« Amânarea este boala de care suferim aproape toţi
şi cea dintâi pricină a lipsei de îndreptare. »
« Cea mai de seamă problemă în legătură cu aceste gânduri privitoare la starea de păcătoşenie a omului este că ele rămân neîmplinite şi sunt mereu amânate de la zi la zi. Amânarea este boala de care suferim aproape toţi şi cea dintâi pricină a lipsei de îndreptare. Toţi spun : « O să am timp mai târziu » şi rămân înţepeniţi în vechile obiceiuri ale vieţii păcătoase. Aşa că, atunci când vine gândul bun al schimbării, prinde-l, ţine-l bine – de aceea ţi-a fost trimis. Cu acest ţel în minte, mai întâi de toate alungă amânarea.
Nu zăbovi nicio clipă. Să nu-ţi îngădui niciodată a spune : « O să fac mâine sau altădată », ci apucă-te de treabă chiar acum. Apucă arma cugetului sănătos, iar în ajutorul acestuia :
1) Gândeşte-te bine la nesăbuinţa, nebunia şi primejdia amânării. Spui « mai târziu », dar mai târziu va fi încă şi mai greu să o faci, căci te vei obişnui şi mai mult cu păcatul, iar obişnuinţele şi legăturile tale cu păcatul vor fi încă mai strânse. Ce rost ar avea ca cel încâlcit în mreje să se încâlcească încă şi mai mult, gândind în acelaşi timp că îi va fi la fel de uşor mai târziu, ca acum, să se descâlcească ? Dacă deja ai înţeles că nu trebuie să rămâi în felul în care eşti, atunci de ce mai zăboveşti ? La urma urmei, s-ar putea ca Dumnezeu să spună : Îmi eşti dezgustător, păcatele tale nu le voi mai ierta(Isaia 1, 14), şi atunci să ajungi acolo de unde nu mai e întoarcere.[...] Dacă s-ar purta grijă cu sârguinţă să se înţeleagă acest lucru limpede şi cu putere, atunci toţi cei ce se nevoiesc pentru sufletul lor vor fugi de la sine de această amânare, căci ea nu va mai avea niciun susţinător lăuntric. Vei înţelege că ţi-e vrăjmaşă şi o vei privi cu dispreţ.
2)Amânăm şi pentru că gândul cel bun care ne-a cercetat rămâne însă în noi un simplu gând, fără a ne fi atras cu ceva către el ; şi nici nu ne motivează.
Gândul acela a venit în noi împreună cu celelalte interese, ca un oaspete străin, făcându-ne semn de afară, fără a ne mişca în vreun fel. E treaba fiecăruia dintre noi să-l aducem mai adânc în suflet şi să luăm în seamă însemnătatea şi puterea lui. Astfel, trebuie să îl aduci în faţa ochilor, să îi înţelegi adevărul, bucuria şi înălţarea pe care le pricinuieşte, să te încredinţezi cât de lesne este să-l împlineşti. Un astfel de gând bun e slab şi nu atrage cu nimic inima pentru că în minte roiesc mulţime de alte lucruri mai interesante şi tot felul de planuri, după gândurile care deja au fost primite mai înainte. Aşa că, recheamă-le pe toate şi deosebeşte-le unele de altele fără părtinire. Nimic nu se poate asemăna cu ceea ce înseamnă gândurile bune – orice altceva se află mult, mult în urmă. Va rămâne doar gândul cel bun şi fiind singur şi frumos, va atrage.
3) Suferim de amânare mai ales pentru că în clipa aceea ne lăsăm puterile să se risipească, ne hrănim trândăvia, neluarea aminte, toropeala şi şovăiala în cugetare şi lucrare. Poţi să te birui din cealaltă parte – închipuie-ţi cu însufleţire cât de umilitor ar fi să-ţi îngădui acestea în treburile de zi cu zi. E cu atât mai înjositor în problema propriei tale mântuiri, pentru care ar trebui întotdeauna să te dovedeşti iute şi gata de lucru. E ruşinos să îngădui cele potrivnice, e ruşinos să amâni ceea ce trebuie şi poate să se facă astăzi.
Foloseşte exerciţiul acesta şi altele similare pentru a alunga amânarea. Oricine o poate face, să o facă! Dacă ţi-a venit vreun gând bun, hotărăşte-te să-l împlineşti, sârguieşte şi sileşte-te să faci de îndată ce te îndeamnă el.E fără rost a mai da alt sfat celui ce a amânat lucrul pentru o altă zi.
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Calea spre mântuire(Cap. VI)
“...printre diferitele lucrări ale haruluicare ne trezeşte, una care e în mod deosebit vrednică de luare-aminte este cea pe care Dumnezeu o foloseşte pentru a trezi un păcătos ce a mai trăit şi înainte o astfel de trezire, dar a căzut iarăşi în păcat şi mai ales în acele păcate de moarte obişnuite lui.Cu cât mai des se repetă aceste căderi, cu atât mai mult slăbeşte imboldul de îndreptare, căci inima lui se obişnuieşte...cu căderile şi căderile în păcat trec în rândul întâmplărilor de zi cu zi ale vieţii sufletului.
