« Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei...

 Aici Fecioara s-a învrednicit  de venirea Arhanghelului Gavriil, care i-a adus vestea cea bună că ea va naşte pe Fiul Celui Preaînalt. « Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei...Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui de Sus te va umbri ; pentru aceasta şi Sfântul ce Se va naşte din tine Se va chema Fiul lui Dumnezeu. »(Lc. 1, 28-35).

Maria a primit vestea cea bună de la înger în chip smerit şi supus. « Atunci Cuvântul, în chip cunoscut Lui, S-a pogorât şi, precum Însuşi a voit, a venit şi a pătruns în Maria şi S-a sălăşluit întru ea »(Sfântul Efrem Sirul, Lauda Maicii lui Dumnezeu). « Precum fulgerul luminează ceea ce este ascuns, aşa şi Hristos curăţeşte ce este tăinuit în firea lucrurilor. El a curăţit-o  şi pe Fecioara şi apoi S-a născut, ca să arate că acolo unde este Hristos, se vădeşte şi curăţia în toată vârtutea ei.  A curăţit-o pe Fecioară, pregătind-o prin Duhul Sfânt, şi apoi pântecele devenind curat, L-a zămislit. A curăţit-o pe Fecioară pe când era neprihănită ; de aceea, născându-se, a păzit-o fecioară. Nu zic că Maria s-a făcut nemuritoare, ci că fiind luminată de har, nu era tulburată de dorinţe păcătoase »(Sfântul Efrem Sirul, Omilie  împotriva ereticilor, 41). « Lumina S-a sălăşluit întru Ea, curăţindu-i mintea, gândurile şi îndeletnicirile, sfinţindu-i fecioria »(Sfântul Efrem Sirul, Maria şi Eva). « Pe cea care era curată după înţelegerea omenească, El a curăţit-o prin har »(Episcopul Ignatie Briancianinov, Expunere a învăţăturii Bisericii Ortodoxe despre Maica lui Dumnezeu).

Maria nu a spus nimănui despre arătarea îngerului, ci însuşi îngerul a descoperit lui Iosif despre  zămislirea minunată a Mariei din Duhul Sfânt(Mt. 1, 18-24) ; şi după Naşterea lui Hristos, împreună cu mulţime de cete cereşti, acesta i-a vestit pe păstori. Păstorii, venind să se închine noului născut, au spus că au auzit despre El. Îndurând mai înainte bănuiala  în tăcere, Maria a ascultat  acum iarăşi în tăcere şi a păzit în inima ei cuvintele despre măreţia Fiului ei. (Lc. 2, 8-19). Ea a auzit, patruzeci de zile mai târziu, rugăciunea de laudă a lui Simeon  şi prorocia despre sabia ce va străpunge sufletul ei. Mai apoi a văzut cum Iisus sporea în înţelepciune ; L-a auzit la doisprezece ani învăţând în Templu şi totul păzea în inima ei(Lc. 2, 21-52).

Deşi plină de har, ea încă nu pricepea pe de-a-ntregul în ce stătea slujirea  şi măreţia Fiului ei. Învăţăturile iudaice despre Mesia îi erau încă proprii şi simţămintele fireşti o îndemnau să-i poarte de grijă, păzindu-L de lucruri şi primejdii care puteau să pară mari. Pentru aceea, ea L-a ocrotit pe Fiul ei la început mai mult decât se  cuvenea, ceea ce L-a făcut să arate superioritatea rudeniei duhovniceşti asupra celei trupeşti(Mt. 12, 46-49). « El se îngrijea şi de cinstea Maicii Sale, dar cu mult mai mult de mântuirea sufletului ei şi de binele oamenilor, pentru care Se îmbrăcase în trup.(Sfântul Ioan Hrisostom, Tâlcuire la Ioan, Omilia 21). Maria a înţeles aceasta şi a auzit cuvântul lui Dumnezeu şi l-a păzit pre el(Lc. 11, 27-28). Ca nimeni altcineva, ea avea aceleaşi simţăminte ca şi Hristos(Filip. 2, 5), purtând fără murmur amărăciunea unei mame când îşi vedea Fiul prigonit şi pătimind.

Sfântul Ioan Maximovici – Dreapta cinstire a Născătoarei de Dumnezeu

http://tpb.traderom.ro/expozitii/companii/Mirea_icoane/Ro/icoane_lemn/icoane_lemn1.htm

***

ACATISTUL BUNEI VESTIRI DE LA SCHITUL LACU – AUDIO :

http://laurentiudumitru.ro/blog/2009/03/26/acatistul-buneivestiri-a-preasfintei-nascatoare-schitul-lacu-audio/

Dreapta preacinstire a Maicii lui Dumnezeu(I)

Biserica Ortodoxă învaţă  despre Maica lui Dumnezeu ceea ce Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură au grăit despre ea şi o proslăveşte în fiece zi  în locaşurile ei, cerându-i ajutorul şi ocrotire. Ştiind că ei îi sunt bineplăcute numai acele laude care sunt pe potriva adevăratei slavei sale, Sfinţii Părinţi şi melozii i-au rugat stăruitor pe ea şi pe Fiul ei să-i înveţe în ce fel să o cânte în imne.

« Întăreşte-mi mintea, Hristoase Dumnezeule, ca să cânt cu îndrăzneală lauda Preacuratei Maicii Tale »(Icosul Adormirii). « Biserica învaţă că Hristos S-a născut din Pururea Fecioara Maria »(Sfântul Epifanie, Cuvânt adevărat despre credinţă). “Este de trebuinţă ca noi să mărturisim că Sfânta şi Pururea Fecioară Maria este Theotokos(Născătoare de Dumnezeu), ca să nu cădem în hulă. Căci cei ce tăgăduiesc că Sfânta Fecioară este Theotokos nu mai sunt credincioşi, ci ucenici ai fariseilor şi ai saducheilor”(Sfântul Efrem Sirul, Către Ioan monahul).

