"Tăcerea noastră înseamnă sclavie şi îngroparea Ortodoxiei."

Pasaj preluat de pe blogul Părintelui Savatie

Părintele Justin Pârvu şi-a exprimat mâhnirea că ierarhia bisericească şi clerul român au tratat cu indiferenţă gravitatea situaţiei semnalate de Cuvioşia sa în Apelul adresat românilor luna trecută. Pe bună dreptate se întristează Bătrânul de nepăsarea păstorilor în faţă lupilor care ameninţă să sfâşie oile date lor de Mântuitorul spre a le purta de grijă. Frica îi stăpâneşte, oare, în aşa măsură încât nu îndrăznesc să vorbească, să ia o atitudine mărturisitoare şi demnă pentru Hristos?
"M-am adresat către cei care nu şi-au stins cu desăvârşire flacăra credinţei din inimile lor. Cu multă durere sufletească spun, şi îmi cer scuze că trebuie să fac această observaţie, prin care nu incriminez şi nu învinuiesc pe nimeni – dar mă doare sufletul să văd atâta nepăsare şi ignoranţă din partea elitelor acestui neam, din partea oamenilor de cultură, laici sau clerici, care prin tăcerea lor săvârşesc o lepădare de Biserică şi de neamul în care s-au născut. Simplul creştin ortodox parcă este mai atent la aceste greutăţi, participă mai cu durere decât participă preotul lui, stând în afara tuturor acestor conflicte, nepăsători faţă de oaia care este sfâşiată în ogor şi stau la distanţă şi se uită cum o devorează lupii. Cu multă durere am sesizat că cei mai mulţi dintre părinţii noştri parohieni nu au luat o măsură, măcar câtuşi de puţin să facă cunoscute nişte momente grele în istoria creştinismului şi a omenirii, pe care creştinul nostru le-a sesizat mai repede.
Adevăratul om de cultură şi de elită iese în faţă şi acela strigă şi răcneşte cu toate forţele lui şi apără valorile pe care el le-a construit şi pe care el le trăieşte. Pentru că dacă ar fi tăcut tot aşa, de pildă un Eminescu, ar fi tăcut Radu Gyr, un Nichifor Crainic, sau oameni de mai mică talie – ’apăi am fi fost de mult prăbuşiţi. Dar aceşti oameni, ca nişte mici apostoli, am putea spune, au fost mereu prezenţi şi au strigat şi s-au opus la toate metodele de întunecare a fiinţei noastre ortodoxe… Iar această problemă nu este una oarecare, după mine este cea mai grea problemă a omenirii şi a creştinătăţii. Dar acum la noi, se simte foarte jenat un domn ziarist, se simte jenat un istoric, un om de literatură sau ştiinţă… ca să susţină o temă cu ordin religios şi să înfrunte vreo primejdie. Nu! Nu cumva să fie deranjat!
Nici tăcerea sihaştrilor nu este scuzabilă. Monahul, preotul care socoteşte că face o misiune în cadrul Bisericii, dar nu participă direct la aceste adevăruri, la aceste atacuri şi primejdii în care ne găsim – nu este monah, nu este preot. Dacă nu simte să participe direct şi să-şi asume răspunderea ca un mic misionar al vremurilor, în zadar este toată rugăciunea lui. Tăcerea în faţa acestor pericole este o lepădare a noastră de adevăr. Pentru că ne înrobim şi ieşim din libertatea Adevărului. Adevărul ne face liberi, nu ne pune cip. Aceasta este dovada că societatea în care trăim este una a minciunii, potrivnică Evangheliei. Libertatea Evanghelie lui Hristos în faţa acestei lumi este un pericol terorist.
Tăcerea noastră înseamnă sclavie şi îngroparea Ortodoxiei. Oamenii noştri de elită, prin tăcerea lor nu fac decât să construiască sicriul ortodoxiei pe care i-l pregăteşte stăpânirea acestei lumi.

