Lagărele de muncă şi exterminare

Lagărele de muncă şi exterminare – evocate atât de emoţionant mai ales de Soljeniţin - au avut o importanţă hotărâtoare în cadrul mecanismului perfect organizat al “holocaustului roşu”.

Trebuie menţionat că “părintele” Gulagului sovietic este satanicul Lenin, el fiind acela care a dispus, în primăvara şi vara anului 1918, construirea primului “lagăr de concentrare” pe insula Soloveţki, pentru “duşmanii de clasă” proveniţi dintre adversarii  politici; după anul 1919, lagărul a fost extins şi pentru persoane provenind din alte cercuri, transformându-se totodată în “lagăre de muncă forţată”. [...] din 1921 a apărut noutatea: organizarea unor “lagăre de tip special”(SLON), concentrate pe aceeaşi insulă. Acestea au reprezentat nucleul în jurul căruia Stalin a organizat, puţin mai târziu, teribilul “Gulag”. Atingând perfecţiunea  organizării şi exterminării sub conducerea lui Mathaus Bernmann(cunoscut mai ales sub numele de “Saşa sângeroasul” sau “Călăul”).

Gulagul se întindea de la Leningrad, Moscova şi Astrahan, până la malurile Lenei, în nordul Siberiei, conţinând o reţea de sute de lagăre sau complexe de lagăre, “performanţa” lor fiind înregistrată între 1932-1936(o creştere de 80% ca număr de lagăre şi de 160% ca număr de deţinuţi). O hartă din 1940 schematiza Gulagul în 117  complexe de lagăre, numărul lor crescând ulterior. După estimările lui Beria, Serow, Kruglov, Abakanov şi alţii, lagărele erau considerate “un rezervor uriaş de  muncă gratuită”, chiar dacă era vorba de femei(503775) şi copii până în 7 ani. Aşa cum raporta Dobrânin la aniversarea a 70 de ani de la  moartea lui Stalin, “populaţia Gulagului atingea în 1936, 6. 500 000 de oameni. În perioadele de vârf, în Gulag  s-au aflat până la 12-13.000.000 de oameni, dar există supoziţii că, în anumite perioade, “popoulaţia” Gulagului  a atins şi ea, cifra de 40.000.000 de oameni. Se consideră, de asemenea, că 30% din populaţia sovietică a trecut prin lagărele sau coloniile de muncă forţată ale Gulagului, iar funcţionarea lor a fost permanentă.[...]

Conform studiilor întreprinse încă din 1971 de un grup de politologi  francezi şi belgieni, între anii 1917-1947 şi-au pierdut viaţa în lagărele  sovietice  21.000.000 de oameni. Un alt studiu despre crimele stalinismului îşi extinde cercetările asupra perioadei 1917-1975, avansând cifra de 23.000.000 de persoane, în timp ce statisticile efectuate de unii exilaţi sovietici consideră că numărul real al victimelor este mult mai mare. De altfel, până şi Nikita Hrusciov îl acuza pe Stalin că ar fi direct răspunzător de moartea în lagărele de muncă a 16.000.000 de persoane.

Alexandr Soljeniţin relatează că în 1937-1938, cota de ucidere în lagărele Arhipelagului Gulag  ajunsese la 40.000 de oameni pe lună[...] O emoţionantă emisiune a televiziunii germane (ZDF din 1.02.1992) preciza că în lagărul de la Vorkuta şi minele de cărbuni adiacente au murit sau au fost omorâţi 1 milion de oameni.

