Cum este iubirea creştină(însuşirile iubirii)

« Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are,ca cineva să-şi pună sufletul 

pentru prietenii săi »(In. 15 : 13)

După învăţăturile religiei creştine, izvorul ceresc al iubirii este Dumnezeu, Care se descoperă şi coboară la om prin Fiul Său Iisus Hristos. Dumnezeul creştin este Dumnezeul iubirii(2 Cor. 13 :11).

Iisus Hristos este  « iubirea desăvârşită », « iubirea desăvârşitoare », « iubirea îndumnezeitoare »(Sf. Simeon Noul Teolog, Imnele, Cuvântul 18). El întrupează iubirea lui Dumnezeu faţă de om, forma desăvârşită a iubirii. El şterge  lacrimile, mângâie durerile, satură flămânzii, vindecă bolnavii,  şi iartă păcătoşii. La El iubirea nu este o idee sau o mişcare a inimii,ci o faptă dezinteresată care culminează în jertfa de pe cruce. Iisus Hristos vede mântuirea în iubire, în Cruce. În alte religii, omul jertfeşte lui Dumnezeu. În creştinism, Dumnezeu se jertfeşte din iubire pentru om. Aceasta e noutatea iubirii evanghelice, duhul ei cel nou în formă veche.

Iisus Hristos descoperă pe Dumnezeu în iubire. După viaţa şi Evanghelia Lui, iubirea este puterea mijlocitoare între Dumnezeu şi om, puntea de legătură vie între Dumnezeu şi om – puterea care ne îndreaptă inima spre cer, spre lucruri, spre oameni, spre lumea valorilor. Dragostea Lui dumnezeiască spune omului : « Vino, copilul meu,  te voi duce la Dumnezeu »(Sf. Simeon Noul Teolog, Imnele, Cuvântul 18). La Iisus Hristos iubirea nu este numai o poruncă – este şi aceasta şi încă limpede ca ziua(Mt. 22 : 37-39) – ci mai mult decât o poruncă : o virtute trăită, arătată în cel mai desăvârşit model de viaţă dumnezeiască. El aprinde în inimi focul iubirii(Lc. 12 : 49), ne învaţă mai presus de toţi oamenii cum este iubirea în toată bunătatea, frumuseţea, puterea şi plinătatea ei.

Prin viaţa şi Evanghelia sa, Iisus Hristos ne arată că iubirea(mai întâi de toate) este o virtute religioasă. Iubirea este religioasă, deodată creatoare, deoarece Dumnezeu din iubire creează cerul şi pământul, toate seminţiile, fiinţele şi omul ; părintească - deoarece coboară de la Dumnezeu şi fiască – deoarece urcă din inima omului la Dumnezeu. Iubirea este religia, comuniunea sfântă de viaţă între Dumnezeu şi om. În religia creştină se vădeşte dragostea lui Dumnezeu către om prin Iisus Hristos şi dorul arzator al inimii omului după Dumnezeu[...].

Patimile trupului, întrebările minţii şi neliniştile inimii aprind în sufletul omului, asemenea cerbului, o sete arzătoare de apă vie, prin care să se cureţe, să se liniştească, să-şi aline dorul după Dumnezeu. Iubirea religioasă potoleşte acest dor, îl astâmpără şi satură prin dumnezeiescul har, care nu este altceva decât iubirea şi puterea lui Dumnezeu dăruită omului prin Iisus Hristos Mântuitorul, în sfintele Taine.

Iubirea părintească a lui Dumnezeu faţă de om o arată Mântuitorul în viaţa Sa(In. 3 : 16) şi în cele trei parabole despre oaia cea pierdută, despre drahma cea pierdută şi despre fiiul cel pierdut(Lc. 15). Iubirea fiască a omului faţă de Dumnezeu este arătată în vieţile tuturor sfinţilor şi ale tuturor drepţilor, care au făcut din cinstirea şi iubirea lui Dumnezeu scopul cel mai înalt al vieţii lor. Şi  una şi cealaltă sunt creatoare de vieţi, de valori, de bunuri sfinte şi nemuritoare. Din iubire şi prin iubire se creează viaţa, se naşte şi se înmulţeşte binele şi fericirea în lume. Iubirea este puterea creatoare de viaţă, de bucurie şi de fericire.

Prin Evanghelia Sa, Iisus Hristos învaţă şi arată că iubirea este milostivă, compătimitoare, samarineană, îndurătoare, dăruitoare. Iubirea evanghelică nu urmăreşte nici un câştig, nici un folos, nici o plăcere egoistă. Iubirea lui Iisus Hristos e frăţească, dezinteresată, rodnică. Pilda samarineanului milostiv (Lc. 10 : 25-37) iubirea aceasta ne învaţă.