Odată cu această slăbire, el şi încetează a mai fi un simţământ plin de putere după cum ar fi de fapt propriu să fie, apropiindu-se tot mai mult de sfera cugetării şi devenind până la urmă nimic mai mult decât un simplu gând şi o amintire. Acest gând este încuviinţat o vreme, dar apoi doar tolerat, şi aceasta fără supărare, însă cu nepăsare, fără a-i acorda vreo atenţie deosebită. După care începe să plictisească, devine ceva de care trebuie să scapi cât mai iute cu putinţă. Până la urmă stârneşte chiar dezgust şi vrăjmăşie faţă de el – păcătosul nu numai că nu îl suferă, ci îl urăşte, îl vânează şi îl izgoneşte. În mod corespunzător, credinţa că o viaţă duhovnicească mai bună e de trebuinţă începe să se stingă. La început nevoia de schimbare pare doar posibilă. Mai târziu se învăluie în îndoială sub forma semnelor de întrebare cu privire la diferitele ei aspecte, iar mai pe urmă începe să pară chiar nefolositoare şi lipsită de însemnătate, străină. În cele din urmă, se ajunge lăuntric la o hotărâre de genul “trăieşte cum ţi-e voia – totul e în regulă. Toate celelalte nu sunt decât necazuri în plus”. Aici omul a atins adâncul răului şi al nepăsării. Starea sa este a unuia care nu s-a mai trezit niciodată.
E limpede că mântuirea acestui om e în mare primejdie. Mila lui Dumnezeu e mare, dar până şi ea s-ar putea să nu mai poată face nimic cu el. [...]Este urmarea unei vieţi fără rânduială şi a nesocotirii nevoii de trezire prin har, care ar trebui să se întipărească cu deosebire în mintea celor ce duc lipsă de ea. [...] Prin urmare, deşi nu trebuie să deznădăjduim de puţina noastră întoarcere şi mântuire oricât de slabă ar fi chemarea de întoarcere la o viaţă de virtute, trebuie însă întotdeauna să cugetăm cu frică şi cu cutremur la firea noastră cea neputincioasă. Oare nu ne-am cufundat atât de adânc încât am ajuns la cea din urmă şansă de a mai primi trezirea prin har ? Oare nu cumva am stăvilit toate pornirile pe care harul dumnezeiesc, dorind neîncetat mântuirea noastră, le-ar fi avut de a lucra asupra noastră ? Oare nu o fi aceasta ultima dată când harul s-ar mai putea apropia de noi pentru a ne face să ne venim în fire şi a înceta starea noastră ticăloşită ? Astfel, oricât de slabă ar fi chemarea, trebuie cu atât mai iute să ne grăbim să o ascultăm cu toată hotărârea, deşi aceasta ar cere mai mult discernământ şi să o întărim cu toată puterea libertăţii noastre omeneşti[...]. Trebuie să ne deschidem[harului], căci prin căderile noastre am devenit tot mai împietriţi şi mai închişi faţă de har... »
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Calea spre mântuire(Cap. VI)
„Adânc înrădăcinată este în oameni dragostea de vorbe deşarte, goale, de discuţii fără rost; şi a devenit pentru ei cel mai iubit mod de petrecere a timpului.”
„Vă spun vouă că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti
oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”(Matei 12, 36)
Te plângi, soră, de încercările care te împresoară şi care se iscă, după cum spui tu, din anumite neînţelegeri, din bănuiala şi indiscreţia care apar în conversaţii.Ultima, cred, este efectiv pricina covârşitoare a tuturor ispitelor şi izvorul tuturor răutăţilor. Pe tema aceasta, aş vrea să-ţi scriu câteva cuvinte despre paguba pricinuită de bârfă şi de vorbirea fără rost, atât de obişnuită între voi. Este un lucru pe care nici chiar tu nu-l bagi în seamă: vorbeşti prea mult făra să cugeţi dacă este sau nu de trebuinţă, de folos sau păgubitor, ci doar de dragul de a vorbi ceva. Ca şi cum ţi-ar fi teamă de tăcere, lucru care, de fapt, este întâia datorie a unei maici, condiţie de bază a izbânzii şi a încununării întregii sale vieţi.
Adânc înrădăcinată este în oameni dragostea de vorbe deşarte, goale, de discuţii fără rost; şi a devenit pentru ei cel mai iubit mod de petrecere a timpului. Se pare că nu prea ştim şi nu prea credem că vorba fără rost este un păcat, şi încă un păcat grav, care naşte o mulţime de alte păcate: certuri, conflicte, bârfe, calomnii, osândiri, înjosiri, şi alte asemenea. Cu adevărat, feluritele neînţelegeri care umplu viaţa omenească şi răbufnesc afară, toate tulburările liniştii lăuntrice a sufletului au drept izvor aceeaşi vorbire fără rost care se insinuează în toate aspectele vieţii de zi cu zi, ca şi cum ar fi o nevoie şi un bun indispensabil al acesteia. Dacă există vreun păcat sau vreo patimă care ştie cum să îmbrace o formă atrăgătoare, atunci, cu siguranţă, aceasta este vorbirea deşartă.
Ea începe sub motivul conversaţiei, al discutării unor trebuinţe, devenind mai apoi o vorbire fără necesitate, deşartă şi deopotrivă păcătoasă. Boala aceasta, precum o infecţie gravă, nu cedează uşor tămăduirii. Ea a străpuns toate straturile vieţii sociale şi particulare, are loc între oameni de orice vârstă şi orice gen, de orice funcţie ori clasă socială şi n-a ocolit nici mănăstirile.
