Martirii din Atchara – 29 mai

 Atchara a fost o fortăreaţă creştină încă din timpurile apostolice. Prin această regiune Sfântul Apostol Andrei a intrat în Georgia, predicând Evanghelia lui Hristos pentru prima oară pe pământul ivir. Aici, în satul Gonio, sunt îngropatele sfintele moaşte ale Apostolului Matei. Încă din secolul al XVI-lea Atchara a fost constant atacată de către turci. Obţinând o victorie în  Războiul Otoman – Persian , turcii au dobândit o mare parte din  sudul şi vestul Georgiei :

Samtskhe, Atchara şi Chaneti au fost decklarate provincii turceşti. Invadatorii ştiau însă bine că, dacă voiau să le cucerească pe deplin, trebuiau să stârpească creştinismul. Astfel au instituit o campanie sistematică de convertire forţată la Islam. Când au dat greş în atingerea acestui scop prin mită sau înşelăciune, ei au recurs la violenţă. În lucrarea sa « Islamizarea Georgiei sau răspândirea islamismului în  vestul Georgiei în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea »,  învăţatul Zakaria Chichinadze( la începutul sec. al XX-lea) spune din nou povestea pe care a auzit-o de la un bătrân din Atchara : « În Atchara, implantarea islamismului a întampinat o puternică rezistenţă. Mulţi dintre bătrâni şi majoritatea femeilor şi-au apărat ferm credinţa creştină şi chiar i-au înfruntat pe mulahii turci...Numărul acestor bărbaţi în vârstă din Atchara era mare. În cele din urmă s-a dat ordinul să fie arestaţi toţi disidenţii, convertiţi cu forţa la Islam şi executaţi dacă opun rezistenţă. În scurt timp, toţi bătrânii din Atchara au fost arestaţi şi aruncaţi în închisoare. Apoi au fost conduşi la Râul Atcharistsqali, pe un pod din secolul al XII-lea cunoscut drept “Podul Reginei Tamar”. Pe acel pod otomanii au înălţat o ghilotină. Ei au tăiat capetele  bătrânilor, au trimis vârfurile limbilor acestora paşei şi le-au aruncat trupurile în râu. Acestea s-au întâmplat cu 100 de ani în urmă, în 1790.”

Ghilotine s-au instalat în satele Atcharistsqali, Keda, Chakvi, Khulo, Machakhela şi  Gonio. Documentele păstrate în  colecţiile de manuscrise ale Muzeului Akhaltsikhe descriu cu detalii de groază  martiriul  creştinilor din Atchara: “Limba omenească nu poate să descrie torturile  pe care georgienii le-au suferit în anii aceia pentru mărturisirea credinţei creştine. Fiind încă în viaţă, carnea le-a fost smulsă de pe trupuri, care le-au fost apoi ciopârţite ; au fost tăiaţi în bucăţi cu săbiile, le-au fost spintecate pântecele ; au fost arşi la focuri de tabără ; au fost străpunşi cu tije înroşite în foc, aruncaţi în căldări cu apă fiartă; li s-a turnat plumb înroşit pe gât şi au fost azvârliţi în gropi cu var  fierbinte...”  Biserica Apostolică a Georgiei a numărat printre sfinţii ei pe toţi sfinţii părinţi şi maici  din Atchara care şi-au jertfit viaţa pentru credinţa creştină. Sursa: http://molonlabe70.blogspot.com/2010/05/martyred-fathers-and-mothers-of-atchara.html

Iubirea este arma ce îl distruge pe diavol...

Opinii ale unei cititoare de 15 ani despre noul roman scris de Părintele Savatie

„...cel mai important lucru  este înţelegerea faptului că iubirea este arma ce îl distruge pe diavol...”

„Diavolul este politic corect” de Savatie Baştovoi trage un semnal de alarmă pentru oameni, creştini sau necreştini deopotrivă, în privinţa unui viitor  posibil al umanităţii, plecând de la semnele din Biblie. Acesta aduce în prim-plan consecinţele actelor unui guvern mondial şi efectele pe care acestea le au asupra societăţii.