Cât pentru păstorii noştri duhovniceşti, atâta le spun: Oare sarea se va strica şi nu va mai săra?

Despre răbdare

În multe dintre scrisorile sale, Părintele Paisie Olaru vorbeşte despre răbdarea ce se cere creştinului pentru mântuire:
„Dragul tatei, răbdare, răbdare, răbdare. Dar răbdare, nu cu noduri, ci răbdare şi îndelungă răbdare cu dragoste. Că dacă ai dragoste, dragostea le rabdă pe toate pentru Domnul, pentru mântuirea ta” . Există, prin urmare, grade ale răbdării, corespunzătoare nivelului duhovnicesc al fiecăruia („...răbdarea este de două feluri: dobitocească şi cu dragoste. Adică răbdare firească şi răbdare duhovnicească” ),cea mai înaltă fiind răbdarea întemeiată pe virtutea dragostei de Dumnezeu şi de oameni, care L-a ţintuit pe Hristos pe cruce. Zicea odată cu umor „...până atunci trebuie răbdare, cât putem duce în spinare !” . Spre sfârşitul vieţii, Bătrânul insista tot mai mult pe legătura dintre răbdare şi mântuire, poate pentru că se confrunta el însuşi cu situaţia în care nu se mai putea nevoi din cauza bolii şi nu-i mai rămăsese decât răbdarea: „Sărbători fericite, la mulţi ani cu sănătate şi rabdare, răbdare, răbdare în toate. Răbdare în boală, răbdare în ocară, răbdare cu mulţumire, pentru scumpa mântuire !” . Rugăciunea minţii şi a inimii îi sporeşte omului răbdarea şi îl mângâie în suferinţă.
Într-un sens mai înalt, răbdarea este o atitudine existenţială majoră, care implică purtarea crucii de către fiecare următor al lui Hristos: „...crucile personale ale fiecăruia-scrie Sf. Teofan Zăvorâtul-sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este şi crucea lui Hristos. Nu vei întâlni nici un mântuit care să nu fi fost purtător de cruce.” Taina Crucii lui Hristos, pe care îi este dat să o poarte fiecărui creştin, şi-a împropriat-o deplin Părintele Paisie Olaru, învăţându-i şi pe fiii săi duhovniceşti a se răstigni cu El, ca să învieze cu El în Împărăţia lui Dumnezeu.A-ţi purta crucea slăvindu-L pe Dumnezeu este marea înţelepciune a creştinului, care, voind să se mântuiască, trebuie să mediteze asupra cuvintelor lui Hristos:
„Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis : Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”( Mc. 8,34-35 ).
Explicând textul citat, Sf Teofan Zăvorâtul observa: „Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului purtător de Cruce” , tâlcuind astfel semnificaţia crucii purtate: „Ce e această cruce ? Necazurile, strâmtorile şi întristările de tot felul, care vin dinăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă poruncile Domnului, trăind în duhul rânduielilor şi cerinţelor Lui” şi adăuga drept concluzie „Înlesnirile de tot felul şi viaţa în dezmierdări nu sunt pentru un creştin. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze.El e ca un bolnav care trebuie să fie cauterizat pe ici, tăiat pe dincolo, iar asta nu poate avea loc fără durere.[...] Bucură-te , deci, când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în Rai” . Crucea creştinului este mântuitoare numai dacă o primeşte cu bucurie, oricât de grea ar fi.
Sf. Teofan identifică trei tipuri de cruce, una exterioară - o soartă pământească nefericită, una interioară - născută din lupta cu patimile pentru virtuţi şi una harică - o predare totală în voia lui Dumnezeu. Crucile din prima categorie sunt nelipsite din viaţa fiecărui om: „Ele s-au împletit cu viaţa noastră pământească din clipa în care s-a închis raiul pământesc şi nu se vor desprinde de ea până când nu se va deschide raiul ceresc” . Au fost rânduite omului pentru a nu-şi uita condiţia sa de exilat pe pământ şi patria sa adevărată din ceruri; suferinţele crucii deşteaptă dorul de mântuire şi e bine să le întâmpine omul cu seninătate, căci se vor sfârşi curând. Prin ele, purtătorul de grijă Dumnezeu vrea să cureţe păcatele săvârşite sau să ferească omul de dureri mai mari prin necazuri mici, sau să-i pună credinţa şi răbdarea la încercare. Dar cu siguranţă urmăreşte binele său etern. Crucea e leacul trimis de Domnul spre vindecare şi înlăturarea pedepsei, este arma cu care se dezrădăcinează patimile care au pătruns adânc în sufletul şi în trupul omului, rănindu-l. Crucea este cuţitul întors dinspre sine însuşi spre patimi, a cărui durere e tămăduitoare. Pe această cruce interioară trebuie răstignite toate patimile şi poftele care ucid sufletul, aruncându-l în gheena, pentru a-i da posibilitatea să renască duhovniceşte. Crucea harică, însă, este a celor desăvârşiţi, a celor ce s-au curăţat pe deplin de patimi şi se predau ca jertfe neprihănite lui Dumnezeu, trăind în unire deplină cu El, în timp ce îndură prigoniri sau chinuri martirice.
