Ce înseamnă: “Iubeşte pe aproapele tău...”

Adâncul gândirii lui Nae Ionescu !

« ... esenţa creştinismului nu este orientarea morală,

creştinismul nu este o societate de binefacere, iar toată interpretarea care reduce creştinismul la această iubire către aproapele, la caritate şi la fapte bune, este protestantism. »

***

« Dacă, de pildă, eu, ca un creştin adevărat, nu mă iubesc pe mine şi nu iubesc decât pe Domnul Dumnezeul meu din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu, cum rămâne cu aproapele ? »

« Am afirmat  că iubirea este o metodă, un vehicul, o posibilitate de cunoaştere. Fiind  un fel de depăşire a individualului, ea înlesneşte ceea ce se numeşte, cu un cuvânt cam învechit din mistica de pe vremuri, transformatio amoris, ceea ce înseamnă transformarea subiectivului în obiectul  care îi stă în faţă, cu ajutorul iubirii[...] adevărata axă a întregii probleme a cunoaşterii este afirmaţia că nu ştiu ceea ce văd, ci văd ceea ce ştiu ; că, prin urmare, nu pot, nu sunt capabil să înregistrez o impresie, decât în anumite condiţii, şi anume că am deja în mine acea impresie sau că am în mine deja posibilitatea de a o înregistra ; că, prin urmare, conştiinţa care cunoaşte este într-o continuă prefacere, se preface pe rând în toate obiectele  care îi sunt date spre cunoaştere.

[...] Dacă definim iubirea astfel, este adevărat, atunci că obişnuitul  nostru concept despre iubire, întreagă cunoştinţa noastră despre iubire, sunt oarecum dezorientate, pentru că ştim că iubirea poate să însemne cu totul altceva[...]

Este adevărat că principiul fundamental al creştinismului este iubirea, dar în creştinism iubirea nu înseamnă cunoaştere, ci acţiune. Ei bine, vreau să încerc să vă dovedesc că iubirea care înseamnă acţiune este o falsă interpretare a iubirii şi în acelaşi timp o falsă interpretare a creştinismului. Toată dezorganizarea care s-a produs  în metafizica creştină şi în valorificarea creştină a existenţei provine tocmai din falsificarea acestui concept al iubirii.

Ştiţi că « iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi » nu este propriu-zis o afirmaţie  creştină, ci una din afirmaţiile fundamentale ale Vechiului Testament şi este principiul de bază al moralei talmudice. Când tânărul bogat i-a cerut lui  Iisus Hristos legea pe scurt, Iisus Hristos i-a spus : « iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi ».

Cum s-a interpretat acest fapt ?

S-a spus că creştinismul, care îndeamnă la iubirea aproapelui, îndeamnă la jertfa către aproapele, deci creştinismul îndeamnă să ajutăm pe acela care este aproapele nostru. Atunci când te poţi lipsi pe tine atât încât să  consideri pe aproapele tău ca pe tine însuţi, evident că ai să fii creştin. Prin urmare « iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi » înseamnă, pentru cea mai mare parte din lumea creştină, un fel de caritate, principiul carităţii identificat cu principiul iubirii.

Eu cred că principiul recomandat de Iisus Hristos are două părţi deosebite şi presupune că sunt două feluri de iubire : [un fel] către Dumnezeu şi alt fel către aproapele. Către Dumnezeu spune : « Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău », iar pentru aproapele tău nu dă indicaţie cum , ci lasă la latitudine şi zice : « ca pe tine însuţi ». Dar dacă eu nu mă iubesc pe mine însumi ?  Aceasta este o problemă  foarte însemnată din punctul de vedere al orientării morale, pentru că,  de îndată ce structura iubirii  către aproapele este condiţionată de  structura iubirii către mine, atunci recomandarea de iubire a aproapelui începe să fie o lege subiectivă, la dispoziţia fiecărui individ : când iubirea de mine însumi  este mare, evident că iubirea către aproapele este la fel cu iubirea către mine, este un fel de frână pentru iubirea către mine şi un fel de justă echilibrare a împrăştierii acţiunilor mele. Atunci când însă iubirea către mine este nulă, preceptul  nu mai are niciun fel de semnificare. Dacă, de pildă, eu, ca un creştin adevărat, nu mă iubesc pe mine şi nu iubesc decât pe Domnul Dumnezeul meu din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu, cum rămâne cu aproapele ? Vedeţi dar că iubirea către aproapele nu este esenţială creştinismului. Ceea ce înseamnă că esenţa creştinismului nu este orientarea morală, creştinismul nu este o societate de binefacere, iar toată interpretarea care reduce creştinismul la această iubire către aproapele, la caritate şi la fapte bune, este protestantism. Vi se pare curios acest punct de vedere şi o să spuneţi că la biserică  învăţaţi că este bine să faceţi  bine aproapelui.  Da, dar nu din iubire.  A face bine aproapelui tău este un mijloc terapeutic care duce tocmai la afirmarea lipsei de iubire către tine, la dezinteresarea de tine însuţi. Deci, în fapt, facerea de bine către aproapele neagă cel de-al doilea verset al principiului indicat de creştinism : cu cât faci mai mult bine cu atât te iubeşti mai puţin pe tine, şi cu cât te iubeşti mai  mult pe tine cu atât, în chip natural, faci mai puţin bine. A face bine cuiva înseamnă a te lipsi  pe tine de ceva în beneficiul altuia, a renunţa tu la ceva din tine, pentru ca să dai altcuiva. Facerea de bine este renunţare la sine, nu iubire de sine.