Un păstor de suflete cu adâncă înţelepciune, contemporan nouă, scrie...următoarele lucruri:
„Cu câtă nebăgare de seamă, cu câtă neglijenţă ne folosim vorbele, care ar trebui ţinute la mare preţ, ca un mare dar de la Dumnezeu! Dar noi, dimpotrivă, punem mai multă valoare pe orice altceva decât pe cuvântul glăsuit! În ce suntem oare mai nestatornici decât în vorba rostită? Ce zvârlim ca pe o murdărie în fiecare clipă, mai mult decât cuvântul vorbit? O, creştine! Cântăreşte-ţi vorbele şi fii cu luare-aminte la dânsele!”.
Din chiar cuvintele noastre, pe care le folosim atât de negrijuliu, atât de necugetat, ne vor fi îndreptarea şi osânda, după cum însuşi Domnul Iisus Hristos a spus: „Din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit”(Matei 12, 37); „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”(Matei 12, 36). Deci dacă o singură vorbă în vânt, goală, fără de folos, ni se va socoti în ziua judecăţii, oare ce osândă, ce pedeapsă vom lua noi, cei care în toată vremea şi făra încetare pălăvrăgim făra a ţine seama nici de loc, nici de timp şi de prezenţa străinilor pe care, poate fără voinţa lor, îi facem părtaşi la discuţiile noastre deşarte, trăgându-i astfel în păcat?
Ducându-i deci în greşeală, suntem vrednici de o îndoită osândire: şi pentru vorba deşartă, dar şi pentru pricinuirea ispitei, căci vai, zice, omului aceluia prin care vine sminteala(Matei 18, 7). Şi nouă nu ne pasă defel, nici nu ne gândim la aceasta! Întrebuinţăm strâmb puterea noastră firească de a vorbi, cea care ne-a fost dată, mai presus de toate, pentru rostul acesta: de a-I putea da slavă Ziditorului, a-I mulţumi şi a-L preamări prin cuvânt, aşa cum se cuvine unei făpturi gânditoare. Însăşi natura cea fără de grai Îl laudă prin măreţia şi armonia ei, fără să se abată de la legile puse ei de Creator: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”(Ps. 18, 1).
Darul vorbirii ni s-a dat iarăşi ca să ne putem înţelege unii cu alţii, nu prin instinct, ca animalele fără de minte, ci prin mijlocirea minţii. Astfel, prin grai ne exprimăm ideile, care ne sunt din abundenţă şi limpede dezvăluite de către mintea luminată de Dumnezeu – izvorul gândului şi al cuvântului – pentru a fi capabili să purtăm discuţii inteligente, iubitoare, frăţeşti asupra scopurilor vieţii de zi cu zi şi a ordonării acesteia, pentru înţelegere şi folos reciproc, spre sprijin şi mângâiere unii altora, şi altele asemenea. Nu ni s-a dat pentru a putea pălăvrăgi, ori a judeca, ori a ocărî şi a condamna pe aproapele, rostind osânde împotriva lui, precum judecătorii cei nemilostivi şi chinuitori, în loc de a ne considera pe noi înşine ca fraţi ai săi , la fel de slabi şi păcătoşi, dacă nu chiar mai rău. „ Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, eşti fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci acelaşi lucruri faci şi tu care judeci. Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr, faţă de cei ce fac unele ca acestea. Şi socoteşti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?(Romani 2, 1-3).
[...] Şi ce mari răutăţi se ivesc în discuţii goale, fără de rost şi în bârfe! Câteodată, o singură vorbă spusă fără băgare de seamă stârneşte o întreagă furtună de neplăceri şi umple inima celui discutat cu ură şi cu indignare. Şi astfel chiar un singur cuvânt neintenţionat, pe care-l socotim un nimic, poate provoca un păcat de moarte, la fel cum o scânteie mică se schimbă într-un pojar mare care mistuie sate întregi. „Iată, puţin foc şi cât codru aprinde!”, zice Apostolul Iacov. „Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte”(Iacov 3, 5). „Foc este şi limba, lume a fărădelegii!... Spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost de flăcările gheeenei”(Iacov 3, 6).„Limba este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa. Oare izvorul aruncă, din aceeaşi, vână şi apa dulce şi pe cea amară?”(Iacov 3, 8-11). „Cine este între voi înţelept şi priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui şi nu osândindu-i pe alţii. Iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului(nu vă socotiţi adică înţelepţi). Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică. Deci, unde este pizmă şi zavistie, , acolo e neorânduială şi orice lucru rău”(Iacov 3, 13-16). Iată răutatea bârfelor şi a taclalelor noastre! Şi dacă nu se cuvin acestea creştinilor în general, oare nu sunt chiar de neiertat maicilor, care de bunăvoie au renunţat la lume, cu toate căile ei păcătoase, care s-au retras îndărătul porţilor mănăstireşti pentru a se concentra nestingherite asupra mântuirii? Vrăjmaşul mântuirii tuturor, binecunoscând neputinţa oamenilor care, în ciuda intenţiei lor de a trăi o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, sunt în toată vremea înclinaţi să-şi permită mângâieri şi îngăduinţe, nu încetează nici aici a-şi semăna neghina în grânele Domnului. Voi, maicilor, prin lepădarea voastră de lume, aţi lăsat totodată toate plăcerile şi îngăduinţele permise mirenilor.
Singura voastră mângâiere adevărată trebuie să fie strânsa prietenie dintre voi şi discuţiile de la inimă la inimă. Mai marii voştri, ca nişte îndrumători blânzi şi înţelepţi, nu vă interzic aceste alinări nevinovate: vi se îngăduie să vă vizitaţi unele pe altele, să mergeţi împreună în timpul liber, în mici plimbări, iar când vă strângeţi la ascultările de obşte ale mânăstirii, puteţi discuta nestingherite unele cu altele.Însă voi abuzaţi de această libertate, fără a trage folos şi mângâiere duhovnicească adevărată, ci dimpotrivă: pagubă, gâlceavă, bârfă şi neînţelegeri care aprind precum scânteia un pojar mare ce vă mistuie toate nevoinţele şi lucrările călugăreşti. În felul acesta, vă pierdeţi mântuirea.[...]