Din tradiţie se ştie că Maria era fiica bătrânilor Ioachim şi Ana, si că Ioachim se trăgea din neamul împărătesc al lui David, iar Ana din cel preoţesc. Având această obârşie aleasă, erau totuşi săraci. Dar nu asta îi mâhnea pe drepţii aceştia, ci mai degrabă că nu aveau prunci şi nu puteau nădăjdui ca urmaşii lor să-L vadă pe Mesia. Şi iată cum, odată dispreţuiţi fiind de iudei pentru nerodirea lor, amândoi aduceau rugăciuni lui Dumnezeu  în durerea sufletului – Ioachim pe un munte, unde se retrăsese după ce preotul nu voise să primească jertfa lui în Templu, şi Ana în grădina sa, tânguindu-se pentru sterpiciunea ei – şi acolo li s-a arătat un înger, care i-a vestit că vor da naştere unei fiice. Plini de bucurie, aceştia au făgăduit s-o închine pe prunca lor lui Dumnezeu.

În nouă luni li s-a născut o fiică, numită Maria, care din însăşi pruncia ei a arătat cele mai bune virtuţi ale sufletului. Pe când era de trei ani, părinţii ei, împlinind făgăduinţa lor, au condus-o cu alai pe micuţa Maria la Templul din Ierusalim ; ea însăşi a urcat treptele cele înalte şi, prin descoperirea lui Dumnezeu, a fost dusă în chiar Sfânta Sfintelor de Arhiereul care o întâmpinase, luând cu ea harul lui Dumnezeu, care a rămas asupra ei în Templul ce până atunci fusese lipsit de har. A fost aşezată în cămările fecioarelor care erau în Templu, dar petrecea atât de mult timp în rugăciune în Sfânta Sfintelor, încât se poate spune că vieţuia acolo. Fiind împodobită cu toate virtuţile, ea s-a arătat o pildă de viaţă nemaiîntâlnit de curată. Fiind supusă şi ascultătoare tuturor, nu mâhnea pe nimeni, nu spunea niciun cuvânt aspru nimănui, era prietenoasă tuturor şi nu îngăduia niciun cuget necurat.
[...] « În ciuda dreptăţii şi neprihănirii vieţii pe care a dus-o Maica Domnului, păcatul şi moartea veşnică s-au arătat întru ea. Acestea nu puteau decât să se arate ; întocmai este învăţătura adevărată şi credincioasă a Bisericii Ortodoxe despre legătura Maicii Domnului cu păcatul originar şi cu moartea ».(Episcopul Ignatie Briancianinov, Expunere a învăţăturii Bisericii Ortodoxe despre Maica lui Dumnezeu).

« Străină de toată căderea în păcat, ea nu era străină de ispitirile păcatului. » « Singur Dumnezeu este fără de păcat, în vreme ce omul va avea în el pururea ceva cu trebuinţă de îndreptare şi desăvârşire, pentru a împlini porunca lui Dumnezeu : Fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostru(Lev. 19, 9)(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tâlcuire la Psalmul 118). Cu cât este cineva mai curat şi mai desăvârşit, cu atât îşi dă seama mai mult de nedesăvârşirile sale , socotindu-se pe sine cel mai nevrednic.

Fecioara Maria, dăruindu-se pe ea însăşi cu totul lui Dumnezeu, chiar dacă a alungat dintru sine orice aplecare spre păcat, totuşi a simţit neputinţa firii omeneşti  mai puternic decât alţii şi a dorit cu înflăcărare venirea Mântuitorului. În smerenia ei, se socotea nevrednică de a fi măcar slujitoarea Fecioarei care avea să-L nască. Pentru ca nimic să nu o poată distrage de la  rugăciune şi trezvie, Maria a făgăduit lui Dumnezeu să nu se căsătorească, pentru a-I bineplăcea numai Lui întreaga sa viaţă. Fiind logodită cu bătrânul Iosif când vârsta nu-i mai îngăduia să rămână la Templu, ea s-a aşezat în casa lui din Nazaret.

Sfântul Ioan Maximovici – Dreapta cinstire a Născătoarei de Dumnezeu

Icoana :

http://www.bizantinicon.com/magazin_romana_3.html

Predica la Sfânta Maria Egipteanca

Mitropolitul Antonie de Suroj

16 aprilie 2000

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin

Săptămână de săptămână simţim că ne apropiem din ce în ce mai mult de Învierea lui Hristos. Şi ni se pare că ne mişcăm rapid, de la o Duminică la alta, către ziua în care toate spaimele şi toată groaza vor dispărea.

Şi totuşi, atât de uşor uităm că, înainte de a ajunge Ziua Învierii, noi trebuie, împreună cu Hristos, împreună cu Apostolii Săi, să parcurgem Drumul Crucii. Aşa că ne urcăm la Ierusalim, şi Fiul Omului va fi predat în mâinile oamenilor şi ei Îl vor răstigni şi a treia zi El va învia. Tot ce observăm este că El va învia. Dar ne gândim vreodată la felul în care ucenicii Săi au mers la Ierusalim,ştiind că se apropie Răstignirea ?  Mergeau plini de frică. Nu erau încă destul de maturi ca să-şi dea de bună voie viaţa pentru a prăspândi mesajul evanghelic. Mergeau cu frică. Când Hristos le-a spus că urmau să meargă la Ierusalim, să se întoarcă în oraşul care Îl renegase pe Hristos, să-şi pună viaţa în pericol, ei i-au spus : « Să nu mergem ! » şi numai un ucenic, Toma, a zis :  « Nu. Să mergem cu El şi să murim cu El. »

Acesta este ucenicul pe care noi, în mod nătâng ,îl numim Necredinciosul : cel care nu era pregătit să îi acorde încrederea sa lui Hristos, să-I încredinţeze viaţa sa, sangele său, fără o adeverire. Dar inima lui era dată fără rezerve lui Hristos. Ce minunat să fii un astfel de om ! Dar ceilalţi ucenici nu l-ar fi părăsit pe Hristos.  Ei au pornit spre Ierusalim.