Preot Ilarion Felea – Spre Tabor, vol. III(Luminarea)

Lumea spune că acum nu se mai poate posti

« Lumea spune că acum nu se mai poate posti, că dacă posteşti fără carne nu mai poţi munci la câmp.

Vezi, aşa e ideea omului, dar asta e o înşelăciune. E înşelăciunea vrăjmaşului, fiindcă s-a făcut firea omului plină de patimi. Patimile, dacă se instalează în inima, în mintea şi în socotelile omului, de-acuma se fac ca o fire. Şi dacă i se fac ca o fire, de-acuma omul zice : « Dacă nu mănânc carne, mor. S-a terminat ». Şi cu ideea asta, chiar moare ! »

Dar nu-i adevărat. Asta-i o patimă instalată de ispititorul, care e vistierul tuturor răutăţilor şi aruncă sămânţa faptelor celor rele în sufletul şi în inima noastră. Şi dacă firea noastră se pleacă la una din răutăţile pe care le aruncă, de-acuma el mereu cu aceea te ajută. Vrei să bei rachiu, cu aceea te “ajută”! Vrei să mănânci bunătăţi mai multe, cu aceea te “ajută” până când se instalează în sufletul omului răutatea. Vrei să spui minciuni, cu aceea te “ajută”, până prinde patima, încolţeşte, şi dacă încolţeşte, de-acuma face rădăcină în  şi-n inima omului. După ce face rădăcină, de-acuma rădăcina aceea devine ca o fire şi de-acuma eşti convins că dacă nu mănânci sau nu bei ceea ce îţi place, mori. Dar nu-i adevărat! Asta e lucrarea ispititorului. Vasăzică, patima care s-a instalat în inima omului, o făcut rădăcini, de-acuma se dezrădăcinează mai greu.

De aceea, Sfinţii Părinţi ne povăţuiesc, căci orice gând rău pe care-l avem în sufletul şi în inima noastră e învederat şi trebuie să fim convinşi că-i de la ispititorul, degrabă-degrabă să ne ducem la duhovnic şi să-l spunem: “Uite ce-mi zice mintea, părinte. Uite că se pleacă mintea la cutare, cutare”, pentru ca duhovnicul să-ţi dea o povaţă, ce-l luminează harul Sfântului Duh atunci. Şi cu asta îl ruşinezi pe vrăjmaşul, pentru că dacă nu te duci să te spovedeşti, patimile aduse de el în sufletul şi în inima ta te distrug.

(Stareţul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, pp. 171-172)

Foto : http://pandelikos.blogspot.com/

Lecturile copilăriei - Părinţi creştini, ce le recomandaţi copiilor dumneavoastră ca lectură? Care este cartea de sub pomul de Crăciun ?

Un prieten care nu merge la biserică mi-a mărturisit la un moment dat că lecturile care i-au plăcut cel mai mult în copilărie au fost „Vieţile sfinţilor“. Uimirea mea a fost cu atât mai mare cu cât discuţiile avute cu persoane care nu cred în Dumnezeu mi-au demonstrat o oarecare reticenţă legată de modelele de viaţă propuse de Sfânta Evanghelie, de paterice sau vieţile sfinţilor. Primele lecturi ale copiilor sunt esenţiale nu numai pentru formarea gustului la cărţi, întrucât cărţile nu reprezintă pentru ei opere de artă supuse exclusiv judecăţii estetice, ci sunt puncte de plecare pentru înţelegerea universului lor, a căminului părintesc şi a şcolii.

In virtutea tendinţei din Occident, s-a dezvoltat şi în România gustul pentru genul fantasy şi pentru poveştile cu supereroi. Fantasy-ul presupune în primul rând imaginaţie. Autorii creează lumi noi, animate de magie, locuitorii lor fiind de cele mai multe ori creaturi fantastice. Lumea descrisă nu mai este Pământul, ci una complet diferită: noi continente, noi rase, o nouă istorie. Temele clasice se pot adapta cu uşurinţă universului fantasy, în final şi aceste cărţi vorbind tot despre prietenie, iubire, conflictul dintre bine şi rău. Aceste teme, însă, sunt uşor sesizabile doar de către adulţi, copiii fiind absorbiţi mai curând de detalii: întâmplările magice, puterile supranaturale ale personajelor, creaturile fantastice. Ei se vor întreba mai curând dacă există cu adevărat elfi, gnomi sau şcoli de magie decât dacă personajele sunt bune sau rele, pentru ce cauză luptă sau dacă ele acţionează corect.

