Icoana Maicii Domnului a fost aşezată la locul ei!

Altă argumentare, aceeaşi atitudine!

„- Sala de operaţii este un serviciu public. Am despărţit statul de Biserică. Dacă chirurgul vostru vrea să se roage, treaba lui, dar să păstreze icoana acasă la el!”

 ***

„Vijelia ateismului şi prigonirii a început treptat să se întindă, ..., fie în secret, fie pe faţă, fie într-un mod meşteşugit. La începutul anului 1920 una dintre comisiile de control a dat ordin ca icoana Maicii Domnului  din sala de operaţii să fie dată jos de pe perete. Doctorul Valentin[Sfântul Arhiepiscop Luca de mai târziu] a reacţionat puternic, fără să-i fie teamă de consecinţe. A plecat de la spital  anunţând că se va întoarce doar atunci când icoana Maicii Domnului va fi pusă la loc. Unul dintre reprezentanţii comisiei a zis cu o doză de ironie:

 - Sala de operaţii este un serviciu public. Am despărţit statul de Biserică. Dacă chirurgul vostru vrea să se roage, treaba lui, dar să păstreze icoana acasă la el!

 Valentin a rămas de neînduplecat. A repetat că dacă icoana nu va fi pusă la locul ei, nu va mai intra în sala de operaţii. Curajul lui a fost admirabil. Într-o epocă atât de grea, în care era în pericol să-şi piardă serviciul, chiar şi viaţa, medicul credincios a îndrăznit să se confrunte pentru credinţa sa cu Puterea care nu ezita. Insistenţa şi credinţa lui neclintită în Dumnezeu au adus rezultate grabnice.

În ceasul acela au adus la spital un caz grav. Era soţia unuia din şefii partidului, care trebuia să fie operată imediat. Chiar ea a cerut să fie  operată de  profesorul Valentin. Nu accepta pe altul. L-au chemat în sala de vizite şi l-au rugat să facă operaţia. Valentin a răspuns cu statornicie:

 - Îmi pare rău, dar după crezul meu nu pot intra în sala de operaţii dacă mai întâi nu vor pune icoana la locul ei.

Soţul bolnavei şi-a dat cuvântul că în dimineaţa următoare icoana va fi la locul ei, dacă va face operaţia. Valentin a fost de acord. S-a dus în sala de operaţii. Operaţia a reuşit. Şi soţul bolnavei şi-a ţinut cuvântul. Icoana Maicii Domnului a fost aşezată la locul ei.”

***

„Valentin Felixovici era un om cu o curăţie desăvârşită a sufletului şi niciodată nu  renunţa la convingerile lui, chiar şi când ştia că unele constatări şi fapte ale sale puteau avea rezultate nedorite. Era dezinteresat şi modest. În acest om toate erau transparente, curate şi luminoase. E de neînţeles cum îmbina în el două personalităţi – aceea a medicului, a omului de ştiinţă, a chirurgului practic, a unui luptător împotriva bolii şi morţii, la care oamenii ajung pentru că aceasta este voia Domnului, şi, de cealaltă parte, a slujitorului lui Dumnezeu, al credinţei, ţinând cu severitate toate poruncile Bisericii. Participa activ la Sfânta Liturghie şi era prezent la toate congresele Asociaţiei Medicilor, unde făcea importante referate ştiinţifice.

Era la fel de sever şi neclintit atât în ţinerea poruncilor ortodoxiei cât şi în lupta pentru instaurarea adevărului ştiinţific. Pentru credinţa lui în Dumnezeu ar fi putut chiar să mucenicească, să ia cununa luminoasă a martirilor.”(Profesorul Kassirski)

***

Arhimandritul Nectarie Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca(1877 – 1961). Chirurgul fără de arginţi, Editura Biserica Ortodoxă şi Editura Egumeniţa, p. 67
Surse icoane: 

http://laurentiudumitru.ro/blog/2009/06/06/pelerinaj-in-crimeea-la-sfantul-luca-doctorul-fara-de-arginti/

http://catehism.ortodoxiatinerilor.ro/?cat=25

Sfântul Arhiepiscop Luca - „...toţi ziceau că este un om de ştiinţă binecuvântat de Dumnezeu.”

 Un episod din viaţa Sfântului Arhiepiscop Luca

Despre etica medicului creştin

sau Despre creştinarea întregii noastre vieţi

„În cele din urmă, în toamna anului 1934, după zece ani de pregătire, circulă celebrul său studiu, Eseuri despre chirurgia infecţiilor septice. Toţi colegii lui, medici din toată ţara, primesc acest eveniment cu bucurie.[…] Manuscrisul a devenit cartea de căpătâi a medicilor. Deschidea noi drumuri în chirurgie şi îi ajuta foarte mult pe aceştia[…]. Înaintea epocii antibioticului, când medicul nu avea la îndemână alt mijloc de a stârpi puroiul în afară de cel al intervenţiei chirurgicale, cartea aceasta era un manual indispensabil şi oricare medic, deţinând-o, putea face cele mai grele  operaţii în condiţiile deosebit de dificile din spitalele periferice. Profesorul Polianov a scris: „Nu există în ţara noastră o carte asemănătoare acesteia, scrisă într-un mod atât de graţios, având atâtea cunoştinţe medicale şi atâta dragoste pentru om”. […] În anul 1996, profesorul Academiei Militare de Medicină, Alexandru Vavilov, a spus: „Dacă nu era arhiepiscopul Luca, chirurgia noastră s-ar fi aflat cu cincizeci de ani în urmă”.

