Căutarea celor de sus

Dacă pierdem slava veşnică, numai noi suntem de vină, întrucât am pierdut 

prilejul de a o dobândi.

[...]Veniţi, preacuvioaselor surori, să urcăm pe Muntele Măslinilor. Haideţi să ne întoarcem ochii sufletului către Domnul, Care se înalţă la Tatăl. Veniţi să urcăm cu toţii, şi mai ales voi, căci în evenimentul Înălţării se exprimă viaţa voastră monahală.

Domnul se înalţă la ceruri! Ca Dumnezeu, era nedespărţit de Tatăl. Ca Dumnezeu-om, urcă la Acela şi şade de-a dreapta Lui cu slavă strălucitoare şi cu măreţie împărătească.

Dar şi cei ce cred în Domnul împărtăşesc cu El slava şi măreţia, pentru că prin Botez devin una cu Acesta. Cei care se botează se îmbracă în Hristos. Cât de mult a fost cinstită natura omenească! Cât de înaltă este hărăzirea ce ni s-a dat! A fost sădită în noi sămânţa frumuseţii lui Hristos, sămânţa slavei veşnice.

Aprofundaţi lucrul acesta şi nu pângăriţi înalta voastră chemare cu  lucruri nevrednice de ea. Voi, preacuvioase surori, aţi primit schima îngerească pentru a vă afla mereu  în faţa lui Dumnezeu, întocmai ca îngerii în ceruri.

Apostolul ne porunceşte: „Pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; la cele de sus cugetaţi, nu la  cele de pe pământ”(Coloseni 3, 1-2). Cei din lume de obicei se ocupă cu  procurarea de hrană, haine, case, relaţii sociale, cinstiri, avuţii, putere. Lăsaţi-le pe acestea, spune Apostolul. Cereţi-le doar pe cele aflate sus, unde şade Hristos.

Poate că vă întrebaţi: Ce trebuie să facem? Vă răspund: luptaţi-vă să dobândiţi smerita cugetare, „sărăcia duhului”, la care se referă Domnul în prima fericire: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împarăţia cerurilor”(Matei 5, 3).

Căutându-le aşadar pe „cele de sus”, începeţi de la smerita cugetare. Înaintaţi cu pocăinţa, zdrobirea inimii, vărsarea de lacrimi, blândeţea, iubirea, pacea, curăţia, răbdarea.

Toate aceste virtuţi împodobesc calea care duce acolo unde şade Hristos, de-a dreapta lui Dumnezeu! Luptaţi-vă să le dobândiţi, una după alta. Imitaţi-l în asta pe cel care se pregăteşte să se înfăţişeze împăratului şi îmbracă cu grijă veşmânt după veşmânt.

Veşmintele voastre simbolizează virtuţile. Fiecare monahie, de la cap până la picioare este acoperită cu veşminte deosebite, simboluri ale virtuţilor care trebuie s-o împodobească.

Lupta voastră este complexă. Înstrăinare şi îndepărtare de toate lucrurile lumeşti. Nevoinţe duhovniceşti şi trupeşti. Războire cu patimile şi cu slăbiciunile. Înfruntarea curselor întinse de vrăjmaş, a necazurilor  venite de la oameni... Cine poate număra toate etapele  luptei duhovniceşti a monahului? Ascultaţi însă cuvintele Domnului[...]: „Unde sunt Eu acolo va fi şi slujitorul Meu”(Ioan 12, 26). Ascultaţi şi cuvintele Apostolului: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu au nicio însemnătate faţă de mărirea care ni se va descoperi”(Romani 8, 18).

Nu cumva durata luptei vi se pare îndelungată? O picătură într-un ocean  este viaţa aceasta trecătoare în comparaţie cu infinita veşnicie. Acolo ne aşteaptă tot felul de bunatăţi, „Pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc”(I Corinteni 2, 9).

Fiţi viteze, aşadar, şi luptaţi-vă cu bărbăţie. Ridicaţi cu bucurie jugul vieţii monahale. Şi când vă veţi împuţina la suflet, aruncaţi o privire către Domnul, Care vă aşteaptă. Aduceţi-vă aminte de făgăduinţele Lui. Domnul este nemincinos şi credincios făgăduielilor Sale. Dacă pierdem slava veşnică, numai noi suntem de vină, întrucât am pierdut prilejul de a o dobândi.” (1 iunie 1861)