Rolul lecturilor din primii ani este, în principal, acela de a oferi copiilului o imagine despre bine şi rău, de a-i da modele de acţiune în situaţii concrete cu care el se întâlneşte, de a-l învăţa răbdarea, de a-i atrage atenţia că răul nu poate învinge sub nici o formă şi că personajele negative sunt pedepsite. Desenele animate şi filmele pentru copii care îi învaţă că aceia care au succes sunt cei „şmecheri“, care îi păcălesc pe cei din jur, că responsabilitatea pentru greşeli se şterge prin rostirea vreunei formule magice, trebuie contracarate de poveştile ce vorbesc despre triumful binelui şi al dreptăţii, adică de scrierile care le dezvoltă acestora simţul moral.

Lecturile şcolare suplimentare de acum câţiva ani, care cuprindeau basmele lui Creangă şi ale lui Petre Ispirescu sau cele ruseşti, chinezeşti, arabe, romane ca „Singur pe lume“ de Hector Malot, „Mizerabilii“ de Hugo sau cele de aventuri ale lui Jules Verne, nuvelele lui Edmondo de Amicis, astăzi par să nu mai aibă nici o legătură cu preocupările sau gustul copiilor. Raţiunea existenţei unei conexiuni între vârstă şi aceste cărţi este aceea că lecturile formează nu doar gustul literar, ci contribuie la formarea caracterului. Problema cu lecturile înainte de vreme nu este aceea că există riscul ca scrierile să nu fie înţelese, ci că acela care le citeşte nu este dotat cu instrumentele necesare pentru judecarea situaţiilor de viaţă descrise în cărţile respective.

Ceea ce nu trebuie pierdut din vedere de către profesori şi părinţi este că nicio carte citită sau  niciun film văzut nu trebuie să rămână nediscutate. Trebuie să existe un interes manifestat făţiş pentru ceea ce a înţeles copilul din poveste, el trebuie stimulat să emită judecăţi asupra personajelor şi acţiunilor lor, să se poziţioneze faţă de aceştia, pentru a putea fi ajutat să înţeleagă just situaţia sau corectat dacă este necesar, arătându-i-se legătura concretă între poveste şi viaţa lui. Si toate acestea, trezindu-i interesul pentru o lectură viitoare.

Desigur, este greu de crezut că printre lecturile suplimentare şcolare se vor număra şi paterice sau vieţile sfinţilor povestite copiilor, o astfel de decizie cu siguranţă ar întâmpina obiecţii din partea unor părinţi. Insă, preocuparea pentru lecturile copiilor nu trebuie să revină doar învăţătorilor şi profesorilor. De fapt, acestora li se cere să lucreze cu personalităţile formate deja de către părinţi în anii premergători şcolii. Este puţin probabil ca modelul oferit de şcoală şi profesor să aibă în faţa copilului până la vârsta adolescenţei o mai mare autoritate decât mama sau tatăl, care sunt în final cei care decid, recompensează sau pedepsesc, descurajând sau stimulând comportamente. Responsabilitatea pentru formarea gustului pentru lecturile creştine revine, mai curând, părintelui.

Adevărul este că de foarte puţine ori mai reprezintă cărţile pentru copii o prioritate pentru părinţi. Totuşi, sper că pe lângă orice altceva, copiii vor găsi sub brad măcar o carte.

de Ioana Bidilică Vasilache

Sursa : http://www.ziarullumina.ro/articole;1098;1;31261;0;Lecturile-copilariei.html

Foto : http://www.emaramures.ro/Stiri/19555/CRIZA-ECONOMICA-EFECTE-Vanzarile-de-carte-se-prabusesc

Mesajul zilei de la Vatoped

"Fool me once, shame on you. Fool me twice, shame on me!"

Mă prosteşti o dată, să-ţi fie ruşine! Mă proseşti a doua oară, ruşine mie!

Sfântul Nicolae îi hrăneşte pe Părinţii atoniţi în timpul ocupaţiei fasciste

“Ce faceţi?” a întrebat preotul necunoscut. “Acesta este tot grâul pe care îl aveţi? Nimic mai mult?”

Părinţii de la mănăstirea atonită au răspuns că doar atât mai au,într-adevăr. Era decembrie şi nu puteau sa mai cumpere pentru că erau sub ocupaţia fascistă. Să se ştie că era nevoie de 10 000 de oca de grâu pentru supravieţuirea pe timp de un an a celor din mănăstire, dar ei nu puteau cumpăra nici măcar una.

Preotul necunoscut luă câteva seminţe de grâu dintre ele, le binecuvântă şi le aruncă deasupra celorlate din grămada de grâu. Apoi binecuvântă în cele patru zări, mănăstirea, marea şi se pregăti să plece.

