joi, 21 mai 2009
Biserica în timpul Sfântului Constantin cel Mare
Impăratul Constantin cel Mare (337-377) este una din personalităţile de seamă ale istoriei universale. Anterior epocii sale, Biserica a îndurat grele persecuţii din partea împăraţilor romani, iar convertirea lui la creştinism a însemnat o mare cotitură în istoria acestuia, deoarece, prin publicarea edictului/ rescriptului de toleranţa religioasă, de la Milan, din ianuarie 313, Sfântul Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate în tot Imperiul roman. Astfel, Biserica a intrat, într-o perioadă de dezvoltare, în ”secolul ei de aur”. Înaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, dăduse, la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranţă pentru creştini, de acord cu Constantin şi Liciniu, edict care permitea existenţa crestinilor – “ut denuo sint cristiani et conventicula eorum”(“să existe din nou creştini şi să ţină adunările lor”)[1]. Galeriu a murit curând, la 5 mai 311, astfel încât edictul său s-a aplicat doar parţial.
Chiar dacă, în evoluţia religioasă a împaratului Constantin, convertirea la creştinism s-a produs târziu, odată ce şi-a declarat interesul pentru creştinism, el a progresat continuu pe această cale, începând cu lupta împotriva lui Maxentiu, de la Pons Milvius (Podul Vulturului), lânga Roma, din 28 octombrie 312, pâna la botezul lui din mai 337. După unii istorici creştini, Eusebiu şi Lactantiu ,în ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o Cruce luminoasă deasupra soarelui cu inscripţia: ( in hoc signo vinces - prin acest semn vei învinge)[2]. Noaptea, în timpul somnului, i s-a arătat Mântuitorul Iisus Hristos cu semnul crucii, pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor, spre a-i servi drept semn protector în lupte. Monogramul lui Hristos l-a pus pe un steag numit ,,labarum".
Că împăratul Constantin a fost convins de apariţia minunată a Sfintei Cruci, ne-o confirmă faptul că pe arcul de triumf al lui Constantin, care se păstrează până azi la Roma, el afirma că a câştigat victoria asupra lui Maxentiu: “instinctu divinitatis” = “prin inspiraţie divină”.
La câteva luni de la victoria asupra lui Maxentiu, Constantin, împreună cu Liciniu, devenit prin căsătoria cu una din surorile sale, cumnatul său, au publicat edictul/ rescriptul de la Milan din ianuarie 313, prin care se acorda libertate religioasă deplină creştinismului, care devine religio licita = religie permisă în Imperiu. Totodată, se anulau toate hotărârile anterioare luate contra creştinilor şi se retrocedau Bisericii locaşurile de cult şi averile confiscate de împăraţii precedenţi.
Edictul de la Milan are o importanţă crucială prin hotărârile şi urmările lui. Din religie nepermisă şi persecutată, creştinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată, cum arată actele ulterioare ale împaratului Constantin.
Ulterior, Valeriu Liciniu (308-324), la început pe deplin asociat la politica religioasă a împaratului Constantin, s-a depărtat de aceasta, devenind din 316 reprezentantul declarat al pagânismului în Orient, unde erau mulţi creştini şi a început persecutarea lor între 320-323.
In urma înfrângerii suferite de Liciniu în lupta cu Constantin, în 18 septembrie 324, la Chrysopolis, azi Scutari – lângă Calcedon, pe coasta apuseană a Asiei Mici, în faţa Constantinopolului, şi a unor uneltiri contra lui Constantin, Liciniu a fost condamnat la moarte şi executat la Tesalonic, în 324. De această dată, Constantin a rămas singurul împărat al vastului Imperiu roman până la moartea sa, în 21 mai 337.
Rămas singurul stăpânitor, Constantin a manifestat faţă de creştinism o atitudine binevoitoare, fără a jigni, însă, pagânismul greco-roman, care avea numeroase şi puternice rădăcini. Impăratul însuşi păstra aproape tot timpul domniei demnitatea supremă păgână de pontifex maximus şi nu se lepăda de păgânism decât prin Botezul săvârşit cu câteva zile înainte de moarte, în mai 337.