Prin urmare, în adevăr biserica recomandă să faci bine, dar nu ca o verificare a lui « iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi », ci ca un fel de terapeutică, pentru ca să scapi tu de tine însuţi, ca să nu mai fii tu sclavul poftelor tale, al gusturilor, al pretenţiilor, al ambiţiilor tale.[...]

« Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău » înseamnă că nimic din ceea ce simţi  şi din ceea ce gândeşti să nu fie îndreptat în altă parte decât înspre Dumnezeu ; toată inima ta şi tot cugetul tău să fie orientate către Dumnezeu , adică să trăieşti într-un fel de atitudine extatică în faţa lui Dumnezeu, care nu te mai lasă să ştii dacă mai există ceva în afară de Dumnezeu. Tot « tu » să fie absorbit de Dumnezeu, nimic din ceea ce se mişcă în tine să nu cadă alături de Dumnezeu, ţinta întregii tale activităţi, încordarea ta de fiecare moment să tindă tocmai înspre Dumnezeu, înspre un centru de orientare a tuturor puterilor tale spirituale. »

Nae Ionescu – Curs de metafizică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, paginile 123-126

Arhimandritul Kirill Pavlov: Chemarea femeii este DRAGOSTEA( II)

O femeie nu poate fi femeie adevărată dacă nu primeşte Evanghelia ca o creştină al cărei loc este alături de Mântuitorul  cel smerit şi iubitor.

 În aceasta constă măreţia ei, sfinţenia şi mântuirea ei.

Precum vedeţi,  Preasfânta Fecioară Maria şi-a dobândit libertatea prin puterea dragostei şi a smereniei sale.  Ea este un exemplu de urmat pentru femei. Iubirea şi smerenia i-au adus libertate. Libertatea femeii n-a fost cucerită prin revoltă împotriva soţului, ci prin smerenie şi dragoste. Împlinind aşa o datorie măreaţă, să dea naştere Mântuitorului,  totuşi Fecioara Maria a rămas necunoscută în mare măsură.  N-a fost văzută nici măcar printre Apostoli, deşi Apostolii o respectau. Acesta este un exemplu de adevărată smerenie pentru noi.

Dragostea şi smerenia desăvârşit manifestate de Maica Domnului sunt esenţiale în căsătoria creştină care îndeamnă soţia să-şi iubească soţul. Aşa cum Biserica Îl iubeşte pe Hristos, aşa şi soţia este chemată să-şi iubească soţul, nu dintr-o frică de sclavă, ci din ascultare/ supunere iubitoare, aşa cum  Biserica ascultă de Hristos.

Sfinţii Apostoli uneori atrag atenţia asupra  viciilor care s-au interpus între soţi  după cădere. Astfel Sf. Pavel îi avertizează pe soţi împotriva despotismului, spunând : « Soţilor, iubiţi-vă soţiile ». Sf. Pavel scrie acestea încercând să le împiedice pe neveste să încerce să-şi domine soţii: „Dar voiesc ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu”(1 Cor. 11, 3) şi adaugă: “...bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului”(1 Cor 11, 7). Pentru că nu bărbatul a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. Încercând s-o elibereze pe femeie de meşteşugurile şi de cochetăriile ei înrădăcinate în firea ei de dorinţa de a domina bărbatul, Apostolul scrie : « Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; Ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu.(1 Tim. 2, 9-10). Apoi dă o indicaţie precisă : « Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul »(1 Tim 2, 12). Deşi poate părea umilitor pentru femeie, nu este aşa în esenţă. Sf. Pavel arată acele activităţi care  ar trebui să contrebuie la măreţia femeii, iar  modestia şi smerenia  sunt cele mai bune căi  s-o atingă.  Apoi scrie că  o soţie trebuie să ajute soţului să vină la calea mântuirii. Prin dragostea şi grija sa, ea trebuie să-i asigure binele , nu atât trecător, cât etern. Ea ar trebui să-l ajute în calea mântuirii, astfel încât ea însăşi să se mântuiască.