Nu putem să nu amintim şi alte date statistice privitoare la victimele ucise în lagărele de muncă forţată: construcţia canalului dintre Marea Baltică şi Marea Albă(1931-1934), denumit şi canalul Stalin, cu participarea iniţială a 40.000 şi ulterior a 500.000 de deţinuţi, a costat viaţa, după estimări minimale, unui număr între 50 şi 100.000 de oameni, sursele cele mai obiective ridicând cifra morţilor la 300.00 de oameni, toţi opozanţi ai comunismului; sub traversele liniei ferate a Transsiberianului zac osemintele unui număr necunoscut, dar presupus a se ridica la 250.000 de persoane, în majoritate musulmani,  care au refuzat să accepte ateismul satanic al  ideologiei marxist-leniniste; canalul Moscova-Volga a costat şi el zeci de mii de vieţi ; la minele de aur din Munţii Urali, unde au fost siliţi să muncească până la istovire deţinuţii din lagărele înconjurătoare, au fost, de asemenea, ucise nenumărate persoane, aşa cum o dovedeşte macabra recentă descoperire, în regiunea amintită, a peste 300.000 de schelete.

Holocaustul roşu (Crimele comunismului internaţional în cifre), Bucureşti 2008, paginile 80-81.

Foto:
http://poetul.wordpress.com/2009/05/

http://romania-rusia.info/Deportari.asp

Aiudul - prigonit Altar !

M-am întors de la Aiud. Mila lui Dumnezeu, darul nemeritat al Sfinţilor mărturisitori ai lui Hristos. Chemarea luptătorilor împotriva societăţii comuniste antihristice stăpânitoare timp de câteva grozave decenii asupra românilor. Urgisiţi să-şi uite neamul şi credinţa şi să se lepede de Dumnezeu, românii nu văd  şi nu pricep harul care se revarsă din sfintele rămăşiţe pământeşti ale mult pătimitorilor fără gropi şi fără cruci. Atâta vreme ! Acum odihnesc şi ne binecuvintează de la umbra crucii monumentale înălţate pe spatele crucificaţilor din Frăţiile de Cruce.

Nu vă puteţi imagina liniştea incredibilă din osuarul de la Aiud, nici răceala sfântă a numelor săpate pe plăcile de marmură din biserica de sus. Nu vă puteţi pătrunde de frigul încăperilor goale care încearcă să păstreze memoria jertfelniciei unei generaţii cum nu se ştie dacă se va mai naşte alta din sângele neamului românesc. Duceţi-vă, fraţi creştini, la Aiud, ca să lăsaţi toată grija cea lumească la intarea în acest atât de prigonit Altar !

Că de nu vom face altar întâi în inimile noastre martirilor români din prigoana comunistă, degeaba vom ridica zeci de monumente goale. Credinţa şi evlavia îi « canonizează » pe aceşti mărturisitori înainte de hotărârile sinodale. Dragostea noastră şi pomenirea  cu nădejde în ajutorul lor sunt recunoaşterea autentică a sfinţeniei, care nu are nevoie de certificate. Rostirea mea este simplă şi poate naivă sau neîntemeiată dogmatic, dar izvorăşte dintr-o adâncă şi neclintită convingere. Acolo e izvor de har regenerator.

Urmaţi cum credeţi, cum ştiţi şi cum vă îndeamnă inima, dar să nu treceţi cu vederea această Golgotă românească. Odată ajunşi acolo, ea va vorbi de la sine inimilor voastre deschise lucrării harului. Aiudul e Ţara Sfântă crescută din istoria neamului prigonit, iar dacă eşti român creştin ortodox, fii măcar o dată pelerin în Ţara ta Sfântă !

Post Scriptum : Am găsit « Holocaustul roşu »(autor d-l Florin Mătrescu). Nădăjduiesc să-mi ajute Domnul să mă folosesc de experienţa lecturii acestei cărţi despre crimele comunismului mondial.

“...caracteristica fundamentală a teoriei şi practicii marxist-leniniste[...]: crima organizată la nivel de stat, crimă care, prin dimensiuni, longevitate, cinism şi consecinţe, nu are echivalent în istoria societăţii omeneşti”(Autorul)

Foto : http://www.miscarea.net/aiud-recviem2.htm

http://www.rostonline.org/rost/mar2007/masoneria.shtml

Închisoarea din Lefortovo.Celula 42

Ce rost mai aveau toate acestea dacă eu voi fi condamnat la moarte şi executat? Poate această condamnare la moarte ar fi fost cea mai bună rezolvare a lucrurilor.