Trebuie să recunoaştem, însă, că păstrarea titlului păgân de pontifex maximus îi da dreptul şi posibilitatea de a supraveghea şi ţine în frâu păgânismul, în interesul creştinismului însuşi. Dacă împaratul ar fi renunţat atunci la el, îşi ridica un rival periculos, care ar fi putut să restabilească situaţia de mai înainte a păgânismului, încă puternic prin numărul credincioşilor lui, prin influenţa şi situaţia înaltă a senatorilor, a aristocraţilor si funcţionarilor superiori.
In luarea de măsuri favorabile Bisericii, Constantin proceda treptat şi cu mult tact.
Politica lui religioasă este caracterizată mai ales prin câteva fapte de importanţă majoră: actul de libertate religioasă de la Milan, din ianuarie 313, alegerea unei noi reşedinţe imperiale şi convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325.
Imediat după edictul din 313, împăratul scuteşte pe clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor municipale. Scuteşte Biserica de dări, drept de care nu se bucurau templele păgâne, şi-i înapoie tot ceea ce îi fusese confiscat, acordându-i şi dreptul de a primi legate şi donaţiuni. Totodată, el acorda ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici şi întreţinerea clerului. El acorda Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor şi dădu episcopilor dreptul să judece pe cei ce n-ar voi să fie judecaţi după legile statului.
Constantin cel Mare a intervenit şi în dreptul penal, pe care a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispoziţii şi pedepse contrare spiritului creştinismului, ca: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul roşu). S-a îmbunătăţit tratamentul din închisori. S-au adus restricţii luptelor de gladiatori şi s-au trimis condamnaţii la mine, în loc de lupte. S-a modificat, în spirit creştin, legislaţia referitoare la căsătorie, la părinţii fără copii, s-a îngreunat divorţul, s-a pedepsit adulterul şi siluirea, sau violul, s-a interzis aruncarea copiilor şi vinderea lor, prin ajutoare date părinţilor săraci. S-au luat măsuri de protecţie şi ajutor pentru săraci, orfani, văduve şi bolnavi.
Prin legea din 321, Constantin cel Mare a generalizat duminica drept zi de repaus în Imperiu.
Incă din 317, împăratul a început să bată şi monede cu monogramul creştin.
Cultul împăratului a pierdut sensul lui religios, păstrând mai mult semnificaţia lui politică: cinstirea autorităţii împăratului ca exponent al puterii Imperiului roman; templele dedicate lui devin localuri publice, fără statui şi fără sacrificii.
In unele locuri, unde creştinii erau în majoritate, ei au luat templele păgâne şi le-au transformat în biserici, sau le-au închis.
Impăratul şi membrii familiei sale – mama sa, Elena, soţia sa, Fausta, sora sa, Anastasia, fiica sa, Constantina, au dăruit episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele noi. La Ierusalim, la Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma şi Constantinopol s-au ridicat biserici măreţe. La Constantinopol, a ridicat catedrala Sfinţii Apostoli, care a devenit necropola împăraţilor bizantini. In cadrul unor festivităţi măreţe, s-a sfinţit, la 14 septembrie 335, catedrala Sfântului Mormânt – Anastasis – Invierea, ridicată prin râvna şi cheltuiala lui Constantin.
Cultul creştin şi pelerinajul la Locurile Sfinte au luat o mare dezvoltare. Mama împăratului, Sfânta Elena, a descoperit la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul. La Roma, împăratul a cedat episcopului fostul palat imperial – Lateranul.
Voinţa lui Constantin cel Mare de a susţine creştinismul s-a văzut şi în alegerea unei noi capitale pe tărmurile încântătoare ale Bosforului. Incă din timpul lui Diocletian (284-305), Roma nu mai era capitala unică a Imperiului roman, căci acesta o mutase la Nicomidia, în Asia Mica. Roma rămăsese încă un oraş păgân, în care templele, monumentele, senatul roman, aristocraţia aminteau şi păstrau vechea religie păgână.
Constantin s-a hotărât să părăsească Roma păgână, spre marea nemulţumire a episcopilor Romei, şi să întemeieze un nou oraş ca reşedinţă imperială. Acesta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol = oraşul lui Constantin, început în 324 şi inaugurat la 11 mai 330. Constantin a facut din Bizanţ capitala unui Imperiu creştin, care trebuia să arate aceasta prin bisericile, monumentele şi atmosfera sa.