Of, dacă v-aţi aduna voi laolaltă ca maicile din vechime, spre zidire duhovnicească şi spre învăţătură de obşte, n-aţi mai vorbi lucruri fără rost şi care nu vă privesc, ci doar aceasta, cum să faceţi fiecare să vă lucraţi mântuirea voastră(Filipeni 2, 12), adică ce pravilă de chilie să ai şi cum s-o lucrezi şi ce nevoinţe să-ţi iei. Aşa vă veţi zidi şi vă veţi sprijini una pe alta pe cărarea cea alunecoasă, întinzând una alteia o mână de ajutor, şi astfel se vor împlini întru voi cuvintele atotînţeleptului Solomon: Frate ajutat de frate este ca o cetate tare(Pilde 18, 19). Iar soborul vostru va fi ca soborul îngerilor, care, în ciuda mulţimii lor, au îndeobşte osingură voinţă sfântă şi o singură nevoinţă – cum să împlinească voia Ziditorului.
O, surioară, nu degeaba se cheamă cinul nostru călugăresc cin îngeresc!... Cu siguranţă că fiecare dintre noi, cele ce ne-am adunat în sfânta mănăstire în numele Domnului, avem una şi aceeaşi dorinţă, o străduinţă comună: cum să plac Domnului(I Cor. 7, 32). Nu avem cătuşe pământeşti care să ne lege de lume, nu se află temeri şi griji lumeşti care să ne încurce aripile şi să ne stingherească zborul către Mirele Ceresc.Suntem libere, ca păsările cerului, care nu seamănă, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl nostru cel ceresc ne hrăneşte(Matei 6, 26).
Haideţi să ne aducem dară aminte de chemarea noastră îngerească şi să umblăm cu vrednicie, după chemarea cu care am fost chemate, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-ne unele pe altele în iubire, silindu-ne să păzim unitatea Duhului, întru legătura păcii(Efeseni 4, 1-3), aşa cum învaţă Sfântul Apostol.
(Paginile 71-77)
Scrisori către o începătoare pe calea vieţii întru Hristos - Stareţa Taisia – Editura Christiana, Bucureşti, 2003
Cuvioasa Taisia (1840-1915), descendentă din familia poetului Puşkin şi ucenică a Sfântului Ioan de Kronstadt, a fost stareţă la Leuşino, unde oasele ei se odihnesc astăzi în albia Volgăi, ca şi vechea biserică a mănăstirii, înghiţită de ape... Alături de vestita sa Autobiografie, scrisorile duhovniceşti din volumul de faţă reprezintă un dar nepreţuit lăsat posteriţătii, şi nu e de mirare că Sfântul Sinod al Bisericii Ruse le-a indicat ca îndrumar oficial al pregătirii pentru monahism, dar şi al vieţii întu Hristos în general, ele afându-se la loc de cinste în toate pangarele bisericilor şi mănăstirilor Rusiei, iar de la o vreme, şi dincolo de hotarele ei, prin numeroasele traduceri de care s-au bucurat.
Astăzi aş vrea să vă spun două lucruri despre întâlnirea lui Zaheu cu Domnul: această întâlnire îl eliberează pe Zaheu de toate legăturile cu lumea, de tot cef ăcuse din el un om urât de evrei, de propriul său popor. Însă de îndată ce-L întâlneşte pe Hristos, devine liber. Şi această libertate, pe care o regăseşte faţă de starea sa de vameş în societatea evreiască din acea vreme, îl şidetermină să facă anumite fapte. Nu numai să se pocăiască şi să devină liber duhovniceşte, ci şi să facă anumite gesturi. Şi ce spune el? "Întorc împătrit celor pe care i-am nedreptăţit. " (Luca 19, 8) Ce înseamnă aceasta? Noi simţim că trăim contradicţii în fiecare zi, în fiecare an, în fiecare clipă. Nedreptăţim mereu pe aproapele. Şi nu e vorba numai să ne pocăim în inimile noastre; trebuie să începem prin aceasta, dar trebuie să întoarcem dreptate pentru nedreptatea pe care am făcut-o. Aşadar există un vameş în viaţa noastră sufletească, ascunsă. E nevoie de gesturi, e nevoie să ieşim din noi înşine şi să mergem către ceilalţi, cu gesturi văzute. Aceste gesturi pe care le facem în calitate de creştini, sunt faptele bune. De aceea spune sfântul Pavel: "cel care spune că are credinţă dar nu o arată prin faptele sale, credinţă nu are". Dar ce spunem despre cel care nu mărturiseşte prin cuvânt că are credinţă, dar o dovedeşte prin faptele sale?