Mulţi oameni de ştiinţă menţionează că această carte este scrisă cu multă dragoste către omul suferind şi către cititor. Există şi mărturii ale ateilor, care scriu că, deşi cititorul nu ştie că scriitorul Eseurilor este episcopul Luca, nu poate să nu-şi dea seama că au fost scrise de un creştin. Sunt pagini care arată cu câtă dragoste a scris cartea, dar şi cu câtă sensibilitate se comporta faţă de pacienţi. În introducere scria:

„Drumul greu al chirurgului de la ţară autodidact, m-a învăţat unele lucruri  pe care acum, la sfârşitul activităţii mele chirurgicale, aş vrea să le împărtăşesc tinerilor mei colegi, spre a le uşura lucrarea…”

 În alte pagini afirma:

„Când începe consultaţia, medicul trebuie să vadă nu numai partea abdominală, ci şi pacientul întreg, pe care, din păcate, doctorii îl numesc caz. Omul se teme şi este deznădăjduit, inima i se zbate, nu numai în sensul propriu al cuvântului, ci şi metaforic. De aceea nu trebuie să-i întăriţi doar inima cu camfor sau digulen, ci trebuie să-l scăpaţi pe bolnav de stres şi de încărcătura psihologică. Bolnavul nu trebuie să vadă masa chirurgicală, instrumentele pregătite, oamenii îmbrăcaţi în echipament sanitar, cu măşti pe faţă şi mănuşi în mâini. Adormiţi-l în afara spaţiului chirurgical. De asemenea, îngrijiţi-vă să fie cald pe toată durata operaţiei, deoarece acest lucru are foarte mare importanţă”.

În lumea medicală din Taşkent, episcopul Luca era o persoană care inspira respect. Transmitea cu bucurie cunoştinţele, meseria şi experienţele lui  tuturor medicilor care i le cereau.

G. N. Terehov , profesor de anatomie, scria într-o epistolă de-a lui datată 7 martie 1968, în Taşkent:

„…Ne-a făcut o mare impresie înalta lui educaţie şi tehnica lui strălucită în chirurgie. La operaţiile lui de la spital, în prezenţa multor medici, găsea mereu ocazia să-i înveţe pe chirurgi toate metodele de chirurgie şi de diagnosticare. În comportarea lui era foarte simplu, dar şi serios. De aceea toţi ziceau că este un om de ştiinţă binecuvântat de Dumnezeu.

Totodată se străduia să inspire un alt fel de morală. Afirma mereu că medicul trebuie să-l iubească pe bolnav, să se sacrifice pentru el şi să facă totul pentru a-i salva viaţa. Colegii şi studenţii săi mărturisesc că episcopul medic se indigna când vedea  medici iubitori de bani, exploatatori ai durerii omeneşti, indiferenţi şi reci, care-l privesc pe bolnavi ca pe un obiect, şi sunt interesaţi mai mult de caz, de boală decât de cum se simte bolnavul şi cât suferă. Era ceva care-l înfuria şi pe care nu-l putea îngădui. Pentru că este un fapt neîndoielnic că, fără durere adevărată pentru om, medicina nu numai că nu poate fi ştiinţă, dar devine o înşelăciune neruşinată şi bestială.”(Părintele Filothei Faros, Umblă întru sănătate, Ed. Kastaniotis, 1996, p. 127)

Nora lui, Maria, povesteşte următoarea întâmplare:

„Într-o zi  am trecut pe la spital şi  l-am găsit foarte supărat. Ce se întâmplase? O femeie medic, Federmester, l-a înştiinţat că un bolnav care avusese flegmon a murit. În perioada aceea nu existau antibiotice. Episcopul Luca s-a tulburat, a privit-o cu ochi aspri şi a întrebat-o ce făcuse pentru a-l vindeca. Ea a explicat şi a terminat nervoasă cu fraza:

 - Ce era să fac? Bolnavul era oricum condamnat!

În momentul acela episcopul nu s-a putut abţine. A observat aici o oarecare indiferenţă şi nepăsare şi a început să strige tare:

 - Nu aveţi nici un drept să încetaţi lupta pentru viaţa pacientului dumneavoastră! Nu aveţi dreptul nici măcar să vă gândiţi la eşec.  Să faceţi doar ceea ce trebuie! Să faceţi totul! Mă auziţi?

Era ceva neobişnuit pentru el să strige în felul acesta. Nu suporta indiferenţa. În secţia lui îi avea pe cei grav bolnavi şi zi şi noapte se găsea alături de ei. Dăduse ordin ca atunci când se va întâmpla ceva serios sau urgent să-l anunţe imediat, fie că era zi obişnuită ori sărbătoare, fie se afla la curs ori la conferinţă”.