Deci o femeie este chemată să fie un ajutor al soţului ei. Chemarea ei este dragostea. Dacă priveşti adânc în lumea interioară a unei femei  vezi  cuvintele acestea:« pudoare şi  modestie » înscrise de Creator în inima ei.  Adevărata fericire şi onoare a unei femei stă în condiţia ei modestă şi supusă. Dacă îşi pierde aceste calităţi, ea îşi alterează imaginea.  Potrivit cuvintelor lui Dumnezeu, natura unei femei rezidă în modestie şi smerenie, iar chemarea ei este dragostea.

Sunt două feluri de dragoste. Unul este sentimentul dătător de bucurie  al unei persoane care este iubită cu dragoste jertfelnică, iar altul este fericirea persoanei care ea însăşi iubeşte cu dragoste jertfelnică. Iubită de alţii, o femeie este fericită, dar această dragoste este nestatornică şi schimbătoare. Să-şi iubească aproapele şi să se sacrifice din dragoste faţă de el – aceasta este esenţa unei femei şi legea perfectă a existenţei ei. Desigur, egoismul, care marchează întreaga umanitate, este inerent şi la femeie, dar aici este vorba de dragostea pură aşa cum ar trebui să fie. Fără tumoarea pe care păcatul a  crescut-o prin cădere, iubirea cu care Creatorul a dăruit-o pe femeie este cea care o face curajoasă şi capabilă de fapte măreţe, în ciuda întregii ei slăbiciuni şi  blândeţi. Priveşte ce răbdătoare este o femeie în lucrul ei cel bun şi câtă dragoste are. Dragostea unei mame a fost întotdeauna lăudată ca model al dragostei sfinte şi delicate. Dragostea de mamă a fost elogiată  de scriitori şi poeţi în toate timpurile şi la toate neamurile. Suntem deseori întrebaţi  dacă bărbaţii şi femeile sunt egali prin abilităţile lor.  Ei sunt şi nu sunt egali. Abilităţile femeii sunt făcute cu un scop, ale bărbatului cu altul. O femeie are propriul câmp de activitate în care îşi aplică abilităţile incomparabil mai mari ca ale bărbatului. Este vorba de casa si de familia ei. Acesta este câmpul în care femeia îşi dezvăluie  toate puterile sufletului ei. Aici ea este pe deplin stăpână...Puterea ei nu se manifestă  prin opresiune sau forţă brută, ci printr-o cuceritoare blândeţe.  În familie se manifestă eficienţa şi  arta ei misterioasă de a  patrunde până la inima bărbatului. Abilitatea de a ţine la ceilalţi, de a împărţi cu ei, de a răspunde, de a arăta tact şi de a încuraja inimile suferinde – aceasta este maniera femeii de a ţine sub control casa ei.

Abilităţile pe care femeia  le-a primit de la Dumnezeu, totuşi, nu se pot revela în toată amploarea lor. Ea este, în acelasi timp capabilă şi incapabilă să-şi împlinească chemarea. Este capabilă pentru că aspiră spre împlinirea destinului ei, şi incapabilă din cauza păcatului care înăbuşă şi uneori distruge seminţele  bune plantate de Dumnezeu în inima ei. În loc să fie activă, ea devine agitată, recurge la intrigi şi cochetărie. Inima femeii, atât de bogat dăruită de Dumnezeu,  devine păcătoasă şi lipsită de har. Sfânta Scriptură, în timp ce laudă calităţile femeii, arată şi păcătoşenia ei. În paginile ei poţi găsi  femei rele, insensibile şi nechibzuite care au adus mari prejudicii poporului ales.

Inima femeii, arzătoare şi geloasă, bună şi rea, puternică şi slabă cum este în acelaşi timp, trebuie să fie călăuzită spre un scop bun. Seminţele bune plantate în ea de Dumnezeu trebuie să fie crescute în direcţia potrivită. Dar cine poate vindeca şi învăţa inima femeii ? Nimeni altcineva n-o poate reforma şi înnoi decât Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut trup ca  să restaureze natura umană astfel ca noi să putem fi mântuiţi.Numai de la El femeia poate primi puterea de a-şi împlini destinul în viaţa aceasta.