Mutarea capitalei la Constantinopol a avut consecinţe importante în istoria Imperiului roman şi a Bisericii. Prin această mutare s-au pus temeliile Imperiului roman de Răsărit care a durat până la 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481).
In Constantinopol, numit Roma cea nouă, se ridica un oraş cu mare viitor politic şi bisericesc. Episcopii de Constantinopol devin egali în rang de cinste cu episcopii Romei, prin canonul al 3-lea al Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol, din 381, şi canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din 451.
Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 constituie unul din meritele deosebite ale împăratului Constantin. Văzând tulburarea crescândă provocată de erezia lui Arie din Alexandria, Constantin s-a decis să convoace pe episcopii Imperiului într-un sinod general sau ecumenic spre a defini împreună adevărurile de credinţă şi a asigura unitatea creştinismului. Ca om de stat experimentat, Constantin şi-a dat seama că unitatea creştinismului şi pacea şi liniştea Bisericii constituie elementul de viaţă şi de rezistenţă al Imperiului roman universal. In locul pluralitaţii zeilor păgâni, era de preferat existenţa unei singure credinţe în Imperiu, cea creştină, căci ea asigura şi unitatea lui politică.
Este interesant de constatat că Sf. Constantin însuşi, deşi nu primise încă botezul, a deschis Sinodul I ecumenic printr-o cuvântare adresată episcopilor, asigurându-i că el se considera împreună slujitor cu ei. Cu alt prilej, după mărturia lui Eusebiu, el a spus că se considra episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară (ale Bisericii) - (Eusebiu).
Este adevărat că politica religioasă inaugurată de Constantin cel Mare a avut şi unele urmări defavorabile. Biserica a avut în persoana împăratului un ocrotitor, dar, în acelaşi timp, şi un stăpăn. Impăraţii s-au amestecat în chestiunile religioase, impunându-şi voinţa. Unii au susţinut arianismul, monofizismul, monotelismul, au persecutat pe ierarhii ortodocşi, au înlăturat din scaune, exilindu-i, ierarhi merituoşi.
Desigur, ca om de stat, Constantin a făcut şi unele greşeli, pe care istoria nu i le trece cu vederea. In unele din actele sale de suveran, el a pedepsit sângeros pentru motive de infidelitate politică şi acte de trădare de stat. Astfel, fiul său, Crispus, moştenitorul de drept al tronului imperial, pe care Constantin şi-l asociase la domnie în 317, cu titlul de Cezar, fiind implicat într-un complot de stat, a fost ucis în 325; la puţin timp, soţia sa cea de a doua, Fausta, a fost ucisă în baia sa la Roma.
In materie de politică bisericească, după Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325 s-a lăsat influenţat de curtezani linguşitori şi de arieni, ceea ce a provocat confuzie în sufletele credincioşilor.
Cu toate aceste scăderi, este în general admis că Constantin cel Mare a fost bine intenţionat în actele sale şi el a făcut creştinismului, ca primul împărat creştin, cel mai mare serviciu dintre împăraţii romani, asigurindu-i libertatea prin edictul de la Milan din 313. Convertirea sa la creştinism a dat un nou curs istoriei universale, prin încercarea sa de a armoniza interesele superioare ale Imperiului roman cu interesele Bisericii.
Imbolnăvindu-se grav, Constantin a fost botezat în vila sa de la Ancyrona, la marginea Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia şi alţi clerici, cu câteva zile înainte de Rusalii, în luna mai 337. El a murit curând după aceea, la 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor şi a fost îngropat cu mare fast în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.
Pentru meritele sale deosebite şi mai ales pentru marile servicii aduse creştinismului, după lunga perioada de persecuţii, Biserica l-a cinstit în chip deosebit, trecându-l în rândul Sfinţilor şi numindu-l ,,Cel intocmai cu Apostolii”.
