Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

joi, 18 martie 2010

Sfântul Nicolae Velimirovici – Mântuirea sufletului


 
« Tot ce clădeşte şi reclădeşte timpul nu-ţi este casă veşnică,
 ci numai o tristă sau bucuroasă aducere-aminte. »

Nu socoti nimic altceva drept ţel  al acestei vieţi în afară de mântuirea sufletului. Orice alt ideal pe care oamenii îl scot oarecând la iveală ca ţel nu este altceva  decât  un îndemn în plus, dacă nu un mijloc direct, pentru mântuirea sufletului. Familia, societatea, statul, civilizaţia – toate acestea nu sunt ţeluri în sine. Toate sunt numai îndemnuri şi, mai mult sau mai puţin, mijloace ale ţelului de căpetenie, ale singurului ţel : mântuirea sufletului. Tot ce clădeşte şi reclădeşte timpul nu-ţi este casă veşnică, ci numai o tristă sau bucuroasă aducere-aminte.  Mama îţi aminteşte doar palid de negrăita dragoste de mamă care îţi va întâmpina sufletul tău în lumea cealaltă. Soţia îţi aminteşte doar palid de dulcea nuntire a sufletului tău cu Dumnezeu.
Copiii îţi amintesc doar palid de roadele dulcei nuntiri a sufletului cu Dumnezeu. Prietenii îţi amintesc doar palid de tovărăşia preafrumoşilor îngeri din ceruri.  Toate descoperirile ştiinţifice îţi amintesc doar palid de neînchipuitele descoperiri şi cunoaşteri  din apropierea lui Dumnezeu. Natura îţi arată doar palid  întreaga bogăţie  şi frumuseţe a lumii viitoare.
Marile oraşe îţi amintesc doar palid de  minunata cetate a Marelui Împărat. Tot ce se numeşte fericire în această lume, ce piere mai iute ca zorile de ziuă, îţi aminteşte palid, cu totul palid de  nemincinoasa fericire din lumea cea adevărată. În această lume a umbrelor şi-a preînchipuirilor, numai sufletul are o realitate pe care o poate păstra sau pierde. La ce-i foloseşte omului să câştige toate împărăţiile umbrelor şi preînchipuirilor, dar să piardă împărăţia realităţii? Într-adevăr, nu-i ajută mai mult decât i-ar ajuta să se încălzească la Lună, sub apă fiind. În această lume a visului şi a visării, numai sufletul omului poartă în sine realitatea. Vai de omul care preface în vis şi-această mică realitate ! Când va sosi ziua deşteptării, nu va mai fi într-însul nimic de deşteptat.
Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi Jicei – Gânduri despre Bine şi Rău, Editura Predania, 2009.

miercuri, 17 martie 2010

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul : Săvârşirea Cuvioasei Maria Egipteanca


În vremea nopţii, lângă apă,
În lunca Sfântului Iordan
Aşteaptă căutând în zare
Un pustnic Calamonitean.


Ce ai, bătrânule Părinte,
De eşti aşa nerăbdător
Şi tot priveai în “ceea parte”
Cu ochiul tău iscoditor ?


Ai pus vreo undiţă în apă
Şi n-o găseşti la locul ei,
Sau loc mai bun de pescuire
De ceea parte vrei ?


Dar asta nu se face noaptea,
S-o faci mai bine de cu zi
Şi-i lucru de mirare, Avo,
Că-ţi vine dor a pescui!


Aşa s-ar fi mirat oricine
Văzându-l pe bătrân şezând
La miezul nopţii lângă apă
(Pescar pe el l-ar fi crezând).


Dar după cum se vede treaba
Nu-i este lui de pescuit
De stă aşa în nemişcare,
Rugându-se necontenit.


Privind mai bine, vom cunoaşte
Că este “Pustnicul Zosima”,
El poartă mantie în spate,
La piept: Epitrahil şi schima.


Un vas bisericesc în mână
El ţine prea cuviincios,
Având dumnezeescul Sânge
Cu Sfântul Trup al lui Hristos.