Şi avem azi un alt exemplu de persoană care a trecut printr-o tragedie înainte de a-L întâlni pe Hristos. Este Sfânta Maria Egipteanca. Ea fusese o păcătoasă. Ea fusese o desfrânată. Îi fusese necredincioasă lui Dumnezeu în trupul şi în sufletul ei. Şi apoi se confruntase cu tragica realitate că nu era loc pentru ea în biserica lui Dumnezeu dacă nu înlătura răul şi nu alegea curăţia, pocăinţa, înnoirea vieţii.

Să medităm asupra ucenicului care aproape L-a implorat pe Hristos să nu se întoarcă la Ierusalim, pentru că Ierusalimul era oraşul în care toţi profeţii muriseră; şi nu voiau ca Hristos să moară şi se temeau. Apoi să ne întrebăm pe noi înşine cât semănăm cu ucenicii. Şi să ne mai întrebăm azi dacă semănăm sau nu Sfintei Maria Egipteanca – Maria care şi-a trăit viaţa potrivit dorinţelor ei, a urmat toate tentaţiile trupului şi sufletului ei; şi într-o zi şi-a dat seama că, aşa cum este, nu poate intra în casa lui Dumnezeu.

Aşa de uşor intram în sfânta biserică, uitând aşa uşor că biserica în care venim este o mică parte a unei lumi care a ales să fie străină de Dumnezeu , care L-a respins pe Dumnezeu, şi-a pierdut interesul faţă de El şi că puţinii credincioşi au creat pentru Dumnezeu  un loc de refugiu – da, biserica este plinătatea Cerurilor şi, în acelaşi timp, un tragic loc de refugiu, singurul loc în care Dumnezeu are dreptul să fie pentru că este dorit. Şi când venim acici, intrăm în împărăţia divină. Ar trebui să venim în ea cu un sentiment de uimire, să  nu intrăm  ca într-un spaţiu oarecare, ci ca într-un spaţiu care este deja Împărăţia Cerurilor. 

Dacă am fi în starea în care ar trebui să fim, când venim la uşile bisericii, am fi ca Sfânta Maria Egipteanca, deşi în mică măsură. Ne-am opri şi am spune : « Cum  pot intra eu în biserică ? » Şi dacă am face asta cu toată inima noastră, cu inima înfrântă, cu un sentiment înfricoşat că suntem atât de departe de Dumnezeu, atât de străini, aşa de necredincioşi Lui, atunci uşile s-ar deschide şi am vedea că nu  ne aflăm pur şi simplu într-un spaţiu înconjurat de ziduri, ci într-un loc care este Împărăţia lui Dumnezeu coborâtă pe pământ.

Să învăţăm, deci, din această experienţă, ce înseamnă să mergi pas cu pas spre Înviere, deoarece pentru a  ajunge ceasul Învierii  trebuie să  trecem prin Calvar, trebuie să trecem prin tragedia întregii Săptămâni Sfinte şi să ne-o facem propria tragedie, împărţind cu Hristos şi cu ucenicii Săi  şi cu mulţimile  din jurul lor oroarea şi teroarea ; şi s-o experimentăm ca pe un  foc teribil care va arde în noi toţi cei nevrednici de Hristos şi ne va curăţa. Şi poate într-o zi, când focul va fi ars tot ce nu este vrednic de Dumnezeu, fiecare dintre noi va deveni o icoană a rugului arzând, aprins cu foc sacru şi nemistuit, deoarece numai acela care poate supravieţui focului dumnezeiesc va rămâne aşa. Amin.

Sursa :

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/03/sermon-for-sunday-of-st-mary-of-egypt.html

Oare Dumnezeu ne iartă pentru că merităm ?

« ...a uita nu înseamnă a ierta. Să ierţi înseamnă să vezi omul aşa  cum este, în păcatul său, în insuportabilitatea sa, în toată povara pe care o reprezintă pentru viaţa ta şi să spui : Am să te duc ca pe o cruce ; am să te duc până în Împărăţia lui Dumnezeu, vrei tu asta sau nu. Eşti bun, eşti rău, am să te iau pe umerii mei, am să te duc Domnului şi am să spun : Doamne, l-am purtat pe acesta toată viaţa, căci îmi era milă să nu piară cumva. Acum iartă-l. Pentru că eu l-am iertat !... »

« Aşteptăm iertarea de la Dumnezeu din dragostea Sa curată,

 dragostea jertfirii şi a crucii...”

