Domnul "neîncetat miluieşte, şi pururea miluieşte, şi niciodată nu încetează făcând aceasta "

« Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun ; că în veac este mila Lui. »

(Psalmul 135, 1)

***

« Mulţumiţi Domnului, zice, o, robii Domnului, pentru că v-a miluit cu aşa faceri de bine », ce le-a pomenit şi în psalmul trecut[...] la toate sfârşiturile  stihurilor psalmului acestuia se scrie « că în veac este mila Lui ». Aceasta însă  se scrie aşa ori pentru adăugirea laudei dumnezeieştii mile cea de acest fel, ori şi către înspăimântare şi mirarea celor ce cântă.*

Notă de subsol :

 Pentru aceea zice Hrisostom :

« La fiecare stih adaugă chip de laudă peste laudă. Prin « că în veac este mila Lui ». zice nu că uneori face bine, iar alteori Se depărtează – care lucru se întamplă la oameni : de patimi oprindu-se, şi de neputinţă împiedicându-se - , ci că neîncetat miluieşte, şi pururea miluieşte, şi  niciodată  nu încetează făcând aceasta ».

Zice şi Teodorit :

« Aduceţi lui Dumnezeu mulţumitoarea laudă, aducându-vă aminte de bunătăţile cele date de El, şi de mila Lui cea  nemăsurată minunaţi-vă ».

Însemnăm însă aici că psalmul  acesta se zice şi Polieleu(adică multmilostiv), pentru multa milă de care se pomeneşte în fiecare stih din el, de unde a luat denumirea de Polieleu, care  numire o a luat şi psalmul cel trecut, adică acesta : « Lăudaţi numele Domnului » ; dar şi cel spânzurat în mijlocul bisericii, policandrul, adică mult-lumânărarul, de aici a luat numire, şi care se aprinde odată ce se cântă Polieleul. »

Cuviosul Eftimie Zigabenul ; Sfântul Nicodim Aghioritul – Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi  - Volumul I, Editura Egumeniţa, Editura Cartea Românească, 2009

Mitropolitul Antonie: "ştiind...că putem în orice moment să murim... mărturisirea ne-ar fi necruţător de sinceră şi adevărată!

Despre mărturisire

1.

Adesea sunt întrebat : 

cum să te mărturiseşti ?

Răspunsul la aceasta, pe cât se poate de direct şi hotărât, este : 

mărturiseşte-te ca şi cum  acest ceas ar fi cel din urmă, ca şi cum ar  fi ultima oară aici pe pământ când  poţi aduce  pocăinţă pentru toată viaţa ta, înainte de a păşi în veşnicie şi a sta înintea judecăţii lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi ultima clipă când poţi să arunci din spate povara unei vieţi trăite în păcat şi nedreptate, pentru a intra liber în Împărăţia lui Dumnezeu.

Dacă am gândi aşa despre mărturisire, înainte de a ne înfăţişa la ea, ştiind – nu doar imaginându-ne, ci ştiind cu tărie – că putem în orice moment să murim, atunci nu ne-am mai pune atâtea întrebări deşarte; mărturisirea ne-ar fi necruţător de sinceră şi adevărată; ar fi directă; nu ne-am strădui să ocolim cuvintele ce ne umilesc, ne înjosesc; le-am pronunţa cu toată duritatea adevărului. Nu ne-am gândi la ceea ce trebuie să spunem sau să nu spunem; am spune tot ce, în conştiinţa noastră apare ca nedreptate, ca păcat:  tot ceea ce face nevrednici  de demnitatea noastră umană, de numele  de creştin. Nu am avea nici sentimentul că ar trebui să ne protejăm evitând unele cuvinte dure, necruţătoare; nu ne-am mai întreba dacă trebuie să spunem una sau alta, pentru am şti cu ce poţi intra în veşnicie şi cu ce nu poţi...

Iată cum trebuie să ne mărturisim; este simplu, cumplit de simplu; însă nu o facem, pentru că ne este teamă de această simplă, necruţătoare sinceritate faţă de Dumnezeu şi de faţă de oameni. 

***

Atunci, aproape două mii de ani în urmă, El a venit pe pământ, a trăit printre noi, a fost unul dintre noi ; Mântuitorul, El a venit să ne caute, să ne dea speranţă, să ne încredinţeze de dragostea lui Dumnezeu, să ne încredinţeze că totul este posibil, numai să credem în El şi în noi înşine...

Acum va veni timpul când El va sta iarăşi în faţa noastră – sau în ceasul nostru din urmă, sau în ceasul judecăţii din urmă. Şi atunci se va înfăţisa răstignit, cu mâinile şi picioarele pironite în cuie, cu fruntea rănită de spini, iar noi vom privi la El şi vom vedea că e răstignit deoarece noi am păcătuit ; El a murit deoarece noi am meritat condamnare la moarte, pentru că noi am fost vrednici de osândă veşnică din partea lui Dumnezeu.