Întrebat care e datoria căsătoriţilor, Părintele Paisie a dezvoltat, în acest context, tema crucii, învăţând: „Crucea căsătoriţilor este a-şi împlini toate datoriile legate de taina nunţii. Întâi să nască şi să crească copii în frică de Dumnezeu. Apoi, să fie uniţi într-un gând în toate greutăţile vieţii şi să-şi păzească patul neîntinat” .El identifică datoria creştinului cu purtarea crucii, în sensul ei de încercare, suferinţă şi răbdare a necazurilor şi greutăţilor vieţii pentru mântuire, după cuvântul lui Hristos. Şi pentru Părintele Paisie, căsătoria este o formă a crucii inerente condiţiei de creştin în lume, pe care şi-au ales-o liber şi prin care se pot mântui, dacă o poartă cu mulţumire şi cu bucurie, în sânul Bisericii şi cu ajutorul ei: „Dacă soţii ascultă de Hristos, de Biserică şi de păstorul lor sufletesc, pot împlini cu cinste datoriile lor creştineşti şi-şi duc cu uşurinţă crucea vieţii pe care şi-au ales-o” . Cei care nu înţeleg taina vieţii crucificate a creştinului sunt în pericol, pentru că refuză suferinţele căsatoriei şi se depărtează de Biserică, de preot şi de sfânta rugăciune, căzând în păcate de moarte „De aceea, mulţi căsătoriţi în zilele noastre se ceartă unii cu alţii, divorţează şi se lipsesc de bucuriile vieţii creştineşti” ,observă cu tristeţe părintele, deplângând orbirea în care trăiesc creştinii, care, la apăsarea crucii mântuitoare, se sperie sau se revoltă şi fug, primejduindu-şi sufletele. Şi „ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul ?”( Mc. 8, 36 ).
Atât drumul călugăriei, cât şi al căsătoriei au crucea lor, încercările şi bucuriile lor, niciun creştin nu se poate mântui evitând crucea, lemnul vieţii veşnice, al pătimirii, morţii şi învierii tuturor celor ce o primesc.Viaţa întreagă este o urcare pe Golgota, o crucificare a omului vechi, pătimaş, ca să se nască omul nou, duhovnicesc, prin Hristos: „...să te rogi lui Dumnezeu-o sfătuia Părintele Paisie pe maica Gorgonia-să-ţi dea răbdare şi să crezi că Dumnezeu rânduieşte toate pentru mântuirea noastră. Asta este crucea mântuirii frăţiei tale[ îngrijirea bolnavilor]. Să ştii că maica Parascheva se roagă să puteţi duce crucea până la Golgota sus” . Eficienţa purtării crucii stă în acceptarea ei cu dragoste şi mulţumire, indiferent sub ce aspect o trimite Dumnezeu: „Dacă ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, să fim siguri că nu ne va lăsa. Dar să primim toate cu dragoste şi bucurie, boală, ocară, ispite, ori de unde ar veni. Să nu învinuim pe nimeni, ci să ne învinuim numai pe noi” .
„Lăsaţi-vă în toate în voia lui Dumnezeu; cine tânjeşte după mântuire şi glăsuieşte către Hristos: „Mântuieşte-mă, Doamne, aşa cum ştii Tu Însuţi”-pe acela îl mântuieşte Domnul.”
Greu de purtat este crucea bolii, prin suferinţa necurmată (« patul suferinţei », canonul zilnic), răbdarea ei « cu mulţumire » e mântuitoare. Este crucea pe care a dus-o şi Părintele Paisie în ultimii ani ai vieţii, cu răbdare şi mulţumire, ştiind că: „Crucea pe cât e de grea, pe atât de răsplătită este cu bucuria veşnică şi fericită” . Sfântă a fost crucea creştinilor martiri din închisorile comuniste ale veacului al XX-lea.De aceea, în cealaltă lume, biruitori, toţi « cei ce au mers pe drumul crucii se vor mângâia » .
„Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă
M-apropii tot mai mult de biruinţă.” ( Valeriu Gafencu, „Trăiesc flămând”)
Şi pentru că purtarea crucii nu se poate face fără dragoste, pe scara virtuţilor necesare mântuirii tot dragostea ocupă treapta cea mai înaltă, fiind „coroana tuturor faptelor bune”, dar, în mod paradoxal, şi rădăcina şi solul hrănitor al acestora. Ea este forţa care înfrânge durerea, transformând-o, miraculos, în bucurie, pentru că se nutreşte din fiinţa lui Hristos, dragostea desăvârşită şi nepieritoare.