În vremea asta el aşteaptă
Din ceea parte de Iordan
Să vie spre împărtăşire
“Sihastra de neam Egiptean”


Un an de zile se-mplinise
De când s-a înţeles cu ea
S-aducă “Sfintele” bătrânul
Şi-acuma ea întârzia!


În mintea lui i se strecoară
O bănuială cu fior:
Dar poate nu mai sunt eu vrednic
Să văd acum acel “odor”!


Şi dacă vine ce voi face?
De luntre nu m-am îngrijit!
Acestea cugetând Bătrânul,
Un plâns amar l-a năpădit.


Dar numai iată că zăreşte
Pe sfânta pustnică venind,
Deasupra apei (ca pe gheaţă),
Mirat, o vede el păşind.


Pe trupul ei pârlit de soare
Şi ca o scândură uscat
Ea poartă doar o zdreanţă veche
Pe care Pustnicul i-a dat.


În ziua când era să moară,
Atuncea s-a împărtăşit
Şi pentru asta pe Zosima 

Mai înainte l-a vestit.

Căci vrând să moară neştiută
I-a zis să vie la un an
S-o afle ca mai înainte, 

De ceea parte de Iordan.

Cu multă nerăbdare Ava
În anul următor venind
Aflat-a trupul cuvioasei

De-un an de zile adormit.

Iar în nisip era scrisoare
Cu ziua săvârşirii ei:
Că-i este numele “Maria” 

S-o-ngroape după obicei.

Cântându-i cele cuvenite,
Şedea bătrânul cugetând, 

Că nu avea nici o unealtă 
Să-i facă groapă în pământ!

Dar, O! minune prea slăvită!
Venind un leu înfricoşat,
Cu ghiarele scobind îndată, 

Mormântul Sfintei l-a săpat!

Apoi, plecându-se cucernic,
În pace el s-a depărtat,
Iar pustnicul, cu multe lacrimi
Cinstitul trup l-a îngropat!

Icoana:
http://www.rostonline.org/blog/razvan/2009/04/la-duminica-sfintei-maria-egipteanca.html

"Luminii îi este propriu să nimicească întunericul, iar vieţii – să nimicească moartea. »


« Datorită dragostei  pe care o avea pentru noi, Domnul nostru Iisus Hristos, în acord cu dumnezeiasca voie, Şi-a dat Sângele Său pentru noi, trupul Său pentru trupul nostru, Sufletul Său pentru sufletul nostru »
(Sfântul Clement Romanul)

 « Cine poate să dezlege prin moartea Sa moartea celuilalt în afară de Fiul lui Dumnezeu ? »
(Tertulian)

« Doar Acela poate să dea iertare păcatelor săvârşite împotriva Lui, Care a luat păcatele noastre, Care a suferit pentru noi, pe Care Dumnezeu L-a dat pentru păcatele noastre »
(Sfântul Ciprian al Cartaginei)

« El ia firea noastră, însă fără de păcat, aduce pentru noi jertfă, Îşi pune trupul Său pentru păcatele noastre ca jertfă fără de păcat, ca să poată să moară după firea Lui omenească şi prin dreptatea Sa să-l curăţească. »
(Sfântul Grigorie cel Mare)

« Pentru că între El, Hristos, şi noi există părtăşie, Domnul împacă pe om cu Dumnezeu-Tatăl, împăcându-ne cu Sine Însuşi cu Trupul Său şi răscumpărându-ne prin sangele Său. »
(Sfântul Irineu al Lyonului)

« Prin întruparea Sa, Domnul ne-a întors către prietenie, făcându-se Mijlocitor între Dumnezeu şi lume şi cerând iertare Tatălui, faţă de Care păcătuisem, şi prin ascultara Sa a tămăduit neascultarea noastră, ne-a redat părtăşia cu Ziditorul nostru şi ascultarea. »
(Sfântul Irineu al Lyonului)