Când Hristos Mântuitorul a propovăduit pe pământ, nimeni nu a simpatizat cu El mai mult decât femeile. Aşa cum inima femeii este atrasă de El, şi inima Lui este atrasă spre ele, pentru că Fiul lui Dumnezeu, prin natura Lui este Dragoste. El şi-a împlinit misiunea pe pământ ca un slujitor umil al tuturor. Femeia, care de asemenea este chemată să iubească, va găsi în Mântuitorul nostru pe Cel Ce este intim legat cu ea,  în slujirea modestă şi smerită. Dacă credinţa creştină este preţioasă sufletului omenesc,  este cu atât mai preţioasă  sufletului femeii. O femeie nu poate fi femeie adevărată dacă nu primeşte Evanghelia ca o creştină al cărei loc este alături de Mântuitorul  cel smerit şi iubitor. În aceasta constă măreţia ei, sfinţenia şi mântuirea ei. Amin.

Sursa:

http://www.pravmir.com/printer_202.html

Galactotrofa – Mănăstirea Sf. Gherasim de la Iordan ~Maica Domnului – Mănăstirea Schimbarea la Faţă de pe Tabor ~ Flori de la Aşezământul Românesc – Ierihon ~ Măslin din Grădina Ghetsemani ~ Un leandru de la Hozeva !

Arhimandritul Kirill Pavlov: Chemarea femeii este DRAGOSTEA( I )

Dragostea jertfelnică

A treia săptămână după Paşte este numită Săptămâna Mironosiţelor. Sfânta Biserică laudă şi glorifică aceste sfinte femei pentru devotamentul  şi dragostea lor faţă de Iisus Hristos, deoarece nu s-au cruţat pe sine în momente de  mare primejdie şi suferinţă.  Într-o vreme când fiecare ucenic al lui Hristos îl părăsise, ele au stat lângă Cruce să vadă Răstignirea Lui şi să-I pună trupul în mormânt.

Domnul a venit pe pământ din dragoste faţă de umanitatea căzută, pentru a o salva. Inimile curate ale Femeilor Mironosiţe au simţit sfinţenia Mântuitorului şi dragostea lui pentru popor şi i-au răspuns cu o dragoste la fel de puternică şi pasionată.  Sfânta Biserică le-a glorificat tocmai pentru această credinţă  statornică în  dragostea Domnului şi Mântuitorului nostru, dulcele Iisus Hristos. Să vorbim despre chemarea femeii aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură.

Nimeni nu contestă marea influenţă  pe care femeile o au asupra faptelor umane, atât bune cât şi rele. Ştim din Biblie că prin prima femeie a pătruns păcatul în această lume inocentă. Dar tot prin femeie a venit în lume şi Mântuitorul pentru a înnoi şi a restaura umanitatea. Într-adevăr, Dumnezeu l-a inspirat pe autorul Psalmilor să vorbească despre cele două căi pe care o poate lua omenirea. Una este cea a înţelepciunii şi devotamentului, pe când cealaltă este cea a nebuniei şi a viciului. Lui Dumnezeu nu i-a plăcut să-i dea femeii puterea de a-i subjuga pe ceilalţi prin forţă şi constrângere.  Dar i-a dat influenţa prin care să copleşească puterea lor într-un fel în care ei nici nu-şi dau seama, supunându-se fără să-şi simtă libertatea lezată. De aceea influenţa femeii asupra destinului şi asupra moralităţii oamenilor este aşa de mare. Această influenţă, însă, va fi benefică doar dacă viaţa femeii se conformează chemării ei originare.

Care este, deci, chemarea femeii ? Se spune uneori că bărbatul şi femeia ar avea una şi aceeaşi chemare: să-l slăvească pe Dumnezeu prin fapte bune. Este adevărat, dar femeia  are o chemare specială. Să ne întoarcem la Sfânta Scriptură! Citim pe prima pagină a cărţii Facerii: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră »(Facere 1, 26). Mai departe spune acestea despre chemarea femeii : « Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el »(Facerea 2, 18) . Şi aceasta nu s-a spus pentru o femeie căsătorită, pentru că Eva n-a fost doar prima soţie a primului soţ, ci şi prima creatură  de sex femeiesc.  Într-adevăr, nu era bine ca omul să fie singur. Dumnezeu l-a înzestrat pe primul om cu toate binecuvântările. L-a pus în Eden, dar îi lipsea un ajutor capabil de gândire, vorbire şi dragoste. Nu avea pe nimeni cu care să împartă bucuria, gândurile şi sentimentele, deoarece toate făpturile din jurul său îi erau inferioare, în timp ce Făptura Divină care îl crease era mult prea sus faţă de el. Aşa că Adam nu simţea pe deplin binecuvântarea. Şi Dumnezeu i-a creat o soţie, un ajutor primului om. Ea era acel alter ego pe care primul om îl căuta. Soţia ca ajutor dat de Dumnezeu  urma să-i dea fericirea deplină prin grija şi dragostea ei. Deci, chemarea femeii este DRAGOSTEA. Fiind un ajutor soţului ei, ea îi este egală. Ea îi poate ofei ajutorul de care are nevoie numai dacă îi este egală.