Arhimandritul Nectarie Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca(1877 – 1961). Chirurgul fără de arginţi, Editura Biserica Ortodoxă şi Editura Egumeniţa, pp. 213 - 216
Sursa imaginii:

http://miriamturism.wordpress.com/2009/06/05/crimeea-la-sf-luca-doctorul-fara-de-argint/

Mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/01/incorrupt-right-hand-of-st-john-baptist.html

Trupul Sfântului Ioan Botezătorul a fost înmormântat în cetatea samariteană Sebaste/ Sevasta. Sf. Ev Luca, plecând să-L  propovăduiască pe Hristos în cetăţi şi oraşe, a ajuns la Sevasta, unde i-au dat mâna dreaptă a Sfântului Prooroc Ioan, mâna cu care el îl botezase pe Mântuitorul. Exanghelistul Luca a luat-o cu el în Antiohia, oraşul său de baştină. Când musulmanii au cucerit Antiohia, două secole mai târziu, un diacon numit Job a adus sfânta mână a Înaintemergătorului la Calcedon. De aici, în ajunul Teofaniei Domnului, a fost transferată la Constantinopol(956) şi ţinută acolo.

În anul 1200, pelerinul rus Dobrinia, care ulterior a devenit Sf. Antonie, Arhiepiscopul Novgorodului(10 februarie), a văzut mâna dreaptă a Înaintemergătorului in palatul imperial. Din Vieţile Sfinţilor aflăm că în anul 1263, în timpul capturării oraşului de către cruciaţi, împăratul Baldwin a dăruit un os din încheietura mâinii Sf. Ioan  lui Ottonus de Cichon, care l-a dat apoi unei mănăstiri cisterciene din Franţa.

Mâna dreaptă era în continuare păstrată în Constantinopol. Pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, începutul secolului al XV -lea, aceste sfinte moaşte au fost văzute de nişte pelerini ruşi, Ştefan din Novgorod, diaconul Ignatius, cântăreţul Alexandru şi diaconul Zosima. Când Constantinopolul a căzut sub asediul turcilor în 1453, obiectele sfinte au fost adunate, la ordinul cuceritorului, şi ţinute sub lacăt în trezoreria Imperiului Otoman.

În Vieţile Sfinţilor este o mărturie certă că în 1484 mâna dreaptă a Înaintemergătorului a fost dată de fiul sultanului musulman Baiazid Cavalerilor din Rodos pentru a le câştiga bunăvoinţa, deoarece un rival periculos al lui Baiazid, chiar fratele său, se aliase cu aceştia. Un contemporan, Wilhelm Gaorsan Gallo, vice-cancelar al Rodosului, de asemenea aminteşte aceste fapt. Cavalerii de Rodos, stabilindu-şi sediul lor pe insula Malta, au transferat relicvele cu ei acolo.  Când ţarul rus Paul I(1796-1801) a devenit mare maestru al Ordinului Maltez în cinstea Profetului Ioan, mâna dreaptă a Botezătorului, o parte a Sfintei Cruci şi Icoana « Philermos » a Maicii Domnului(12 octombrie) au fost duse în 1799 în Rusia, la Capela Gatchina(12 octombrie). În acelaşi an, aceste sfinţenii au fost transferate în biserica închinată Icoanei nefăcute de mâini omeneşti a Mântuitorului din Palatul de Iarnă. S-a compus o slujbă specială pentru praznicul ei.

Părţi din mâna dreaptă a Sf. Ioan se crede că sunt în Mănăstirea Cetnije(Muntenegru) şi de asemenera la Schitul Românesac Prodromul din Sfântul Munte Athos.

Nu se ştie cum a ajuns  această parte din mâna dreaptă a Sf. Ioan la Mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos. Dar se ştie că în primii ani ai secolului al XIX-lea, consilierul Prusiei la Constantinopol, John Frangopoulos, era în posesia acestor sfinte moaşte şi le-a împodobit cu pietre preţioase. Pe 10 martie 1802 au fost aduse sau restituite Mănăstirii Dionisiu prin strădaniile Stareţului Ioachim Agiostratiti. Acest eveniment este prăznuit anual de către Mănăstire în a patra Duminică a Marelui Post cu priveghere de toată noaptea.

Sf. Nicolae Velimirovici scrie în Proloage : « Se spune că în fiecare an  la praznicul Sfântului Ioan, episcopul aduce mâna dreaptă a  acestuia înaintea poporului. Uneori mâna este deschisă, alteori închisă. În primul caz, ea semnifică un an roditor şi bogat, iar în al doilea caz, înseamnă un an neroditor şi cu foamete mare ».