Elogiul frăţiei – Raza din catacombă

« S-ar putea scrie un studiu interesant intitulat: “Comunismul împotriva frăţiei”. În închisorile comuniste din România s-a practicat o intensă luptă împotriva frăţiei. Prima frăţie persecutată a fost “frăţia de cruce”. În trecutul nostru istoric, frăţia de cruce a fost o instituţie spirituală în cadrul căreia doi sau mai mulţi tineri se legau între ei, printr-un ceremonial cvasireligios, ca să lupte pentru un ideal superior în spiritul sacrificiului şi onoarei. Organizaţiile legionare pentru elevii de liceu s-au denumit « Frăţii de cruce ». Această denumire a fost utilizată pentru prima dată oficial de către o organizaţie de luptă din Transilvania, condusa de Amos Frâncu. Frăţia de sânge şi frăţia de cruce îi uneau pe luptătorii români. Această denumire au preluat-o legionarii, găsind-o atât de inspirată şi în conformitate cu tradiţia eroismului românesc. Pentru aceste motive, de ordin politic în primul rând, după instaurarea comunismului, cuvântul « frate » şi derivatul lui « frăţie », erau persecutate cu înverşunare.

Această persecuţie era similară cu cea împotriva creştinismului primar, când păgânii, ostili spiritului iubirii fraterne dintre primii creştini, au exercitat persecuţii fizice şi morale pentru a distruge solidaritatea pe care o crea acest sentiment. În veacul nostru, a fi « frate de cruce » constituie o crimă împotriva comunismului. »