S-a schimbat chemarea femeii după cădere , după ce păcatul a zguduit întreaga natură şi a adus mari schimbări în lumea morală?

Satana a ispitit-o pe femeie fiindcă ştia că ea este mai slabă decât bărbatul. Apoi a folosit-o ca instrument de ispitire a soţului ei, conştient că soţia are mare influenţă asupra soţului. Calculele satanei au fost foarte viclene şi şi-au atins scopul. Diavolul l-a dus pe om în păcat prin nevasta lui. Ea si-a folosit puterea de influenţă curată şi bună, dată de Dumnezeu, într-un mod rău şi a distrus-o. Ea l-a răsplătit pe Adam cu păcatul şi cu moartea pentru viaţa pe care a primit-o de la el. De aceea Dumnezeu a pedepsit-o cu dureri mari, fără de care rasa umană nu se poate naşte. Dumnezeu i-a degradat poziţia, spunându-i : « atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni"(Facere 3, 16). De atunci ea a devenit total supusă soţului ei şi a început lupta între bine şi rău în chiar temelia  vieţii sociale, care este familia.

Păcatul a distrus viaţa de zi cu zi şi a stricat echilibrul  între soţ şi soţie. În loc să accepte smerit pedeapsa dată de judecata lui Dumnezeu, soţul a încercat să-o împovăreze pe soţie cu toată munca şi grijile lui, păstrându-şi pentru sine dreptul de a domina şi a porunci. Astfel soţia, ajutorul său, a devenit mai întâi o muncitoare şi apoi o sclavă. În încercarea  de a se elibera de tirania soţului,  dar neavând puterea să o împlinească, soţia a recurs la viclenie şi meşteşug. Aşa a început lupta de secole între tiran şi sclav.

Milostivul Dumnezeu, văzând distrus echilibrul dintre soţ şi soţie, a găsit o cale să-l restaureze.  El promisese deja primilor oameni de după cădere că  un Mântuitor se va naşte, Care va opri diavolul şi o va elibera pe soţie din sclavia ei. Şi a venit timpul când s-a împlinit această făgăduinţăPreasfânta Fecioară Maria, prin puterea dragostei ei şi a smereniei, l-a zămislit pe Dumnezeu cu trup şi I-a dat naştere pentru a deveni Izbăvitorul Care a înnoit şi a refăcut umanitatea şi a eliberat-o şi pe soţie din lanţuri. 

Sursa:

http://www.pravmir.com/printer_202.html

Omilie a Mitropolitul ui Augustin N. Kantiotes la Duminica Femeilor Mironosiţe

 
 « Uită-te şi vezi cum a creat Dumnezeu femeia.  Nu a luat o bucată din capul bărbatului pentru că nu a vrut ca ea să-i fie superioară lui. Dar nici n-a luat o bucata din piciorul bărbatului, fiindcă n-a vrut ca ea să-i fie sclavă. A luat una din coastele  bărbatului, care era deasupra inimii lui ca să arate că femeia îi este dragă – egală şi iubită. »(Sf. Cosma Etolianul)

Μυροφορες

Duminica de azi este numită Duminica Femeilor Mironosiţe. Mironosiţele sunt acele femei care, în ciuda fricii de vrăjmaşii lui Hristos, au îndrăznit să meargă pe Golgota înainte de răsăritul soarelui în Duminica Învierii, ca să ungă trupul lui Hristos cu mir.  Datorită dragostei şi credinţei lor arzătoare, ele au fost primele care au auzit vestea plină de bucurie a Învierii lui Hristos şi au devenit binevestitoarele ucenicilor, care erau îngroziţi şi se ascundeau în casa unor prieteni. Ucenicii erau intimidaţi ! Femeile Mironosiţe au fost  curajoase. În această împrejurare, femeile s-au dovedit a fi incomparabil mai mari decât bărbaţii.

