Vineri[Filip. 3, 8-19 ; Lc. 7, 31-35]. « Cu cine voi asemăna pe oamenii acestui neam », adică pe necredincioşi ? Dacă Domnul pune această întrebare parcă nedumerit, nu se cuvine cu atât mai mult nouă să ne minunăm că este pe lume necredinţă ? S-ar părea că este cu neputinţă să te împotriveşti evidenţei, şi totuşi unii fac astfel. Că satana se împotriveşte – asta nu-i de mirare ; i-o arată şi numele : potrivnic al binelui şi al adevărului ; el vede limpede că Dumnezeu este, că îl va judeca şi îl va osândi, că pedeapsa îi e deja pregătită, dar se împotriveşte în continuare şi nu cu alt ţel decât răul şi, prin urmare, spre marea lui pierzanie. Oare nu acelaşi duh al luptei împotriva lui Dumnezeu îi stăpâneşte pe necredincioşi ? Cel puţin după cunoştinţele pe care le avem despre suflet şi lucrările lui, necredinţa este de neînţeles atunci când avem atâtea temeiuri vădite pentru a crede ; la fel cum robia în care se află păcătosul faţă de păcat este de neînţeles, de vreme ce el ştie limpede că păcatul îl duce la pierzanie. Şi încă o contradicţie ! Numai credincioşii şi iubitorii de patimi tăgăduiesc existenţa satanei şi a duhurilor necurate. Cei care ar trebui să îi susţină cu cea mai mare tărie se leapădă cu totul de ei. Oare nu cumva o fi de la demoni şi ştiinţa asta ? Întunecaţii iubesc întunericul şi îi învaţă pe oameni să spună că ei nu există şi că în lumea spirituală totul se întâmplă de la sine, fără vicleniile şi cursele lor.
vineri, 9 octombrie 2009
joi, 8 octombrie 2009
Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: "cel ce caută adevărul cu gând curat o simte îndată şi se încredinţează de adevăr. "
Joi[Filip. 3, 1-8; Lc. 7, 17-30]. Sfântul Ioan Înaintemergătorul îşi trimite ucenicii să-L întrebe pe Domnul: “Tu eşti Cel Care trebuie să vină sau să aşteptăm pe altul?”. Nu pentru sine a întrebat aceasta, fiindcă ştia fără sminteală cine este Iisus Hristos, ci pentru ucenicii săi; iar ucenicii n-au căutat răspunsul la această întrebare din dorinţa de a iscodi, ci din dorinţa nefăţarnică de a afla adevărul. Unii ca aceştia nu au nevoie de vorbe multe; Domnul nici n-a zis altceva, decât a arătat lucrurile săvârşite de El chiar atunci. Faptele Lui cele dumnezeieşti dădeau mărturie despre dumnezeirea Lui. Acest lucru era atât de limpede, încât cei ce veniseră cu întrebarea n-au stăruit. Aşa se întâmplă întotdeauna. Puterea lui Dumnezeu sălăşluieşte în Biserică ; cel ce caută adevărul cu gând curat o simte îndată şi se încredinţează de adevăr. Această dovadă dobândită prin încercări pune capăt tuturor întrebărilor şi odihneşte cu desăvârşire mintea omului ; iar pentru cel care nu vrea să creadă şi, pierzându-şi credinţa, începe să caute în Biserică nu temeiuri pentru a crede, ci îndreptăţiri pentru necredinţa sa, nicio dovadă nu i se pare îndestulătoare. El socoteşte necredinţa sa ca fiind întemeiată, chiar dacă temeiurile ei sunt şubrede şi nimicnice ; dar dacă asta vrea inima lui, trece orice neajuns cu vederea.
miercuri, 7 octombrie 2009
"Pentru ce Îl numesc oamenii pe Hristos Domn, dar nu fac voia Domnului...?"
Miercuri[Filip. 2, 24-30; Lc. 6, 46; 7, 1]. „Pentru ce Mă chemaţi: Doamne! Doamne! Şi nu faceţi ce vă spun?” Pentru ce Îl numesc oamenii pe Hristos Domn, dar nu fac voia Domnului, adică de ce nu recunosc prin fapte stăpânirea Lui? Pentru că-L numesc Domn doar cu limba, nu şi cu inima. Dacă inima ar rosti : „Doamne, Tu eşti Domnul meu”, ar fi gata pe deplin să se supună Celui pe care-L mărturiseşte Domn; dar întrucât nu se întâmplă aşa, faptele se împotrivesc vorbelelor, căci ele sunt întotdeauna pe măsura inimii. Dar cum, nu trebuie să strigăm: „Doamne! Doamne!”? Nu, nu-i vorba de asta. Trebuie să adaugi la cuvântul din afară şi cuvântul lăuntric – simţirea şi starea inimii. Şezi şi cugetă la Domnul şi la tine însuţi: cine e Domnul şi cine eşti tu; ce a făcut şi face Domnul pentru tine, pentru ce trăieşti şi unde vei ajunge după moarte…Vei ajunge îndată la încredinţarea că n-ai altceva de făcut decât să împlineşti voia Domnului în întregime, neabătut; pentru noi altă cale nu-i. Această încredinţare te va face să fii gata a împlini cu fapta ceea ce rosteşti cu cuvântul. Astfel vei ajunge să simţi nevoia ajutorului de sus, iar de aici ia naştere rugăciunea: „Doamne, Doamne! Ajută-mă şi dăruieşte-mi puterea de a umbla după voia Ta!”. Şi strigarea ta către Domnul va fi plăcută înaintea Lui.
