Cuvântul Sfântului Dimitrie al Rostovului : « Despre adevărata pocăinţă » - II -

Fără frica de Dumnezeu nu te poţi păzi de păcat

[...] Păcătoşii nu renunţă la fărădelegile lor şi nu vor să dobândească virtuţi pentru că nu se tem de Dumnezeu. Cine nu se teme de Dumnezeu, acela este gata să facă orice rău : lui nu-i este teamă să omoare un om, socoteşte chiar că aceasta este o faptă de vitejie ; a fura, a jefui pe cineva, pentru el este o faptă profitabilă. Ticăloasele păcate trupeşti , el nu le recunoaşte ca fiind păcate, socotindu-le ca necesităţi ale firii. Viclenia el o consideră înţelepciune ; fiecare păcat este gata să-l considere virtute, faptă firească, şi se lauda chiar cu necuviinţa : Că se laudă păcătosul cu poftele sufletului lui(Psalmi 9, 23) ; lucrul de care ar trebui să se ruşineze, cu acela se mângâie ; fapta pentru care ar trebui să plângă, de aceea se bucură ; cele de la care ar trebui să dea înapoi şi să fugă cât îl ţin puterile, pe acelea le doreşte şi le caută cu sârguinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă : Dacă ne gândim că Dumnezeu este pretutindeni, aude totul şi vede totul, nu numai ce facem noi, ci şi ce se ascunde în adâncul inimilor noastre, atunci ne vom teme de Dumnezeu şi nu vom îndrăzni să facem nicio faptă păcătoasă, nici să spunem vreun cuvânt păcătos şi nici măcar un gând păcătos să avem. Căci, spune-mi, dacă tu ai sta întotdeauna în apropierea împăratului, nu ai sta, oare, cu frică ? Dar atunci cum, stând înaintea lui Dumnezeu, îndrăzneşti să nu te temi şi nu tremuri înaintea lui ? Nu întrebuinţa rău îndelunga lui răbdare. El rabdă îndelung ca să te aducă la mântuire. Înainte de a începe vreun lucru sau vreun cuvânt, gândeşte-te că Dumnezeu te vede şi că El este lângă tine. El este aici, fie că mănânci, sau bei, sau dormi, sau te mânii pe cineva, sau furi...Orice ai face, ţine minte că Dumnezeu este cu tine şi nu vei păcătui niciodată : vei simţi că stai înaintea Împăratului Ceresc. » Aşa ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur. Să ţinem minte că frica de Dumnezeu este începutul şi temelia vieţii plăcute lui Dumnezeu. »

Din volumul « Cum să ne mântuim ? »(partea I), ierom. Ioan Iaroslav, publicat la Editura « Credinţa strămoşească », paginile 285-286.

Citatul zilei

“Cel ce voieşte să rămână în adevărata tradiţie a Ortodoxiei va trebui să fie ferm hotarât şi râvnitor, fără a înclina spre fanatism, fără să creadă că ar putea să-i înveţe pe episcopii noştri ce să facă. Mai presus de toate, trebuie să ne nevoim să păstrăm adevarata mireasma a Ortodoxiei, fiind măcar puţin “afară din lumea aceasta”, detaşaţi de toate grijile şi politica acestei lumi sau chiar de cea bisericească, hrănindu-ne din mâncarea nelumească pe care Biserica ne-o dă cu prisosinţă. »

Părintele Serafim Rose

Sursa : http://www.razbointrucuvant.ro/2009/09/04/despre-sectarismul-ortodox-si-inselarea-dreptilor-hipercriticisti-pur-si-simplu-actual-iii/

Dar tu, omule nu te temi şi nu te cutremuri să-l dai deoparte pe Dumnezeu din viaţa ta ?

« Ca şi în alte ţări, precum Franţa, Marea Britanie sau Turcia, în România şcoala a devenit un mediu prielnic dezbaterilor contradictorii pe tema Religiei. Care ar fi explicaţia?