ˇ După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase. (Antonie cel Mare)10
***
ˇ Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie. (Antonie cel Mare)11
ˇ În cuvântări orice asprime să lipsească. Pentru că sfiala şi neprihănirea ştiu să înfrumuseţeze pe oamenii cu judecată mai mult decât pe fecioare, căci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumină care învăluie sufletul, cum învăluie soarele trupul. (Antonie cel Mare)3
***
ˇ Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să ştie întâi că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi înapoi. (Antonie cel Mare)27 41
***
ˇ Dacă întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voieşte să se mântuiască nici o piedică nu are, fără numai negrija şi lenea.(Antonie cel Mare)38
ˇ Moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului. (Antonie cel Mare)24
***
ˇ Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemnă pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbură sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască. (Antonie cel Mare)41
ˇ Starea în care se află cineva fără să vrea îi este şi pază şi osândă. Deci îndestulează-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemulţumire, să te pedepseşti singur fără să simţi. Iar calea spre aceasta este una singură: dispreţuirea celor pământeşti. (Antonie cel Mare)41
***
ˇ Nu trebuie să ne mâniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăşi, pe cei ce greşesc să-i întoarcem şi să-i certăm dacă se nimereşte, fie prin ei înşişi, fie prin alţii. Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă şi nu de dreptate şi de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oamenii prea miloşi, căci pentru binele însuşi şi pentru dreptate trebuie să cerţi pe cei răi, însă nu pentru patima mâniei. (Antonie cel Mare)3
***
ˇ Dintre cei ce se află într-o ospătărie, unii închiriază paturi; alţii neputând avea pat şi dormind pe jos, sforăie nu mai puţin decât cei ce dorm în pat. Şi aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc, lăsând paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor. Asemenea este şi cu toţi cei ce vin în viaţă: şi cei ce au trăit cu puţine şi cei ce au vieţuit în slavă şi bogăţie, ies din viaţă ca dintr-o ospătărie, neluând nimic din desfătarea şi bogăţia vieţii, fără numai faptele lor, bune sau rele, săvârşite de ei în viaţa lor. (Antonie cel Mare)24
Fugind de întunericul cel negru al Egiptului, ai căutat pământul cel de viaţă dătător al pustiului. Prin înfrânare şi nevoinţă vestejind săltările trupului, prealăudate, te-ai făcut pildă monahilor, de Dumnezeu cugetătorule, celor ce cântă:
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!
Icosul 1:
Om cu firea te-ai arătat, părinte, dar te-ai văzut împreună cetăţean cu îngerii, căci ca un fără de trup ai vieţuit pe pământ, Preacuvioase Antonie, lepădând toată purtarea de grijă a trupului, pentru aceasta grăim ţie:
Bucură-te, odrasla cucernicului părinte;
Bucură-te, ramura credincioasei maicii sfinte;
Bucură-te, vlăstarul cel nevestejit al Egiptului;
Bucură-te, povăţuitorul cel mare al pustiului;
Bucură-te, că din tinereţe lui Hristos ai urmat;
Bucură-te, că fireşte de trup te-ai depărtat;
Bucură-te, arătătorule al căilor monahiceşti;
Bucură-te, cel ce voieşti mântuirea muritorilor;
Bucură-te, izbăvitorul din înşelăciuni ai celor mulţi;
Bucură-te, dătătorul râurilor de tămăduiri;
Bucură-te, prin care Dumnezeu s-a preaînălţat;
Bucură-te, prin care satana s-a ruşinat;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!
Condacul 2:
Văzându-te pe tine, de Dumnezeu purtătorule, vrăjmaşul, la înălţime ridicat, se ispitea a te împiedica de la toate faptele bune, însă după puţin s-a ruşinat de sporirea ta, care, nevoindu-te cu trupul şi înălţându-te cu sufletul, cântai lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 2:
Având cunoştinţa celor ce sunt ca şi cum nu ar fi, ai trecut cu vederea trecătoarele desfătări ale vieţii; deci în mormânt închizându-te, prin multe necazuri te-ai înţelepţit, nădejdea spre Dumnezeu punându-ţi; pentru care auzi acestea:
Bucură-te, insuflătorule al nădejdii în Dumnezeu;
Bucură-te, pierzătorule al nebuniei vrăjmaşului;
Bucură-te, cel ce nu te înspăimânţi de rănirile lui;
Bucură-te, biruitorul uneltirilor lui;
Bucură-te, lauda cea vestită a pământului Egiptului;
Bucură-te, cel mai strălucit decât toţi monahi, lumina cea mai strălucită
Bucură-te, floarea cea de Dumnezeu împodobită a cuvioşilor;
Bucură-te, frumuseţea cea preastrălucită a sfinţilor;
Bucură-te, luminat desluşitor al înţelepţilor;
Bucură-te, luceafărul strălucitor al luceferilor;
Bucură-te, izvorul cel viu al pustiei;
Bucură-te, glasul cel puternic, risipitor al trândăviei;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!
Condacul 3:
Puterea Celui Preaînalt tare te-a făcut în toate, Antonie fericite, că văzând pornirea vrăjmaşilor cea neputincioasă venind asupra ta, neclintit ai rămas şi, cu darul înconjurat fiind de toate părţile, cântai lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 3:
Având dumnezeiască dorinţă, încă mai mult a fi necăjit, cugetătorule de Dumnezeu, ai văzut dumnezeiescul har; că din cer lumina pogorându-se, te-a cercetat pe tine în nevoinţă, şi glas ai auzit, întărindu-te şi grăind:
Bucură-te, fiule al dumnezeieştii lumini;
Bucură-te, locaş al Duhului Sfânt;
Bucură-te, făclia cea nestinsă a liniştii;
Bucură-te, canonul cel preadrept al înfrânării;
Bucură-te, privirea cea preadulce a îngerilor şi a oamenilor;
Bucură-te, mărirea cea lăudată a celor aleşi;
Bucură-te, izgonitorule al patimilor omeneşti;
Bucură-te, îmbogăţitorule de dumnezeiesc har;
Bucură-te, pîrinte întâistătător al părinţilor;
Bucură-te, preacinstite iscusit păzitor al celor neînsoţiţi;
Bucură-te, cel ce covârşeşti întru cunoştinţă pe cei înţelepţi;
Bucură-te, cel ce întăreşti pe credincioşii cei căzuţi ridicându-i;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!