Întâmplările sunt observate prin ochii unui bărbat de 40 de ani, pe nume Iacob Kohner. Acesta duce o existenţă aproape sedentară, navigând mai toată  ziua pe internet, vorbeşte pe chat cu diverşi necunoscuţi, îşi câştigă existenţa apărând ocazional  prin reclame şi mănâncă mâncare nesănătoasă. Aceasta este imaginea omului care şi-a pierdut pofta de a trăi şi care nu are  nici un ideal de viaţă. Iacob este o victimă a regimului, ca mulţi alţii.  Legea nr. 182/ 110, conform căreia toţi oamenii  trebuie să fie euthanasiaţi la împlinirea vârstei de 65 de ani, reprezintă o piatră pe inima lor, căci ştiu la ce vârstă vor muri, dar şi un motiv de indignare pentru mulţi, că nu le este permis să trăiască atât cât le-a dat Dumnezeu.

O altă lege face ca lucrurile să fie şi mai sumbre: castrarea celui de-al doilea născut – sau amenda de 100 000 de $ - promulgată special pentru  reducerea populaţiei şi pentru o mai bună manipulare de către guvern. Aceasta este una din cauzele principale  ale nefericirii lui Iacob. Fiind al doilea născut, nu-şi poate întemeia o familie şi cântăreşte 120 de Kg. , devenind o ruşine  pentru societatea în care trăia.

Aceasta este lumea în care trăieşte Iacob: crudă, ostilă, neagră, o lume în care puţini sunt fericiţi. Însă, din fericire pentru el, lucrurile nu continuă aşa. Influenţat de Biblia  primită ca moştenire de la mama sa şi de noul său prieten, Vik, Iacob începe să-şi schimbe viaţa. De acum, el începe să realizeze ceea ce este adevărat  şi nu fals, bun şi nu diabolic, fericirea, şi nu nefericirea, şi să trăiască în slujba lui Dumnezeu. Însă cel mai important lucru  este înţelegerea faptului că iubirea este arma ce îl distruge pe diavol, aşa cum reiese din dialogul cu Preasfinţitul părinte:

 - Ce înseamnă să iubeşti?

 - Să iubeşti înseamnă să simţi suferinţa celuilalt ca pe a ta.

 - Şi să lupţi?

 - Şi să lupţi.”

Iulia N., Colegiul Naţional I. L. Caragiale, Ploieşti

( eseul este redactat în aproximativ 40 de minute, ca lucrare de control cu subiect special pentru prima cititoare a cărţii în întregime).

Minunile Sfântul Ioan Rusul

Un cuplu de greci din Germania, căsătoriţi de zece ani, încercase de multe ori să aibă un copil, dar nu reuşise(nici chiar prin fertilizarea in vitro). Ei au auzit de Sfântul Ioan Rusul şi au venit la racla lui, rugându-l să-i ajute să aibă un copil. Femeia şi-a lăsat inelul de căsătorie la sfintele moaşte şi s-au întors în Germania. După câteva luni, au aflat că ea este însărcinată şi apoi a adus pe lume o fetiţă perfect sănătoasă, dar care avea o mică disabilitate la mână. După ce au botezat fetiţa, au dus-o să fie operată şi doctorii au descoperit cu uimire că în palma copilei era inelul de căsătorie pe care mama îl lăsase Sfântului Ioan Rusul.

***

Un autocar  se îndrepta către Sfântul Ioan Rusul, în Evia, în cadrul unui pelerinaj. O femeie din grup avea groaznice dureri de spate şi plănuia să  se încingă cu centura făcătoare de minuni a Sfântului. Totuşi, nu era mulţumită numai cu atât. Se gândea să-şi însuişească în taină centura şi să o poarte tot timpul. Deci a mers şi s-a încins cu centura, şi-a pus pe cap căciula Sfântului şi apoi a ascuns centura sub bluză. Au urcat în autocar să plece. Dar autocarul nu pornea.  Părea că suferise avarii de neexplicat. Şoferul a oprit motorul şi a coborât să vadă ce are, dar totul părea în ordine. Totuşi, autocarul nu se mişca de pe loc.  După ceva timp, toţi şi-au pierdut răbdarea.