 Dumnezeu, după cum ştim,  l-a creat pe Adam ca prima fiinţă umană. L-a creat “după chipul şi asemănarea Sa” şi l-a pus în Rai. Dar Atotînţeleptul şi Atotbunul Dumnezeu n-a vrut să-l lase pe Adam aşa. Pe când el dormea,  Dumnezeu a luat una din coastele sale şi a făcut-o pe prima femeie, Eva. Când s-a trezit Adam, a fost uimit. Dintre toate cele făcute, Eva i s-a părut lui Adam cea mai frumoasă creaţie.

Dumnezeu i-a modelat pe bărbat şi pe femeie în aşa fel încât unul împlineşte ceea ce-i lipseşte celuilalt. Ceea ce are bărbatul, femeia nu are; ceea ce are femeia, îi lipseşte bărbatului. Un bărbat are anumite abilităţi şi talente, iar femeia, altele. Prin unirea lor, unul îl completează pe celălalt şi fiinţa umană este adusă la perfecţiune.

Este o poveste care spune că, atunci când oarecare tânăr s-a căsătorit, a fost cuprins de o asemenea veselie şi fericire, încât i-a scris învăţătorului său, celebrul Core, spunându-i: “Învăţătorule, nu mai sunt singur, m-am căsătorit şi am devenit doi”. Core i-ar fi răspuns: “Nu, băiete, nu ai devenit doi, ci ai devenit întreg. »

 Un bărbat şi o femeie sunt ca două jumătăţi de om, când se unesc, formează un om întreg, o persoană ; sunt ca două emisfere care, conjugate, alcătuiesc o sferă. Bărbatul este mai mult minte, iar femeia este mai mult inimă şi în această sfântă unire a căsătoriei ei se completează.  

Este imposibil să existe o comunitate numai de bărbaţi, la fel cum este imposibil să fie o comunitate exclusiv de femei. Atracţia pe care Dumnezeu a sădit-o în inimile bărbaţilor şi femeilor este ceea ce îi aduce aproape unii de alţii ; îi uneşte şi din această unire o nouă generaţie se naşte. Numai în situaţii excepţionale pot bărbaţii şi femeile care sunt copleşiţi de dragostea dumnezeiască să înfrângă, cu harul lui Dumnezeu, atracţia naturală  a bărbatului către femeie şi a femeii către bărbat ; doar puţini reuşesc să ducă un fel îngeresc de viaţă în trup omenesc şi astfel să arate viaţa cerească pe care o aşteptăm, viaţă în care genul va înceta să existe şi toţi vor trăi ca îngerii în Împărăţia Cerurilor. Pentru aceşti oameni se poate cânta imnul : « Binecuvântată este viaţa pustnicilor, pentru că este stăpânită de dragostea dumnezeiască ».

Bărbat şi femeie. Amândoi sunt creaţii excepţionale ale lui Dumnezeu, înzestraţi cu abilităţi şi daruri  care să-i ajute să-şi împlinească înalta misiune încredinţată lor de Dumnezeu – anume, să ducă mai departe viaţa prin naştere de prunci. Dumnezeu i-a înalţat pe bărbaţi şi pe femei şi i-a făcut împreună-lucrători la facerea de noi oameni.

Bărbat şi femeie. Membri egali în comunitate. Ce înseamnă aceasta? Să ne amintim de Sfântul Cosma Etolianul  care, vorbind despre această temă, spunea : « Uită-te şi vezi cum a creat Dumnezeu femeia.  Nu a luat o bucată din capul bărbatului pentru că nu a vrut ca ea să-i fie superioară lui. Dar nici n-a luat o bucata din piciorul bărbatului, fiindcă n-a vrut ca ea să-i fie sclavă. A luat una din coastele  bărbatului, care era deasupra inimii lui ca să arate că femeia îi este dragă – egală şi iubită. ».

Dumnezeu a creat un bărbat şi o femeie. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este împotriva poligamiei bărbatului şi femeii. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca el să aibă mai multe soţii, cum învaţă Coranul şi  cum idolatrii cărnii din vremea noastră  o practică – chiar dacă sunt numiţi creştini –, El ar fi trebuit să facă un bărbat şi mai multe femei. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca femeia să aibă mai mulţi soţi, atunci ar fi făcut câteva femei şi mulţi bărbaţi. Creştinismul este împotriva poligamiei. Un bărbat este făcut pentru o singură femeie şi o femeie pentru un singur barbat. O singură căsătorie este binecuvântată şi numai după dispense speciale Biserica îngăduie  o a doua şi o a treia căsătorie. Chiar şi atunci, sunt rânduite canoane de pocăinţă pentru cei  care se căsătoresc a doua sau a treia oară. Din nefericire, deşi există aceste sfinte rânduieli ale Bisericii pentru căsătorie,  se petrec fapte care contravin lor în societate. În unele epoci,  bărbatul era tiranul femeii şi femeia se afla într-o situaţie  mizerabilă/ deplorabilă ; era tratată ca un animal şi  chiar mai rău. În alte epoci, femeia era tiranul şi sub tirania ei bărbaţii deveniseră fiinţe degenerate, sclavi şi animale de povară, stăpâniţi de aceste femei corupte.