Nu întâmplător, unele dintre cele mai controversate subiecte aflate în dezbaterea opiniei publice de la noi în ultimii ani – prezenţa icoanelor şi predarea Religiei – au ca element comun şcoala. Într-adevăr, şi în alte ţări şcoala este locul disputelor legate de religie – vezi problema vălului islamic în Franţa, dar şi în Turcia sau Marea Britanie. Explicaţia şcolii ca loc predilect de divergenţă între opinii laice şi religioase este relativ simplă. Religia ţine de spaţiul privat, dar se manifestă şi în spaţiul public. Şcoala face parte din spaţiul public, însă prezintă unele particularităţi: transmiterea de cunoştinţe este mai intensă decât în spaţiul privat, însă mai puţin intensă decât în societate. Religia are deplina legitimitate de a se plasa în acest spaţiu intermediar al şcolii. Rolul Religiei ca disciplină de învăţământ este pus în discuţie pe măsură ce şcoala capătă mai mult statutul de instituţie publică şi este privită ca fiind similară cu celelalte instituţii publice, în detrimentul caracterului formator. »

Preluat de aici :http://razvan-codrescu.blogspot.com/2009/09/prof-univ-dr-radu-carp-despre-religia.html

***

Şcoala a devenit « un mediu prielnic dezbaterilor contradictorii pe tema Religiei » din considerente care nu scapă celor ce privesc teologic şi teocentric viaţa şi societatea. Bineînţeles că « războiul » se poartă pe acest front al sufletlor tinere, pe care încearcă să le manipuleze vrăjmaşul diavol încă de la vârsta la care, neavând discernământul necesar, ni se încredinţează nouă, adulţilor.

Dar oare noi avem capetele pe umeri şi mintea limpede? Ne lasă pe noi, cei consideraţi responsabili, patimile de tot felul, să întrezărim adevărul şi să nu lucrăm împotriva lui Dumnezeu ?

Nu! Drept dovadă faptul că se pot face astfel de afirmaţii:

« Religia ţine de spaţiul privat, dar se manifestă şi în spaţiul public. »ş.c.l.

Este religia oare o Cenuşăreasă pe care o ţii ascunsă după uşă? Ca să nu te facă de ruşine ?

De ce te jenezi de ea, omule care te manifeşti în « spaţiul public », făcând din acesta un idol ?

A ajuns credinţa în Dumnezeu o formă de manifestare de care omul ar trebui să se jeneze ? Nu este aceasta nebunie ?

« Religia are deplina legitimitate de a se plasa în acest spaţiu intermediar al şcolii. »

De ce se pune la îndoială tocmai legitimitatea religiei de a exista în « spaţiul intermediar » dintre viaţă privată şi viaţa publică ? Pentru că din îndoială în îndoială se ajunge la NECREDINŢĂ.

Şi cine oare este direct interesat să răspândească necredinţa în Dumnezeu, ba chiar îţi dă tot concursul spre a pune tu la îndoială importanţa credinţei. Asta pentru început, după care îţi şopteşte tainic şi perfid că poate nici nu este adevărată, ci doar un mijloc de a păstra bunele moravuri în societate. « Hai s-o menţinem, că ajută ! Copiii sunt mai blânzi, mai ascultători, mai uşor de manipulat « .

Până când ne vom ascunde după formule moarte ? Până când ne vom pune întrebări inutile şi false probleme ?

Nu ce model să urmeze sistemul de învăţământ românesc, pe cel general occidental sau pe cel francez !

Ce model uman să călăuzească şcoala în formarea copiilor şi a tinerilor : laic sau religios ? Vrem să obţinem în societatea românească oameni după chipul şi întru asemănare cu Dumnezeu ? Sau descendenţi ai darwineenelor maimuţe transformate în .... oameni ?