Şoferul le-a zis atunci: „Hei, a luat vreunul din voi ceva şi nu a plătit?”

Femeia care purta centura Sfântului a fost izbită de aceste cuvinte, şi-a ridicat bluza şi a mărturisit că ea a luat centura. I-au poruncit atunci să o ducă înapoi de unde a luat-o imediat şi autocarul a pornit.

***

Sursa:

http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2010/05/selected-miracles-and-hymns-of-st-john.html

Alte minuni:

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/05/certarea-sfantului-ioan.html

Mângâierea adevărată

"Sufletul poate să se bucure de sărbătoare şi poate să se mâhnească ; poate să se mâhnească oarecum fără să-şi dea seama, poate să se mâhnească fiindcă nu primeşte mângâierile dorite(ai merge acolo unde te trage inima, însă nu se poate, iar câteodată este atât de trist, nici nu ai unde să mergi), poate să se mâhnească şi de la faptul că ciorba nu este gustoasă etc. Cine caută astfel de mângâieri, despre care am pomenit mai sus, acela se abate de la mângâierile cele adevărate şi nu le va primi niciodată, pentru că nu le caută acolo unde trebuie şi nu caută  ceea ce trebuie. Ceea ce caută nu-i va umple golul sufletesc niciodată. Deci, pentru a ne bucura de praznic, trebuie să ştim cum să ne pregătim sufletul pentru a primi harul lui Dumnezeu, care se împarte celor vrednici de praznice şi care este mângâierea adevărată a  sufletului.  Cum să ne pregătim sufletele pentru aceasta ?  Trebuie să ne lepădăm de mângâierile pământeşti, să lucrăm asupra inimii, să ne tăiem dorinţa de aceste mângâieri, să tindem către Dumnezeu, în El singur să căutăm mângâieri, pe El singur să Îl dorim. Un astfel de suflet, care Îl caută cu adevărat pe Dumnezeu, negreşit va simţi în sine harul Lui şi se va veseli întru Domnul în ziua praznicului. Vă voi da un exemplu : acelea din voi care vin la mine cu dorinţa nefăţarnică de  folos sufletesc, căutând anume hrană sufletească, aceea o şi capătă ; ele primesc atât de mult cuvântul meu, încât ele dintr-o dată le vindecă, le întăreşte, le însufleţeşte ; chiar eu simt o putere care trece în cel ce mă ascultă. Cele care nu caută mântuirea sufletului, ci protecţia mea, scăparea de ascultare şi celelalte de acelaşi fel, acelea nu se însufleţesc de la cuvântul meu, ci dimpotrivă, capătă o greutate în suflet, pentru că acest suflet nu caută ce trebuie, ce i se dă. Dacă până şi cuvântul meu este atât de puternic în inimile credincioşilor, atunci cât de puternic şi lucrător trebuie să fie harul revărsat de Dumnezeu în inimile ce-L caută !  Cum deci să nu mângâie şi să nu înveselească sufletul care a respins toate mângâierile pământeşti şi care tinde numai către El !... 

Arsenie cel Mare petrecea praznicele astfel : încă din ajun, aşezandu-se în genunchi la asfinţitul soarelui şi înălţând mâinile spre cer, stătea aşa până la asfinţitul soarelui ; uita că trebuie să mănânce sau să se odihnească de praznic – atât de mare har avea ; dar aceasta este o pildă prea înaltă pentru noi. Iată însă alta care ni se potriveşte mai bine : aceştia sunt păstorii  din Betleem. Ei s-au învrednicit să vadă îngerul care le-a vestit Naşterea Domnului pentru că erau treji, îşi păzeau turmele ; să fim, deci, şi noi asemenea lor, treji, să ducem ce este al nostru şi Dumnezeu nu va înceta să ne mângâie, iar inimile noastre se vor bucura de bucurie adevărată. »