Politica lui religioasă, în general, a fost urmată de fiii şi succesorii lui, cu excepţia împăratului Iulian Apostatul (361-363), nepotul său, care a reintrodus pentru scurt timp păgânismul în situaţia lui de religie favorizată în Imperiul roman, persecutând creştinsmul. Spre sfârşitul secolui al IV-lea, sub împăratul Teodosie cel Mare (379-395), creştinismul a ajuns din religie tolerată – religio licita, religie de stat, iar Ortodoxia devine confesiunea oficială a Imperiului. Din timpul lui Teodosie cel Mare, Imperiul roman devine imperiu creştin.
Extras din lucrarea de grad a prof. Virginia Nedeloiu.
Sursa imaginilor:
| http://www.galeriadearta.com/dictionar/arta-bizantina-259.htm http://tablouri-icoane.ro/?page_id=9 | |
| | |
[1] Lactantiu, De mortibus persecutorum, 34, în Eusebiu, Istoria Bisericească, VII, 17
[2] Ibidem, 48, 5
[3] Monograma lui Iisus Cristos, cunoscută şi ca semnul XP (a se pronunţa chi-ro), reprezintă un simbol creştin timpuriu constând din primele două litere greceşti ale numelui Χριστός (în limba română "Cristós"). În timpul păgânismului, prin folosirea acestor litere utilizatorul îşi afirma identitatea de creştin.Conform tradiţiei, acest simbol ar fi fost visat de Constantin cel Mare înaintea bătăliei de la Pons Milvius, fiind denumit de aceea şi crucea constantiniană sau labarum. Monogramei îi sunt alăturate uneori prima şi ultima literă din alfabetul grecesc, alfa şi omega. Aceste două caractere simbolizează începutul şi sfârşitul, divinitatea şi eternitatea lui Iisus Cristos.
miercuri, 20 mai 2009
Conferinţa de presă: “Pro Cetăţenie Română”
Vă invităm la lansarea Campaniei
Pro Cetăţenie
Organizaţia Studenţilor Basarabeni din Bucureşti în colaborare cu Organizaţia Studenţilor Basarabeni din Timişoara anunţă lansarea Campaniei de susţinere a redobândirii cetăţeniei române pentru basarabeni şi bucovineni, “Pro Cetăţenie Română”.
Parteneri media campaniei “Pro Cetăţenie Română” sunt: portalul informaţional www.basarabeni.ro si www.cetatenia.ro
Lansarea va avea loc joi, 21 mai, cu începere de la ora 12.00, în sala 5 a Casei de Cultură a Studenţilor, aflată pe Calea Plevnei, nr. 61, Sector 1, Bucureşti. Invitaţi speciali: Alexandru Lesco, fost deţinut politic în temniţele ruseşti de la Tiraspol timp de 12 ani; Florin Postolachi, Preşedinte al Asociaţiei "15 Noiembrie1987", Deputat; Ilie Bădescu, Preşedintele Asociaţiei Române de Sociologie.
Cateva cuvinte despre Campania Pro Cetăţenie:
Campania noastră are scopul de a informa şi sensibiliza opinia publică romanească şi europeană asupra temei redobândirii cetăţeniei româneşti.
Cerem susţinere publică pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului României OUG nr. 36/2009 pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 259 din 21 aprilie 2009.
Această măsură legislativă este de o importanţă covarşitoare pentru toţi românii din afara graniţelor României, privaţi de dreptul lor natural, cetăţenia, datorită consecinţelor pactului Ribbentrop – Molotov. Românii din vechea provincie românească, Basarabia, trec printr-o criză identitară majoră. Pretutindeni în fostul spaţiu ex-sovietic populaţia de origine românească are încă de suferit.
Evenimentele care au avut loc recent la Chişinau, revolta tinerilor împotriva regimului dictatorial-comunist şi aspiratia firească către libertate
şi democraţie nu ne pot lăsa nepăsători în special pe noi, studenţii basarabeni, aflaţi la studii in România.
Întreaga societate românească a urmărit cu sufletul la gură drama tinerilor basarabeni, deveniţi victime ale unor sălbatice represiuni comuniste.
Publicul din România este puţin familiarizat cu situaţia românilor din afară. Dramele şi suferinţele românilor captivi din fostul lagăr sovietic sunt necunoscute încă. Prin intermediul acestui proiect se oferă şansa de a fi aduse la lumină datele acestei situaţii, astfel încât cei din ţară să se poată implica în menţinerea identităţii naţionale în rândurile românilor din Basarabia.