« De unde vii ? », l-au întrebat Părinţii. « Stai să mănânci nişte măsline cu pâine. »

“Vin de foarte departe  - din Mira Lichiei”, a spus el şi s-a îndepărtat.

Unul dintre fraţi plecase între timp după nişte hrană, ca să-i ofere oaspetelui, dar bătrânul, care s-a dovebdit a fi chiar ocrotitorul mănăstirii, dispăruse. Cele 150 de oca binecuvântate care le rămăseseră au durat o jumătate de an, adică din luna decembrie, când Sf. Nicolae le apăruse, până în luna iulie anul următor, când s-a făcut noua recoltă. »

Sursa : http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2009/12/st-nicholas-feeds-athonite-fathers.html

Sfântul Nicolae: Inima lui era o mare în care se revărsau toate lacrimile pământului.

"Iar marea minune – şi din ce în ce mai rară între oameni – e tocmai această lumină a inimii, care nu are hotar mormântul"

Sfântul Ierarh Nicolae e unul dintre cei mai populari sfinţi ai creştinismului. Nu e (atât de popular) nici Sf. Ioan Gură de Aur, a cărui Liturghie se săvârşeşte mereu. De ce ?

Ne-ar putea-o spune cele două calităţi ale marelui ierarh : dragostea de Iisus, dragostea de Adevăr.

Deci « mila şi adevărul », pe care le-a trăit ca ierarh, l-au făcut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut mare înaintea oamenilor.

Edictul lui Constantin cel Mare l-a găsit pe Sfântul Nicolae în temniţă. Prin edictul  lui Constantin de recunoaştere a creştinismului ca  religie de stat, la anul 313, Sf. Nicolae împreună cu toţi creştinii de prin temniţele imperiului roman sunt puşi în libertate.

La 325, printre cei 318 Sfinţi Părinţi ai primului Sinod ecumenic de la Niceea era şi ierarhul Nicolae. Soborul s-a convocat pentru a stăvili marea erezie a arianismului, care tăgăduia divinitatea lui Iisus. Atunci s-a cunoscut râvna sa pentru adevăr, care a trecut măsura. Căci Sfântul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie pentru hulirea lui că Iisus n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, ci numai o făptură a lui Dumnezeu. Hulire vrednică de bătaie, căci Arie săpa la temeliile creştinismului, în care stătea sau cădea creştinismul, cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Înaintemergătorului său. Deci Sfinţii Părinţi amărându-se pentru palma Sfântului Nicolae, i-au luat omoforul arhieriei. La porunca Maicii Domnului i l-au dat înapoi. De atunci este zugrăvită Maica Domnului şi Domnul Hristos cu omoforul pe icoana Sfântului Nicolae.

Iată deci pasiunea pentru adevăr cum n-au mai avut-o ceilalţi Sfinţi Părinţi !

Tot aici se pot socoti şi intervenţiile energice ale sfântului, când în două rânduri erau condamnaţi la moarte nişte nevinovaţi  şi i-a scăpat.

Aşa, odată, într-o mare secată, a aprovizionat cu grâu cetatea sa, scăpând-o de foamete.

A scăpat de mizerie şi păcat trei fete sărace, înzestrându-le pe ascuns ca să se poată căsători.

Inima lui de părinte al creştinilor a ars ca o făclie. Poate că şi aici stă o taină a sfinţeniei lui : capacitatea lui de suferinţă, suferinţa pe care o aduna de la toţi, [ceea ce] îi făcea iubirea mai strălucitoare, şi care apoi mai multă suferinţă atrăgea, sporind focul iubirii sale de oameni.

Suferinţa şi iubirea cresc în progresie.

Iată o taină a luminătorilor lumii. Aceeaşi explicaţie o au şi minunile ce le-a făcut Dumnezeu ca răsplată a oamenilor pentru dragostea lor  de marele ierarh. Căci Dumnezeu e făcătorul de minuni întru sfinţii Săi. Iar marea minune – şi din ce în ce mai rară între oameni – e tocmai această lumină a inimii, care nu are hotar mormântul.

Aşa se face că Dumnezeu o laudă cu faptele mai presus de fire în numele iubiţilor Săi : iubitori de oameni.

Părintele Arsenie Boca, Seminţe duhovniceşti

Ultima predică a părintelui Daniil Sisoev: De ce îi slujim diavolului care desparte şi nu lui Hristos care uneşte ?