Alte sfinte moaşte ale Înaintemergătorului

Sursa: http://www.johnsanidopoulos.com/2010/01/incorrupt-right-hand-of-st-john-baptist.html

Sfântul Ioan Înaintemergătorul - o mărturie vie

Joi(Soborul Înaintemergătorului)

Sfântul Ioan mărturisea despre Hristos Iisus că El este cu adevărat „Mielul lui Dumnezeu, Care ia asupra Sa păcatul lumii”, că este Izbăvitorul făgăduit, aşteptat de toţi. Au auzit aceasta cei din jurul lui şi au crezut. De la ei, această mărturie s-a răspândit în popor şi toţi au început să cugete că Cel mărturisit de Ioan nu este un oarecare. La aceasta făcea trimitere Mântuitorul  atunci când, în ultimele zile pe care le-a petrecut în templu, a pus arhiereilor, cărturarilor şi bătrânilor întrebarea: de unde este botezul lui Ioan, din cer sau de la oameni(Mc. 11, 29)? Aceştia au  ocolit răspunsul , întrucât era cu neputinţă ca ei să  nu fi văzut că Ioan nu venise  cu de la sine putere botezând cu apă. Dar cum era să recunoască asta, de vreme ce astfel s-ar fi silit să recunoască, totodată, şi mărturia dată de el, că înaintea lor se afla Cel Făgăduit, şi ca atare ar fi trebuit să se plece învăţăturii Acestuia? Aşa ceva ei însă nu voiau; şi nu din oarecare pricini întemeiate, ci numai din prejudecată. Încăpăţânarea lor nu micşorează însă cu nimic puterea mărturiei Sfântului Ioan . Ea are şi acum aceeaşi putere de încredinţare ca atunci când a ieşit din gura lui. Şi noi îl auzim pe Ioan arătându-ne adevăratul Izbăvitor, şi prin aceasta credinţa noastră prinde aripi, ca una ce are în sprijinul său o mărturie vie.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri…

Icoana: http://www.abcgallery.com/I/icons/icons3.html

Sfinte Ioane Botezătorule, roagă-te pentru noi!

Viaţa simplă a Sfântului Ioan Botezătorul

Ieri, iubiţii mei, s-a încheiat Dodekaimeronul, care ţine de la Naşterea lui Hristos până la Bobotează, exceptând Ajunul Bobotezei. După Dodekaimeron, prima sărbătoare care urmează este Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, astăzi.

Sfântul Ioan nu are nevoie de laude omeneşti. L-a lăudat Însuşi Hristos când a spus că, între mulţimile oamenilor care s-au născut până atunci, el este mai presus de toţi (vezi, Matei 11, 11). Este mai presus de Noe, de Avraam, de Iacov, de patriarhi, mai presus de toţi marii bărbaţi.

***

S-a născut prin minune, din părinţi bătrâni, Zaharia şi Elisabeta, care era stearpă. Pe cât e cu putinţă ca dintr-o piatră să răsară o floare, tot aşa era cu putinţă ca din cele dinlăuntru ale Elisabetei să se nască prunc. Embrion încă, el a săltat în pântecele maicii lui, când ea a primit-o pe cea asemenea însărcinată, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. De atunci era sfinţit. Precum unii sunt Iude, copii ai blestemului, din pântecele maicii lor, aşa alţii sunt binecuvântaţi din scutecele lor.

Când a crescut, n-a rămas în lume; a ieşit afară, s-a dus în pustie la şcoala marilor bărbaţi. Acolo a trăit o viaţă de mustrare a actualei societăţi consumiste, a cărei lozincă este: “să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13, I Cor. 15, 32). O, voi, care trăiţi aiurea, în aberaţie, veniţi şi vă oglindiţi în această oglindă!

Cum trăia Sfântul Ioan? Hrana lui erau lăcustele (Matei 3, 4), cunoscutele insecte ale din ţarini, pe care până astăzi arabii simpli le usucă şi le mănâncă. Băutura sa era apa din Iordan. Haina sa era o îmbrăcăminte din păr de cămilă. Patul lui era nisipul de lângă râul. Acoperişul său, stelele cerului. Tovarăşii săi, fiarele pustiului, care stăteau înaintea lui ca nişte mieluşei. Sfinţenia – vedeţi ? – toate le îmblânzeşte. Şi dacă leii şi tigrii îl respectau, o femeie l-a sfâşiat – Irodiada. Aşadar, acolo trăia, în universitatea tăcerii, unde se edifică marile personalităţi.

La vârsta maturităţii a primit poruncă de sus să meargă pe malul Iordanului şi acolo să îşi ridice amvonul. Predica lui termocauteră era o mustrare aspră. Tuna şi fulgera. Îi chema pe toţi la întoarcerea spre Dumnezeu. Şi mii din toate păturile sociale alergau. Era un magnet care-i atrăgea pe toţi. Îi sfătuia la pocăinţă şi-i boteza în Iordan.