În regiunile Ucrainei, pe cuprinsul Republicii Moldova, în zona Transnistriei, trăiesc români care îndura persecuţii din partea unor regimuri nedemocratice totalitare, cu manifestări antiromâneşti viscerale.
Măsura acordării cetăţeniei române, care aparţine de drept celor care au avut de suferit de pe urma consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov, reprezintă o minimă formă de protecţie, în scopul garantării drepturilor democratice care decurg din calitatea de cetăţean european.
Cetăţenia română, respectiv europeană, reprezintă o modestă compensaţie pentru chinurile pe care românii uitaţi în afara graniţelor le-au îndurat de aproape 80 de ani.
Desfăşurarea Campaniei
In Piaţa Universităţii din Bucureşti, în locaţii din Timişoara şi din alte oraşe ale României, se vor crea puncte de informare despre situaţia românilor de peste Prut şi despre modalitatea de obţinere a cetăţeniei române de către aceştia.
Sloganul campaniei este: „Basarabia, Cetăţenia este dreptul tau!”, iar afişul campaniei reprezintă harta României Mari, în culorile tricolorului, cu o sârmă ghimpată de-a lungul raului Prut, exprimând astfel drama sfâşierii poporului roman. In josul hărţii se află citatul „Basarabia Pamânt Romanesc”, iar mai jos, este trecut numele celui căruia îi aparţin cuvintele, „Petre Ţuţea”, şi care ne-a inspirat prin exemplul luptei sale de o viaţă pentru Basarabia.
Obiectivele Campaniei sunt:
• Informarea basarabenilor despre modalitatea de obţinere a cetăţeniei române – drept natural de care au fost deposedaţi datorită conjuncturilor istorice.
• Facilitarea integrării în mediile româneşti a tinerilor basarabeni veniti în Romania.
• Restabilirea adevărului istoric cu privire la teritoriile româneşti aflate în afara graniţelor României.
• Menţinerea legăturilor şi a suportului reciproc între românii de pe ambele maluri ale Prutului.
Speram în sprijinul presei româneşti pentru a acorda atenţie şi suport acestui proiect de informare.
Sursa : http://www.basarabeni.ro
Necesitatea unui părinte duhovnicesc şi a unei pravile( III )
« Trebuie să se ştie însă că nevoitorul nu este conştient de propriul urcuş către desăvârşire. Nevoinţele lui sunt pline de sudoare, însă toate ostenelile i se par zadarnice, pentru că nu cunoaşte lucrarea tăinuită a harului. Organul vederii, ochiul, săvârşeşte o lucrare folositoare, pentru că menirea sa este să observe lipsurile şi nepotrivirile nevoitorului ; calea către desăvârşire este tocmai calea către conştiinţa că suntem slabi, orbi, goi şi ticăloşi. Strâns legate de cunoaşterea propriei neputinţe sunt smerirea duhului, durerea şi întristarea pentru păcatele şi necurăţia noastră pe care le mărturisim înaintea lui Dumnezeu – altfel spus, o neîncetată pocăinţă. Aceste simţăminte de durere şi întristare pentru păcatele noastre sunt semnul unei adevărate nevoinţe, iar cine fuge de ele fuge de adevărata cale a mântuirii.[...]
Cel ce sporeşte, sporeşte în cunoaşterea păcătoşeniei şi împătimirii sale şi se adânceşte în pocăinţă şi în plângerea păcatelor. Lacrimile sunt semnul sporirii duhovniceşti, iar lacrimile neîncetate prevestesc o apropiată curăţire. Este firesc să fie aşa, din moment ce suntem într-o stare de surghiun, de cădere, de izgonire din casa Tatălui ceresc, şi aceasta numai din vina noastră. Cel ce se află în pribegie se tânguie şi-şi jeleşte locurile natale, la fel face şi cel care a păşit pe calea cea strâmtă şi îngustă : lăcrimează şi se mâhneşte, jinduind să se întoarcă în Ierusalimul cel de sus.