« Bunătatea se manifestă prin dorinţa de a mântui pe acela care a căzut...Înţelepciunea şi dreptatea se descoperă în mântuirea noastră, iar atotputernicia se vede în faptul că El Îşi ia asupra Sa chipul omului...şi dă morţii nădejdea că poate să-L stăpânească precum şi pe ceilalţi oameni. Însă fiind în puterea ei, El săvârşeşte ceea ce este propriu firii Lui dumnezeieşti : luminii îi este propriu să nimicească întunericul, iar vieţii – să nimicească moartea. »
(Sfântul Grigorie de Nyssa)
Din volumul Răscumpărarea, lucrare a iubirii şi a dreptăţii dumnezeieşti a Arhimandritului  Serafim Alexiev

marți, 16 martie 2010

Asasinul Părintelui Daniil Sisoev este mort


Moscova, 16 martie 2010, Interfax –
Biroul Comitetului de Investigaţie al Procuraturii Rusiei(CIPR),  l-a identificat pe asasinul Preotului ortodox Daniil Sisoev, care a fost împuşcat mortal în Biserica Sf. Toma din Moscova în noiembrie 2009, a declarat purtătorul de cuvânt  al Interfax.
Cu ceva timp în urmă poliţia a ucis un bărbat care era sub investigaţie pentru implicarea într-un delict, la un post de control rutier în  Makhachkala după ce omul a deschis focul, a spus purtătorul de cuvânt.
Acesta deţinea un paşaport pe numele Beksultan Karykbekov, precum şi o puşcă cu aer comprimat, reconvertită pentru cartuşe de 9 milimetri.
« Investigatorii  au primit  probe concludente că acesta a fost pistolul cu care a fost  ucis Părintele Sisoev. », a mai declarat CIPR.
Părintele Sisoev  a fost împuşcat mortal  în seara de 19 noiembrie în Biserica Sf. Toma în sudul Moscovei. Anterior el primise  ameninţări numeroase  de la musulmanii radicali nemulţumiţi cu retorica lui privind Islamul şi cu eforurile lui misionare printre musulmani.

Sursa :

luni, 15 martie 2010

duminică, 14 martie 2010

Sfinţirea cuvântului !



Sfinţirea cuvântului !
Fără « El »
Ce sunt eu fără de Domnul?
Sunt un praf de oase reci,
Hrana viermilor din groapă
Şi a muncilor de veci!

Mintea mea fără de raza
Luminărilor de sus
Este beznă nesfârşită
După “veşnicul Apus”.

Ochii mei fără privirea
Spre Părintele Ceresc,
Sunt ca ochelarii negrii
A celor care orbesc!

Gura mea, fără mişcarea
Darului lui Dumnezeu,
Este clopot fără limbă,
Fără glas fiind mereu.

Însuşi biata mea ureche,
Fără Duhul Lui Cel Sfânt,
Este zdreanţă agăţată,
Care tremură în vânt.

Iar la mâini şi la picioare,
Dacă Domnul nu dă spor,
Lucrul meu – atunci – şi mersul
Este veşnic pierzător!

Fără darul Sfintei Troiţe,
Eu sunt vierme stricător,
Căci, trăind fără lumină,
Fără de nădejde mor!

Chemarea fiului pierdut
Vino, fiul meu iubit,
Din amăgitoare căi,
Ca din nou să te îmbrac
În “podoaba cea dintâi”!

Cu zdrobirea inimii,
Tu bătând la uşa mea,
Voi ieşi atunci cu dor
Spre întâmpinarea ta.

Pe grumazul tău căzând,
Sărutarea îţi voi da
Şi cu glas înduioşat,
“Fiul meu” te voi chema.

Îţi voi da sandale noi,
Haine bune şi inel
Şi voi face prânz bogat
Dintru cel mai gras viţel.

Toată casa mea atunci
Dănţuind va prăznui
Pentru “Fiul cel pierdut”,
Care iarăşi va veni.

Pe marea vieţii
Lipsit de fapta bună
Se trece viaţa mea,
Ca noaptea fără lună
Şi fără nici o stea.

Ridică-mi, Doamne, ceaţa
Întinsă pe “noian”
Călăuzindu-mi viaţa
Spre “veşnicul liman”!

De vântul cel potrivnic
Să nu mă laşi bătut,
Ci darul milostivnic
Să-l tinzi celui căzut!