Sf. Teofan Zăvorâtul
Părintele Profesor Gheorghe Holbea: "cea care dă valoare este iubirea, cultura iubirii"
Un fragment din predica Părintelui Gheorghe Holbea „Despre iubire”, pe care o puteţi asculta pe siteul „Război întru cuvânt”:
http://www.razbointrucuvant.ro/2009/10/07/doua-predici-ziditoare-de-ascultat-si-de-urmat/
O recomand din toată inima, fiind rostită în duhul iubirii creştine şi cu limpezimea smereniei binecunoscute a profesorului nostru de la Teologie.
„Iubirea noastră faţă de Dumnezeu trece întotdeauna prin inima aproapelui nostru şi atunci înţelegem că noi nu trebuie vreodată să cădem în capcana, în această mreaja a lumii de astăzi, o lume care are cultul succesului, o lume care are cultul meritocaraţiei. Ce înseamnă cultul meritocraţiei? Adică eu am mai multe merite decât celălalt; eu am mai multe merite sau merit mai mult decât celălalt; şi suntem mereu nemulţumiţi că ni se pare că nu suntem asezati intr-o ierarhie lumească care ar trebui să fie. Însă Dumnezeu nu ne cheamă pe noi creştinii să ne aşezăm într-o ierarhie lumească, pentru că niciodată ierarhia lumească nu se întemeiază pe criteriul de valoare şi cea care dă valoare este iubirea, cultura iubirii.
În Biserica lui Dumnezeu, în conştiinţa creştinilor, nu exista merit – eu merit mai mult decât celălalt - , ci există doar această conştiinţă că tot ceea ce facem pentru ceilalţi, nu facem pentru decât pentru noi înşine, că, de fapt, cultivând iubirea pentru ceilalţi, nu ne îmbogăţim decât pe noi înşine, pentru că aşa face Dumnezeu; ca, daruind altora, să ne îmbogăţim pe noi înşine şi darul nostru, fiind în starea de dăruire, cum ar spune Pr. Nicolae Steinhardt, dăruind vei dobândi, şi darul nostru să facă în noi să dospească bucuria iubirii, singura bucurie adevarată, pe care o putem numi bucuria vieţii.”
marți, 6 octombrie 2009
Apa care curge pe alături(III)
„Nu va fi o astfel de viaţă în veacul viitor, după cum cuvântul dumnezeiesc şi credinţa noastră ne încredinţează. Atunci viaţa noastră va începe, dar nu se va termina niciodată; va fi nesfârşită. Trupul nostru nu va suferi de neputinţe, îmbătrânire, bătrâneţe, moarte şi putrezire, ci va fi un trup duhovnicesc, nestricăcios, nemuritor, sănătas, puternic, uşor şi înfloritor. „Se seamănă[trupul] întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru stricăciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest [trup] stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest [trup] muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: „ Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta?”(1 Cor. 15, 42-44; 53-55). Fără de sfârşit vor fi şi slava, cinstea, liniştea, pacea, mângâierea, bucuria, veselia şi toată fericirea. Aleşii lui Dumnezeu Îl vor vedea pe Acela faţă către faţă şi din aceasta se vor mângâia, se vor bucura şi se vor veseli necontenit; în veci vor împărăţi împreună cu Hristos, ca mădularele împreună cu capul. „Pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim”(Rom. 8, 17).
Tot aşa şi în veşnica nefericire moartea va fi necontenită. O dată mort, osânditul va muri necontenit, dorindu-şi moartea. ; fără de sfârşit va fi chinuit şi va suferi şi nu va simţi nicio mângâiere, nicio răcorire, nicio alinare. Aceasta este cea de-a doua moarte, moartea cea veşnică.
Prin urmare, creştine, ia aminte:
1) Timpul vieţii noastre este nestatornic şi tot ceea ce se întâmplă în ea se schimbă şi trece. Pentru aceasta nu trebuie să ne alipim de lucrurile vremelnice şi lumeşti, ci cu toată râvna să căutăm viaţa cea veşnică şi bunătăţile viitoare. „Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ”(Col. 3, 2).
2)Să nu te făleşti cu bunăstarea acestei lumi, adică cu bogăţia, cu cinstea, cu lauda şi cu toate celelalte, căci orice bunăstare este vremelnică; cum vine, tot aşa se şi duce de la noi, şi rămânem ca cei nefericiţi, săraci, necăjiţi şi dispreţuiţi.
3)În necaz nu te descuraja, pentru că şi el trece. Aşa cum după trecerea nopţii vine ziua, iar după furtună şi vreme urâtă cerul se înseninează, tot aşa şi după scârbe şi tristeţe vine bucuria, iar după nenorocire vine tihna.