El a venit la noi, a fost unul dintere noi a trăit şi a murit pentru noi. Ce vom putea spune atunci ? Judecata nu va consta în faptul că El ne va judeca ; judecata va fi să-L vedem pe Cel pe Care noi L-am ucis prin păcatul nostru şi Care stă acum în faţa noastră cu toată dragostea Sa. Iată, pentru a preveni această groază trebuie să stăm  la fiecare mărturisire ca şi cum am fi în cel din urmă ceas, ultima clipă de nădejde înainte de a vedea aceasta.

Mitropolitul Antonie, “Despre credinţă şi îndoială”, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009

Nu te teme, turmă mică!

“Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid

Şi nici de cei ce trupul vi-l ucid.

De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie

Şi fericirea-ţi dă în veşnicie

De El să-ţi fie frică, turmă mică ! »

Valeriu Gafencu

Ce să facem când sufletul nostru nepăsător şi trândav nu aude ?

Să ajutăm milostivirii să covârşească dreptatea, punând de acum înainte în inima noastră hotărârea ca în acest Post neapărat să ne ocupăm de noi înşine aşa cum se cuvine şi să îndreptăm tot ce este neîndreptat în viaţa noastră !

“Sfânta Biserică ne aduce acum aminte de căderea protopărinţilor.  Scopul pe care îl urmăreşte Ea prin aceasta este şi ca amintindu-ne că ne aflăm într-un loc de surghiun, să ne umflăm în pene şi să ne semeţim mai puţin.  Şi în loc de asta, să ne smerim şi să ne umilim mai mult! Dar este mai ales acela care ,trecând cu gândul de la căderea protopărinţilor la propria noastră cădere,  să ne aprindem cu duhul de râvnă pentru sculare şi redobândirea a ceea ce am pierdut prin cădere. De aceea a şi fost pomenită căderea protopărinţilor înainte de începutul Postului Mare, care este mai mult decât orice, vreme de pocăinţă şi îndreptare!  În acest răstimp suntem datori să ascultăm gingaşul glas, împreună-pătimitor faţă de noi, al Mamei Biserici, cu care Ea glăsuieşte parcă fiecăruia dintre noi :

Sursa :

http://prediciaudio.wordpress.com/2010/02/11/cuvant-al-sfantului-teofan-zavoratul/

***

Continuarea predicii :

« Grădinarul se uită la pomul neroditor un an, se uită doi,

 se uită trei, apoi îl taie şi-l aruncă în foc. »

 « Ai căzut, scoală-te ! Iată, ţi se deschide uşa Postului si a pocăinţei. Îmbărbătează-te, intră cu îndraznire şi aleargă această alergare, această cursă, făra a te cruţă. ». Pe lângă nişte fii adevăraţi ai Bisericii nu ar fi nevoie de atâta stăruinţă pe a-i face să ia aminte la această chemare.

Ce să facem când sufletul nostru nepăsător şi trândav nu aude ? Sau dacă aude nu ia aminte ;sau daca ia aminte,  găseşte dezvinovăţire fel şi  fel ca să nu facă faptele la care este chemat pentru binele lui ?

 Să intrăm deci în sufletul nostru şi să-l înduplecăm să nu lase să treacă în zadar Postul acesta şi să se folosească de el spre a se pocăi şi a se îndrepta.

 Nu ştiu cum s-a încetăţenit la noi aşa o rânduială că doar în Post devenim puţin mai serioşi, numai în post dobândim gânduri de grijă pentru mântuirea noastră. Altădată ne îngăduim să facem ce avem chef, câteodata cu foarte multă lărgime, nu fără de păcat, socotind că păcat nu avem. Iar prin post gândul se trezeşte cumva de la sine, poftele cunosc legiuită măsura ce le înfrânează şi se supun ei, chiar dacă nu întotdeauna fără cârtire, şi grijile multe amuţesc, ieşind în schimb la rampă grija pentru singurul lucru de trebuinţă, ce-şi înfăţişeaza cerinţele, chiar dacă uneori cu sfiiciune, ca un copil speriat. O astfel de bună rânduială adie de obicei asupra noastră Sfântul Post şi este greu să credem că cineva l-ar lăsa să treacă fără să dobândească roadă.