Biblia condamnă ambele extreme. Biblia vrea ca barbatul să fie  un soţ şi un tată iubitor, care se poartă cu dragoste şi amabilitate cu soţia şi copiii săi, nu ca un dictator.  Biblia vrea ca femeia să fie la înălţimea misiunii ei, o tovarăşă de preţ a soţului ei, o mamă iubitoare, o regină a casei care se dedică în totalitate creşterii copiilor ei. Biblia vrea ca femeia să fie o Mironosiţă, ca Mironosiţele din Evanghelia de azi. O astfel de femeie poate aduce mari servicii omenirii. O astfel de femeie îl depăşeşte pe bărbat în faptele eroice ale credinţei şi virtuţii. O astfel de femeie ne apare ca un înger care răspândeşte mirul iubirii în lume.

Femei Mironosiţe! Cât de puţine de acestea sunt în societatea noastră contemporană, care este degradată de necredinţă şi de corupţie. Ce bine ar fi dacă aceste câteva femei evlavioase care aud sau citesc această omilie ar putea fi întreaga lume !

Capitol din cartea “Picături din apa vieţii” de Mitropolitul Augustin N. Kantiotes

Icoane:  http://campus.udayton.edu/mary/resources/icon.html

http://www.archangelicons.com/saintsm.html

Textul în engleză: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=11440

Deznădejdea ne învaţă să ne rugăm !

Mitropolitul Antonie de Suroj în « Şcoala rugăciunii » scrie aşa :

« ...vine o clipă, un moment de deznădejde şi groază, care ne face să ne întoarcem încă şi mai adânc înlăuntrul nostru şi să strigăm : « Doamne, îndură-Te ! Pier, Doamne, scapă-mă ! ». Descoperim atunci că nu este nimic în noi înşine care să ne dea viaţă, sau mai curând, care să fie viaţă, că tot ceea ce numeam viaţă şi ne imaginam că era viaţă, era în afara noastră şi că înlăuntrul nostru nu era nimic.

Apoi privim la abisul de nimic şi simţim că pe măsură ce mergem mai adânc, tot mai puţin rămâne din noi. Acesta este un moment periculos, momentul în care  trebuie să ezităm.

În acest punct am atins  primul nivel al adâncimii, de la care începem efectiv să batem la uşă. Căci la nivelul la care nu facem nimic altceva decât  să ne desprindem de aproapele nostru pentru a rămâne singuri până când ajungem să ne plictisim de noi înşine – lucru care ne ofensa şi la care ne pierdeam astâmpărul şi ne nelinişteam, iar apoi ne simţeam puţin apăsaţi - , nu aveam încă niciun motiv să strigăm după ajutor cu acea deznădejde care ne stăpâneşte întreaga minte, inimă, voinţă şi trup cu sentimentul că, dacă Dumnezeu nu se grăbeşte, eu pier, nu mai am altă nădejde, pentru că ştiu că, dacă aş ieşi din această adâncime, m-aş întoarce la lumea de amăgire, de viaţă oglindită dar nu de viaţă adevărată. Acesta este momentul la care  putem începe să batem la o uşă care este încă închisă, dar dincolo de care se află nădejdea, acea nădejde pe care Basrtimeu, orbul de la porţile Ierihonului, a simţit-o în ceasul celei mai adânci deznădejdi, pe când Hristos trecea prin dreptul lui. »

Până când ne vom mai amăgi ?