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Către surorile monahii

Mărturisirea lui Hristos

„Atunci împăratul a chemat de pretutindeni la sine în Nicomidia, pe antipaţi şi pe ighemonii săi la sfat, pe domni, pe boieri şi pe tot senatul său adunându-l; le-a descoperit mânia sa asupra creştinilor şi poruncea, ca fiecare să dea sfat la lucrul ce le era pus înainte. Deci, mulţi grăind multe, la sfîrşit singur tiranul a vărsat o otravă ca aceasta, că nimic nu este mai cinstit şi mai de bună trebuinţă decât să se cinstească zeii cei vechi părinteşti. Şi toţi învoindu-se cu sfatul lui, le-a zis iarăşi: "Dacă astfel toţi socotiţi şi pe aceasta cu osârdie doriţi să o faceţi şi a mea dragoste mult se cinsteşte de voi, apoi sârguiţi-vă cu totul să pierdeţi credinţa creştinească cea potrivnică zeilor noştri, din toată împărăţia noastră. Şi ca să puteţi mai cu înlesnire a săvârşi aceasta, eu cu toate puterile voi ajuta vouă". Deci, toţi au primit şi au lăudat acel cuvânt împărătesc. Însă Diocleţian* şi senatul au voit, ca şi al doilea şi al treilea rând să se adune la acelaşi sfat şi au înştiinţat poporul; după aceea au întărit ca neschimbată să fie porunca aceasta.

În acea vreme, în cetatea Romanilor era minunatul ostaş al lui Hristos, Sfântul Gheorghe, cu neamul din Capadocia, fiu de părinţi creştini vestiţi, din tinereţe învăţând buna credinţă. Acela din copilăria sa a rămas orfan de tată, sfârşindu-se tatăl său prin muceniceasca nevoinţă pentru Hristos, iar maica lui s-a mutat cu el în Palestina, căci de acolo era cu neamul şi avea acolo multe averi şi moşteniri. Iar după ce Gheorghe a ajuns la vârstă desăvârşită, fiind şi frumos la faţă, s-a arătat şi foarte viteaz cu trupul; pentru aceea s-a rânduit în oaste şi s-a pus tribun peste ostaşii unei cete vestite. În acea boierie fiind, după ce şi-a arătat vitejia sa în războaie, s-a cinstit cu dregătoria de comit şi de voievod de către împăratul Diocleţian, mai înainte de a şti că este creştin, la douăzeci de ani ai vîrstei sale, după ce maica lui se sfârşise întru Domnul.

Şi când acel sfat tirănesc se săvîrşea spre pierderea creştinilor, Sfântul Gheorghe era lângă împăratul. Deci, în ziua dintâi, văzând atâta pornire a păgânilor asupra creştinilor şi că sfatul lor cel nedrept nu poate de loc a se schimba, s-a chibzuit cu judecată, că acea vreme este potrivită mântuirii. Şi îndată, toate cele ce le avea la sine, aurul, argintul şi hainele le-a împărţit săracilor; pe robii care erau cu sine i-a liberat şi celelalte averi pe care le avea în Palestina a hotărât să le împartă la cei ce n-au, iar pe robi să-i libereze. Şi în a treia zi, în care sfatul cel sângeros al păgânului împărat şi al domnilor lui celor necuraţi, făcut cu nedreptate spre uciderea nevinovaţilor creştini, era să se întărească, Sfântul Gheorghe, viteazul ostaş al lui Hristos, lepădând toată frica omenească şi întărindu-se întru Unul Dumnezeu, având numai frica Lui în sine, a stat cu faţa luminată şi cu minte bărbătească în mijlocul adunării celei mari păgâneşti şi fără de lege şi unele ca acestea a început a le zice:

"Pînă cînd, o, împărate şi voi domni şi sfetnici, care, fiind rânduiţi pentru îndreptarea legilor bune şi a judecăţilor celor drepte, porniţi mânia voastră asupra creştinilor şi înmulţiţi nebunia voastră, întărind hotărârile cele fărădelege şi judecăţile cele nedrepte, dându-le asupra oamenilor nevinovaţi, care n-au făcut nimănui strâmbătate? Pentru ce îi prigoniţi şi chinuiţi pe creştini prin a voastră păgânătate silind pe aceia, care au învăţat a ţine bine sfânta credinţă? Pentru că idolii voştri nu sunt dumnezei. Deci, nu vă amăgiţi cu minciunile, căci Hristos este Unul Dumnezeu şi Acela Unul, întru slava lui Dumnezeu Tatăl; toate s-au făcut prin El şi cu Duhul Lui Cel Sfânt toate s-au alcătuit. Ori singuri să cunoaşteţi adevărul şi să învăţaţi dreapta credinţă, ori pe cei ce ţin de adevăr şi de dreapta credinţă, nu-i tulburaţi cu nebunia voastră!" De nişte cuvinte ca acestea ale lui Gheorghe şi de îndrăzneala lui cea neaşteptată minunându-se toţi, şi-au întors ochii către împărat vrând să audă ce va răspunde la aceste vorbe. Iar împăratul, ca un ieşit din minţi sau ca un asurzit de tunet, şedea tăcând, înăbuşind în sine pornirea de mânie. Apoi a făcut semn unuia din cei ce şedeau cu el, prieten al său, cu numele Magnenţie, cu dregătoria antipat, ca să răspundă lui Gheorghe. Iar Magnenţie, chemînd la sine mai aproape pe sfânt, i-a zis:

"Cine te-a îndemnat la o atât de mare îndrăzneală şi grăire?" Răspuns-a sfântul: "Adevărul!"