Da, mi-am zis în sinea mea, numai moartea mai putea rezolva totul! Şi-am început să mă gândesc la moarte. Mi-am adus aminte că, înainte de a mă aresta, terminasem de citit o carte care m-a impresionat foarte mult: “Iisus Hristos”, scrisă de Monseniorul Bougaut, scriitor francez, şi tradusă în limba română de  avocatul Ceruleanu din Ploieşti. Eu sunt creştin ortodox din naştere şi, din firea mea, aş fi fost un bun preot, aşa cum ar fi dorit mama mea.

Din păcate n-am ascultat-o!

[...]Recapitulând această carte, credinţa mea în Dumnezeu a început să se consolideze. Mi-am adus aminte de multe pilde şi minuni ale Mântuitorului şi am ajuns la convingerea fermă că tot ce-a propovăduit El este  Adevărul pur şi că nimic nu se poate fără El! Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, fără nicio tăgadă, îmi ziceam. Şi toate minunile pe care le-a săvârşit El, în faţa  atâtor mii şi mii de oameni, au fost deci realităţi incontestabile![...]

Dar, mă gândeam, cum pot ajunge eu la Iisus Hristos? Cum să mă fac eu auzit Lui? Cum să-I cuceresc mila şi bunătatea?

Şi tot cuvintele Lui mi-au venit în minte ca un îndemn: “Căutaţi şi veţi afla! Bateţi şi vi se va deschide! Cereţi şi vi se va da!” Dă-mi, Doamne,  şi mie puterea credinţei! Ajută-mă să Te găsesc!

Şi ceas de ceas, zi de zi, paşii mei mi se păreau mai uşori, pereţii celulei nu mai apăsau aşa de greu, lumea din afară nu mă mai preocupa, depărtarea de ţară nu mi se părea de neînvins!

Cugetam mereu asupra cuvintelor, faptelor şi minunilor lui Iisus Hristos. Îmi dădeam perfect seama că dacă ar exista o cât de mică fărâmitură de neadevăr în faptele sau cuvintele Lui, totul s-ar fi năruit de mult, căci n-ar putea fi Dumnezeu, dar El este Dumnezeu şi aceasta o dovedesc  tocmai cuvintele  şi faptele Lui.

De două mii de ani, învăţătura Lui a cucerit tot pământul. Mii şi mii de Martiri şi Sfinţi au crezut în El  şi s-au jertfit pentru El.

În această încordare sufletească,  şi stadiu de credinţă m-a surprins prima invitaţie la anchetă.[...] A urmat un interogatoriu succint de tatonare: cum mă cheamă, cetăţenia, câţi ani am, din ce oraş sunt din România, cum mi se pare în închisoare, dacă sunt mulţumit  de mâncarea pe care o primesc, etc. Mi-am dat seama ce urmăreşte. Ceea ce m-a bucurat a fost faptul că începusem să pricep cât de cât limba rusă, înţelegând  pe ici pe colo câte ceva din ceea ce discutau ei între ei. Astfel aveam timp să-mi formulez răspunsul. Ancheta a durat cam o jumătate de oră. Apoi am fost trimis la celulă.

A doua zi  de dimineaţă, m-am sculat cu gândul să mă rog mai insistent lui Dumnezeu, ca să mă ajute şi să mă lumineze să răspund la întrebările şi vicleşugurile anchetatorului fără să mă compromit. La puţin timp după culcare, am fost trezit şi dus iar la anchetă. Anchetatorul mă întreba, translatorul traducea, eu răspundeam şi anchetatorul scria ceea ce răspundeam eu.

Ancheta a început cu perioada  pe care am petrecut-o în Germania. Unde şi ce am lucrat?  A început să mă întrebe amănunte despre persoane care nu erau deloc implicate în activitatea mea ce am  dus-o împotriva URSS-ului. Acest fapt nu mi-a convenit, motiv pentru care am început să-i spun nume de persoane cu totul imaginare.