Dar nici aceasta nu e de ajuns. Suntem înconjuraţi de oameni, iar relaţiile cu ei sunt uneori dificile. Cât de des aşteptam ca celălalt să vină să se căiască, să-şi ceară iertare, să se umilească în faţa noastră ! Poate l-am ierta dacă am simţi că s-a umilit într-atât încât să ne fie uşor să-l iertăm. Trebuie să-l iertăm însă nu pe cel ce merită iertarea – oare Dumnezeu ne iartă pentru că merităm ? Oare atunci când mergem la Dumnezeu şi-i spunem : « Doamne, mântuieşte-mă ! Doamne, iartă-mă ! Doamne, miluieşte-mă ! » putem adăuga « pentru că merit » ?Niciodată ! Aşteptăm iertarea de la Dumnezeu din dragostea Sa curată, dragostea jertfirii şi a crucii... Asta aşteaptă şi de la noi Hristos în privinţa fiecărui aproape al nostru ; trebuie să iertăm aproapole nu pentru că merită iertarea, ci pentru că suntem cu toţii ai lui Hristos, pentru că ne este dat de Însuşi Dumnezeul cel Viu şi Hristos cel Răstignit să iertăm.

Adesea ne pare : iată, dacă aş putea să uit durerea ce mi-a pricinuit-o, l-aş ierta. Însă nu pot uita – Doamne, dă-mi uitare !... aceasta nu este  iertare : a uita nu înseamnă a ierta. Să ierţi înseamnă să vezi omul aşa  cum este, în păcatul său, în insuportabilitatea sa, în toată povara pe care o reprezintă pentru viaţa ta şi să spui : Am să te duc ca pe o cruce ; am să te duc până în Împărăţia lui Dumnezeu, vrei tu asta sau nu. Eşti bun, eşti rău, am să te iau pe umerii mei, am să te duc Domnului şi am să spun : Doamne, l-am purtat pe acesta toată viaţa, căci îmi era milă să nu piară cumva. Acum iartă-l. Pentru că eu l-am iertat !...

Cât ar fi de bine dacă am putea să ne ducem unul altuia poverile, dacă am putea să ne ducem şi să ne susţinem unul pe altul ; să nu ne străduim să uităm , ci, dimpotrivă, să ţinem minte. Să ţinem minte cine e şi ce slăbiciuni are, ce păcat are, ce are în neregulă şi să nu-l ispitim în aceasta, să-l ocrotim pentyru a nu fi supus ispitei în ceea ce ar putea să-l piardă...Dacă am putea să ne purtăm astfel unii faţă de alţii !... Dacă am înconjura omul cu grijă şi dragoste, câţi oare nu s-ar trezi, câţi oare nu s-ar învrednici de iertarea ce li se dă în dar !...

Aceasta este calea pocăinţei : să « intri » în tine, să te înfăţişezi Domnului, să te vezi un condamnat care nu merită nici iertare, nici milă şi, în loc să fugi, precum Cain, de la faţa lui Dumnezeu, să te întorci către El şi să spui : « Cred, Doamne, în dragostea Ta, cred în crucea Fiului Tău, cred, ajută necredinţei mele !... » Şi apoi să urmezi calea lui Hristos, după cum am spus : să primeşti totul din mâna lui Dumnezeu, din toate să aduci roadele pocăinţei şi ale dragostei  şi să ierţi primul pe fratele nostru, neaşteptând îndreptarea lui , să-l duci ca pe o cruce, să te răstigneşti, dacă este nevoie, pe ea, pentru a avea puterea, precum Hristos, de a spune : « Iartă-i, Părinte, că nu ştiu ce fac... »
Şi atunci Însuşi Domnul, Care a spus : « Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura..., iertaţi, după cum şi Tatăl vostru Ceresc iartă », El nu va rămâne dator : vă va ierta, vă va mântui şi încă de pe pământ, precum sfinţilor, vă va dărui bucuria cerească.

Să fie aşa, să înceapă în viaţa fiecăruia dintre noi, astăzi, măcar puţin din această cale a pocăinţei, pentru că aceasta este de pe acum începutul Împărăţiei lui Dumnezeu. Amin.

Mitropolitul Antonie – Despre credinţă şi îndoială ; Editura Cathisma,  2009

Despre pocăinţă – Şi trecem pe alături şi de momentul, şi de omul trimis de Dumnezeu spre a ne tămădui...

“ Şi dacă nu vom primi viaţa astfel, dacă tot ce ne aduce ea nu îl vom primi ca din mâna lui Dumnezeu, atunci viaţa nu ne va fi calea spre veşnicie ; vom căuta mereu o altă cale, deşi singura cale este Domnul Iisus Hristos.”

Când procedăm urât, când vorbim ce nu se cuvine, când gândurile sumbre roiesc în capul nostru, iar pe inimă se lasă întunericul, începem atunci, dacă dorim să ne luminăm măcar puţin, să avem mustrări de conştiinţă.

Mustrările de conştiinţă nu sunt încă pocăinţă; poţi să-ţi reproşezi toată viaţa faptele urâte şi cuvântul urâcios, gândurile şi simţurile întunecate şi să nu te mai îndrepţi.

Mustrările de conştiinţă pot face  din viaţa noastră în iad adevărat, însă mustrările acestea nu ne deschid porţile Împărăţiei Cerurilor ; la ele trebuie să se adauge încă ceva : ceea ce alcătuieşte inima pocăinţei, şi anume întoarcerea către Dumnezeu cu nădejde, cu încrederea că Dumnezeu are suficientă dragoste ca să ne ierte şi putere ca să ne schimbe.

Pocăinţa este cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi de freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.

Însă întoarcerea către Dumnezeu cu nădejde, chemarea Lui în ajutor nu este încă totul, căci multe în viaţa noastră nu depind de noi înşine. Cât de des spunem: “Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi inimă curată, dă-mi cuvântul cel drept!...”. Iar când apare posibilitatea  să acţionăm în conformitate cu  propria rugăciune, după porunca inimii noastre, nu ne ajunge bărbăţia să purcedem prin faptă la ceea ce cerem de la Dumnezeu. Şi atunci pocăinţa noastră, avântul sufletesc rămân sterile.