Mai este oare nevoie să amintesc acum că, deşi trăim în alt veac, înverşunarea împotriva sentimentului frăţiei nu s-a diminuat, ci doar s-a travestit ? Atomizarea societăţii româneşti în funcţie de interese profane, seculare, a subminat din ce în ce mai puternic spiritul solidar caracteristic vremurilor bune în care omul nu-şi pierduse conştiinţa legăturii mai presus de cea de sânge dintre creştini, făpturi ce se revendică de la acelaşi Tată ceresc atotmilostiv. Conceptul de frate nu implică oare, în primul rând ,recunoaşterea în Mântuitorul Hristos a Fratelui care, prin Jertfa Sa, ne-a chemat pe toţi cei ce Îi recunosc dumnezeirea şi se numesc creştini, la dragoste şi la sacrificiu pentru aproapele ? Evoluţia societăţii, însă, justifică o dureroasă concluzie : a fi « frate de cruce » este astăzi tot o crimă, dar « împotriva democraţiei », care nu cunoaşte nici sacrificiul, nici dragostea, ci se întemeiază pe « drepturi », în contextul în care orice creştin ştie că nu ne putem îndreptăţi cu nimic, nici în faţa lui Dumnezeu, nici în faţa oamenilor. Frăţie se potriveşte smereniei, nu orgoliului de a-ţi revendica drepturile. Aş spune că singurul drept al creştinului este cel de a purta crucea, întâi pe a lui, apoi şi pe cea a aproapelui, când cade doborât sub greutatea ei. Aşa cum a fost în temniţele comuniste.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi !

Să iertăm, dar să nu uităm crimele împotriva creştinătăţii

Preotul Liviu Brânzaş, în mărturia sa din volumul „Raza din catacombă – Jurnal din închisoare”(Editura „Scara”, Bucureşti, 2001) îl evocă pe unul dintre camarazii de suferinţă din mina de la Cavnic, unde se afla întemniţat în 1953. Numele acestuia poate că nu ne spune nimic: Gioga. Doar rezonanţa necunoscută a sunetelor din care este alcătuit ne poate reţine atenţia. Dar pentru autorul cărţii e un nume simbolic, în care se închide o dramă:

„Gioga este un student aromân mic de statură, solid, plin de energie şi mereu cu zâmbetul pe buze. Este un foarte bun camarad, modest şi generos. Nu găsesc cele mai potrivite cuvinte pentru portretul lui. Ce pot spune mai mult despre inima si caracterul lui decât a spus Ion Ioanid în „Închisoarea noastră cea de toate zilele”: Gioga? – „un băiat cu inimă de aur”! Gioga este unul dintre tinerii români care au avut destinul tragic de a trece prin infernul de la Piteşti. Cuvântul „infern” ar putea părea unora exagerat. Dar eu i-am verificat conformitatea cu adevărul. Şi încă într-un mod şocant.

La câteva zile după ce am ajuns în aceeaşi baracă cu Gioga, într-o noapte, în timp ce ocnaşii îşi dormeau somnul profund al celor epuizaţi de munca în subterană, în liniştea care nu era tulburată decât de strigătul îndepărtat al santinelelor din turele, s-a auzit un strigăt, un răcnet puternic şi prelung, ca de fiinţă înjunghiată. Ne trezim brusc, speriaţi, cu inimile palpitând de emoţie.

- Ce-i? Ce s-a întâmplat?

Cei mai vechi ne liniştesc:

- Nu-i nimic! A visat Gioga!

A visat iar Gioga şi a scos un strigăt înfricoşător. Doamne, prin ce a trecut acest om şi cei ca el![1] Acesl strigăt izvora din adâncul coşmarului care persista în visele celor torturaţi la Piteşti. Erau strigăte din iad, în cel mai real sens al cuvântului! Mai târziu voi auzi din povestirile lui Gelu Gheorghiu despre Piteşti şi ale lui Virgil Maxim despre Gherla, tot ce s-a întâmplat în aceste uzine ale torturii şi morţii. Ei îmi vor povesti experienţele infernale prin care au trecut. Dar strigătele lui Gioga au fost dovezile cele mai elocvente. Ele indicau gradul până la care a fost supus tineretul creştin din România torturii şi exterminării. Pe cerul României ar trebui să apară noaptea, pe un ecran imens,o inscripţie scrisă cu litere de foc, care să amintească cât va fi lumea: „Români, nu uitaţi crimele bolşevismului! Nu uitaţi iadul de la Piteşti! Nu îi consideraţi drept oameni pe cei care au jucat rolul de diavoli!”.