Magnenţie i-a zis: "Care este adevărul acela?"

Răspuns-a Gheorghe:

"Adevărul este Însuşi Hristos, Cel prigonit de voi".

Zis-a Magnenţie: "Dar şi tu eşti creştin?"

 A răspuns Sfântul Gheorghe:

"Sunt rob al lui Hristos, Dumnezeul meu, şi spre El nădăjduind, în mijlocul vostru am stat de voia mea, ca să mărturisesc pentru adevăr".

Persecuţia a VIII-a , sub Diocleţian (284-305) -Gaius Aurelius Valerius Diocletianus , cunoscut drept Diocleţian, a fost împărat roman din 20 noiembrie 284 până în 1 mai 305, care a ordonat demolarea bisericilor, arderea cărţilor sfinte, destituirea creştinilor din funcţiile publice. Cei de jos erau transformaţi în sclavi, iar clerul era obligat să sacrifice zeilor, inclusiv toţi creştinii. Refuzul se pedepsea cu moartea. Execuţiile se făceau în masă, ne spune istoricul Eusebiu. Cu imparatul Diocletian, incepe in istoria Imperiului roman o noua perioada. Sistemul politic al principatului, inaugurat de August, s-a transformat in dominat. Diocletian a impartit sarcina de imparat cu Maximian, numindu-l intai "cezar", la 1 martie 286, apoi "august", la 19 septembrie 286. Diocletian, a pastrat initiativa si a luat conducerea Orientului; Maximian a primit pe a Occidentului. Imperiul era socotit unitar; legile se dadeau in numele ambilor augusti.Cei doi imparati si-au luat in 292 ca ajutor cate un cezar; Diocletian a luat la 21 mai 293 pe ginerele sau Galeriu, iar Maximian a luat la 1 martie 293 pe Constantius Chlorus. La moartea sau retragerea augustilor, cezarii deveneau augusti; in locul lor ei numeau alti cezari. Acest sistem trebuia sa asigure succesiunea la tron, pentru a se pune capat revolutiilor militare si loviturilor de stat.Diocletian a emis decrete de persecutie sub lozinca radicala: nomen christianorum deleto = numele crestinilor sa fie nimicit. 14Primul edict s-a dat la 24 februarie 303. Edictul prevedea daramarea locasurilor de cult, interzicerea adunarilor, arderea cartilor sfinte, fara sa se faca victime ; crestinii care refuzau sa apostazieze erau pedepsiti; cei mai de seama pierdeau drepturile si privilegiile, erau torturati; cei de jos erau facuti sclavi, iar sclavii erau exclusi de la eliberare.

Alt edict de persecutie, care poruncea ca episcopii, preotii, diaconii si membrii clerului inferior inchisi, daca aduc sacrificii zeilor sa fie pusi in libertate, iar de nu sa fie pedepsiti cu moartea. In 304, Galeriu reuseste ca cel de-al 4 lea edict sa nu-si faca aparitia. Prin el se declara razboi crestinismului.  Ca martiri amintim pe Antim, episcopul Nicomidiei, in Egipt, pe Sfanta Varvara, in Cilicia, pe Cosma si Damian doctori fara de arginti, in Capadocia pe Sfantul Gheorghe si Sfanta Doroteea. Intre preotii si credinciosii care au indurat moartea pentru Hristos in persecutia lui Diocletian, se numarau si preotul daco-roman Montanus si sotia sa Maxima din cetatea Singidunum (azi Belgrad), locuita pe atunci de stramosii nostri daco-romani, Sfantul M.M.Mina 15.

La 1 mai 305, implinindu-se 20 de ani de domnie comuna, cei doi augusti, Diocletian si Maximian, s-au retras de la tron. In locul lui Diocletian si Maximian, au devenit augusti Galeriu, pentru Orient si Constantiu Chlorus pentru Occident, care si-au luat ca cezari si fii adoptivi: primul, pe nepotul sau Maximian Daia, iar al doilea pe Flaviu Sever.Galeriu si Maximian Daia dau un nou edict (305) si continua persecutia in Rasarit. In 306 putem vorbi de sase imparati (augusti si cezari). Mentionam ca la 30 aprilie 311, Galeriu da la Sardica, un edict de toleranta pentru crestini.