Lumina mea
O! Soare al dreptăţii
Arată-mi raza Ta
Şi dintru nesimţire
Ridică viaţa mea!

Tu cel născut cu trupul
Ca om, la Bethleem
Călăuzeşte-mi paşii
Spre veşnicul Eden!

Înviorează, Doamne,
Pe cel slăbănogit
Uitând fărădelegea,
Celui ce Ţi-a greşit!

Ridică-mi, Doamne, gândul
Din veacul trecător
Şi-mi potoleşte vântul,
Scoţându-mă din nor.

Învaţă-mă să caut
Spre veşnicul senin,
La care nu-i durere,
Nici scârbă, nici suspin!

Cu dragoste cerească
Aprinde-mă mereu,
Stăpâne, Milostive
Şi Dumnezeul meu.

La tronul Sfintei Slave
Cu trupul astăzi şezând
Arată, Doamne, milă
Spre cei de pe pamânt!
Din taina inimii Sfântului Ioan Iacob Românul de la Hozeva.

sâmbătă, 13 martie 2010

Rostul pătimirilor

 
Păcătoşii nepedepsiţi
« Atunci vor înţelege, plini de amărăciune, că s-au nimicit toate...
 Însă va fi foarte târziu, mult prea târziu !... »

Prin aceste cuvinte insuflate de Dumnezeu, noi primim, iată, răspunsul las o grea întrebare: de ce trăiesc în îndestulare cei necredincioşi? Răspunsul este : ei o duc bine în această viaţă, căci sunt păcătoşi  care nu se îndreaptă, căci Domnul i-a părăsit, deoarece nici pătimirile nu ar pytea să-i îndrepte. Pe căi alunecoase i-a îngăduit pe aceştia Domnul şi s-au prăvălit în prăpastie. Ştim că cei mici , iarna, caută pârtiile alunecoase ca să zboare pe ele cu săniile. Şi cât de plăcut este pentru ei atunci când merg la vale ! Dacă în cale nu află nicio piedică, copiii zboară la vale precum săgeţile ; dar adesea cei nebunatici cad în prăpastie, işi sparg capetele, îşi frâng mâinile ori picioarele. Şi abia atunci îşi dau seama cât de mult i-a costat această satisfacţie. Dar...prea târziu !
Tot astfel este şi cu bunăstarea necredincioşilor care nu se  îndreaptă în această lume. Şi ei alunecă cu săniile uşoare ale izbânzilor lor permanente pe calea cea largă a desfătărilor şi cu veselie îşi petrec întreaga viaţă. Pentru unii ca aceştia nu există piedici de netrecut. Ei zboară precum săgeţile la vale...spre pieirea lor ! O, de-ar fi în calea lor piedici ! Acestea cu siguranţă i-ar dosădi, i-ar chinui, însă, în realitate, ar fi pentru dânşii o adevărată binecuvântare, căci i-ar opri şi i-ar feri  de alunecare în bezna prăpastiei pierzaniei celei veşnice ! O, de-ar exista pentru ei pătimiri ! De n-ar fi existenţa lor pământească numai cântec şi bucurie ! Atunci poate şi-ar aminti cu drag de Dumnezeu şi s-ar mântui. Dar vai ! Că n-au necazuri până la moartea lor(Psalmul 72, 4). Pentru aceştia pătimirile sunt păstrate până dupa moartea lor. Iar când ei mor, adică atunci când se deşteaptă din scurtul şi fericitul, dar mincinosul somn, văd că toate bunurile pământeşti, bucuriile şi desfătările s-au  topit cum se topeşte visul după ce ne deşteptăm. Atunci vor înţelege, plini de amărăciune, că s-au nimicit toate... Însă va fi foarte târziu, mult prea târziu !...
« Dacă Dumnezeu îţi trimite încercări şi necazuri, nu te întrista,
 nu te scârbi nemângâiat, ci bucură-te, că eşti fiu al Său,
că El se îngrijeşte de mântuirea ta ! »
Pătimirile sunt un mare bine
« Dumnezeu doar pe aceia nu-i pedepseşte, care nu sunt ai Săi,
 tot astfel cum orice tată nu se îngrijeşte de creşterea
 şi educaţia copiilor altora. »