Nu avem suficientă revoltă pentru a ne exprima indignarea că toate atrocităţile săvârşite de comunişti împotriva creştinilor din România şi din întreaga lume, nu sunt considerate crime împotriva umanităţii şi tratate ca atare. Ca şi cum creştinii nu ar fi fost oameni, ci numai cei de altă religie, mozaică sau musulmană, bunăoară. Crimele împotriva creştinilor, crime îmotriva creştinătăţii de fapt, sunt imediat uitate.”

---

[1] Domnul Dumitru Bordeianu, în cartea sa „ Mărturisiri din mlaştina disperării”, îşi aminteşte cu admiraţie de Gioga Parizianu, căruia torturile crunte nu i-au frânt rezistenţa şi nu i-au afectat demnitatea :

« Spectacolul acesta ne-a cutremurat pe cei de pe ciment într-atât, că nu mai ştiam ce să credem. Cei 30 care se năpustiseră asupra noastră erau puşi acum să se omoare între ei. Doamne Sfinte, ce grozăvie!

Eram sigur că venea si rândul nostru. Într-adevăr, a fost scos dintre paturi Gioga Parizianul, sustinut de doi inşi şi adus în faţa comitetului de tortură. A fost chemat Iosub Mihai să-l bată pe Gioga, dar acesta a răspuns că nu mai avea putere să bată. Atunci i s-a ordonat lui Gioga să-l bată pe Iosub; a refuzat însă şi el să o facă, zicând că nu se mai putea ţine pe picioare. Prisăcaru şi-a luat atunci el însuşi această sarcină. S-a dezbrăcat de haină, a luat un ciomag şi a început să-i bată la fund şi la tălpi când pe unul, când pe altul, până i-a lăsat nemişcati. În acest timp, l-am auzit pe Virgil Bordeianu care-i cerea lui Prisăcaru să nu-i mai lovească pentru că le ţâşnea sânge din fese. Fiara satanizată, dezlănţuită, a continuat însă, până ce aceştia n-au mai reacţionat. După aceea Iosub a fost târât de picioare până în colţ lângă noi, iar Gioga în patul lui.

Mă întrebam, de unde mai aveau aceşti tineri puterea să reziste la atâtea torturi? Gioga a fost cel mai rezistent camarad pe care l-am întâlnit în închisoare ».

Slujbele Postului Mare

A. Schmemann observă în mentalitatea creştinului contemporan o dramatică reducere a semnificaţiilor Postului, o înstrăinare de duhul adevărat al Bisericii, care pune accentul pe starea minţii şi a sufletului în acest răstimp de şapte săptămâni, cât ţine Postul. Scopul Postului este de a ne uşura inima pentru a se deschide realităţilor duhovniceşti şi comuniunii harice cu Dumnezeu. Esenţiale sunt în acest sens slujbele cultului din această perioadă. Prin ele experimentăm tristeţea strălucitoare, stare „care reprezintă adevăratul mesaj şi dar al Postului”. Imnurile Triodului reflectă o înţelegere unică a sufletului omenesc, insuflându-ne o tristeţe tainică şi bine făcătoare; veşmintele întunecate, slujbele monotone, metaniile şi închinăciunile sporesc tristeţea, care lucrează în noi, paradoxal, o stare de uşurare, de libertate şi fericire. Ea se naşte din contactul cu altă lume, a luminii, păcii şi bucuriei. „E lumea prezenţei lui Dumnezeu care ne înseninează sufletele, transfigurându-ne: mişcări ale sufletului spre descoperirea adâncimii sale pierdute”.