Neintelegeri politice au adus  in conflict pe Maximin Daia  cu Liciniu. Liciniu a facut apel la Constantin, iar Maximin  la  Maxentiu.  Constantin, care era in Galia, a trecut in Italia, a biruit armatele lui Maxentiu la Turin si la Verona, apoi a mers asupra Romei. Lupta decisiva s-a dat langa Tibru, la podul Milvius. Constantin invinge si intra triumfator in Roma (28 octombrie 312).Istoricii Eusebiu si Lactantiu, care l-au cunoscut de aproape pe Constantin, povestesc ca imparatul atribuia victoria sa ajutorului lui Dumnezeu. In urma unor semne minunate - vederea unei cruci luminoase pe cer, inconjurata de cuvintele "intru aceasta vei invinge" - si a unui vis, in care Hristos l-a indemnat sa puna pe steaguri semnul crucii, el a capatat deplina incredere in victorie si a castigat batalia. In anul 313 da edictul de la Milan, prin care se anulau toate hotararile anterioare luate contra crestinismului si declarau libera trecerea la crestinism. Crestinismul devine religio licita, adica religie permisa in Imperiul roman.Din interese politice, apare conflictul intre Constantin si Liciniu. Liciniu este invins de Constantin si incepe sa-i persecute pe crestini, intre anii 320 si 324. Au suferit in acest timp cei 40 de mucenici care au inghetat noaptea, in lacul Sevastia.

http://www.ancientsculpturegallery.com/I209.html

http://www.iconsexplained.com/iec/03000_rit_russian_icon_tour.htm

Biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe din Lida

Sfântul Gheorghe, acest glorios martir al lui Hristos, s-a născut din părinţi buni, tatăl din Capadocia, iar mama din Palestina. Fiind tribun militar sau chiliarh(comandant a o mie de trupe), se ilustrase în lupte şi fusese onorat pentru curajul său. Când a aflat că împăratul Diocleţian pregătea o persecuţie a creştinilor, , Sfântul Gheorghe s-a prezentat înaintea împăratului şi s-a autodenunţat, mărturisind că este creştin. Deoarece ameninţările şi promisiunile n-au putut să-i clintească mărturia credinţei, a fost supus unor torturi nemaiauzite, pe care le-a răbdat cu mult curaj, biruindu-le prin credinţă şi dragoste  pentru Hristos. Prin semnele minunate care s-au arătat în vremea luptei sale, el i-a condus pe mulţi la lumina adevărului, inclusiv pe împărăteasa Alexandra, nevasta lui Diocleţian, şi a fost în cele din urmă decapitat în anul 296, în Nicomidia. Sfintele sale moaşte au fost luate de slujitorul său şi duse în Palestina, într-un oraş numit Lida, patria mamei sale, fiind în cele din urmă puse într-o biserică ridicată în numele Sfântului Gheorghe.(Mutarea sfintelor sale moaşte în Lida se prăznuieşte la 3 noiembrie, iar Sfânta Împărăteasă Alexandra pe 21 aprilie).

Biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe din Lida(Lodd)

Biserica  închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe este situată în lida, unul dintre oraşele importante ale Palestinei. Urmând tradiţia vechilor biserici – construite pe mormintele martirilor creştini – Biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe a fost clădită în locul în care sfântul a fost îngropat după martiriul său.

Lida este un oraş antic, menţionat atât în Vechiul Testament(I Cronici 8, 12: “Fiii lui Elpaal au fost: Eber, Mişeam şi Şemed, care au zidit Ono şi Lodul şi cetăţile ce ţineau de el,”), cât şi în Noul Testament ; în Faptele Apostolilor : « Şi trecând Petru pe la toţi, a coborât şi la sfinţii care locuiau în Lida. Şi acolo a găsit pe un om, anume Enea, care de opt ani zăcea în pat, fiindcă era paralitic. Şi Petru i-a zis: Enea, te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi strânge-ţi patul. Şi îndată s-a ridicat. Şi l-au văzut toţi cei ce locuiau în Lida şi în Saron, care s-au şi întors la Domnul. « (FA 9, 32-35). Potrivit Sfintei Scripturi, Lida a fost construit de un membru al  tribului Beniamin, Shemed. Acest loc a fost apoi părăsit începând cu captivitatea babiloniană, dar a fost refăcut imediat după întoarcerea iudeilor din exil. În epoca elenistică, acest loc se afla în afara graniţelor Iudeei, dar în perioada Macabeilor a fost restituit Israelului.