Dumnezeu nu este sărmanul tolerat la poarta şcolii sau la uşa clasei şi primit, în cele din urmă, de milă în cancelarii şi în săli. Dumnezeu ne ţine cu puterea dragostei lui iertătoare în palmele milei Sale, fără de care s-ar prăbuşi şcoli, cancelarii, clase şi societăţi iresponsabile.

Domnul ştie până la jertfă să se plece, chiar şi în faţă megalomanului om. Dar tu, omule nu te temi şi nu te cutremuri să-l dai deoparte pe Dumnezeu din viaţa ta ? Ce îţi mai rămâne fără El ? Spaţiul public ?

Păzeşte-te de sămânţa necredinţei şi iubirii de păcat !

« Cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac ». Oare e greu să cazi în acest păcat înfricoşător ? Nicidecum, căci iată care sunt păcatele de acest fel : « Nădăjduirea multă şi fără măsură în harul lui Dumnezeu, deznădăjduirea sau nenădăjduirea în milostivirea dumnezeiască ; împotrivirea faţă de adevărul învederat şi întărit de fapte şi lepădarea de credinţa creştinească dreptmăritoare. Alţii mai adaugă şi pizma faţă de darurile duhovniceşti pe care le primeşte aproapele de la Dumnezeu, cerbicia în păcat şi învechirea în răutate ; neîngrijirea de pocăinţă până la ieşirea din această viaţă »(« Spovedania Ortodoxă », partea atreia, întrebarea a 38-a). Iată câte căi spre acest păcat ! Apucă-te de oricare din ele şi îţi va fi după aceea greu să mai dai înapoi, încât te va târî în prăpastie. Împotrivirea faţă de adevăr începe prin îndoieli mărunte, zămislite dintr-un cuvânt sau dintr-o scriere rea. Dacă nu vei lua aminte la ele şi nu le vei vindeca, ele te vor duce la necredinţă şi la încăpăţânarea în necredinţă. Şi la deznădejde se ajunge tot prin nebăgare de seamă : « O să mă pocăiesc », zice omul, şi păcătuieşte. Şi tot aşa de câteva ori ; apoi văzând că pocăinţa nu mai vine, îşi spune în sine : « Aşa mi-e dat, nu pot să mă înfrânez », şi se lasă cu totul în voia păcatului.

Se adună adânc de păcate ; şi totodată se adună adânc de împotriviri faţă de chemările vădite ale harului dumnezeiesc. Atunci când omului ajuns în această stare îi trece prin minte să se îndrepteze, adâncul de păcate îl covârşeşte, iar împotrivirea faţă de har îi răpeşte îndrăzneala de a se apropia de Domnul şi el hotărăşte : « Păcatul meu este prea mare ca să poată fi iertat ». Iată şi deznădejdea!

Păzeşte-te de sămânţa necredinţei şi iubirii de păcat şi nu vei cădea în acest adânc .

Din Tâlcuirile Sfântului Teofan Zăvorâtul.

Invitatie

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/anunturi/2009/09/02/psaltul-petre-moise-concert-de-muzica-bizantina-la-ploiesti/

Foamea lui Dumnezeu de om

« Intâlnirea cu aproapele este o aşezare la masă împreună »

« În întâlnirea cu celălalt nu doar că avem posibilitatea de a descoperi neputinţele noastre, dar aceasta devine şi teatrul de operaţiune împotriva acestora, catalizatorul dorinţei noastre de a conlucra cu Dumnezeu la pânza noastră, iar faptele noastre, dacă sunt îndreptate către chipul lui Dumnezeu din om, chiar firul ţesăturii.

***

Dumnezeu este însetat, înfometat de om, ne doreşte nu în primul rând morali, nu în primul rând generoşi, ci uniţi cu El, să ne ţesem împreună cu El, să facem parte din Biserica Sa, din Trupul Său, pentru că restul se vor adăuga nouă. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul“ (Psalmul 33, 8).