Pocăinţa trebuie să înceapă chiar de la această nădejde în dragostea lui Dumnezeu, dimpreună cu  nevoinţa, o nevoinţă dusă  cu bărbăţie, în care ne obligăm să trăim aşa cum trebuie  şi nu cum am trăit până acum. Fără asta Dumnezeu nu ne va mântui; după cum spune Hristos:  nu oricine spune “Doamne, Doamne” va intra în Împărăţia  lui Dumnezeu, ci doar cei ce vor aduce roadele ei. Iar pe acestea le cunoaştem  cu toţii: pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, înfrânarea, smerenia – toate aceste roade minunate pot încă de pe acum transforma pământul în rai, dacă am putea să le rodim asemenea unui  copac roditor...

Astfel, pocăinţa începe prin faptul că în inima noastră bate, dintr-odată, şi vorbeşte conştiinţa, ne cheamă Dumnezeu şi întreabă: “Încotro mergi? Spre moarte? Oare asta vrei?...” Iar când noi răspundem: “Nu, Doamne! Iartă, miluieşte, mântuieşte!” şi ne întoarcem către El, Hristos ne spune: “Eu te iert! Iar tu, drept mulţumire pentru aceasta, nu din frică, nu pentru a te izbăvi de chinuri, ci pentru că poţi răspunde dragostei Mele cu dragoste, începi să trăieşti altfel... »

Iar mai departe ? Primul lucru ce trebuie învăţat  este  să ne acceptăm întreaga noastră viaţă : toate împrejurările, toţi oamenii care au intrat în ea – uneori, atât de dureros – trebuie acceptaţi. Până nu ne vom accepta viaţa până la capăt, fără a omite ceva din întregul ei – să o acceptăm ca din mâna lui Dumnezeu -, nu ne vom putea elibera de neliniştea  interioară, de captivitatea interioară şi  de protestul interior. Oricât am spune : « Doamne, vreau să fac voia Ta ! », din adâncurile  sufletului răbufneşte un strigăt : « Dar nu în asta ! Nu aici ! ... Da, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, însă nu pe acest aproape ! Sunt gata să accept totul din ce-mi vei trimite, însă nu ceea ce-mi trimiţi de fapt... »

Cât de des, în clipele  parcă de iluminare, spunem : Doamne, acum înţeleg totul ! Mântuieşte-mă, mântuieşte-mă cu orice preţ !... » Dacă în acel moment ni s-ar înfăţişa înainte Mântuitorul sau ar trimite un înger al Său ori un sfânt care să ne cheme cu voce  înfiorătoare, cerându-ne pocăinţă şi schimbarea vieţii, poate, în acest caz am primi. Însă dacă în locul îngerului, al sfântului, dacă, în loc ca Hristos să vină El însuşi, ni-l trimite pe aproapele nostru, şi nu pe oricare, ci pe cel pe care nu-l respectăm, nu-l iubim, care ne pune la încercare, ne pune în faţa întrebării vitale : pocăinţa ta, cum este ea, doar cuvinte sau şi fapte ?, atunci uităm de promisiunile şi sentimentele noastre, uităm de pocăinţă şi spunem : « Pleacă de la mine ! Nu de la tine voi primi eu povaţă sau pedeapsă de la Dumnezeu, nu tu îmi vei deschide viaţa cea nouă... » Şi trecem pe alături şi de momentul, şi de omul trimis de Dumnezeu spre a ne tămădui, spre a păşi cu smerenie în Împărăţia lui Dumnezeu, a duce urmările păcatelor noastre cu răbdarea şi pregătirea de a le primi pe toate din mâna lui Dumnezeu(şi după cum noi înşine am promis). Şi dacă nu vom primi viaţa astfel, dacă tot ce ne aduce ea nu îl vom primi ca din mâna lui Dumnezeu, atunci viaţa nu ne va fi calea spre veşnicie ; vom căuta mereu o altă cale, deşi singura cale este Domnul Iisus Hristos.

Mitropolitul Antonie – Despre credinţă şi îndoială; Editura Cathisma,  2009

Ascultaţi Denia Imnului Acatist !

Denia:

http://video.crestinortodox.ro/ihckayjxGjx/Denia_Imnului_Acatist_AUDIO.html

Icoana :

http://www.maicadomnului.ro/acatistul-buneivestiri_l34_p0.html

Muzica în spiritualitatea bizantină --Imnul Acatist--

Ionut Mavrichi

Muzica este una dintre expresiile cele mai întâlnite ale rugăciunii, însoţind-o pe aceasta în majoritatea religiilor, deoarece unde cuvântul nu poate exprima întru totul un anume simţământ, cea mai sublimă formă de exprimare a sa este cuvântarea cântată sau singură muzica. Creştinismul moşteneşte, cel puţin în faza iniţială, modelul de rugăciune iudaic, model în care muzica avea un rol proeminent. Sunt numeroase menţiunile biblice cu privire la cântare, chiar Mântuitorul presupunându-se că a cântat împreună cu ucenicii săi[1]. Aşadar, este de înţeles prezenţa în cultul privat sau public al primilor creştini a rugăciunilor cântate. Totuşi este de  remarcat distanţa pe care creştinii o adoptă faţă de prezenţa instrumentelor muzicale, reticenţă bazată, se pare, pe asocierea instrumentelor cu imoralitatea sau idolatria[2], instrumnentele fiind găsite în majoritatea templelor păgâne.