Condacul 4:
Aprins fiind de dumnezeiască dorinţă, către muntele pustiului ai alergat, Antonie, bucurându-te; iar cel nărăvit întru răutate, un disc mare de argint a pus înaintea ta, însă tu ca pe un gunoi defăimându-l cântai lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 4:
Nevoindu-te mai presus de fire, Părinte Antonie, şi biruind relele vicleşuguri diavoleşti, mai presus de acestea te-ai arătat, deci, făcându-te cetăţean al pustiei, auzi acestea:
Bucură-te, canonul şi temelia pustnicilor;
Bucură-te, plângerea împotriva răilor vrăjmaşi;
Bucură-te, slujitorule al slujbelor celor mai bune;
Bucură-te, dătătorule al celor ce cer cele dumnezeieşti;
Bucură-te, că rău ai pătimit, vrăjmaşului împotrivindu-te;
Bucură-te, că, unindu-te cu Dumnezeu, te-ai veselit;
Bucură-te, minunea cea preaveselitoare a îngerilor;
Bucură-te, cel ce eşti rană grea a demonilor;
Bucură-te, credinciosule slujitor al lui Dumnezeu;
Bucură-te, înaintestătător al credincioşilor;
Bucură-te, prin care s-au deşertat cetăţile;
Bucură-te, prin care munţii în cetăţi s-au schimbat;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!
Condacul 5:
Vrând a trece Nilul, părinte de Dumnezeu purtătorule Antonie, luntre neaflându-se, te-ai suit pe un crocodil, mergând spre cercetarea rugătorilor tăi, cântând împreună cu dânşii lui Dumnezeu: Aliuia!
Icosul 5:
Văzându-te tinerii Egiptului în pustie locuind, ca pe unul mai presus de oameni, şi auzind învăţătura ta, s-au schimbat cu dumnezeiască schimbare; pentru care, slăvind pe Dumnezeu, grăim ţie:
Bucură-te, cel ce eşti om între îngeri;
Bucură-te, cel ce eşti înger între oameni;
Bucură-te, cel ce, prin pildele tale, pământul l-ai făcut cer;
Bucură-te, cel ce, prin faptele tale, ai slujit lui Dumnezeu;
Bucură-te, că ai surpat sprânceana demonilor;
Bucură-te, cel ce ai înălţat viaţa muritorilor;
Bucură-te, tăinuitorule al dumnezeieştii stăpâniri cea în trei Sori;
Bucură-te, povăţuitorule al dumnezeieştii petreceri;
Bucură-te, ridicarea celor căzuţi;
Bucură-te, mântuirea multora;
Bucură-te, că ne povăţuieşti pe noi a urma ţie;
Bucură-te, că urmând poveţelor tale, adunăm sufletului bogăţie;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!
Condacul 6:
Propovăduitor al dreptei credinţe celor fără de Dumnezeu te-ai arătat şi voind a te face mucenic, cu bărbăţie în oraş ai intrat; dar, neîmplinindu-ţi dorinţa, cu singură bunăvoinţă te-ai făcut desăvârşit nevoitor, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 6:
Ca un luceafăr în pustiul Egiptului strălucind, întunericul înşelăciunii ai gonit şi, săvârşind pururea tămăduiri, prin tine Dumnezeu S-a preaslăvit; pentru care primeşti de la noi acestea:
Bucură-te, prin care se împodobesc cuvioşii;
Bucură-te, prin care oamenii se mântuiesc;
Bucură-te, dunmezeiască mângâiere a bolnavilor;
Bucură-te, harul cel dumnezeiesc al călătorilor;
Bucură-te, că ai vindecat prin rugăciune pe cea îndrăcită;
Bucură-te, preafericite, cel ce de toţi te-ai depărtat;
Bucură-te, că îndată în pustie ai fugit;
Bucură-te, cel ce viaţă îngerească ai uneltit;
Bucură-te, cel ce te-ai făcut dumnezeiesc slujitor;
Bucură-te, cel ce te-ai arătat pentru noi mijlocitor către Domnul;
Bucură-te, povăţuitorul poporului către Dumnezeu;
Bucură-te, împăciuitorul oamenilor cu Dumnezeu;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!
Condacul 7:
Rămânând în munţii pustiului marele Antonie, hrană de la saracini avea, apoi lucrând pământul, cu grâu şi cu finice se hrănea, fiarele înfricoşându-se, iar pe credincioşi îndemnându-i a cânta lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 7:
Nou oraş ai arătat adâncimea pustietăţii, Antonie fericite, cel deopotrivă cu îngerii; căci ca un alt Ierusalim şi Sinai muntele tău s-a preamărit, şi ca un alt Moise şi Ilie arătându-te, auzi acestea:
Bucură-te, al doilea Moise cu faptele;
Bucură-te, al doilea Ilie cu chipurile;
Bucură-te, cel ce blândeţii lui David te-ai asemănat;
Bucură-te, cel ce cărările Botezului ai urmat;
Bucură-te, cel ce ai izvorât apă monahilor în loc însetat;
Bucură-te, cel ce lui Pavel cel simplu te-ai asemănat;
Bucură-te, cel ce în fiecare zi ai sfătuit pe monahi;
Bucură-te, cel ce ai povăţuit îndeosebi pe cei gresiţi;
Bucură-te, cel ce ai vindecat pe cei orbi;
Bucură-te, cel ce ai îndreptat pe cei slăbănogi;
Bucură-te, cel ce ai gonit patimile cele sufleteşti;
Bucură-te, cel ce ai vindecat durerile cele trupeşti;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!