***

Felul în care un păianjen începe să-şi ţeasă plasa într-un colţ de cameră deasupra spaţiului gol este o metaforă potrivită pentru începutul bun pe care îl pune Dumnezeu cu cineva care se întoarce la credinţă. În „Cartea cuvintelor bune de mâncat (sau bucătăria ca parabolă teologică)“, Rubem A. Alves scrie că acest moment, al ţeserii pânzei, este fascinant atât pentru ceea ce vedem - cum păianjenul, fără ezitare, ţese „sigur şi fericit deasupra spaţiului gol“ (p. 21) pânza, sufletele noastre, fiind o lucrare perfectă, simetrică, adecvată scopului ei, dar şi pentru ceea ce nu vedem - acel moment de început, prima mişcare, „saltul în gol“ (p. 21) pe care îl face Dumnezeu. El lucrează aproape invizibil, în sufletele noastre vidate de lume, măsurând încăperea, alegând traiectoria, ţesându-ne dintr-o substanţă atât de fină, abia perceptibilă, îndreptată mereu către ceea ce se află dincolo de timp şi spaţiu.

Nici fragilitatea pânzei de păianjen nu este întâmplătoare, este suficient, cum spune psalmistul, că „un duh a trecut printr-însul şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său“ (Psalmul 102, 16). Având conştiinţa acestei poziţionări a noastre la înălţime, deasupra spaţiului gol, ca deasupra unei prăpăstii, nu trebuie să ne lăsăm conduşi într-un tărâm al fricii, al coşmarului sau să ne asemănăm personajelor din povestea cu drobul de sare. Din contră, trebuie să ne dea curajul lucrării-împreună cu Dumnezeu la pânza care suntem noi înşine. Această limită în care rezidă umanul, din punct de vedere creştin, nu este un fapt negativ, un „blestem“, aşa cum o înţelege omul modern. Omul modern trăieşte pentru a transcende barierele de toate tipurile - geografice, culturale, ideologice, ştiinţifice. Ca Supraomul lui Nietzsche, omul modern se priveşte pe sine ca pe un proiect, ca pe o provocare, ca pe un apel la o transgresiune a umanului, trebuie să permită eliberarea unei puteri creatoare de nebănuit, instrumentată exclusiv după propria voinţă.

Intâlnirea cu aproapele este o aşezare la masă împreună

Felul în care creştinul trebuie să se raporteze la propriile limite se află la polul opus. Limita nu este nici corvoadă, nici păcat, ea nu pune în pericol devenirea sau acţiunile noastre, ci ea ne oferă identitatea. A-ţi descoperi limitele nu semnifică altceva decât a vedea cu mai multă claritate care îţi sunt măsura şi locul în faţa lui Dumnezeu şi rolul pentru aproapele. Adevăratul stimulent nu trebuie să fie depăşirea limitei aşa cum o propovăduiesc cărţile de autocunoaştere şi dezvoltare a sinelui, aflate la limita dintre psihologie aplicată şi propuneri de reţete de succes pentru viaţă. Trebuie să valorificăm tocmai dificultatea noastră de a o sesiza şi de a o înţelege, neputinţa noastră de a gândi şi de a ne vedea corect, de a ne măsura cu măsura lui Dumnezeu, iar nu cu cea a lumii. În absenţa cugetului smerit, care, în plan etic, se traduce în a transforma limita proprie într-un reper existenţial suprem, ne avântăm pe un traseu nemarcat sau ne supunem regulilor, chiar şi celor divine, din inerţie, fără ca acestea să devină firul de borangic al pânzei noastre şi fără să ţesem împreună cu Dumnezeu.

Esenţială atât pentru vederea limitei, cât şi pentru ca ea să dea roade bune, este întâlnirea cu aproapele. În întâlnirea cu celălalt nu doar că avem posibilitatea de a descoperi neputinţele noastre, dar aceasta devine şi teatrul de operaţiune împotriva acestora, catalizatorul dorinţei noastre de a conlucra cu Dumnezeu la pânza noastră, iar faptele noastre, dacă sunt îndreptate către chipul lui Dumnezeu din om, chiar firul ţesăturii.