În mulţimea de oameni a venit şi cineva mai deosebit. Oare purta coroană, avea spadă, îl aducea o caleaşcă? Nu. Om simplu era. Dar numele lui era “mai presus de orice nume” (Filipeni 2,9). Toate numele se şterg, numele Lui va rămâne: Iisus Hristos! Putea să-şi închipuie Ioan că sub chipul smerit al unui sărac nazarinean se ascunde măreţia Dumnezeirii? Şi totuşi, L-a recunoscut. Îi zice Hristos: – Botează-Mă! – Nu se poate; eu sunt un zero înaintea Ta, nu sunt vrednic să Te botez. Hristos însă a insistat şi, în sfârşit, a fost botezat. Nu pentru că avea păcate – este fără de păcat – ci pentru a se arăta taina Sfintei Treimi. Şi S-a arătat. Prin aceasta noi ne diferenţiem de celelalte religii, chiar monoteiste: acestea îl au pe Allah sau pe oarecare altul. Noi spunem: Un singur Dumnezeu, Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; Sfântă Treime, miluieşte lumea Ta!

Cum s-a arătat Taina Sfintei Treimi? În timp ce Hristos era în ape, s-a deschis cerul – necredincioşii n-au decât să nu creadă, e dreptul lor; noi credem – şi Duhul Sfânt, ca un porumbel, a venit şi s-a aşezat deasupra capului Său. În acelaşi timp S-a auzit un glas – mesajul Părintelui Ceresc, nu ca mesajele de Anul Nou, care sunt pline de minciuni. Mesaj ceresc şi veşnic către întreaga umanitate: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit” (Matei 3, 17). Aceleaşi cuvinte s-au auzit din partea Tatălui Ceresc şi atunci când Hristos Şi-a încheiat prezenţa pământească, completate cu sfatul: “Pe Acesta să-L ascultaţi!” (Marcu 9, 8; Luca 9, 35).

Aşadar, de atunci, iubiţii mei, umanitatea are un călăuzitor. Călăuzitorul ei este Hristos, Care a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Cine Îl urmează, se mântuieşte; cine fuge de El, se pierde. Acesta este desăvârşitul Călăuzitor, desăvârşitul Om, Întruparea virtuţii. Ceilalţi, oricare ar fi, sunt fragmente, nu ajung “monade intacte” cu Cel Unul. “Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.” (Filipeni 2, 11 şi Dumnezeiasca Liturghie).

“Pe Acesta să-L ascultaţi”, sfătuieşte Tatăl ceresc. Dar, din nefericire, oamenii îşi închid urechile şi nu ascultă glasul lui Hristos. Îşi deschid urechile cui? Diavolului şi uneltelor lui. Nu merg la biserică pentru a asculta glasul Evangheliei; stau noaptea la televizor pentru a asculta glasul lumii demonice. “Cine nu ascultă de Hristos, va asculta de Diavolul”, spune rusul Dostoievski.

***

Atunci când Hristos a venit în pustiu, Ioan L-a arătat cu degetul său, precum spune frumoasa „Slavă…” de la Ceasurile Împărăteşti : “Mâna ta, care s-a atins de preacuratul creştet al Stăpânului, prin al cărei deget L-ai arătat nouă, ridic-o pentru noi către El, o, Botezătorule, ca unul ce ai îndrăzneală multă…” (Ceasul al IX-lea la Teofanie). Acest imn a fost ultimul pe care l-a spus Papadiamantis, care a fost şi un mare psalt – când de acum, bătrân, în insuliţa lui, sărac şi dispreţuit, a plecat din această viaţă. S-a ridicat din pat şi l-a cântat. Cu aceste cuvinte a murit. Oamenii de odinioară închideau ochii cu “cântările lui Dumnezeu”. Acum,…

Aşadar, Ioan L-a arătat pe Hristos lumii şi a spus: “Iată, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”. Iată, zice, “Acesta este Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). Ca să înţelegem aceasta, trebuie să ne amintim că evreii, ca să simtă uşurare de păcate, luau un miel, îl duceau la templul lui Solomon şi-l ofereau ca jertfă. În clipa în care preotul îl înjunghia, îşi întindeau mâinile deasupra lui pentru ca păcatele să-i părăsească şi să treacă deasupra mielului. Aceasta era o prefigurare, o umbră a marei jertfe pe care avea să o aducă Hristos. Milioane de miei s-au înjunghiat, dar sângele animalelor nu are puterea de “a ierta păcatele” (Matei 9, 6). Doar sângele lui Hristos, a “Mielului lui Dumnezeu”, şterge păcatele. Iată de ce Hristos se numeşte “Miel”; deoarece, precum mielul nu face nici un rău, aşa şi Hristos; precum mielul este dus spre junghiere şi nu se împotriveşte, aşa şi Hristos; şi precum la jertfe “încărcau” păcatele pe cel junghiat, aşa şi Hristos ridică păcatele noastre ale tuturor. Am simţit-o aceasta? Dacă n-am simţit-o, nu suntem creştini. Nu ne mântuiesc nici lumânările, nici făcliile, nici icoanele şi locurile de închinare, nici metaniile şi ascezele. Toate acestea nu iartă nici măcar un păcat. Păcatele le iartă doar “Mielul lui Dumnezeu”, precum a spus Ioan. Dacă nu vei crede că sângele lui Hristos, care s-a vărsat pe Golgota, izbăveşte, nu te mântuieşti.