Făceam aceasta ca să-şi dea seama că-l mint şi că nu doresc să vorbesc despre alţii. Doream să rămân numai la faptele mele. În acea noapte ancheta a durat mai bine de două ore[...]. După stingere, am adormit un pic şi iar am fost trezit şi dus la anchetă. Iarăşi o noapte de nesomn, cu întrebări insistente şi chinuitoare, despre tot ce am auzit şi am văzut în Germania.

Din partea mea, a urmat acelaşi refuz, combinat cu tot felul de minciuni şi afirmaţii gratuite, încât anchetatorul a început să se enerveze, să ţipe la mine şi să mă ameninţe. Eu, însă, îmi păstram calmul. Ceea ce credeam eu că poate fi spus, spuneam, iar ceea ce consideram că nu trebuie spus, nu spuneam sau denaturam.

În acea noapte, ancheta a durat mai mult, iar când am ajuns în celulă, n-am mai putut să mă odihnesc deloc. Mă întrebam cât o să pot rezista fără să mă odihnesc şi dacă, până la urmă, nu am să încep să vorbesc fără voia mea ceea ce nu trebuie.

Nu doream deloc să ajung în asemenea situaţie. Mai bine moartea! Mai bine mă sinucid![...] Dumnezeu să mă ierte, dar aşa voi face , căci altfel nu mă puteam vedea salvat din urzelile răilor. Mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să mor. Mai bine acum, decât să ajung să-mi vând sufletul. Nu-mi dădeam seama că sinuciderea este un păcat de neiertat!

În această situaţie, mi-am adus aminte că mama mea avea o mare putere de rugăciune. Şi m-am rugat Domnului ca să asculte rugăciunile mamei mele. În rugăciunile ei, mama se ruga, însă, mai mult Maicii Domnului. Şi-atunci mi-am zis că bine ar fi bine să fac şi eu la fel. Ea, fiind mamă, trebuie să fie mai receptivă la rugăciunile şi la zbuciumul meu. Şi-apoi, gândeam eu, Mântuitorul nu putea s-o refuze  pe Maica Lui. Şi am început să mă rog Ei.

Dar cum nu ştiam alte rugăciuni, o rugam să mă audă, să mă vadă, să mă ajute. Dar mai ales o rugam să asculte rugăciunile  mamei mele. Îi ceream să se roage Fiului Ei,  pentru salvarea sufletului meu, că am ajuns în fundul iadului!

Cu aceste frământări sufleteşti, m-a ajuns din urmă stingerea, după care a urmat iar ancheta.”

Din volumul lui Nicu Popescu Vorkuta, Crez şi adevăr, Bucureşti 2009, ediţia a doua a cărţii Un legionar dincolo de Cercul Polar, pag. 77-82.

Sfintele Muceniţe Chirienia şi Iuliana (1 noiembrie)

   Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie

    Chirienia era din cetatea Tarsul, a eparhiei Ciliciei, iar Iuliana, din cetatea Rosana. Pe acestea prinzându-le Marcian ighemonul, în vremea împărăţiei lui Maximian, le silea să se lepede de Hristos, dar ele nu s-au supus. Atunci, a poruncit ca să i se tundă părul şi sprâncenele Chirieniei şi s-o poarte goală prin toată cetatea Tarsului, spre râs şi batjocură. Apoi, ducând-o împreună cu Iuliana în cetatea Rosanei, le-a dat foc; şi aşa s-au săvârşit.

Icoana: commons.wikimedia.org

Închisoarea Jilava, camera 14

Cu zurgălăii la picioare, am ajuns în aşa zisa secţie TBC, pe acelaşi coridor, câteva camere mai spre ieşire. Erau patru rânduri de paturi, câte trei suprapuse, numai de o parte a peretelui. Spaţiul era mult mai mare, lumină mai multă, aer curat şi hrană puţin mai bună.

Am avut cinstea şi norocul să-l am vecin de pat pe Principele Alexandru Ghika şi, de partea stângă, pe Mihai Timaru. Alte vieţi, alţi oameni, alte romane!