Maica Arsenia – Calea spre vindecarea inimii

Duhul Sfânt - bucuria veşniciei care ne bate la uşă

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Astăzi prăznuim pe Sfântul Duh. Ce ştim noi despre El ? Am auzit cuvinte minunate,  de rugăciune, despre El ieri, în Duminica Sfintei Treimi, dar să ne gândim la  numele ce I se dă în Sfintele Evanghelii, « Mângâietorul »[...]. El este cu adevărat Mângâietorul, Cel Care ne consolează de despărţirea de Hristos,  Care ne consolează  ca pe nişte orfani ce suntem, tânjind să fim cu  Hristos  Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, şi Care ştie că, atâta timp cât suntem în trup – după cuvintele Sfântului Apostol Pavel - suntem despărţiţi de El.  Dar pentru ca El să fie cu adevărat Mângâietorul, consolarea noastră, trebuie să devenim mai întâi conştienţi de faptul că suntem despărţiţi şi aceasta este prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem : Suntem conştienţi de aceasta  sau trăim în înşelare, iluzionându-ne că noi suntem în Dumnezeu şi Dumnezeu este în noi şi că nimic altceva nu ne mai este necesar?  Cât de mult ne este încă necesar !

El este, de asemenea, Cel Care, ca Mângâietor, ne dă putere, puterea de a trăi în ciuda despărţirii[de Hristos], putere să stăm tari şi să fim împlinitorii  Voinţei, împlinitorii poruncilor lui Dumnezeu, Cel Care ne dă vigoare sufletească, voinţă tare şi forţa de a făptui. Dar toate acestea, încă o dată, numai dacă ne îndreptăm spre El şi Îi chemăm : Vino ! Vino şi Te sălăşluieşte întru noi ! Curăţă-ne ! Fii nu numai Mângâietorul, ci şi puterea noastră.

În cele din urmă, El este Cel Care ne dăruieşte, încă de pe acum, bucuria de a ştii cât de aproape suntem, în ciuda a ceea ce pare a fi o distanţă infinită între Dumnezeu şi noi, Cel Care, cu suspine negrăite, îi vorbeşte lui Dumnezeu din adâncurile fiinţei noastre, ... fiind noi poporul lui Hristos, fraţii şi surorile Lui în omenire – şi acestea sunt chiar cuvintele Lui -, fiind noi copiii Tatălui. O, bucuria, minunea şi demnitatea acestei  calităţi! Şi mai ales răspunderea acestei calităţi, de copii ai lui Dumnezeu...

Dacă ne gândim la lumea noastră care este într-o măsură aşa de mare străină de Dumnezeu, Duhul este deja începutul  vieţii veşnice. Prezenţa Lui este un fapt decisiv. El loveşte  în stâncă asemenea mării, El înfrânge rezistenţele. El este bucuria veşniciei care ne bate la uşă, insinuându-se în vieţile noastre, reamintindu-ne de  Dumnezeu, Tatăl nostru, de Hristos, Mântuitorul nostru şi de măreţia şi demnitatea noastră înaintea lui Dumnezeu, arătându-ne că toate sunt  cu putinţă în Hristos Care ne întăreşte.

Haideţi să prăznuim cu responsabilitate şi cu recunoştinţă această sărbătoare.  Şi fie ca Duhul lui Dumnezeu, Care S-a pogorât în chip de limbi de foc asupra Apostolilor, să vină şi la noi – poate ca un foc care să ne aprindă şi care să ne facă  asemeni Rugului Aprins sau să ne atingă asemenea vocii line pe care Profetul a auzit-o în pustia în care era Dumnezeu, în tăcuta Lui smerenie, în dăruirea Lui către noi, în dragostea Lui pentru noi. Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Sursa : http://www.metropolit-anthony.orc.ru/eng/eng_71.htm

Desăvârşita slobozenie

O pauză forţată, dar binevenită de  NET.  Prilej minunat de a mă smulge « tiranului » şi a citi. Ce bucurie ! Un fragment dintr-o carte fără egal pentru mine:

« Maica Arsenia – Calea spre vindecarea inimii » !