Închei printr-o pildă. Un pictor vienez a pictat un om pe care l-au prins duşmanii săi şi l-au încărcat cu o greutate. I-au pus-o după gât, atât de strâns, încât nu se putea elibera de ea. Era ca şi Prometeu în Caucaz. Îi ruga pe alţii ca să-l dezlege, dar nimeni nu putea. Atunci, unul i-a spus: Dacă vrei să te eliberezi, urcă pe muntele acela. Acolo vei vedea o cruce cu Cel răstignit. Dacă-L vei ruga cu credinţă, se va întâmpla minunea. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat; imediat, sarcina lui a căzut, s-a rostogolit în prăpastie, iar el L-a slăvit pe Hristos.

Fiecare dintre noi, fraţii mei, ridică o greutate mai mare decât Olimpul. Doar prin credinţa în Hristos ne vom izbăvi. Dacă vom crede în El. Nu există altceva în lume. V-o spun eu. De cincizeci de ani predic; dacă n-aş fi crezut, m-aş fi dus să fac orice altceva decât să-mi bat joc de oameni. Cred în Dumnezeu, cred în harul dumnezeiesc, cred în Taine, cred în Sfintele Tradiţii. Poate să fie şi soarele minciună, şi astrele minciună, şi noi minciună; Unul singur nu este minciună – Iisus Hristos, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii. Amin.

† Episcopul Augustin

Traducere din elină de monahul Leontie

Sursa: http://vatopaidi.wordpress.com/2010/01/07/soborul-sfantului-ioan-botezatorul-7-ianuarie-%CF%81%CE%BF%CF%85%CE%BC%CE%B1%CE%BD%CE%B9%CE%BA%CE%AC-romanian/

Vreau să fiu eu însumi în cel mai adevărat chip…

„Am o enoriaşă sinceră. Citeam odată o lecţie despre poruncile Fericirii, după care ea s-a apropiat de mine şi mi-a spus: Vlădică, dacă numiţi asta fericire, fie-vă ea dumneavoastră. Flămând, îngheţat, părăsit şi gonit – nu vreau… Dacă aţi avea cel puţin un sfert din sinceritatea acelei femei, veţi descoperi că respingeţi  trei sferturi  din Evanghelie – şi încă nu sunt pesimist.

Să luăm un exemplu: Hristos ne descoperă un Dumnezeu vulnerabil, lipsit de apărare, învins şi dispreţuit. Însuşi faptul de a avea un asemenea Dumnezeu nu e cel mai plăcut. Dar dacă ne mai şi spune: „Ţi-am dat un exemplu, ia şi urmează”, atunci chiar vrem să spunem „nu!”. Păi, spuneţi!

Or, nefiind întunecaţi în întregime, şi dacă suntem sinceri în ambele sensuri, adică nu ne împotrivim atracţiei Evangheliei şi suntem gata de a ne expune pericolului, vom găsi şi câteva locuri în ea, două trei fraze, în urma cărora se luminează cugetul, se aprinde inima, voinţa se adună în dorinţa de a urma cuvântului, căci într-atât de minunat, de adevărat, de desăvârşit şi într-atât de mult corespunde, încât însăşi trupul parcă cere grabnic o pornire la drum. Subliniaţi acele locuri; cât de rare ar fi, ele sunt locurile unde deja corespundeţi lui Hristos, unde aţi descoperit printre straturile  suprapuse o insuliţă a pânzei iniţiale, aţi descoperit mâna maestrului. Şi ţineţi minte: din moment ce veţi face această descoperire, nu veţi mai avea nevoie a vă lupta cu firea pentru a vă apropia tot mai mult de duhul evanghelic; e suficient să vă urmaţi firea, dar deja firea veritabilă, nu cea falsă, adăugită, ci trăsăturile pictate de mâna maestrului.

Chestiunea nu constă în a face totul potrivnic celor ce le dorim(creştinii numesc asta adesea „a fi virtuos”: cu cât mai mult vreau să fac asta, cu atât mai virtuos este să nu o fac), ci în a spune: iată un punct- două în care am găsit ce este în mine veritabil. Vreau să fiu eu însumi în cel mai adevărat chip… Faceţi astfel şi, când o veţi face atent, cu bucuria de a fi şi a deveni tot mai mult ceea ce sunteţi, veţi întrezări şi o altă fâşie de lumină, un loc similar, înrudit cu cele câteva cuvinte care v-au frapat iniţial. Treptat pânza se curăţă, apare ba o trăsătură, ba o pată de culoare…Şi tot mai mult vă va cuprinde Evanghelia, însă nu ca o armată de ocupaţie ce vă cucereşte prin violenţă, ci printr-o acţiune eliberatoare, în urma căreia tot mai mult deveniţi ceea ce sunteţi. Şi descoperiţi faptul că a fi tu însuţi înseamnă a fi după chipul şi asemănarea Celui ce a voit să fie după chipul şi asemănarea noastră, pentru a ne mântui şi a ne schimba.