Principele Alexandru Ghika, participant în guvernarea legionară, de profesie magistrat, închis din bunăvoinţa mareşalului Antonescu, încă din 1941, era un bărbat înalt, drept, senin, cu păr cărunt şi cu ochi albaştri. Se acomodase total cu viaţa de închisoare, cu celula şi suferinţa. Era descendent din familia domnitoare Ghika, cu o ascendenţă de câteva sute de ani, care a dat ţării noastre mulţi oameni mari. Când l-am cunoscut eu, împlinise deja 15 ani de închisoare de zi cu zi.[...]

Cu Prinţul Ghika m-am împrietenit repede, ca şi cum ne-am fi cunoscut de când lumea. Dânsul era un om foarte blând şi comunicativ. I-au plăcut povestirile mele despre cele ce am trăit şi am văzut în Cercul Polar de Nord şi mi-a schimbat numele în “Vorkuta”.

În anul 1958, când am ajuns la Aiud, toţi deţinuţii din Celular ştiau deja de  Nicu Popescu Vorkuta.

Din conversaţiile avute cu dânsul, am auzit pentru prima dată de rugăciunea inimii, pe care o practica de mulţi ani.

 - Datorită acestei rugăciuni, îmi spunea dânsul cu toată convingerea, n-am căpătat nicio lovitură, atunci când aici, în Jilava, năvăleau zilnic gardienii în celule şi băteau cu bâta, cu bocancii, cu pumnii!

Tot dânsul mi-a povestit de “Miracolul de la Vladimireşti”, ca de o mare graţie acordată de Dumnezeu neamului românesc.

Am crezut total în cele relatate de dânsul, m-am cutremurat şi am plâns când am auzit de minunile ce s-au petrecut acolo!

La încercările comuniştilor de a afla de la dânsul cum mai stă cu convingerile sale politice, a fost chemat şi interogat mai multe zile în şir, acolo, la Jilava. A scris pagini întregi cu propria-i mână şi a încheiat statornic declaraţiile cu: “Trăiască legiunea şi Căpitanul!”.

Întrebat de ce face asta, a răspuns ferm:

 - Pentru că aşa simt eu!

Mult mai târziu am avut ocazia să citesc că, la eliberarea din Aiud, în 1964, gânditorul Petre Ţuţea, care era închis de 13 ani, l-a invitat pe Prinţul Ghika, care avea 23 de ani de închisoare: “Luaţi-o înainte, că aveţi 23 de ani de închisoare; dacă ies eu întâi, zic ăştia că sunt omul guvernului”.(Cuvântul românesc, Ontario – Canada, nr. 179 Martie 1991).

Tot Prinţul Ghika mi-a povestit că mamei mareşalului Antonescu i s-a permis să-şi vadă fiul  înainte de a fi executat.

Sosită la Jilava cu o gabrioletă, primele cuvinte pe care i le-a spus fiului ei, după ce l-a îmbrăţişat, au fost:

 - Bine, Ioane, să nu spui tu nimic la proces despre Basarabia?

 - Ce să fac, mamă, a răspuns mareşalul, dacă neisprăviţii ăştia doi(Mihai Antonescu şi Alexianu), timp de două săptămâni s-au rugat de mine, plângând şi văicărindu-se, că lor li s-a promis viaţa, dacă eu nu voi pomeni nimic la proces despre Basarabia?! Nu era mai bine să fi mers eu cu tinerii aceia(legionarii n.a.), că aceia barem ştiau să moară?!

[...]am auzit de atitudinea eroică a mareşalului Antonescu în faţa plutonului de execuţie, pe care l-a comandat, nelegat la ochi, în timpul propriei sale execuţii.”

Din volumul lui Nicu Popescu Vorkuta, Crez şi adevăr, Bucureşti 2009, ediţia a doua a cărţii Un legionar dincolo de Cercul Polar, pag. 245-247.