O poziţie privilegiată ocupă Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, specifică acestui Post (se citeşte de 2 ori la sfârşitul fiecărei slujbe, de luni până vineri). Ea recapitulează toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei; e un etalon al ostenelilor noastre duhovniceşti prin care căutăm vindecare de bolile sufleteşti: de duhul trândăviei (pasivitate la orice schimbare duhovnicească), al grijii de multe (stare de deznădejde periculoasă, de pesimism şi nihilism), al iubirii de stăpânire (egocentrică, transformându-l pe semenul meu într-un mijloc de satisfacere de sine), al grăirii în deşert (batjocorire a darului vorbirii, care e pecete a chipului divin în om), grăire care ucide, otrăveşte, înşeală, fiind deviat de la scopul său dumnezeiesc.

Rugăciunea se îndreaptă apoi spre ţelurile pozitive ale pocăinţei: curăţia (plinătatea înţelepciunii - sofrosini, omolog pozitiv al trândăviei), smerenia (rod al curăţiei, al adevăratei cunoaşteri de sine), răbdarea (efect al pătrunderii în realitatea intimă a lucrurilor) şi dragostea (cununa şi rodul tuturor virtuţilor, dar al lui Dumnezeu la capătul multor osteneli duhovniceşti). Ultima cerere: „dăruieşte-mi ca să-mi vad greşelile mele şi să nu osândesc pe aproapele meu” le rezumă, avertizându-ne totodată împotriva primejdiei mândriei, a falsei smerenii şi pietăţi.

Această rugăciune relevă cel mai bine sensul metaniilor care o însoţesc: omul trebuie restaurat şi trupeşte, nu numai sufleteşte, prin metanie trupul participă la viaţa duhovnicească, la rugăciune, smerindu-se odată cu sufletul.

Părintele Schmemann pune în lumină rolul Sfintei Scripturi în contextul Postului, pornind de la ideea că rugăciunea Bisericii e totdeauna biblică, în limbaj, imagini şi simboluri. Alege ca exemplu Psalmii, care răspund tuturor nevoilor duhovniceşti:

„Fiecare situaţie imaginabilă a omului în faţa lui Dumnezeu, a lumii şi a celorlalţi oameni […] îşi găseşte expresia sa perfectă în această Carte unică […], hrana zilnică a Bisericii, baza desfăşurării cultului şi a zidirii de sine”.

În timpul Postului se petrece o întoarcere la starea de spirit a Vechiului Testament, de pocăinţă şi de aşteptare mesianică. E necesară această întoarcere pentru că, deşi Îl cunoaştem pe Hristos, permanent cădem de la viaţa cea nouă primită în El, în timpul vechi, în starea omului vechi, aflându-ne deocamdată pe drumul Împărăţiei, în peregrinare.

În slujbele Postului se citeşte din Vechiul Testament „Psaltirea” şi încă 3 cărţi: „Facerea”; „Proorocia lui Isaia” şi „Pildele lui Solomon”.

„Psaltirea” e o „revelaţie în Revelaţie”, „icoană verbală a lui Hristos şi a Bisericii”, care se roagă, plânge şi vorbeşte în această carte. Psalmii sunt folosiţi permanent în slujbele zilei (la Vecernie, Utrenie, Ceasuri etc.); toată Psaltirea este cântată săptămânal, de 2 ori în Postul Mare, datorită utilităţii ei duhovniceşti.

Citirea neîncetată a cărţilor amintite are rol catehetic, ele cuprinzând istoria lucrării lui Dumnezeu în creaţie, profeţia şi învăţăturile etice. „Facerea” descoperă originile concepţiei creştine asupra omului, creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, înstrăinat de El, dar rămas obiectul iubirii şi grijii divine. Ea dezvăluie adevăratul sens al istoriei ca mântuire, ca înaintare spre Hristos Mântuitorul. Profetul Isaia revelează taina mântuirii prin patimile şi jertfa lui Hristos, iar „Pildele” rezumă legea morală şi înţelepciunea vechitestamentară. Credinţa creştină are nevoie de aceasta întoarcere anuală la rădăcinile şi temelia sa biblica, conchide autorul.