Aşadar, iată două căi diferite, dar corelate, ale autocunoaşterii: cunoaşterea „eului” ca individ, care se autoafirmă, se opoziţionează, care îl respinge şi îl neagă pe celălalt; a „eului” care nu doreşte să se vadă în întregime, întrucât se jenează şi se teme de infirmitatea sa; a „eului” ce nu voieşte să devină real, căci a fi real înseamnă a te pune în faţa judecăţii lui Dumnezeu şi a oamenilor; a „eului”  ce nu vrea să asculte ce spun despre el oamenii şi, mai cu seamă, ce spune despre el Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu. Iar, pe de altă parte,  persoana, [cunoaşterea persoanei]care-şi găseşte satisfacţia, plinătatea şi bucuria doar în descoperirea chipului său primordial, a chipului desăvârşit ce se eliberează, înfloreşte, se deschide – adică se regăseşte tot mai mult – şi prin aceasta distruge tot mai mult individul, până  când în acesta nu va mai rămâne nimic opoziţional, nimic autoafirmativ, ci doar persoana – ipostaza -, care este relaţie, persoană ce va fi mereu doar stare a dragostei celui ce iubeşte şi a celui ce este iubit. Persoană care este eliberată din captivitatea individului şi intră din nou în armonia ce se cheamă Dragoste Dumnezeiască”

Mitropolitul Antonie de Suroj, Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009

Imagine : http://cathisma.wordpress.com/2009/04/14/o-noua-editie-despre-credinta-si-indoiala-antonie-bloom/

Despre Autocunoaştere

*Aceste rânduri se dedică Ioanei, care le poate înţelege mai bine în context, alături de urarea: Sfântul Ioan Botezătorul să mijlocească la Domnul pentru împlinirea celui mai drag vis al tău, ce-ţi este spre mântuire! La mulţi ani întru Hristos!

"Nimeni nu vă cere să fiţi ceea ce nu sunteţi. Dacă nu veţi accepta

materialul în întregime, nu vă va reuşi nimic.”

Sf. Ioan de Kronstadt „spune că Dumnezeu niciodată nu ne va permite să vedem răul din noi până nu va avea încrederea că nădejdea şi credinţa noastră sunt suficient de tari ca să rezistăm la această privelişte. Atâta timp cât nu ne ajunge credinţa, ne lasă într-o relativă necunoaştere. El ne oferă doar posibilitatea să dibuim pericolul în amurgul nostru interior. Atunci când credinţa noastră devine tare şi vie, iar nădejdea suficient de puternică pentru a vedea  urâciunea, ticăloşia ce zace în noi fără să ne zdruncinăm, atunci ne dă să vedem ceea ce vede El – însă doar în măsura credinţei şi a nădejdii noastre. Iată aşadar o revelaţie din care putem extrage un folos real.”

Cuviosul Serafim de Sarov „spune că este extrem de important să ne vedem pe noi înşine în întregime, adică nu doar ceea ce ceste frumos în noi, ce răspunde chemării către viaţa veşnică, ci şi toate celelalte. Căci ceea ce este deja în consonanţă cu Hristos, cu Dumnezeu, ceea ce deja aparţine Împărăţiei nu mai  prezintă, într-un oarecare sens, interes pentru noi. Este important ca şi pe celelalte – fie pustie, fie hăţiş – să le transformăm în grădină a Raiului.[…] trebuie să ne concepem ca o materie primă pe care Dumnezeu ne-a dat-o în mâinile noastre şi din care putem crea o operă de artă, ce va intra ca parte componentă în Împărăţia armoniei, a frumuseţii, a dreptăţii, a adevărului. În acest sens, trebuie să avem concentrarea şi claritatea privirii unui pictor. Opera de artă este determinată de doi factori: în primul rând – de concepţie, şi în al doilea rând – de materialul aflat la îndemână. Nu poţi face două opere de artă identice din materiale diferite. Dacă vă propuneţi să faceţi o cruce de fildeş nu veţi lua granit pentru asta, şi dacă doriţi să faceţi o cruce celtică,  nu veţi începe să ciopliţi în marmură grecească, întrucât ceea ce doriţi să exprimaţi  poate fi exprimat doar în limitele materialului caracteristic. Astfel, dacă nu sunteţi un încăpăţânat incurabil, disperat(atât pentru Dumnezeu, cât  şi pentru sine şi ceilalţi), şi ţineţi în mână doar un singur fel de material, atunci întrebarea nu va fi: „Cum să fac marmură din fildeş sau granit dintr-o despicătură de lemn?”, ci, privind materialul, veţi spune: „Ce operă aş putea face din ceea ce am la îndemână?”

Tot astfel ar trebui să procedăm şi în viaţa noastră interioară. Trebuie să învăţăm să privim cu o privire înţeleaptă, pătrunzătoare, cu cât mai mult realism posibil, cu cât mai viu interes faţă de materialul care ne stă în faţă, pentru că putem construi numai din el.[…] Nimeni nu vă cere să fiţi ceea ce nu sunteţi. Dacă nu veţi accepta materialul în întregime, nu vă va reuşi nimic.”