În epoca bizantină oraşul era deja puternic creştinat. Acesta este unul din locurile în care, conform tradiţiei, s-a născut Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, de aceea, o vreme, oraşul a fost numit Georgiopolis. Mormântul Sfântului a fost clădit acolo unde se află şi astăzi. Cucerit de musulmani în anul 636, oraşul Lida a devenit o parte a regiunii Filistenilor. Ulterior, în 1099, cruciaţii au ocupat oraşul.

Pentru regele englez Richard Inimă-de-Leu, oraşul avea o valoare specială, considerând că acesta era locul naşterii protectorului  Angliei – Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Pentru o vreme cruciaţii au făcut din Lida centrul ritului latin. Conform spuselor pelerinului evreu Benjamin  de Tudela, în oraşul Lida, în anul 1170, numai un vopsitor iudeu rămăsese printre cruciaţi.

 Sfântul Gheorghe este cunoscut şi cinstit nu numai în oraşul său natal, ci în întreaga crestinătate, fiind unul dintre cei mai iubiţi sfinţi. După martiriu, creştinii i-au luat trupul şi l-au adus în Ţara Sfântă, în locul lui natal. Biserica Sf. Gheorghe(el-Khader) din Lida este unul din cele mai sfinte locuri de închinare din zonă şi este consacrată martirilor creştini din secolul al IV-lea.

         

Actuala biserică  a fost ridicată în 1870 şi a fost lipită de  moscheea Chodr El. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea Patriarhia Greacă Ortodoxă din Ierusalim a primit aprobare de la autorităţile turceşti să reconstruiască o biserică pe locul unei basilici creştine vechi. Ultimele ruine aparţineau unei biserici creştine din secolul al XV-lea; noua biserică – o Mănăstire Ortodoxă Grecească construită peste ruinele acestea – a fost închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, precum şi Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil.

 Pentru a le da aprobarea, autorităţile turceşti au cerut ca spaţiul rămas să fie dat pentru  o moschee. De aceea actuala biserică ocupă doar partea de nord -est a vechii basilici creştine. Deasupra intrării este o frumoasă icoană a Sfântului Gheorghe omorând balaurul.

 Capela din subsol a acestei mănăstiri adăposteşte  mormântul Sfântului Gheorghe şi o parte din Sfintele sale Moaşte.

Această biserică deţine şi lanţul cu care a fost legat Sfântul Gheorghe înainte de a fi dus  la martiriu.[Se obişnuieşte ca pelerinii care au evlavie la Sfântul Gheorghe şi cinstesc suferinţele sale pentru Hristos să se încingă pentru câteva clipe cu acest lanţ.]

 

Părticele din Sfintele Moaşte ale Sfântului  Gheorghe sunt dăruite multor biserici de pe tot cuprinsul lumii. O ţară întreagă l-a ales drept cocrotitor al ei şi i-a preluat şi numele: Georgia.

Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Surse

http://orthodoxword.wordpress.com/2010/04/21/the-tomb-of-the-holy-great-martyr-george-from-lodd-lydda/

ACATISTUL CITIT AL SFÂNTULUI MARE MUCENIC GHEORGHE

http://www.trilulilu.ro/Dumitrul/ee9c7b627eb6b5

Păpădie, ecumenică floare...

Absolut spectaculos ! întreaga curte mi s-a umplut de păpădii, de parcă a năvălit o cohortă de lumină. Dar pentru că nu am cum să le fotografiez, am ales de pe net o imagine cât de cât apropiată de minunea ce s-a deschis privirilor mele azi. Să vă bucuraţi !

http://www.panoramio.com/photo/16360800

Studenţia, vremea tuturor experienţelor ?

Facultatea... şansa de a termina cu viaţa de liceean şi de a experimenta  ceva nou: locuri noi, provocări noi, oameni noi. Este tranziţia la maturitate pe care o abia o aşteaptă orice liceean.  Când m-am mutat la UC Santa Barbara, nu m-a preocupat mai deloc cât de grele  vor fi cursurile mele ; abia aşteptam să merg la Isla Vista şi să întâlnesc toţi tipi « faini » de acolo.

O vreme a fost distractiv  să ies în oraş în fiecare vineri şi sâmbătă seara(uneori şi  miercurea şi joia), să întâlnesc tone de persoane(multe din care nu-şi mai aminteau de mine  pentru că fuseseră prea bete), să ma obişnuiesc cu noul mediu. Dar după un timp mi-a devenit clar : plimbările în susul şi în josul bulevardului Del Vista în serile din weekend nu era cea mai bună cale pentru a-mi găsi o relaţie de durată, sănătoasă şi semnificativă !

