celei veşnice ! O, de-ar exista pentru ei pătimiri ! De n-ar fi existenţa lor pământească numai cântec şi bucurie ! Atunci poate şi-ar aminti cu drag de Dumnezeu şi s-ar mântui. Dar vai ! Că n-au necazuri până la moartea lor(Psalmul 72, 4). Pentru aceştia pătimirile sunt păstrate până dupa moartea lor. Iar când ei mor, adică atunci când se deşteaptă din scurtul şi fericitul, dar mincinosul somn, văd că toate bunurile pământeşti, bucuriile şi desfătările s-au topit cum se topeşte visul după ce ne deşteptăm. Atunci vor înţelege, plini de amărăciune, că s-au nimicit toate... Însă va fi foarte târziu, mult prea târziu !...
« Dacă Dumnezeu îţi trimite încercări şi necazuri, nu te întrista,
nu te scârbi nemângâiat, ci bucură-te, că eşti fiu al Său,
că El se îngrijeşte de mântuirea ta ! »
Pătimirile sunt un mare bine
« Dumnezeu doar pe aceia nu-i pedepseşte, care nu sunt ai Săi,
tot astfel cum orice tată nu se îngrijeşte de creşterea
şi educaţia copiilor altora. »
De aici se vede limpede cât de mare bine sunt pentru noi pătimirile în viaţă. Prin urmare vom mai cârti, oare, atunci când Dumnezeu ne îngăduie necazurile ? Să nu cârtim, ci să sărutăm Mâna cea nevăzută care ne trimite pedeapsa !
« Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl încearcă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte. Răbdaţi spre înţelepţire, spune Sfântul Apostol Pavel, căci Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl nu-l pedepseşte ? Iar dacă sunteţi fără certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi, şi nu fii adevăraţi(Evrei 12, 6-8).
Nu există niciun sfânt care să nu fi mers pe calea pătimirilor spre mântuire. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Să nu socotim ca semn al părăsirii şi al dispreţului lui Dumnezeu atunci când El trimite ispitiri(necazuri), ci tocmai acestea să ne slujească drept o încredinţare că Dumnezeu se îngrijeşte de noi, pentru că prin îngăduinţa ispitirilor El ne curăţeşte păcatele (noastre)”. Nu, Dumnezeu nu l-a uitat pe acela căruia îi trimite pătimiri şi încercări, căci tocmai prin acestea îşi arată apropierea Sa de el. Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui. Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul(Psalmul 33, 17-18). Cu cât mai greu este necazul, cu atât mai aproape este Dumnezeu. Cu cât mai întunecată este noaptea, cu atât mai puternic strălucesc stelele. Toţi cei aflaţi în nevoi, toţi cei smeriţi sunt plăcuţi lui Dumnezeu. Oare Dumnezeu îi va părăsi pe ei ? Nu, nu-i va părăsi nici în această lume, nici în veacul viitor. Iată, pe toţi cei ce pătimesc, El îi cheamă cu blândeţe la Sine : Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi !(Mt. 11, 28)
Încă din Vechiul Testament Domnul a dat o minunată mângâiere poporului Său iubit : Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă ? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine(Is. 49, 15). Pentru fiecare fiu credincios al Său, Dumnezeu Însuşi grăieşte prin gura Psalmistului : Că spre Mine a nădăjduit şi-l voi izbăvi pe el, zice Domnul ; îl voi acoperi pe el, că a cunoscut numele Meu. Striga-va către Mine ; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el şi-l voi slăvi(Psalmul 90, 14-15) Nu sunt oare toate aceste cuvinte o adâncă mângâiere pentru orice inimă pătimitoare ?
Creştine, tu, căruia îţi cad privirile pe aceste rânduri şi le vei citi, mângâie-te în chinul tău, dacă pătimeşti ! Cunoaşte că Dumnezeu doar pe aceia nu-i pedepseşte, care şi-au vândut sufletele diavolului ca să primească de la el bucuriile şi desfătările pământeşti. Dumnezeu doar pe aceia nu-i pedepseşte, care nu sunt ai Săi, tot astfel cum orice tată nu se îngrijeşte de creşterea şi educaţia copiilor altora. Doar orice tată îşi pedepseşte propriii copii. Dacă Dumnezeu îţi trimite încercări şi necazuri, nu te întrista, nu te scârbi nemângâiat, ci bucură-te, că eşti fiu al Său, că El se îngrijeşte de mântuirea ta ! Te necăjeşti ? Aceasta nu este păcat. Însă necăjeşte-te cu credinţă ! Poţi să plângi, însă nu fără de nădejde ! Varsă necazul tău înaintea Domnului, dar nu cârti ! Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni(Psalmul 54, 25). Aşteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta şi aşteaptă pe Domnul(Psalmul 26, 20). Prin pătimirile tale, Dumnezeu te lecuieşte şi te pregăteşte pentru slava cea mare din veacul ce va să vină.
Arhimandrit Serafim Alexiev – Rostul pătimirilor
Editura Sophia, Bucureşti, 2009