Întâlnirea cu aproapele este o aşezare la masă împreună, pentru a gusta din Cuvântul lui Dumnezeu, căutarea de Dumnezeu este foame şi sete. Împărtăşirea credincioşilor la Sfânta Liturghie este o pregustare a ospăţului din împărăţia lui Dumnezeu, de la sfârşitul veacurilor. Atunci când scriitorul brazilian scrie de bucătărie ca de cea mai potrivită parabolă teologică, el are în vedere cuvinte ca acestea: „Adevărat vă zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică. Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care Se coboară din cer este aceea din Care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe Care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu“ (Ioan 6, 47-51). Bucătăria este, aşa cum scrie Alves, un loc al metamorfozelor: ceea ce în natură apare separat este unit odată ce este gătit, ceea ce este crud este transsubstanţiat - apar gusturi, culori, mirosuri noi, sub puterea focului. Similar, în relaţia cu celălalt, fiecare se lasă gătit, trece prin testul focului, în vederea creşterii duhovniceşti. În sensul acesta, scrie parintele Rafail Noica, este o „erezie“ să uiţi pe cineva, oricât de nesemnificativă ar părea întâlnirea cu acesta.

Dumnezeu ne doreşte uniţi cu El

Foamea nu ţine de trup, nu este o problemă exclusiv biologică. Ispitit de diavol după 40 de zile de post, Hristos răspunde că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu“ (Luca 4, 4). Mai mult, ea nu caracterizează doar căutarea noastră de Dumnezeu prin toate faptele noastre, ci şi atitudinea lui Dumnezeu faţă de om. „Cuvintele şi mâncarea sunt făcute din aceeaşi materie. Sunt născute din aceeaşi mamă: foamea. Şi dacă este adevărat că la început a fost Cuvântul, trebuie adăugat că acesta, Cuvântul, a fost rostit datorită foamei. Dumnezeu este foame, Dumnezeu este dragoste: e acelaşi lucru. Acestea sunt moduri metaforice de a atrage atenţia asupra aceleiaşi dorinţe după obiect, care trebuie să devină una cu trupul“ (Alves, op. cit., pp. 130-131). Dumnezeu este însetat, înfometat de om, ne doreşte nu în primul rând morali, nu în primul rând generoşi, ci uniţi cu El, să ne ţesem împreună cu El, să facem parte din Biserica Sa, din Trupul Său, pentru că restul se vor adăuga nouă. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul“ (Psalmul 33, 8).

Ioana Bidilica-Vasilache

Articol preluat din ziarul Lumina.

Surse: http://www.ziarullumina.ro/articole;1006;1;27663;0;Foamea-lui-Dumnezeu-de-om.html

http://tamada.ro/product--cartea-cuvintelor-bune-de-mancat-sau-bucataria-ca-parabola-teologica--5025.html

Despre mândrie în particular !

Cu siguranţă aţi mai auzit şi aţi mai citit deseori despre patima mândriei, în general. Eu ,însă ,am a vă mărturisi câteva gânduri despre mândrie în cazul meu...particular !

Când am pomenit, cu trufie ascunsă până şi de mine însămi, unor părinţi, că vreau să urmez teologia, în bunătatea lor aceştia m-au avertizat care este pericolul ce mă pândeşte din umbra argumentelor forte de a studia. Dar nu am ascultat, până la urmă, cuvântul lor, ci am urmat dorinţei mele neînţelepte şi sfaturilor altora.