Se întâmplă totuşi ca în ciuda înrâuririi mântuitoare a Postului, ca în ciuda silinţei de a ne îndrepta pe care o resimţim în vremea lui, pentru unii el să nu se numere între zilele de mântuire. Cine n-are nevoie şi cine nu simte trebuinţa de a îndrepta în sine ceea ce e neîndreptat ? Dar vine cruţarea de sine, mama nepăsării şi leneviei, şi înăbuşă toate mişcările bune. Şi iată că începem să amânăm împlinirea acestor cerinţe, la început de pe o zi pe alta, apoi de pe prima săptămână a Postului pe a doua sau pe a treia, dupa a treia pe a patra sau în ultima, dar în ultima apare nu ştiu ce piedică sau nu ştiu ce pretext şi amânare mai născoceşte lenevia vicleană. Astfel trece tot Postul fără ca omul să se fi mărturisit şi împărtăşit. Ei, iar dacă am irosit vremea Postului, în alt răstimp greu de crezut că ne vom îndeletnici cu lucrarea mântuirii, dacă în Post, când totul este cât se poate de potrivit pentru această lucrare, nu facem asta, de unde să ne apucăm de această lucrare după Post ? Şi aşa vom trăi iarăşi în nepăsare şi lenevie, în aceleaşi deprinderi şi patimi păcătoase, mâniind pe Dumnezeu la fel ca înainte până la următorul Post. Şi cine ştie dacă o să traim ca să îl apucăm ?Ce se va întâmpla daca o să murim în stare păcătoasă şi nepocăită ?

Se poate spune că am trăit ca să apucăm acest Post. Să mulţumim Domnului pentru această milă, dar să ne şi grăbim a ne folosi de ea. Bineînţeles, pentru mântuirea noastră a binevoit astfel Domnul, în ciuda vieţii noastre nepăsătoare şi trândave. Răstimpul vieţii noastre nu este în stăpânirea noastra, ci este în puterea lui Dumnezeu, iar Domnul lungeşte sau scurtează viaţa noastră după cum are de aşteptat sau nu de la noi vreun bine. Cei necredincioşi şi păcătoşi nu îşi vor înjumătăţi zilele lor, adică nu vor ajunge la jumătatea zilelor lor, nu vor trăi nici jumătate din timpul pe care l-ar fi trăit dacă ar fi bineplăcut lui Dumnezeu.  Fiecare dintre noi e în Biserica lui Dumnezeu ceea ce este un pom în livadă : cei ce trăiesc în chip plăcut lui Dumnezeu sunt pomi roditori, iar cei nepăsători şi leneşi sunt pomii neroditori. Grădinarul se uită la pomul neroditor un an, se uită doi, se uită trei, apoi îl taie şi-l aruncă în foc. Aşa se întâmplă şi cu noi : Domnul aşteaptă de la noi roadele pocăinţei un an, aşteaptă doi, aşteapta trei şi apoi, văzând că de la noi nu vine niciun bine, ne dă pe mâna morţii, şi prin aceasta ne trimite la dreapta răsplătire care aşteapta pe nepăsători. Amintiţi-vă pilda Mântuitorului despre smochinul cel neroditor : Stăpânul spune grădinarului : « Iată, este al treilea an de când vin şi nu văd rod în acest smochin. Taie-l ! De ce să mai ocupe locul în zadar?» Grădinarul l-a rugat să mai lase pomul neroditor încă un an, poate va aduce roade, şi dacă nici atunci nu va aduce, atunci să-l taie. Această pildă închipuie felul în care mila lui Dumnezeu se roagă de dreptatea lui Dumnezeu şi priveşte după noi, trândavii, an după an aşteptând. Nu cumva vom aduce până la urmă roadele pocăinţei ?

Ah, fraţilor, cine ştie ? Poate că este cea din urmă oară când ni se dă Postul acesta. Deci să ajutăm milostivirii să covârşească dreptatea, punând de acum înainte în inima noastră hotărârea ca în acest Post neapărat să ne ocupăm de noi înşine aşa cum se cuvine şi să îndreptăm tot ce este neîndreptat în viaţa noastră, în faptele noastre, în simţămintele şi în hotărârile noastre ! »

 Predica audio integrală :

http://prediciaudio.wordpress.com/2010/02/11/cuvant-al-sfantului-teofan-zavoratul/

Icoane:

http://daruindveidobandi.blogspot.com/2008_04_01_archive.html

http://www.razbointrucuvant.ro/2007/01/

"Fiecăruia dintre noi i s-a încredinţat cârma gândului său"

« De ziceam : « S-a clătinat piciorul meu », mila Ta, Doamne,

mi-ar fi ajutat mie. »(Psalmul 93, 18)

 « De aş fi zis, zice, către Dumnezeu : o, Doamne, s-a clătinat piciorul meu*, adică tăria mea, şi mă trag către primejdie, şi de aş fi mărturisit  neputinţa mea, îndată dobândeam ajutor de la Tine ». Învaţă însă David cu cuvintele acestea cum că cel ce va cunoaşte că urmează să cadă în păcat şi nu se va deznădăjdui, nici nu se va lenevi, ci-şi va mărturisi neputinţa sa, degrabă află ajutorul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este  milostiv şi îndurător cu făptura Sa.