Nu voi nega că am întâlnit o mulţime de tipi care frecventau casele întâmplătoare şi petrecerile frăţeşti. Dar în ciuda aspectului lor, intenţiile lor erau invariabil să mă îmbete îndeajuns ca să poată profita de mine. Sigur, nu toţi tipii care hoinăreau  pe strazi aveau această intenţie, dar ciudat, nu mulţi dintre  cei de vineri sau sâmbătă seara  îşi cautau o relaţie serioasă. Asta a început să mă deranjeze. Cum o să mă căsătoresc la 23 de ani dacă nu-l pot găsi pe tipul cu care să  mă mărit mai repede ? Mă gândeam la mine însămi.

După trei săptămâni de când eram la şcoală, altă "naivitate" a mea a început să mă frământe. În facultate, tipii nu se mulţumesc cu o relaţie pur platonică. Dacă ai o relaţie, se aşteaptă şi să faci sex. Nu doar normal, ci şi în alte forme stimulatoare. Aceasta era  ceva cu care precis nu puteam fi de acord. Nu-mi place să mă gândesc la mine însămi ca la o mironosiţă, dar nici nu voiam să mă implic într-o astfel de relaţie cu vreun tip doar pentru că mă întâlneam cu el şi pentru că eram studenţi. Asta mi se părea stupid de-a dreptul.

În primele săptămâni de şcoală am întâlnit un tip cu care îmi plăcea cu adevărat să-mi petrec timpul. Aproape în fiecare seară eram împreună, găsindu-ne câte o activitate prin campus sau stând de vorbă pur şi simplu. De aceea, credeam că am întâlnit un tip  de chiar  drăguţ cu care aş putea întreţine o relaţie. Totuşi, el gândea altfel. Într-o seară m-a invitat  la el să vedem un film împreună, o invitaţie aparent inocentă, aşa că am acceptat-o.  În timp ce urmăream filmul, el a început să se poarte ciudat şi a întrebat dacă vreau să dea drumul la muzică. De vreme ce ne uitam la un film, am fost puţin dezorientată, dar i-am spus că, dacă vrea, poate să dea drumul la muzică. Mi-am îndreptat din nou atenţia la film. Apoi el s-a aşezat lângă mine pe pat şi după câteva momente a început să-mi facă avansuri, ceea ce eu, ca ortodoxă, nu am vrut, nici nu am prevăzut că se va întâmpla. În acel moment, l-am oprit şi l-am întrebat ce are de gând.  Aparent, acceptându-i invitaţia la film, el a înţeles că intenţionez să-i cedez în noaptea aceea. Poate că sunt doar extrem de naivă, dar niciodată în viaţă n-am presupus că fiind invitată de un tip la un film voi fi implicată într-un fel de “activitate” sexuală. El, fiind student, nu voia o relaţie, ci doar o fată cu care să-şi satisfacă anumite necesităţi.

Având în vedere că eram prieteni înainte de  acest incident, am rămas cu el în noaptea aceea şi am discutat despre cele întâmplate.  O altă problemă cu studenţii este că mulţi dintre ei sunt destul de bine educaţi, aşa că încearcă să-şi folosească inteligenţa în avantajul lor. Înainte să-mi dau seama, acest tip a încercat să mă convingă că motivul pentru care nu vreau să am de-a face cu el este insecuritatea mea, faptul că nu sunt sigură pe mine şi nu am destul respect de mine însămi încât să-mi permit să mă distrez. Nu mai este nevoie să spun că aceasta m-a supărat enorm. M-a enervat că un om, încercând să convingă pe cineva să să-şi facă de cap cu el, specula nesiguranţa  pe care o simţea aceea. Din fericire, eu eram destul de sigură pe mine însămi şi nu m-am lăsat păcălită de încercarea lui patetică.

Noaptea ceea m-a înfuriat cu adevărat. Nu pentru că el încercase să-mi facă nedoritele lui avansuri – în studenţie eşti obişnuit cu ele. Ceea ce cu adevărat mă deranja era că, din cauza refuzului meu de a face sex cu el, am fost catalogată drept « nesigură » şi "lipsită de respect de sine", în timp ce eu eram exact opusul acestei imagini. Să-mi menţin şi susţin convingerile în faţa cuiva care îmi plăcea  şi de care voiam să mă apropii era un lucru dificil. Din nefericire, pentru că mi le-am susţinut, relaţia pe care o aveam, sau pe care am fi putut s-o avem, a încetat şi abia dacă mai vorbeam, cu excepţia unui întamplător « Bună ! » când treceam unul pe lângă altul pe coridoarele căminului.

O vreme n-am fost sigură dacă am procedat bine. Poate că trebuia să-mi analizez mai atent decizia; la urma urmei, este vremea studenţiei, o vreme a experienţelor, nu ? Apoi m-am trezit. Este exact ce vrea diavolul să gândesc eu!