« Aşa I-a plăcut Domnului », ar zice un creştin smerit şi ar fi pe deplin mulţumit şi senin ar uma calea deschisă înaintea lui. Dar smerenia e o floare foarte rară în grădina « intelectualilor » ca mine( !). Aşa că am trecut prin facultate şi, cu cât mai greu mi-a fost să birui dificultăţile, cu atât mai mult am alunecat pe panta de a gândi că mare lucru fac eu: ce eforturi, ce sacrificii pentru Domnul şi pentru credinţă! Acum îmi pare, de bună seamă, ridicol felul acela de a gândi, dar atunci îmi era firesc, propriu firii mele pervertite de patruzeci de ani de viaţă neduhovnicească.

Totuşi, nu intenţionez să vă plictisesc prin tot felul de detalii, ci tind să merg mai degrabă spre miezul problemei : maladia « teologului » contrafăcut sau semidoct ca mine. Numele bolii este : părerea de sine. Destul de vechi şi cunoscut, dar poate nu de către toată lumea. Descrierea mea survine în urma cercetării atente de sine pe care pedagogia divină m-a silit s-o întreprind în ultimii doi ani de când am terminat această facultate şi tot încerc să uit că am făcut-o . Să nu fiu înţeleasă greşit : facultatea în sine nu este rea, însă în cazul meu şi al celor care, posibil, se vor identifica cu mine, ea are efecte secundare dramatice. Acestea se manifestă prin :

- a crede că tu ştii, în probleme teologice sau de viaţă duhovnicească, dacă nu totul, cel puţin mai bine decât alţii care sunt ageamii în materie(1)

şi

- a încerca să-i înveţi şi pe alţii ceea ce tu crezi că ştii, într-o formă sau alta(2).

Cel puţin acestea sunt sechelele cele mai evidente.

Vin la rând :

- a-i dispreţui inconştient pe ceilalţi(3)

şi

- a te considera mai bun decât mulţi şi a le da lecţii(4).

Despre pierderea binecuvântatei simplităţi nu mai pomenesc nimic, e prea dureroasă, echivalează, în plan sufletesc, cu pierderea fecioriei.

Nu am avut timp să sistematizez, dar nevoia de a scrie m-a determinat să risc puţin şi să expun problema în stil impresionist, să-mi fie iertat !

Falsa ştiinţă usucă trăirea, ucide rugăciunea, împinge spre lecturi care mă depăşesc şi, mai grav, spre exprimarea unor opinii, deşi mai cuminte ar fi să tac. Însă aş tăcea cu mândrie, crezând că mă smeresc tăcând.

Vedeţi cât de diabolic întortocheată este mintea uneia ca mine ? Aproape că numai refuzul de a mai gândi ceva mă mai salvează, câteodată, din cercul vicios. Unii mi-au spus că mi-e teamă şi să respir, bineînţeles, în derâdere, dar nu îi ţin de rău. Au dreptate. Mă tem să nu greşesc, ştiind cât îmi este de uşor să cad.

Ca orice bolnav, obişnuiesc să vorbesc sau să scriu cam des despre boala mea, mândria. Dacă privesc în umă, pe acest blog, toate adresările mele către cititori sunt lamentări pe tema aceasta sau pe teme conexe. Dar sunt tentată tot mereu să încerc să-mi înţeleg răul care mă afectează, şi aceasta, tot o deformare « intelectuală ».

Am auzit şi eu că în Biserică venim ca într-un spital, să ne vindecăm de păcate şi de patimi şi de stricăciunea firii căzute, dar nu aşa, ci plecând genunchii în faţa lui Dumnezeu şi cerând cu simplitate, cu nădejde şi cu umilinţă, tămăduire de la El. Or eu, despicând firul în patru, mă asemăn vrăjmaşului, de la care vine totdeauna trufia minţii.

Bunul simţ mă îndeamnă să mă opresc înainte de a depăşi orice limită. Doamne, iartă-mă pentru mândria care m-a determinat să scriu aceste rânduri ! Tare seamănă cu o îndreptăţire de sine !

Sursa foto: http://stefaniamargarit.blogspot.com/