O altă sursă importantă a concepţiei creştine asupra muzicii, a fost cultura greacă în care creştinismul s-a dezvoltat, cultură ce şi-a lăsat adânc urmele în majoritatea dezvoltărilor culturale creştine. Idealul creştin al frumuseţii era foarte apropiat de Frumosul platonic, de simetria şi obsesia grecească a ierarhiei şi armoniei. Ideea pitagoreică asupra armoniei muzicii şi universului, este o temă întâlnită în multe scrieri creştine, temă întâlnită cu predilecţie la Grigorie de Nyssa spre deosebire de reticenţa fratelui său Vasile.[3] Deşi sunt puţine operele care tratează cu exclusivitate subiectul muzicii, se poate vorbi totuşi de o teologie patristică a muzicii. Exegezele la textul Vechiului Testament, ating inevitabil acest subiect. Deşi instrumentele sunt prezente, nici un părinte nu le recomandă pentru uzul cultual al comunităţilor, existând de altfel şi un argument filosofic al preferării vocii umane, Aristotel afirmând că aceasta produce mai multă plăcere decât instrumentele.[4] Vocea umană era considerată o jertfă bineplăcută adusă Creatorului şi pornind de la această idee, cultul creştin s-a dezvoltat pe aceste coordonate. De altfel, este cunoscut un singur moment al anului când instrumentele erau folosite în Biserică, şi anume ajunul Naşterii Domnului, când polihroniile basileului cântate la străni erau acompaniate instrumental.[5] Desigur era un fenomen izolat şi nu-l putem integra propriu-zis în cult, chiar dacă avea loc în Biserică.

O poziţie diferită asupra utilizării muzicii a venit dinspre rigorismul monahal. Oficiile monahale aveau un pronunţat caracter catanictic, auster, penitenţial, iar argumentul invocat era cel al risipirii minţii. Pe de altă parte, oficiul catedral – urban utiliza muzica, Biserica având şi o investire specială a celor ce cântau în străni. Frumuseţea muzicii atrăgea oamenii, familiarizându-i cu învăţătura de credinţă exprimată în cântări. Una din caracteristicile esenţiale ale cultului ortodox este prezenţa învăţăturii dogmatice, întregul cult fiind teo-doxologic.

Una dintre extremele care trebuiau evitate era aceea a excitării simţurilor prin muzică, şi la acest nivel opoziţia monahilor era puternică. Întrebarea care se punea era a modului în care să fie executată cântarea, astfel încât muzica să fie atrăgătoare, să atragă sufletul şi să ridice mintea la contemplarea lui Dumnezeu, evitând melodramatismul[6], deoarece nu plăcerea oamenilor era scopul principal. Din astfel de problematizări şi evoluţii s-a născut un stil propriu bizantin, un stil riguros ascetic, monolitic şi echilibrat. Imnograful trebuia să imite formule prestabilite, ecouri ale imnelor cereşti, aceasta corespunzând unei concepţii mai largi asupra artei (platonică şi neoplatonică) conform căreia inspiraţia era graduală şi ierarhică.[7] Nu întâmplător formulele de intonare a ehului care deschid fiecare glas se numeau apechema care înseamnă ecou, ecou al muzicii cereşti. Sigur, această muzică nu a apărut din senin. Unii specialişti văd originea muzicii bizantine în vechile ehuri greceşti, în vreme ce alţii le plasează în spaţiul sirian. Oricare ar fi originea modurilor bizantine, muzica psaltică s-a edificat într-un sistem monumental şi de ce nu, original, expresie a bogăţiei şi fastului liturgic bizantin.

Pentru exemplificare am ales o creaţie de geniu a imnografiei bizantine, anume Imnul Acatist. Înainte de analiza acestui imn trebuiesc menţionate câteva aspecte ale cultului marial în Bizanţ. Maica Domnului s-a bucurat de o cinstire deosebită din partea creştinilor încă de la începutul Bisericii înregistrându-se chiar şi o bogată prezenţă iconografică a ei. Cultul marial a înregistrat o adevărată explozie după rezolvarea controversei nestoriene. Din moment ce Biserica se exprimase prin cel mai important organ al ei – sinodul ecumenic, nu a mai putut fi pusă nici o stavilă în eflorescenţa imnografiei şi a cinstirii de care se bucura Născătoarea de Dumnezeu.

Constantinopolul era prin excelenţă cetatea ei he Polis sou, cetatea care avea cele mai multe biserici şi locaşuri închinate Maicii Domnului, unde se păstrau relicve care i-ar fi aparţinut, în care se afla vestita biserică a Vlahernelor, locul în care, prin excelenţă, Născătoarea de Dumnezeu împărtăşea binecuvântările sale.[8] Orice pelerinaj în cetatea regină trebuia să cuprindă între obiectivele sale locuri sau relicve ce aveau legătură cu Maica Domnului. Au existat desigur şi uşoare exagerări, texte în care era numită Dumnezeu (Kai meta ton Theon Theos philanthropos), în care i se cerea să dăruiască viaţă veşnică „căci nimeni nu se mântuieşte decât prin tine” etc.[9]

Unul dintre cele mai vestite imne închinate Maicii lui Dumnezeu, şi care s-a păstrat integral este Imnul Acatist. Numele acestuia este format din a privativ adăugat verbului kathizomai care înseamnă a sta jos, a şedea. Aşadar, numele explică practica de a sta în picioare în timpul recitării acestuia.[10] Este compus din 24 de strofe, formând un acrostih, procedeu poetic întâlnit în literatura bizantină. Paternitatea sa este necunoscută, însă există o serie de teorii cu privire la ea. Sinaxarele bizantine îl atribuie patriarhului Serghie al Constantinopolului sau lui Gheorghe Pisides, hartofilax al Sfintei Sofii. Versiunea latină a Sinaxarului vede pe patriarhul Gherman al Constantinopolului ca autor. Alţi specialişti au presupus că Fotie l-ar fi compus.[11]