El îmi seamănă îndoieli în minte, gânduri aparent inocente care pun în discuţie tot ceea ce am crezut dintotdeauna, şi le lasă în mintea mea ca să mă înfrunt cu ele. După ce m-au înnebunit aceste gânduri, m-am răsucit în pat şi am zărit  cartea mea roşie de rugăciuni stând pe frigider aproape de mine.  N-a trebuit decât să o deschid  şi să citesc incredibilele ei prime cuvinte: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sântului Duh. Amin."

Cum am putut să mă îndoiesc măcar o clipă de credinţa mea? Dumnezeu mi-a dat atât de mult şi nu m-a dus niciodată pe o cale greşită ; de ce să nu am încredere în călăuzirea Lui acum ?

Mi-e greu să cred că experienţa prin care am trecut eu nu este trăită de orice alt student ortodox proaspăt intrat la facultate în primele luni de şcoală. Oricum, în facultăţile unde  procentul de ortodocşi este mult mai scăzut decât procentul de studenţi activi din punct de vedere sexual, este bine să  mă pot duce la biserică duminica  şi să mă văd înconjurată de oameni care au trecut şi ei prin ce am trecut eu.

http://www.pravmir.com/article_940.html

Adu-ţi aminte, sărmane omule, de păcatele tale şi de judecata ce va să fie!

18) Adu-ţi aminte, omule, că azi sau mâine vei vedea cerurile, îi vei vedea pe îngeri şi te vei înfăţişa înfricoşatului scaun al lui Hristos; deci, tinde-ţi ochii tăi spre înălţime - spre porţile cereşti, şi roagă-L pururea pe Dumnezeu să le deschidă înaintea ta şi să te primească; în vremea rugăciunii, când trupul ţi se pleacă spre pământ, sufletul tău să urce sus, la Dumnezeu.
19) Adu-ţi aminte, sărmane omule, de păcatele tale şi de judecata ce va să fie; dispreţuieşte veacul cel deşert de acum şi îngrijeşte-te de cel viitor; adu-ţi aminte că adesea L-ai întristat pe Dumnezeu cu vorbele, cu faptele şi gândurile; adu-ţi aminte că în ceasul în care nu te aştepţi trebuie să mori şi să dai socoteală lui Dumnezeu de toate faptele tale; scrie în inima ta aducerea-aminte de judecată şi de focul gheenei, fiindcă această amintire duce la viaţa veşnică.
20) Neîncetat roagă-te şi iubeşte liniştea, dacă vrei să-ţi păzeşti inima desprinsă de toate lucrurile.
21) De vrei să fii adevărat fiu al lui Dumnezeu, plineşte poruncile pe care le-a poruncit Hristos Dumnezeu.
Patericul Lavrei Sfantului Sava

Ce înseamnă: “Iubeşte pe aproapele tău...”

Adâncul gândirii lui Nae Ionescu !

« ... esenţa creştinismului nu este orientarea morală,

creştinismul nu este o societate de binefacere, iar toată interpretarea care reduce creştinismul la această iubire către aproapele, la caritate şi la fapte bune, este protestantism. »

***

« Dacă, de pildă, eu, ca un creştin adevărat, nu mă iubesc pe mine şi nu iubesc decât pe Domnul Dumnezeul meu din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu, cum rămâne cu aproapele ? »

« Am afirmat  că iubirea este o metodă, un vehicul, o posibilitate de cunoaştere. Fiind  un fel de depăşire a individualului, ea înlesneşte ceea ce se numeşte, cu un cuvânt cam învechit din mistica de pe vremuri, transformatio amoris, ceea ce înseamnă transformarea subiectivului în obiectul  care îi stă în faţă, cu ajutorul iubirii[...] adevărata axă a întregii probleme a cunoaşterii este afirmaţia că nu ştiu ceea ce văd, ci văd ceea ce ştiu ; că, prin urmare, nu pot, nu sunt capabil să înregistrez o impresie, decât în anumite condiţii, şi anume că am deja în mine acea impresie sau că am în mine deja posibilitatea de a o înregistra ; că, prin urmare, conştiinţa care cunoaşte este într-o continuă prefacere, se preface pe rând în toate obiectele  care îi sunt date spre cunoaştere.

[...] Dacă definim iubirea astfel, este adevărat, atunci că obişnuitul  nostru concept despre iubire, întreagă cunoştinţa noastră despre iubire, sunt oarecum dezorientate, pentru că ştim că iubirea poate să însemne cu totul altceva[...]

Este adevărat că principiul fundamental al creştinismului este iubirea, dar în creştinism iubirea nu înseamnă cunoaştere, ci acţiune. Ei bine, vreau să încerc să vă dovedesc că iubirea care înseamnă acţiune este o falsă interpretare a iubirii şi în acelaşi timp o falsă interpretare a creştinismului. Toată dezorganizarea care s-a produs  în metafizica creştină şi în valorificarea creştină a existenţei provine tocmai din falsificarea acestui concept al iubirii.