Postul Mare are propria sa carte liturgică - „Triodul” (cântări şi pericope biblice zilnice). Accentul în cântările „Triodului” cade pe pocăinţa, fiind foarte utile în regăsirea sensurilor uitate ale Postului. Ele ne avertizează împotriva unei înţelegeri formale , făţarnice a acestuia:

„în zadar te lauzi cu nemâncarea; că de nu ţi se va face ţie pricina spre îndreptare, ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu şi răilor draci te vei asemăna”.

Adevăratul post e o curăţie interioară de patimile cele pierzătoare, o luptă împotriva urii, a invidiei , a nedreptăţii, pentru iubire. Cu tristeţe observă autorul cât de departe suntem de înţelegere, în ce confuzie persistăm văzând Postul ca „disconfort”, tortură, nu ca o întoarcere la normalitatea distrusă de protopărinţi.

Martirii sunt lăudaţi prin cântări aparte pentru că ei L-au iubit pe Hristos mai mult decât viaţa lor şi s-au bucurat primii de primăvara duhovnicească, pregustând Împărăţia şi intrând în ea prin martiriu. Ei sunt modelele cele mai viabile în lupta pentru biruinţa cerescului în noi: „ Rugaţi-vă lui Hristos pentru noi, ca să mântuiască sufletele noastre”.

În „Triod” regăsim nu numai duhul Postului, ci şi duhul ortodoxiei.

Notă: Citatele sunt extrase din volumul „Postul cel Mare” de Alexander Schmemann.

Sursum corda!

Dacă ne-am afla pe o suprafaţă acoperită cu gheaţă sau pe o muchie de stâncă sau pe buza unei prăpăstii, cu câtă grija şi atenţie încordată am păşi?Aşa ar trebui să ne simţim acum, când se năruie rapid o lume de încercări cotidiene, dar minore, suportabile, şi se înalţă una de mari presiuni şi cumplită aşteptare a suferinţei cu chip necunoscut. Detest panica. Ea nu face decât să consume inutil forţa de rezistenţă la încercări pe care o avem, în proporţii diferite, noi toţi. Dar nu pot să nu mă întreb cu teamă: Ce răspuns voi da când mi se va cere să aleg între Hristos şi diavol, lumea de aici şi cea veşnică, existenţa comodă şi mucenicie?

Dacă voi continua să păşesc încet, prudent şi fără frică împreună cu biserica şi cu fraţii de credinţă, sub purtarea de grijă a Părintelui Duhovnic, sigur voi reuşi să străbat până la capăt drumul greu al mântuirii. Însă nu îmi pot permite să-mi pierd cumpătul în acest proces. Postul şi rugăciunea ajută sufletului meu să rămână în pace sub vremi, oricum ar fi ele, spovedania şi ascultarea de duhovnic sunt armele victoriei împotriva diavolului, iar rămânerea în comuniune cu Hristos, singura cale spre Viaţă. Sunt om şi sunt slab, dar toate le pot întru Hristos, care mă întăreşte. Am nevoie de aceste îndemnuri spre echilibru, am nevoie să mi se insufle curaj, fie chiar în acest mod aparte, întărindu-mă pe mine însămi prin cuvânt. E necesar să nu uit: „Ajutorul meu de la Domnul, cel Ce a făcut cerul şi pământul”.

A fost Duminica Înfricoşatei Judecăţi. De-mi voi aminti mai des şi mai intens însemnătatea acelei clipe, voi câştiga mai multă hotărâre de a părăsi cele pământeşti şi trecătoare, îndreptându-mă spre cele cereşti şi nepieritoare cu toată inima. Dar de nu ar zidi Domnul casa…