Oare confuzia aceasta seculară a valorilor va persista sau chiar se va amplifica dramatic în anii ce vin ? Oare nu ne vom dezmetici niciodată din somnul raţiunii şi  din beţia achiziţiei de « gunoaie » ambalate frumos în care ne complacem de la aşa-zisa iluminare a omului/ emancipare a lui  de sub tutela lui Dumnezeu ? Încă n-am învăţat amara lecţie a conducerii de sine a omului « independent » ? A te conduce după legi şi norme inventate de tine, omule, înseamnă a  te încredinţa unei minţi înguste şi unei viziuni subiective tare primejdioase.  Dacă nu te poţi situa în afara fenomenelor, ci rămâi fatal în interiorul lor, cum vei câştiga/ atinge necesara obiectivitate ? Cum vei putea distinge binele de rău, când eşti direct supus inflenţelor atât bune, cât şi rele din exteriorul şi din interiorul tău ? Cum vei avea echidistanţa necesară, om fiind, nu Dumnezeu, în discernerea valorilor de falsele valori ? Înlăturându-L pe Dumnezeu de la cârma vieţii tale individuale, familiale sau sociale, nu faci decât să dai loc diavolului să te guverneze cu abilitate, suflându-ţi la ureche că te conduci singur, în numele libertăţii şi demnităţii umane prost înţelese. Măgulindu-ţi orgoliul că poţi sta pe propriiile tale picioare în lume, fără să ai nevoie de Dumnezeu, vrăjmaşul  ţi-a pregătit o cădere sigură şi spectaculoasă : caderea în praful celor ce, în timp, se transformă inevitabil în praf. Iată omul alergând după gunoi şi putreziciune : case, haine, bijuterii ! Iată omul gonind după deşertăciune : titluri, distincţii, faimă ! Iată omul călcând în picioare oameni pentru stricăciune : putere, avere, slavă !

Iar la capătul cursei: “morminte ce-aşteaptă deschise!”.

Aceste reflecţii amare mi-au fost pricinuite de două gânduri ce mă tot cerecetează în ultima vreme : în primul rând, am în jurul meu o grămadă de obiecte inutile existenţei unui creştin, obiecte adunate şi păstrate dintr-o nechibzuită  dorinţă de a poseda sau de a nu se simţi sărac, lipsit de unele sau altele, la un moment dat ; în al doilea rând, am în mintea mea o mulţime de griji şi de preocupări inutile în legătură cu un ipotetic viitor apropiat. Înţeleg inutilitatea lor şi totuşi nu le pot arunca de la mine ca pe nişte gunoaie ce sunt sau ca pe nişte ciori urât croncănitoare.  Dacă memoria m-ar ajuta să contabilizez timpul pierdut cu grijile inutile şi eforturile de a dobândi sau păstra false bunuri, m-aş îngrozi cu adevărat.

 Măi, ce-i trebuie omului mai mult decât frica de Dumnezeu şi Judecată ?  Amintirea Părintelui Cleopa şi a celor « două ziduri » care  susţin viaţa duhovnicească a creştinului(frica de moarte şi frica de Dumnezeu), ar trebui să-mi jaloneze clipele vieţii şi să mă ţină departe de toate celelalte preocupări vădit rele prin inutilitatea lor.

(Iar m-am trezit scriind despre cu totul altceva decât mi se părea la început ca vreau să scriu. E uimitor.)

Mi-am propus ca mâine să-mi petrec ziua adunând şi aruncând toate obiectele inutile din casa şi din curtea mea, ca o primă treaptă şi un act simbolic pentru alungarea tuturor gândurilor, grijilor, obsesiilor, deşertăciunilor din mintea şi din inima mea. Doamne, ajută-mi !

Mă stimulează mult imaginea care mi-a rămas în memorie a pustiei Hozeva şi amintirea chiliei Sfântului Ioan Iacob din ultimii 7-8 ani ai vieţii sale. Estimez acum că nu am nevoie de cel puţin 95% dintre lucrurile şi chiar cărţile de care m-am înconjurat de-a lungul anilor. Şi atunci, nu este clară legătura mea cu putregaiul ? Hmm, se vede că este primăvară şi e nevoie de curăţenie ! Aşadar, până când ne vom mai amăgi că bunurile strânse de noi cu zgârcenie sunt cu adevărat bune de ceva ? Până când nu vom pricepe că singurul bun rezistent în veşnicie este Dumnezeu în inima, mintea şi viaţa noastră ? Până când vom alunga lumina şi vom îmbrăţişa întunericul dens de obiecte, patimi şi obsesii ? Până când  nu vom iubi sărăcia care îmbogăţeşte tot omul cu deschiderea fiinţei sale către Dumnezeu şi veacul ce va să fie ? Până când vom iubi orbeşte veacul acesta destinat distrugerii apocaliptice ? Şi până când vom mai umbla legaţi la ochi cu iluzii şi la inimă cu egoism şi la minte cu trufie ? Sursa foto: 

http://ortodoxiesiviata.blogspot.com/2008/08/manastirea-ortodoxa-din-valea-hozevei.html (a cincia)