4) Să rabzi şi să nu te mâhneşti din pricina clevetirii, hulei, mustrării şi defăimării pe care le primeşti de la oamenii rău intenţionaţi şi nelegiuiţi, căci şi acestea toate trec. Puternic este Dumnezeu clevetirea lor a o întoarce în binecuvântare, după cum este spus: „Ei vor blestema şi tu vei binecuvânta”(Psalm 108, 27).
5)Cine va răbda statornic atât la bună vreme, cât şi în nenorocire, acela va rămâne întotdeauna în linişte şi pace; va petrece o viaţă după chipul şi asemănarea lui Hristos; încă de pe pământ va simţi bucurie cerească şi încă din această viaţă vremelnică va gusta dulceaţa vieţii veşnice.
Doamne, ajută-mă! „să se veselească toţi cei ce nădăjduiesc întru Tine; în veac se vor bucura şi le vei fi lor sălaş şi se vor lăuda cu Tine toţi cei ce iubesc numele Tău”(Psalm 5, 12)
Sfântul Ierarh Tihon din Zadonsk Comoară duhovnicească din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă – Editura Egumeniţă, 2008, pp.262-264.
luni, 5 octombrie 2009
Apa care curge pe alături(II)
…viaţa aceasta este umbră şi vis…
„Nenorocit este omul încă din pântecele mamai sale şi până la mormânt: se naşte cu plângere, trăieşte în lume cu plângere, pluteşte ca o corabie pe mare , care fie se înalţă, fie se coboară, şi moare tot cu plângere.
Am trăit în casă bogată, am trăit şi în bordei. Trecând timpul, tihna s-a luat de la mine. Astăzi trăiesc în bordei şi în strâmtoare, iar ce a fost nu va mai fi. Am stat la masă îmbelşugată, dar am şezut şi la masă sărăcăcioasă. Au trecut aceste zile, au trecut toate[…] toate trec. Am gustat dulceaţa şi amărăciunea – apoi gustul, dulceaţa şi amărăciunea s-au îndepărtat de la mine. Am ascultat muzică plăcută, dar a trecut vremea aceea şi veselia mea a încetat. M-am îmbrăcat cu haine bune – a trecut timpul şi veşmintele strălucitoare s-au luat de la mine. Am mers cu trăsura – a trecut acea vreme şi toate acestea nu mai sunt. Am stăpânit peste slugi şi robi – a trecut însă vremea aceea şi s-au luat de la mine. Am avut prieteni şi cunoscuţi, dar acele zile au trecut şi ei s-au transformet fie în vrăjmaşii mei, fie în fraţi făţarnici. Ceea ce s-a petrecut cu mine se întâmplă în această lume cu fiecare om.
Unde este acel timp în care eram fericit, în care eram sănătos, vesel, bucuros, slăvit, lăudat şi respectat, în care mă desfătam la mese îmbelşugate în acordurile muzicii şi mergeam cu trăsura? A trecut timpul şi odată cu el a trecut şi fericirea, şi mângâierea mea. Unde este acea vreme când eram nefericit, bolnav, trist, scârbit, hulit şi defăimat, ocărât şi batjocorit[…]? Au trecut acele ziule şi astfel a trecut toată nefericirea mea. Totul trece – şi ceea ce se întâmplă astăzi trece, căci totul trece dimpreună cu timpul efemer.
Ceea ce omul vede la el, acelaşi lucru se întâmplă cu oricare. Nu există om care de la naştere până la moarte să rămână statornic, fie în bunăstare, fie în nenorocire. Aşa cum sub cer este fie timp frumos, fie vreme mohorâtă, fie vreme urâtă şi furtună, fie senin şi linişte, tot aşa se întâmplă şi fiecărui om – este fie în bunăstare, fie în nenorocire, fie cuprins de frică, fie plin de linişte şi pace, fie întristat, fie bucuros.
Creştine, precum curge apa, ducând cu ea tot ceea ce pluteşte deasupra ei, tot aşa şi timpul vieţii noastre trece laolaltă cu toată bunăstarea şi nenorocirea noastră. Aşa trece toată viaţa noastră. Cum au trecut şi zilele de altădată şi tot ceea ce s-a petrecut în acea vreme, aşa a trecut şi fericirea, şi nefericirea noastră, şi tot aşa trece şi viaţa noastră dimpreună cu tot ceea ce se întâmplă de-a lungul ei. Aşa cum zilele noastre trecute le vedem ca-n somn, şi cu ele toată bunăstarea şi nenorocirea noastră, tot aşa şi cealaltă vreme până la sfârşitul vieţii noastre o vom vedea ca în vis. Atunci numai ne vom aminti şi vom cugeta că aşa şi aşa s-a întâmplat cu noi. Aşa este viaţa noastră în această lume!”
Sfântul Ierarh Tihon din Zadonsk Comoară duhovnicească din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă – Editura Egumeniţă, 2008, pp.261-262.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