Sinaxarul menţionează în ziua de 7 august 626 atacul perşilor şi al avarilor. Cu acest prilej patriarhul Serghie ar fi condus o procesiune care a cântat toată noaptea acest Imn, fiind izbăviţi în mod miraculos de atacatori, minune pusă pe seama Maicii Domnului. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Serghie a fost numărat între posibilii autori. După ce sărbătoarea a fost transferată în sâmbăta din a V-a a Săptămână a postului pascal, sinaxarele menţionează şi alte izbăviri de asediu.[12]

Analizând profunzimea şi construcţia imnului, unii autori au atribuit imnul lui Roman Melodul. În acest caz s-ar explica faptul că le era cunoscut locuitorilor capitalei, din moment ce relatarea spune că l-au cântat toată noaptea. Probabil doar condacul iniţial „Apărătoarei Doamne” a fost adăugat în acea seară. Chiar şi această teorie a fost criticată, imnul fiind plasat de către unii specialişti înainte de Roman Melodul. Imnul se deschide cu un prooemium care menţionează minunea izbăvirii de asediu. Traducerea literală este: „Generalissimei apărătoare, ca una ce am fost izbăvită de lucruri cumplite, cele de biruinţă aduc ţie, Născătoare de Dumnezeu, ca nişte mulţumiri, eu, cetatea ta. Ci ca una ce ai stăpânire nebiruită, din tot felul de nevoi slobozeşte-mă, ca să strig ţie: Bucură-te Mireasă nemiresită!”[13]

Se observă simbolismul şi vocabularul militar folosit, de altfel comun în imnografia bizantină. Imnul este împărţit în condace şi icoase care formează un acrostih, icoasele terminându-se cu exclamaţia Haire Nymphe anympheute – Salve sposa innupta – Bucurăte mireasă nenuntită/nemiresită!; iar condacele cu Allelouia!. În afară de folosirea Acatistului în cultul personal el era folosit în cultul public după cum am menţionat, la pomenirea izbăvirii de asediu, în 7 august. În sec. VIII patriarhul Gherman mută Acatistul din 7 aug în 25 martie, la Praznicul Buneivestiri, conţinutul acestuia potrivindu-se cu sărbătoarea. În sec. IX patriarhul Metodie sau Fotie l-a mutat într-una dintre sâmbetele de la sfârşitul Postului Mare, ulterior fixându-se în a V-a sâmbătă, care a primit şi numele de Sâmbăta Acatistului.[14]

Acatistul, în forma lui actuală este deschis de condacul „Apărătoare Doamnă” care în traducerea românească a pierdut orice referinţă la asediul Constantinopolului.

Primul Icos relatează trimiterea îngerului „întîi-stătător”, care văzând că glasul lui cel netrupesc aduce întruparea Mântuitorului, a “heretisit-o” pe Maica Domnului. Începutul acestui icos Aggelos protostates a fost unul dintre argumentele care au pledat în favoarea paternităţii atribuită lui Roman Melodul, deoarece foloseşte o formulă asemănătoare în condacul care se referă la Iosif în Egipt eis to aggelos pro[tostates], condac scris în acelaşi metru.[15] Heretisirile se referă la Născătoarea de Dumnezeu prin care este restaurată făptura deoarece ea este cea „prin care prunc se face făcătorul”.[16]

Condacul al doilea imaginează un dialog între Fecioară şi înger. Răspunsul Maicii Domnului: ştiindu-şi curăţia, primeşte cu anevoie cuvântul, nu există „naştere cu zămislire fără de sămânţă”. Icosul al doilea repetă accentuând aceeaşi temă a minunatei naşteri din „pântece curat”. Condacul şi Icosul al treilea relatează întruparea în pântecele fecioresc prin umbrirea Maicii lui Dumnezeu de către „puterea Celui de sus”, şi apoi vizita la Elisabeta, fiind de asemenea imaginată o laudă pe care prin heretisiri, Sf.Ioan Botezătorul, din pântecele mamei sale, ar fi adus-o Mariei. Condacul al patrulea face referire la îndoiala lui Iosif şi la convingerea ulterioară a acestuia că ceea ce s-a întâmplat este de la Duhul Sfânt. Icosul al patrulea, condacul şi icosul al cincilea şi condacul al şaselea menţionează lauda pe care magii au adus-o Mariei şi întreg episodul biblic al magilor, venirea lor, închinarea, modul în care l-au păcălit pe Irod etc. Icosul al şaselea  se referă la o ipotetică misiune în Egipt, la surparea idolilor şi la lauda adusă Născătoarei de Dumnezeu de către cei scăpaţi de idolatrie. Condacul al şaptelea face referire la dreptul Simeon.

Acatistul este împărţit practic în două. Până la condacul al şaptelea tema este relatarea biblică a bunei vestiri, a naşterii şi a evenimentelor legate de aceasta: magii, păstorii, fuga în Egipt şi cel al întâlnirii cu Simeon. Partea a doua face referire îndeosebi la efectele întrupării Mântuitorului.

Imnul este de o bogăţie stilistică deosebită, ilustrând în mod fericit modul în care spiritualitatea bizantină a înţeles şi tradus cultul. Acest imn, făcând în egală măsură parte atât din cultul public, cât mai ales din cultul particular, a avut o influenţă majoră asupra pietăţii creştine răsăritene. După modelul lui, au apărut nenumărate acatiste: al Mântuitorului, ale sfinţilor chiar şi ale unor sărbători creştine. Aceste acatiste iconizau imnic viaţa sfinţilor sau aspecte ale praznicelor. Pornind de la această idee, au apărut în spaţiul rusesc aşa numitele icoane-acatist, care conţineau scenele iconografice corespunzătoare fiecărui condac sau icos.  