« Un singur lucru  trebuie să ştie sufletul, afirma schimnica[ Ardaliona], că doar în Dumnezeu  îşi găseşte liniştea şi hotarul căutărilor. De aceea, el trebuie să iasă la desăvârşita slobozenie nu doar de patimi, ci şi de propriile simţăminte, la slobozenie de tot ce este trecător, şi să intre în Dumnezeu. O astfel de libertate  se numeşte « pruncia sufletului », « necunoaşterea răului ».  Într-o astfel de libertate sufletul aparţine omenirii întregi, însă nu-i robit de nimic, ; trăieşte viaţa lumii întregi, nu se îngreţoşează de nimeni, nu înjoseşte pe nimeni, însă nu este legat în ce-l priveşte de  nimic, nu e închis în nimic, de parcă ar muri pentru viaţa proprie. El a ieşit din sine la libertate şi a fost cuprins de Dumnezeul cel Veşnic. Şi ceea ce viază în el şi cuprinde totul în el este Hristos, care a devenit plinătatea inimii, îndrumătorul  minţii. Anume la această stare duce slobozirea de tot ce este al omului căzut. »

***

Alte  două fragmente capitale :

 « Calea luptei împotriva patimilor...este cea mai grea. A fost arătată de Iisus Hristos şi numită de El îngustă şi dureroasă. O altă cale, mult mai uşoară, pe care o aleg mulţi, este viaţa împătimită. Vezi, multe surori nici nu ştiu, nici nu înţeleg altă cale decât aceasta pe care o urmează. A venit la biserică, a citit rânduiala cuvenită, a bătut un anumit număr de mătănii şi e sigură că a îndeplinit totul. Ele nu vor să lucreze asupra  propriu eu lăuntric, nu caută, nu încearcă să smulgă  patimile din rădăcini. În tinereţe, am căutat mult, făceam multe nevoinţe trupeşti şi duhovniceşti, însă nu am înţeles principalul până când nu am auzit cuvintele schimnicei. Ele mi-au deschis ochii, mi-au luminat calea ».

« Scopul de căpetenie al căutării trebuie să-l constituie virtuţile. Iar pentru a le dobândi trebuie să dezrădăcinăm patimile şi toată necurăţia trupească : nu este uşor, trebuie să ne ostenim până la moarte, să ne nevoim cu nevoinţa cea bună chiar până la lepădarea de propriul suflet ».

Foto : http://www.magazinortodox.ro/images/HWScan00401.JPG

Predică la Duminica dintre Înălţarea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Suntem acum în perioada dintre praznicul Înălţării Domnului şi  Sfânta Treime ; şi aş vrea să spun ceva relevant pentru amândouă praznicele. Profetul Isaiia spune în capitolul 53 al cărţii sale că El – Hristosul care va veni – a fost rănit pentru păcatele noastre, că a luat toate slăbiciunile noastre pe umerii Săi şi că prin rănile Lui noi ne-am vindecat. Când ne gândim la Hristos înviat apărând înaintea ucenicilor Lui şi dându-le mâinile Sale să le atingă, invitându-l pe Apostolul Toma să probeze realitatea şi adâncimea rănilor pe mâinile Sale, pe picioarele şi coasta Sa, avem tendinţa să uităm că la Înălţarea Sa Hristos purta în trupul Său rănile provocate  din cauza păcatelor noastre, că într-un mod de neînţeles, Hristos nu numai S-a sculat din morţi, ci S-a şi suit la ceruri şi stă în slavă de-a dreapta  lui Dumnezeu Tatăl, purtand în carnea Sa omenească rănile  pe care i le-au provocat păcatele omeneşti. Încă poartă slăbiciunile noastre pe umerii Săi, atât Învierea Lui Hristos, cât şi Patimile Sale sunt acum păstrate cu evlavie în misterul Dumnezeului întreit, al Incomprehensibilei, Măreaţei, Sfinte Treimi. Toată suferinţa lumii, tot păcatul, toate ororile,  sunt puse în Hristos şi nici prin Înviere, nici prin Înălţarea întru slavă nu le-a aruncat de la Sine. Hristos rămâne Mielul lui Dumnezeu, înjunghiat  înainte de facerea lumii pentru salvarea lumii.