Nevoinţa ascetică este o neîncetată luptă, fie cu dorinţa potrivnică, fie cu lipsa de dorinţă, fie cu un gând, fie cu o patimă sau cu un păcat. Toate aceste lucruri potrivnice întinează curăţia minţii clipă de clipă, şi-i aduc aminte omului că este plin de păcătoşenie şi necurăţie, de care Dumnezeu Se scârbeşte. Are în faţa ochilor priveliştea trupului său plin de miasmele patimilor, iar mintea lui aproape că îşi iese din sine din pricina acestei vedenii[...] desele căderi şi greşeli, care se găsesc din belşug la începători, din pricina lipsei de experienţă, a ignoranţei şi uneori a slăbiciunii, îl împovărează cu mult mai mult decât păcatele mari pe care le-a săvârşit în nepăsarea de dinaintea deşteptării prin har. Este ca un copilaş care se tot poticneşte şi cade în timp ce învaţă să meargă. Căderile cer o curăţire neîncetată, de aceea sunt urmate neapărat de pocăinţă, zdrobirea inimii şi lacrimi. Acesta este motivul pentru care am primit porunca unei pocăinţe neîncetate, de fiecare clipă. Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului ! Aceasta se cuvine să fie rugăciunea neîncetată a nevoitorului.
Începătorul, înflăcărat de râvnă şi plin de nerăbdare, îşi pune toate puterile sale în săvârşirea celor mai hotărâte nevoinţe ascetice, nădăjduind mereu în întărirea şi ajutorul lui Dumnezeu, încredinţându-i-se Lui şi aşteptând izbânda, dar neprimind niciun semn de la El. Se află într-o perpetuă stare de început, călăuzit fiind de un părinte duhovnicesc, îngrădit de reguli şi smerindu-se pe sine neîncetat.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, 2008, pp. 236-237
"Ce fel de păstori sunt păstorii care tac ?" (Tâlcuirile Sf. Teofan Zăvorâtul )
Miercuri[Fapte 13, 13-24; In. 6, 5-14]. Ucenicii au zis către Domnul să dea drumul mulţimilor ca să se ducă prin sate să-şi cumpere mâncare. Domnul însă le-a spus : « N-au trebuinţă să se ducă ; daţi-le voi să mănânce »[Mt. 14, 16]. Aceasta s-a întâmplat înainte de minunea săturării celor cinci mii de oameni, afară de femei şi de copii, cu cinci pâini şi doi peşti. Această întâmplare, cu o deosebită însemnătate în viaţa Domnului, ne înfăţişează încă o lecţie. Mulţimea aceasta închipuie omenirea ce flămânzeşte şi însetează de adevăr. Atunci când Domnul a zis către Apostoli : « Daţi-le voi să mănânce », prin asta le-a prezis felul în care aveau să slujească mai apoi neamul românesc hrănindu-l cu adevăr. Apostolii au săvârşit această lucrare în vremea lor ; iar pentru vremurile următoare au încredinţat această slujire păstorilor Bisericii, urmaşii lor. Către păstorii din ziua de azi grăieşte Domnul : « Voi să hrăniţi poporul vostru. ». Iar datoria de conştiinţă a păstorilor e să se ţină de îndatorirea lor : să hrănească poporul cu adevărat. În Biserică trebuie să se audă limpede propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Ce fel de păstori sunt păstorii care tac ? Şi mulţi dintre ei tac, tac înaintea lumii. Dar nu se poate spune că asta se întâmplă fiindcă ei n-au credinţă în inimă : de vină este lipsa de pătrundere, obiceiul prost. Oricum, asta nu îi încreptăţeşte.