De aici se vede limpede cât de mare bine sunt pentru noi pătimirile în viaţă. Prin urmare vom mai cârti, oare, atunci când Dumnezeu ne îngăduie necazurile ? Să nu cârtim, ci să sărutăm Mâna cea nevăzută care ne trimite pedeapsa !
« Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl încearcă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte. Răbdaţi spre înţelepţire, spune Sfântul Apostol Pavel, căci Dumnezeu  Se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl nu-l pedepseşte ? Iar dacă sunteţi fără certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi, şi nu fii adevăraţi(Evrei 12, 6-8).
Nu există niciun sfânt care să nu fi mers pe calea  pătimirilor spre mântuire. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Să nu socotim ca semn al părăsirii                                          şi al dispreţului lui Dumnezeu atunci când El trimite ispitiri(necazuri), ci tocmai acestea să ne slujească drept o încredinţare că Dumnezeu se îngrijeşte de noi, pentru că prin îngăduinţa ispitirilor El ne curăţeşte păcatele (noastre)”. Nu, Dumnezeu nu l-a uitat pe acela căruia îi trimite pătimiri şi încercări, căci tocmai prin acestea îşi arată apropierea Sa  de el. Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui. Multe sunt necazurile drepţilor şi  din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul(Psalmul 33, 17-18). Cu cât mai greu este necazul, cu atât mai aproape este Dumnezeu. Cu cât mai întunecată este noaptea, cu atât mai puternic strălucesc stelele. Toţi cei aflaţi în nevoi, toţi cei smeriţi sunt plăcuţi lui Dumnezeu. Oare Dumnezeu îi va părăsi pe ei ?  Nu, nu-i va părăsi nici în această lume, nici în veacul viitor. Iată, pe toţi cei ce pătimesc,  El îi cheamă cu blândeţe la Sine : Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi !(Mt. 11, 28)
Încă din Vechiul Testament Domnul a dat o minunată mângâiere poporului Său iubit : Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă ?  Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine(Is. 49, 15). Pentru fiecare fiu credincios al Său, Dumnezeu Însuşi grăieşte prin gura Psalmistului : Că spre Mine a nădăjduit şi-l voi izbăvi pe el, zice Domnul ; îl voi acoperi pe el, că a cunoscut numele Meu. Striga-va către Mine ; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el şi-l voi slăvi(Psalmul 90, 14-15) Nu sunt oare toate aceste cuvinte o adâncă mângâiere pentru orice inimă pătimitoare ?
Creştine, tu, căruia îţi cad  privirile pe aceste rânduri şi le vei citi, mângâie-te în chinul tău, dacă pătimeşti ! Cunoaşte că Dumnezeu doar pe aceia nu-i pedepseşte, care şi-au vândut sufletele diavolului ca să primească de la el bucuriile şi desfătările pământeşti. Dumnezeu doar pe aceia nu-i pedepseşte, care nu sunt ai Săi, tot astfel cum orice tată nu se îngrijeşte de creşterea şi educaţia copiilor altora. Doar orice tată îşi pedepseşte  propriii copii. Dacă Dumnezeu îţi trimite încercări şi necazuri, nu te întrista, nu te scârbi nemângâiat, ci bucură-te, că eşti fiu al Său, că El se îngrijeşte de mântuirea ta ! Te necăjeşti ? Aceasta nu este păcat. Însă necăjeşte-te cu credinţă ! Poţi să plângi, însă nu fără de nădejde ! Varsă necazul tău înaintea Domnului, dar nu cârti ! Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni(Psalmul 54, 25). Aşteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te şi  să se întărească inima ta şi aşteaptă pe Domnul(Psalmul 26, 20). Prin pătimirile tale, Dumnezeu te lecuieşte şi te pregăteşte pentru slava cea mare din veacul ce va să vină.
Arhimandrit Serafim Alexiev – Rostul pătimirilor
Editura Sophia, Bucureşti, 2009