Condacul 8:
Străină minune! Văzând vânarea în multe feluri, nicidecum nu te-ai înspăimântat, de trei ori fericite; iar vânătorul, dumnezeiasca ta faţă văzând, de frică fiind cuprins, îndată a murit, făcându-te tu pildă tuturor celor ispitiţi, a cânta lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 8:
Cu totul vesel te-ai arătat, văzând înălţarea sufletului lui Ammun, pe care ai arătat-o celor împreună cu tine întrebat fiind de dânşii, de Dumnezeu purtătorule Antonie; deci, văzând sfinţenia ta, minunându-ne, grăim ţie:
Bucură-te, însuţi văzătorule al tainelor;
Bucură-te, trecătorule cu vederea al pământeştilor lucruri;
Bucură-te, luminarea adevărată a celor necunoscători;
Bucură-te, grabnică supunere a supuşilor;
Bucură-te, că pe cele viitoare, ca pe cele de faţă le vedeai;
Bucură-te, că arătai cu putinţă pe cele cu neputinţă;
Bucură-te, că ai mântuit pe tinerii cei îndrăciţi;
Bucură-te, cel ce ai tămăduit pe cei bolnavi de ochi;
Bucură-te, cel ce vedeai înălţarea sufletelor;
Bucură-te, cel ce mai înainte spuneai ieşirea lor;
Bucură-te, toiagul cel bun al monahilor;
Bucură-te, cinstită împodobire a credincioşilor;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!
Condacul 9:
Tot darul cel dumnezeiesc, ca şi Pavel ai primit, ca cel ce te-ai făcut şi tu, toate tuturor, pe toţi covârşindu-i Antonie, până şi în văzduh te-ai răpit, cuvioase, pentru care, încutremurat cu totul cântai lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 9:
Pe ritorii cei mult vorbitori, ca pe niste peşti fără de glas i-ai arătat prin cuvintele tale, de Dumnezeu purtătorule, că, istorisind despre Dumnezeu, cuvintele tale asemânându-le cu lucrurile, te-ai făcut minunat şi mărit;
Bucură-te, cel ce veseleşti auzul credincioşilor;
Bucură-te, cel ce ai dezlegat împleticirile filozofilor;
Bucură-te, fiu al lui Dumnezeu, după împărtăşire;
Bucură-te, înălţarea preacuvioşilor după străduire;
Bucură pentru aceasta cântăm ţie:
Bucură-te, versul înţelepciunii lui Dumnezeu;
Bucură-te, vistieria cuvintelor Lui;
Bucură-te, cel mai înţelept decât toţi filozofii;
Bucură-te, cel mai iscusit şi mai înalt în cuvinte;
Bucură-te, preamărită auzire şi grăire a celor înţelepţi;
Bucură-te, preacinstită oglindire a monahilor şi a tuturor celor ce te caută;
Bucură -te, prin care s-a înfiinţat monahismul;
Bucură-te, prin care s-au îndreptat credincioşii;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!
Condacul 10:
Grăbindu-te, de Dumnezeu purtătorule părinte, după porunca dinainte primită de la Dumnezeu, te-ai dus către Pavel Tebeul, şi, împiedicându-te de multe ispite, nu te-ai înfricoşat de relele întâmplări şi, dobândind ceea ce doreai, ai încetat întristarea, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 10:
A doua oară, făcând călătoria marele Antonie şi grăbindu-se către Pavel Tebeul, a văzut înălţarea sufletului lui; deci, alergând şi găsindu-l mort, l-a îngropat, luându-i îmbrăcămintea; pentru care grăim lui:
Bucură-te, înger purtător de trup;
Bucură-te, omule cel ce cu Dumnezeu ai vorbit;
Bucură-te, cel ce ai văzut nevoinţele lui Pavel;
Bucură-te, slujitorul îngropării lui;
Bucură-te, cel ce ai istorisit vieţuirea lui;
Bucură-te, cel ce te-ai îmbogăţit cu a lui făptură bună;
Bucură-te, cel ce mai înainte ai cunoscut înşelăciunea eresurilor;
Bucură-te, cel ce ai alinat tulburarea Bisericilor;
Bucură-te, cel ce ai gonit primejdia eresului;
Bucură-te, părtaşul dreptei cunoştinte;
Bucură-te, bună mireasmă a pustiurilor;
Bucură-te, bună insuflare a monahilor;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!
Condacul 11:
Nevoind Valachie, cel de cele arieneşti cugetător, a cunoaşte pe Fiul, Dumnezeu preaînalt, te-ai pornit împotriva lui, Antonie, şi el, ticălosul, luând cele după faptele sale, de cal a fost ucis, iar tu lui Dumnezeu cântai: Aliluia!