Sfânta Evanghelie
O scrisoare inedită a lui Ioan Ianolide
15 Oct. 1980
Părinte,
După căutările unei vieţi întregi, aşezată la răscruce de ere, doresc să nu termin alergarea fără a mărturisi concluziile la care am ajuns, deşi prilejul de a o face public îmi este interzis. Sunt însă convins că va veni o zi în care oamenii, treziţi din buimăceala acestor vremuri, aflându-ne şi pe noi sub ele, se vor dovedi interesaţi să afle ceva despre experienţa noastră. Deci, întrucât cred că ne aflăm în durerile facerii unui nou ev creştin – unica salvare pentru lume – încerc să sintetizez câteva aspecte ale lui. Există un singur principiu unic (idee, forţă, punct, putere) şi acesta este Hristos. El este originea, vârful piramidei şi finalitatea sufletului şi existenţei umane, cât şi a naturii şi creaţiei întregi. Condiţia umană este complexă şi organizată pe principii duale (contrarii, bipolice, contradictorii), dar toate converg în principiul unic: Hristos. Alţii au luat alte principii unice, dar nici unul nu este încărcat cu adevărul revelat despre Dumnezeu, cum este creştinismul şi, în consecinţă, aceia conduc la erori de viziune şi de trăire umană.
Fără Hristos, gândirea oamenilor este eronată, poate fi degradantă, iar dacă este împotriva lui Hristos, ea ajunge satanică. Dar, nu numai cei ce sunt în afara lui Hristos pot greşi, ci şi creştinii înşişi. Dacă mântuirea lumii este scopul Bisericii, dacă îndumnezeirea oamenilor este metoda Bisericii, suntem obligaţi să observăm că în faţa creştinătăţii stă un imperativ imediat: reîncreştinarea creştinilor şi a creştinismului. Căci ne aflăm într-o profundă criză religioasă, spirituală, morală, culturală, politică, socială, ştiinţifică, tehnică, economică şi militară – deci generală. Deci coordonata superioară a unui nou ev este religiozitatea! Tocmai religiozitatea trebuieşte definită, pentru a nu repeta erorile trecutului, ci pentru a realiza o formulă de viaţă umană ideală. Ideală, dar reală. Religiozitatea trebuie să fie atotcuprinzătoare, într-o orânduire deplină, în care spiritul şi materia, viaţa şi moartea, idealul şi realul, misterul şi concretul, ideea şi actul, eternitatea şi vremelnicia, sacrul şi profanul, în fine, Dumnezeu şi omul – să formeze un tot unic şi armonios, apt să dea toate răspunsurile şi să rezolve toate problemele umane. Pentru a realiza această stare, concentraţi şi uniţi în Hristos, având conştiinţa ştiinţifică şi obiectivă a realităţii, să cerem să ni se descopere adevărul. Cu alte cuvinte, la adevărurile descoperite de om, să cerem adevărul revelat de Dumnezeu. Hristos este necesar şi într-un caz, şi în altul. Omul trebuie să vâslească permanent între vis şi realitate. Pentru a nu greşi, trebuie să începem aşa: 1) Integritate în spirit, în principii, în învăţătura dată de Hristos – fără a evita ori a răstălmăci nici o iotă. Or, se pare că oamenii, fie din neputinţă, fie din decadenţă, şi-au croit o viziune convenabilă lor şi vremurilor. Este foarte greu a lupta cu formele degradate ale valorilor creştine, izvorâte din păcatele conştiente ale oamenilor, dar este mai greu a lupta cu incapacitatea oamenilor de a se dezvolta în mod unitar şi armonios, ei alunecând mereu spre o extremă. Deci trebuiesc înlăturate compromisurile morale, cât şi unilateralitatea de viziune. De exemplu, este greu a lupta cu egoismul individualist al unei lumi burgheze, pretins creştine – dar este şi mai greu de a nu aluneca în nici o extremă principială: autoritate – libertate, individ – colectivitate, tradiţie – inovaţie, pace – război etc. 2) Integralitatea existenţială, adică rezolvarea tuturor problemelor umane într-o perfectă armonie şi fără exagerare. Aici funcţionează calea împărătească, ori a dreptei socoteli. Ea se realizează în toate planurile şi toate domeniile vieţii. În acest sens, creştinătatea trebuie să-şi asume depline răspunderi, dar să o facă cu adâncă iscusinţă şi înţelepciune. Biserica, prin cler, îşi rezervă domeniul sacrului şi al cuvântului, dar observăm că nici sfânt nu a fost, iar cuvântul a fost adaptat vremurilor şi nu vremurile au fost modelate de cuvânt. Deci clerul trebuie să dovedească sfinţenie în trăire şi integritate în mărturisire – ceea ce nu s-a prea întâmplat în realitate. Dar Biserica nu se reduce la cler, ci se cuprinde în laici; deci nu se rezumă nici la sacru şi la cuvânt, ci cuprinde toate domeniile existenţei umane. Pentru aceasta, creştinii laici trebuie să formeze organisme specializate pe probleme, care să conlucreze la mântuirea oamenilor – căci aşa au procedat şi apostolii când au creat diaconatul. Lumea, viaţa, istoria, societatea, trebuiesc abordate cu îndrăzneală şi răspundere. Biserica trebuie să slujească pentru a mântui oamenii. Dar pentru asta e nevoie de credinţă, iubire, jertfă, nebunie, putere, iscusinţă, luptă şi speranţă. Aşa vede un om a cărui viaţă e făcută scrum, dar al cărui suflet e viu.