Ştiţi că « iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi » nu este propriu-zis o afirmaţie  creştină, ci una din afirmaţiile fundamentale ale Vechiului Testament şi este principiul de bază al moralei talmudice. Când tânărul bogat i-a cerut lui  Iisus Hristos legea pe scurt, Iisus Hristos i-a spus : « iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi ».

Cum s-a interpretat acest fapt ?

S-a spus că creştinismul, care îndeamnă la iubirea aproapelui, îndeamnă la jertfa către aproapele, deci creştinismul îndeamnă să ajutăm pe acela care este aproapele nostru. Atunci când te poţi lipsi pe tine atât încât să  consideri pe aproapele tău ca pe tine însuţi, evident că ai să fii creştin. Prin urmare « iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi » înseamnă, pentru cea mai mare parte din lumea creştină, un fel de caritate, principiul carităţii identificat cu principiul iubirii.

Eu cred că principiul recomandat de Iisus Hristos are două părţi deosebite şi presupune că sunt două feluri de iubire : [un fel] către Dumnezeu şi alt fel către aproapele. Către Dumnezeu spune : « Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău », iar pentru aproapele tău nu dă indicaţie cum , ci lasă la latitudine şi zice : « ca pe tine însuţi ». Dar dacă eu nu mă iubesc pe mine însumi ?  Aceasta este o problemă  foarte însemnată din punctul de vedere al orientării morale, pentru că,  de îndată ce structura iubirii  către aproapele este condiţionată de  structura iubirii către mine, atunci recomandarea de iubire a aproapelui începe să fie o lege subiectivă, la dispoziţia fiecărui individ : când iubirea de mine însumi  este mare, evident că iubirea către aproapele este la fel cu iubirea către mine, este un fel de frână pentru iubirea către mine şi un fel de justă echilibrare a împrăştierii acţiunilor mele. Atunci când însă iubirea către mine este nulă, preceptul  nu mai are niciun fel de semnificare. Dacă, de pildă, eu, ca un creştin adevărat, nu mă iubesc pe mine şi nu iubesc decât pe Domnul Dumnezeul meu din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu, cum rămâne cu aproapele ? Vedeţi dar că iubirea către aproapele nu este esenţială creştinismului. Ceea ce înseamnă că esenţa creştinismului nu este orientarea morală, creştinismul nu este o societate de binefacere, iar toată interpretarea care reduce creştinismul la această iubire către aproapele, la caritate şi la fapte bune, este protestantism. Vi se pare curios acest punct de vedere şi o să spuneţi că la biserică  învăţaţi că este bine să faceţi  bine aproapelui.  Da, dar nu din iubire.  A face bine aproapelui tău este un mijloc terapeutic care duce tocmai la afirmarea lipsei de iubire către tine, la dezinteresarea de tine însuţi. Deci, în fapt, facerea de bine către aproapele neagă cel de-al doilea verset al principiului indicat de creştinism : cu cât faci mai mult bine cu atât te iubeşti mai puţin pe tine, şi cu cât te iubeşti mai  mult pe tine cu atât, în chip natural, faci mai puţin bine. A face bine cuiva înseamnă a te lipsi  pe tine de ceva în beneficiul altuia, a renunţa tu la ceva din tine, pentru ca să dai altcuiva. Facerea de bine este renunţare la sine, nu iubire de sine.

Prin urmare, în adevăr biserica recomandă să faci bine, dar nu ca o verificare a lui « iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi », ci ca un fel de terapeutică, pentru ca să scapi tu de tine însuţi, ca să nu mai fii tu sclavul poftelor tale, al gusturilor, al pretenţiilor, al ambiţiilor tale.[...]

« Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău » înseamnă că nimic din ceea ce simţi  şi din ceea ce gândeşti să nu fie îndreptat în altă parte decât înspre Dumnezeu ; toată inima ta şi tot cugetul tău să fie orientate către Dumnezeu , adică să trăieşti într-un fel de atitudine extatică în faţa lui Dumnezeu, care nu te mai lasă să ştii dacă mai există ceva în afară de Dumnezeu. Tot « tu » să fie absorbit de Dumnezeu, nimic din ceea ce se mişcă în tine să nu cadă alături de Dumnezeu, ţinta întregii tale activităţi, încordarea ta de fiecare moment să tindă tocmai înspre Dumnezeu, înspre un centru de orientare a tuturor puterilor tale spirituale. »

Nae Ionescu – Curs de metafizică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, paginile 123-126