Ionut Mavrichi

Bibliografie:

• Ferguson E., Toward a Patristic Theology of Music, Studia Patristica, XXIV, Peeters Press, Leuven, 1993, p. 265 – 283.
• Hussey J. M. (ed.), The Cambridge Medieval History, vol. IV.2, Cambridge University Press, Cambridge, 1967.
• Baynes H. N., The Supernatural Defenders of Constantinople în Byzantine Studies and Other Essays, Grenwood Press, 21974, p. 248 – 260.
• Leclerq H., art. Acathistus în Dictionnaire d’Archéologie Chrétienne et de Liturgie, tome I.1, Paris 1924, col. 213 – 216.
• Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Deisis, 2000.
• Triodul, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000.

NOTE:

[1] Mt 26, 30

[2] Schuller, The Idea of Music, 206 apud Ferguson E., Toward a Patristic Theology of Music, Studia Patristica, XXIV, Peeters Press, Leuven, 1993, p. 267.

[3] Ferguson E., Toward a Patristic Theology of Music..., p. 271 – 272; 283.

[4] Ferguson E., Toward a Patristic Theology of Music..., p. 267, nota 8.

[5] Pseudo-Codinus, De officiis apud Hussey J. M. (ed.), The Cambridge Medieval History, vol. IV.2, Cambridge University Press, Cambridge, 1967, p. 136.

[6] Ferguson E., Toward a Patristic Theology of Music..., p. 275; tocmai acest melodramatism este condamnabil în unele formule locale de muzică bisericească (în Serbia, varianta Cunţanu în Transilvania, Lugoj etc.). De asemenea, nu trebuie comparat melodramatismul acestor formule cu cântarea melismatică bizantină care îşi avea utilitatea ei contemplativă.

[7] Hussey J. M. (ed.), The Cambridge Medieval History..., p. 160.

[8] Baynes H. N., The Supernatural Defenders of Constantinople în Byzantine Studies and Other Essays, Grenwood Press, 21974.

[9] Baynes H. N., The Supernatural Defenders..., p. 260.

[10] Leclerq H., art. Acathistus în Dictionnaire d’Archéologie Chrétienne et de Liturgie, tome I.1, Paris 1924, col. 213.

[11] Hussey J. M. (ed.), The Cambridge Medieval History..., p. 144, nota 2.

[12] Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Deisis, 2000, p. 369.

[13] Makarios Simonopetritul, Triodul explicat..., p. 369 – 370.

[14] Makarios Simonopetritul, Triodul explicat..., p. 370.

[15] Hussey J. M. (ed.), The Cambridge Medieval History..., p. 145.

[16] Referinţele la textul românesc al Acatistului din Triodul, E.I.B.M.B.O.R., 2000, p. 445 – 456.

Sursa articolului:

http://www.nistea.com/eseuri/ionut_mavrichi/muzica-in-spiritualitatea-bizantina-imnul-acatist.htm

Sfântul Nicolae Velimirovici – Mântuirea sufletului

 

« Tot ce clădeşte şi reclădeşte timpul nu-ţi este casă veşnică,

 ci numai o tristă sau bucuroasă aducere-aminte. »

Nu socoti nimic altceva drept ţel  al acestei vieţi în afară de mântuirea sufletului. Orice alt ideal pe care oamenii îl scot oarecând la iveală ca ţel nu este altceva  decât  un îndemn în plus, dacă nu un mijloc direct, pentru mântuirea sufletului. Familia, societatea, statul, civilizaţia – toate acestea nu sunt ţeluri în sine. Toate sunt numai îndemnuri şi, mai mult sau mai puţin, mijloace ale ţelului de căpetenie, ale singurului ţel : mântuirea sufletului. Tot ce clădeşte şi reclădeşte timpul nu-ţi este casă veşnică, ci numai o tristă sau bucuroasă aducere-aminte.  Mama îţi aminteşte doar palid de negrăita dragoste de mamă care îţi va întâmpina sufletul tău în lumea cealaltă. Soţia îţi aminteşte doar palid de dulcea nuntire a sufletului tău cu Dumnezeu.

Copiii îţi amintesc doar palid de roadele dulcei nuntiri a sufletului cu Dumnezeu. Prietenii îţi amintesc doar palid de tovărăşia preafrumoşilor îngeri din ceruri.  Toate descoperirile ştiinţifice îţi amintesc doar palid de neînchipuitele descoperiri şi cunoaşteri  din apropierea lui Dumnezeu. Natura îţi arată doar palid  întreaga bogăţie  şi frumuseţe a lumii viitoare.

Marile oraşe îţi amintesc doar palid de  minunata cetate a Marelui Împărat. Tot ce se numeşte fericire în această lume, ce piere mai iute ca zorile de ziuă, îţi aminteşte palid, cu totul palid de  nemincinoasa fericire din lumea cea adevărată. În această lume a umbrelor şi-a preînchipuirilor, numai sufletul are o realitate pe care o poate păstra sau pierde. La ce-i foloseşte omului să câştige toate împărăţiile umbrelor şi preînchipuirilor, dar să piardă împărăţia realităţii? Într-adevăr, nu-i ajută mai mult decât i-ar ajuta să se încălzească la Lună, sub apă fiind. În această lume a visului şi a visării, numai sufletul omului poartă în sine realitatea. Vai de omul care preface în vis şi-această mică realitate ! Când va sosi ziua deşteptării, nu va mai fi într-însul nimic de deşteptat.

Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi Jicei – Gânduri despre Bine şi Rău, Editura Predania, 2009.