I. Ianolide
Citiţi întregul material pe blogul d-lui Răzvan Codrescu:
http://razvan-codrescu.blogspot.com/2009/05/10-scrisori-inedite-ale-lui-ioan.html
George Cuşnarencu: Mândrie şi slugărnicie
"Suntem o ţară mică, aşezată norocos la gurile Dunării şi cu asta am cam încheiat lista punctelor forte. Dacă ar fi să deschidem lista slăbiciunilor, ne-am întinde pe romane întregi. Pornind de la conducătorii pe care-i avem şi pe care i-am avut, până la neputinţa de a scăpa de mentalitatea de slugă. Ori de cate ori am fost privit pe sub sprânceană la auzul acestei amare constatări, am ţinut să argumentez cu tristeţe că poate şi perioadele de asuprire străină ne-au mai îngenunchiat câte puţin. Am ţinut piept armatelor Imperiului Roman, am fost pomeniţi de scriitori de la Roma drept cei mai bravi dintre traci, dar am sfârşit prin a fi asimilaţi ca o apă. Mai aproape de noi, am ţinut piept Imperiului Otoman, ne-am bătut cu ei in inferioritate numerică, am mai caştigat, am mai fost şi învinşi, nu am devenit paşalâc turcesc, dar înrobiţi Imperiului tot am fost, dacă ne amintim de modul în care erau numiţi domnii Moldovei şi Ţării Româneşti. Vorbeam turceşte, cum azi, la fel de mimetici, vorbim englezeşte; ne duceam cu mâna întinsă şi cu punga plină la Paşa doar ca să ne arate cât este de darnic şi cum poate el satisface dorinţa vreunui saltimbanc de a deveni domnitor. Pentru ca apoi poporul, “talpa ţării”, să plătească preţul. Nimic deosebit azi, când ne-au înrobit la FMI şi “domnitorii” din capul bucatelor nu vor plăti niciodată. Azi, s-au schimbat doar stăpânii. Ne-am orientat spre Vest, dar nu pentru că el ar fi superior în comparaţie cu Estul, ci pentru că el este azi “Imperiul” cu mai multe pistoale în mână. A îngenunchia în faţa puternicului zilei este o alta nefericită trăsătură a slugii. În acel trecut pe care-l preamărea şi Eminescu în Scrisori, am fost un neam de luptători. Dar am sfârşit mereu în genunchi şi, de fiecare data, din cauza conducătorilor nevolnici. Poţi rămâne în genunchi obligat de sabia cuceritorului, dar vitejia din piept ar trebui să nu moară. Ne plângem uneori în istorii că am fost cotropiţi ba de turci, ba de greci, ba de ruşi, acum de americani şi europeni şi, într-adevăr, am cunoscut şi câteva asemenea momente de dinamică a lucrurilor. Ascultători, am preluat de fiecare dată cuvinte din lexicul invadatorilor, obiceiuri, cântece şi tradiţii. De la început până în ziua de azi. Azi ne maimuţărim în engleză, ca să vadă partenerii din NATO cât de chitiţi suntem pe calea capitalismului triumfător, aşa cum mai ieri ne maimuţăşream în limba rusă sau în turcă acum câteva secole. Sufletul de slugă răbufneşte deseori, de parcă aşa este mai trendy".
Citiţi restul articolului la adresa :
http://victor-roncea.blogspot.com/2009/05/editorialul-de-marti-mandrie-si.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