Mitropolitul Antonie de Suroj, Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009

Icoana: http://www.tiurean.ro/icoane-pe-lemn.aspx

***

Continuarea textului:

„Şi aici e nevoie de credinţă şi de bărbăţie. Mai întâi de toate, credinţă  în sensul în care am mai vorbit: Dumnezeu ne dă să vedem doar ceea ce putem suporta; şi bărbăţie: nimănui nu-i face mare plăcere să-şi vadă hidoşenia sa. Vă amintiţi poate cuvintele Sfântului Vincent de Paul în faţa oglinzii, auzite întâmplător de tatăl său: „Doamne, sunt prea pocit pentru oameni, dar poate Tu mă vei primi aşa cum sunt?”

Poate sunt prea urât pentru lume, însă sunt dorit de Dumnezeu, căci altfel El nu m-ar fi chemat spre fiinţare, nu ar fi săvârşit acest act al creaţiei, act riscant, prin care m-a chemat la viaţă anume pe mine, şi nu doar pentru o perioadă scurtă de timp, ci pentru vecie.

Şi pe de altă parte, atunci când dorim să întemeiem relaţii cu oamenii din jurul nostru, trebuie să fim reali – putem avea unii cu alţii relaţii ziditoare, profunde, doar dacă eu sunt real şi cel ce-mi stă în faţă este real. Această realitate trebuie să cuprindă întreg omul, nu trebuie să ne mulţumim cu o realitate parţială. […] Nu ne putem întâlni cu o fiinţă iluzorie, cu ceva mai mic decât individul care deţine totuşi o realitate, chiar dacă e o realitate bolnăvicioasă, închisă, lipsită de orice anvergură. E la fel de adevărat şi în relaţia cu Dumnezeu…, venind la Dumnezeu adunăm nişte frânturi de cunoştinţe, nişte noţiuni despre El şi ne aşezăm la rugăciune nu în faţa Dumnezeului celui Viu, ci în faţa unui idol cules din imagini şi noţiuni, veritabile doar în măsura în care fiecare imagine sau noţiune corespunde întrucâtva cu Dumnezeu, dar care devine piedică din clipa în care ne spunem: iată-L pe Dumnezeu.”

***

Atitudinea faţă de persoană este cu totul alta. Tocmai spuneam că aici e o altă chestiune: problema nu constă în a ne privi ca persoană, căci nu putem face asta.  Persoana este ceea ce suntem chemaţi să devenim depăşind individul, pe care îl putem examina empiric în noi. Persoana poate fi descoperită doar în Cel ce o cunoaşte, adică doar în Dumnezeu. Persoana din noi conţine chipul Dumnezeului celui Viu. Din exterior, această persoană este văzută ca individ. Iată o analogie pe care aş vrea să v-o aduc aici:

Suntem pânza unui maestru, renovată secol de secol, până a devenit de nerecunoscut. Am devenit o caricatură a chipului lui Dumnezeu. Dacă veţi prezenta pânza unui expert, acesta o va examina atent şi va spune: sprânceana şi o parte de faţă aparţin cu siguranţă acelui maestru, iar toate celelalte, nu. Atunci, cercetând această sprânceană – tehnica, vopselele, mişcarea desăvârşită a penelului -, încercaţi să desprindeţi, strat după strat, tot ceea ce e suprapus. După ce-l veţi curăţa pe primul, veţi spune: este mai profund decât anteriorul, dar încă nu e mâna maestrului; e fals în comparaţie cu această sprânceană, cu această gamă de culori ce aparţine, incontestabil, maestrului…Şi astfel, treptat, vom reuşi să curăţăm pânza, eliberând-o de deformaţiile acumulate.

Acest lucru trebuie să-l facem şi cu noi. Cum? Apostolul Pavel ne sfătuieşte să ne găsim pe noi în Hristos şi pe Hristos în noi. În contextul nostru acest lucru poate  părea o adevărată provocare: cum poţi să-L găseşti pe Hristos acolo unde El nu e, întrucât e acoperit cu desăvârşire de straturile distorsionate?

Vă pot oferi un sfat simplu, pe care îl puteţi încerca şi care, mi se pare, poate aduce roade:

Când citiţi Sfânta Scriptură, mai cu seamă Evanghelia, dacă sunteţi sinceri şi dacă vă aşezaţi de la bun început într-o poziţie cucernică, dacă spuneţi: tot ce voi găsi aici este adevărat, căci asta spune Dumnezeu, iar eu trebuie să încuviinţez şi să susţin, căci astfel voi ocupa o poziţie buna în perspectiva judecăţii, dacă veţi fi oneşti faţă de voi înşivă, veţi descoperi în Evanghelie trei feluri de lucruri: unele care nu ne ating prin nimic, şi în acest sens suntem gata să afirmăm că, dacă aşa spune Dumnezeu, înseamnă că exact aşa stau lucrurile. Nu ne mişcă, întrucât nu le găsim aplicare în viaţa noastră şi nu prezintă, prin urmare, nici un pericol pentru confortul nostru şi refuzul nostru de a urma Evangheliei.. Sunt şi alte locuri la care, dacă suntem iarăşi sinceri,  vom spune: la asta nu pot să merg…”

(va urma)