15 noiembrie 2009

Vă felicit cu ocazia zilei Învierii! Iar acum, în aceste zile de toamnă, vreau să vă atrag atenţia asupra unei ispite care vine din ce în ce mai des printre oameni. Această ispită este a certurilor care se nasc între creştini. Din păcate, am senzaţia că în ultima vreme  vrăjmaşul neamului omenesc se ocupă exclusiv cu înveninarea creştinilor unii împotriva altora pentru cele mai lipsite de importanţă/ de nimic motive. Oamenii au devenit, într-adevăr, atât de agitaţi şi se află permanent într-o stare sufletească anormală, inumană.

Desigur, pe de o parte, psihologia spune că un stres autumnal crescând afectează oamenii, dar, pe de altă parte, cel mai important lucru este că oamenii au uitat calitatea lor principală, de creştini, au uitat că sunt copii ai Tatălui ceresc şi fraţi şi surori între ei, pentru că noi toţi ne-am născut din apa aceluiaşi Botez, suntem mirunşi de acelaşi Duh Sfânt şi ne împărtăşim din acelaşi Sfânt Potir. Iar Domnul spune : « Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema ». Cel care îi împacă pe oamenii învrăjbiţi săvârşeşte un act de mare virtute. Şi Sf. Ap. Pavel spune : « Pe cât se poate, întrucât depinde de voi, trăiţi în pace unii cu ceilalţi ». Şi totuşi, în mod constant, creştinii ortodocşi cad în această capcană. « Din ce partid eşti ? », « În ce relaţie te afli cu o tendinţă sau alta ? », « Al cui eşti tu ? » Da ? Acelaşi lucru se petrecea şi în biserica din Corint : « Ai cui sunteţi voi ? Ai lui Pavel ? Ai lui Chefa ? Ai lui Hristos? Sau ai lui Apollo?”. Ce-a spus Sf. Ap. Pavel: “Oare s-a împărţit Hristos? S-a răstignit Pavel pentru voi? Sau aţi fost botezaţi în numele lui Pavel?”

Adevărat, nu este potrivit unui creştin să se ralieze niciunui partid. Noi toţi îi aparţinem partidului Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.  Voi şi eu suntem Creştini. Suntem partea Lui. Suntem aleşi de Dumnezeu dintre toate naţiile pământului. Suntem aleşii lui Dumnezeu. Suntem preoţie împărătească. Oamenii pe care Dumnezeu i-a despărţit de întuneric, i-a adus la miraculoasa lumină a dragostei dumnezeieşti. De ce ne comportăm ca şi cum am trăi în mârşava răzvrătire a acestei lumi ?

De ce îi slujim diavolului care desparte şi nu lui Hristos care uneşte ? De ce ne considerăm pe noi înşine îndreptăţiţi la ură, la mânie, la bârfire continuă şi la scandaluri ? De ce credem că avem dreptul să  ne umplem de indignare ? Aşa ceva nu-I place Domnului, aşa ceva este de la satana, care vrea să-i despartă pe creştini şi să distrugă pacea.

Amintiţi-vă că soarta lumii şi a acelor ţări în care ne aflăm, inclusiv Rusia, nu depinde de faptele/ acţiunile ateilor. Ce puteţi lua bun de la ei ? Un asemenea om este în întuneric şi sub influenţa diavolului. Sigur că pe cei din alte grupuri el îi urăşte şi se înfurie împotriva lor. Nu te poţi aştepta la nimic altceva de la asemenea oameni. Dar uimitor este că oamenii(în loc să-şi amintească această mare datorie a noastră de a trăi în pace),  încep să aducă duhul răzvrătit al acestei lumi în Sfânta Biserică. În mod clar, acesta iese din gura diavolului. Numai el ne inspiră monstruoasa idee de a ne învrăjbi unii cu alţii. Noi nu putem trăi la fel cu acei care nu au Dumnezeu. Cum spune Domnul : "Cum vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii mei ? Dacă veţi avea dragoste unul pentru altul " . Nu dacă, după cuvântul Apostolului, vă veţi urî, invidia şi jigni unul pe altul"[...].

Într-adevăr, acum diavolul vrea să-i dezbine pe creştini şi aşa să distrugă toate cele pe care se sprijină ei. Datorită creştinilor Dumnezeu mai ţine lumea. Datorită creştinilor Dumnezeu dă pace neamurilor. De ce aceste războaie? Ele se petrec atunci când creştinii uită să fie uniţi, când se leagă de această lume...

Video :

http://www.youtube.com/watch?v=unIrR38NHf8&feature=player_embedded

Sursa : http://www.johnsanidopoulos.com/2009/12/fr-daniil-sysoevs-last-sermon.html

Foto: http://www.xronika.az/sng/