Când în ziua  Pogorârii, pe care o prăznuim ca zi a Sfintei Treimi, El a trimis pe pământ Duhul Sfânt asupra ucenicilor Săi, asupra Apostolilor Săi, asupra Bisericii şi în lumea întreagă, l-a trimis în două moduri. Pe de o parte, noi suntem Trupul lui Hristos, trupuri vii, tremurătoare, torturate şi rănite prin vremuri, purtând asupra noastră, cum spune Sf. Ap. Pavel,  rănile Domnului, împlinind prin noi înşine ceea ce a rămas suferinţă fizică şi sufletească neîmplinită în suferinţa pământească a lui Hristos ; pentru că, din veac în veac, Biserica este chemată să fie Trupul lui Hristos care a fost frânt pentru păcatele oamenilor, frânt pentru salvarea omenirii. Şi pentru că noi suntem Trupul acesta, oricât de nevrednici am fi, doar pentru că suntem ai lui Hristos, participăm la darul Sfântului Duh. Dar pe de altă parte, Duhul Sfânt pogoară asupra noastră nu numai pentru că, într-un mod de neînţeles/ tainic suntem deja uniţi cu Hristos, ci pentru că suntem slabi, suntem fragili, suntem păcătoşi  şi numai puterea lui Dumnezeu, care se desăvârşeşte în slăbiciunile omeneşti, este în stare să ne salveze. Nu numai ca Trup al lui Hristos primim Duhul Sfânt, ci şi împreună, ca societate păcătoasă, şi individual, ca păcătoşi ,având o nevoie disperată de puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

Din acest motiv trebuie să ne pregătim într-un mod special pentru praznicul de duminica viitoare, trebuie să îl întâminăm cu întreaga noastră slăbiciune, dar cu deplină deschidere, cu tot dorul nostru de Dumnezeu, cu foame şi sete de venirea Domnului pentru ca sufletele noastre să aibă viaţă, iar vieţile noastre să se schimbe, ca să se închidă prăpastia care desparte ce este dumnezeiesc în fiecare dintre noi de ceea ce este încă stricat, aparţinând  corupţiei, păcatului şi morţii.

Să petrecem această săptămână în reculegere ; să petrecem această săptămână în aşteptare şi rugăciune, astfel încât, cântând împreună rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt : « Vino şi te sălăşluieşte întru noi », să nu fie doar o rugăciune de rutină, ci încununarea  dorului nostru de Dumnezeu, a dragostei noastre de Dumnezeu, astfel încât slăbiciunea noastră să stea înaintea Lui, pe când sufletul se va deschide  dragostei şi bucuriei. Şi atunci, oricât de slabi am fi, vom fi capabili să primim încă o dată o nouă măsură a harului care ne apropie de Dumnezeu şi ne face mai dragi Lui, Care a intrat în salvă cu trupul purtând rănile încă neînchise ale păcatelor noastre, fiindcă păcatele noastre persistă.  Ce minunat este Dumnezeul nostru ! Cu ce fel de recunoştinţă putem să-L privim noi, care nu suntem decât pe jumătate credincioşi ;  noi care trăim aşa de rău suntem iubiţi de El, Care crede în noi şi Care, prin puterea Sa , ne dă toate, doar dacă îi dăm  Lui dreptul asupra noastră , puterea şi ocazia să lucreze liber în noi. Haideţi să ne pregătim cu smerenie  pentru venirea Duhului Sfânt peste noi !(1986)

Mitropolitul Antonie de Suroj

Sursa: http://www.metropolit-anthony.orc.ru/eng/eng_172.htm

Icoana: http://iconstudio.jordanville.org/holy_trinity.html