Icosul 11:
Lumina, trimisă de Luminătorul cel mare, arătându-te tu Antonie, ai luminat pe toţi, şi pe ucenici tăi sfătuind, mai înainte le-ai arătat mutarea ta din viaţa de aici, iar ei, de întristare fiind cuprinşi, cântau ţie acestea:
Bucură-te, mângaierea noastră;
Bucură-te, încurajarea tuturor;
Bucură-te, hrănitorul celor flămânzi de cele cereşti;
Bucură-te, sfătuitorul celor doritori de cele sufleteşti;
Bucură-te, că ieşirea ta mai înainte ai cunoscut-o, de Dumnezeu purtătorule;
Bucură-te, următorule ai înţelepţiţilor de Dumnezeu apostoli;
Bucură-te, prin care pământenii se laudă;
Bucură-te, prin care înţelepţii se apară;
Bucură-te, desfătarea slavei tale celei negrăite;
Bucură-te, amintirea hranei tale celei sfinte;
Bucură-te, că învăţăturile tale cu drag le primim;
Bucură-te, că ne mântuim sufletul urmându-ţi sfaturile;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!
Condacul 12:
De mare dar s-a învrednicit marele Atanasie, luând amândouă hainele tale, de Dumnezeu purtătorule Antonie, şi scriind dumnezeiasca ta viaţă, cea de una sută şi cinci ani, cânta lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 12:
Cânţi împreună cu îngerii ca mai înainte cu oamenii, în ceruri veselindu-te, fericite, cântarea cea întreit-sfântă lui Dumnezeu, pe Care roagă-L pentru cei ce te cinstim pe tine, Antonie, şi cu dragoste cântăm acestea:
Bucură-te, locuitorul celor cereşti;
Bucură-te, împodobitorul celor pământeşti;
Bucură-te, cel ce împreună petreci cu îngerii;
Bucură-te, împreună-vorbitorule cu Sfinţii;
Bucură-te, pururea lăudătorule al Preasfintei Treimi;
Bucură-te, fierbinte mijlocitorule al tuturor către Dumnezeu;
Bucură-te, povăţuitorul şi sprijinitorul celor ce te laudă pe tine;
Bucură-te, strălucitule păstor şi învăţătorule al ucenicilor tăi;
Bucură-te, înaintestătător al tuturor cuvioşilor;
Bucură-te, preacinstitule conducător al celor necăsătoriţi;
Bucură-te, cel ce eşti cald mijlocitor al celor ce poartă numele tău;
Bucură-te, mare apărător al celor ce te cinstesc pe tine;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!
Condacul 13:
O, preaînţelepte de Dumnezeu purtătorule Antonie, căpetenia părinţilor şi slava cuvioşilor, primeşte de la noi aceste laude ce cu tot sufletul le aducem ţie şi roagă-te lui Dumnezeu pentru noi cei ce cântăm: Aliluia!
(de 3 ori)
Apoi se zice iarăşi
Icosul 1
Om cu firea te-ai arătat, părinte, dar te-ai văzut împreună cetăţean cu îngeri, căci ca un fără de trup ai vieţuit pe pământ, Preacuvioase Antonie, lepădând toată purtarea de grijă a trupului; pentru aceasta grăim ţie:
Bucură-te, odrasla cucernicului părinte;
Bucură-te, ramura credincioasei maicii sfinte;
Bucură-te, vlăstarul cel nevestejit al Egiptului;
Bucură-te, povăţuitorul cel mare al pustiului;
Bucură-te, că din tinereţe lui Hristos ai urmat;
Bucură-te, că fireşte de trup te-ai depărtat;
Bucură-te, arătătorule al căilor monahiceşti;
Bucură-te, cel ce voieşti mântuirea muritorilor;
Bucură-te, izbăvitorul din înşelăciuni ai celor mulţi;
Bucură-te, dătătorul râurilor de tămăduiri;
Bucură-te, prin care Dumnezeu s-a preaînălţat;
Bucură-te, prin care satana s-a ruşinat;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!
Condacul 1:
Fugind de întunericul cel negru al Egiptului, ai căutat pământul cel de viaţă dătător al pustiului. Prin înfrânare şi nevoinţă vestejind săltările trupului, prealăudate, te-ai făcut pildă monahilor, de Dumnezeu cugetătorule, celor ce cântă:
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!
"Cu Dumnezeu vom birui şi El va nimici pe cei ce ne necăjesc pe noi”(Ps.59, 13)
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
« Ajutorul meu de la Domnul..."
Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu !
Persoane interesate
Faceți căutări pe acest blog
Acatistul Sfintei Ecaterina
Catapeteasma Bisericii de la Aiud
Sfinţii Mărturisitori din închisori
Doamne, ia-mi libertatea care îmi robeşte sufletul şi dă-mi robia care-mi eliberează inima!”
Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.(Pr. A Boca)
Sf. Acoperamant
Sf. Apostoli
Sfânta Cruce
Sf. Ioan Botezătorul
Sfinţii Arhangheli
Sfântul Spiridon al Trimitundei - Vecernia
Cuviosul Paisie
" Domnul Dumnezeu, PreaMilostivul, să vă binecuvinteze, Domnul să vă ajute, Domnul să vă miluiască, Domnul să vă păzească de tot răul, Domnul să va umple de bucurie duhovnicească, Domnul, ca un bun şi iubitor de oameni, să vă ierte de păcate şi în ceruri cu drepţii să vă primească ! Binecuvintează, Doamne, pe robii tăi aceştia şi rugăciunea lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi răbdarea lor. Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor, şi sfârşit bun le dăruieşte, iar dincolo un colţişor de rai le dăruieşte, că binecuvântat eşti în veci. Amin !"
"Dumnezeu te urmăreşte cu iubirea Sa îndurerată, în orice ţară te-ai duce. Iubirea e ca Dumnezeu: nu are hotare."(Pr. Arsenie Boca)
*** „…aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin”
***
« Dragostea este suprema răspundere pentru altul » (Pr. Dumitru Stăniloae)
***