Foto:

www.gardianul.ro/Cazul-maresalului-Antonescu

Închisoarea Jilava, camera 18

“Cu câteva zile înainte de sărbătorile Crăciunului, mulţi din camera 18 Jilava au fost scoşi şi duşi, Dumnezeu ştie unde! Am rămaa doar câţiva în toată camera. Plecarea lor a provocat un gol în inima mea! Parcă totul era pustiu![...]În seara de Ajun a Naşterii Domnului, pe când şedeam la căldura iluzorie a unei sobe de tablă şi murmuram colinde, s-a deschis pe neaşteptate uşa camerei noastre, cu mare zgo,ot, şi locotenentul Rădulescu Ştefan întrebă cu un ton răstit:

 - Cine-i Popescu Nicolae?

 - Eu!

 - Poftim afară!

Am fost dus în poarta principală a închisorii, unde mi s-au nituit nişte lanţuri grele şi ruginite la picioare...

 - De ce? l-am întrebat  pe locotenentul Ştefan, cel care ordonase să mi se pună lanţurile. El era, după ţiganul Maromet, al doilea zbir în Jilava.

 - De ce? m-a întrebat mirat locotenentul Ştefan, pentru intenţie de evadare! Teribil răspuns, dinainte pregătit. Punct şi nimic mai mult.

Colegii mei de cameră, având experienţă, mi-au înfăşurat brăţările lanţurilor cu cârpe, rupte din cămăşile lor, ca să nu simt răcealsa fiarelor. Degeaba! Şi azi, după atâta timp, la vârsta de 75 de ani, simt reumatismul în oasele gleznelor.[...] Am purtat aceste lanţuri timp de patru luni, până s-au lustruit, de îţi făceai mustaţa în ele. Mi-au fost scoase în ajunul zilei de 1 mai 1956.”

Din volumul lui Nicu Popescu Vorkuta, Crez şi adevăr, Bucureşti 2009, ediţia a doua a cărţii Un legionar dincolo de Cercul Polar, pag. 244.

Foto: http://www.margineanu.ro/psychologist/hystory.html

Sângele martirilor

Prăznuiţi pe 31 octombrie

În 1227 sultanul Jalal al-Din de Khwarazm şi armata sa de turcmeni  au atacat Georgia. În prima zi a bătăliei, armata georgiană cu bravură a respins pe invadatorii ce se apropiau de Tibilisi. Dar în noaptea aceea, un grup de persani ce locuiau în Tibilisi în taină a deschis porţile şi a lăsat armatele inamice să intre în oraş.

Conform manuscrisului în care această cumplită zi din istoria Georgiei este relatată :

“Cuvintele nu pot spune dezastrul pe care l-a provocat duşmanul: smulgând copiii de la sânul mamelor, ei îi loveau cu capetele de pod, privind cum le săreau ochii din cap... ».

Un râu de sânge curgea prin tot oraşul. Turcmenii îi castrau pe băieţi, siluiau femeile şi le înjunghiau de moarte pe mame peste trupurile fără viaţă ale pruncilor lor. Întregul oraş s-a îngrozit la auzul plânsetelor şi strigătelor de durere. Râul şi străzile din Tibilisi erau pline cu morţi.

Sultanul a poruncit să se dărâme cupola Catedralei Sioni şi să se pună în locul ei tronul său spurcat. La ordinul său, icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale Mântuitorului nostru au fost luate din Catedrala Sioni şi puse în mijlocul podului de peste râul Mtkvari. Cotropitorii au mânat poporul la pod, poruncindu-le să treacă dincolo de râu şi să scuipe sfintele icoane. Cei care s-au lepădat de Hristos şi au batjocorit icoanele au fost cruţaţi, în timp ce mărturisitorii drepteicredinţe au fost decapitaţi. O sută de mii de georgieni şi-au jertfit vieţile venerând sfintele icoane. O sută de mii de capete şi de trupuri fără cap au fost duse de apele însângerate ale râului Mtkvari.

Surse : http://molonlabe70.blogspot.com/2009/10/100000-martyrs-of-tbilisi-by-mongols.html

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Tbilisi_Sioni_Cathedral(Photo_by_Paata_Vardanashvili).jpg