*Notă de subsol :

Zice însă dumnezeiescul Chiril :

« Întru acestea nu se zice despre piciorul trupului, ci despre cel al gândului şi voia sufletului, cu care venim la toate cele practice. Căci fiecăruia dintre noi i s-a încredinţat cârma gândului său; drept aceea, atunci când iubitorul curăţiei, cel care se nevoieşte întru înfrânarea cea iubitoare de Dumnezeu, este oarecum clătinat, de multe ori satana întorcându-l către îndulciri necuviincioase, îl ajută însă şi-l mântuieşte Dumnezeu ».

Din « Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi », volumul II ; autori : Cuviosul Eftimie Zigabenul – Sfântul Nicodim Aghioritul

Imaginea : http://mariuscruceru.ro/category/comentarii/

« Dumnezeu mângâie pe cei ce ostenesc întru fapta bună..."

« Că de nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puţin de nu s-ar fi sălăşluit

în iad sufletul meu »(Pslalmul 93, 17)

« Nimeni altul, zice, nu  mi-a ajutat mie împotriva vrăjmaşilor, decât Dumnezeu , pentru că de nu ar fi ajutat mie Dumnezeu, de multe ori primejduindu-mă eu,  puţin ar fi lipsit să mor, ori cu moartea cea trupească, ori cu cea sufletească ». Prin iad se poate zice şi mormântul cel gândit al păcatului.*

*Notă de subsol :

Zice însă Diodor :

« Dumnezeu mângâie pe cei ce ostenesc întru fapta bună, pe cei ce râvnesc pentru buna-cinstire, pe cei ce voiesc a isprăvi vieţuirea cea plăcută Lui, pe cei ce-şi omoară pornirile trupului şi se luptă împotriva voilor lui , până ce vor isprăvi lucrul la care se sârguiesc ».

Din « Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi », volumul II ; autori : Cuviosul Eftimie Zigabenul – Sfântul Nicodim Aghioritul

Imaginea : http://cosmi.megablog.ro/

Cuviosul Părinte Justin Pârvu la 91 de ani!

La mulţi ani Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu ! 

Pentru întărirea dreptei credinţe şi sprijinul drept măritorilor creştini din România !
*** 
"A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om. "

***

La 91 de ani !

http://www.youtube.com/watch?v=DAuRPmiYpN8&feature=player_embedded#

 ***

"Dumnezeu ne dă să alegem : să trăim pe pământ în aspiraţie  pentru cele  veşnice şi trainice."

"- A sosit vremea acelui 666...?

 - Vremea  lui 666 a venit pe lume odată cu păcatul.

 - Lumea este extrem de zbuciumată, de grăbită. Omul vrea să cucerească mai mult şi mai repede pe orizontală şi mai puţin pe verticală ; mai mult în afară decât înăuntru...

 - Depărtarea de valorile morale este pedepsită tocmai cu această goană şi rătăcire. Omul fuge de sine de frică ; îi e frică de judecata conştiinţei pentru tot ce s-a întâmplat în lumea noastră, în lume în general, în secolul trecut. Oamenii senini, care nu au pe conştiinţă păcate, care nu sunt datori nimănui, nu se grăbesc niciodată, se opresc şi vorbesc cu fiecare, cu vecini, cu frate, cu mamă. Aceştia au timp şi pentru un bolnav şi pentru un sărman şi pentru un semen care are nevoie de un sfat, de un ajutor. Pe când cei care au ceva pe suflet, care sunt cuprinşi de patima de a aduna continuu averi, fără măsură, aceia sunt bolnavii adevăraţi ai vremurilor noastre. Cu ei nu poţi vorbi normal, ei au ceva pe suflet mereu, ei evaluează  continuu, dar nu după măsura lui Dumnezeu, ci numai după măsura oamenilor. Omul a venit pe lume curat, sprinten, vesel. Singur îşi împovărează viaţa, singur se bagă în jugul patimilor, singur devine posac şi asta pentru că el nu se mai raportează la Dumnezeu, el se raportează numai la averea vecinului, la luxul nemăsurat pe care l-a văzut undeva. Vechii creştini se întreceau în virtuţi, în fapte bune, în rugăciunea inimii.  Creştinii de azi vor să fie şi cu un picior  în cer, dar şi cu unul bine înfipt pe pământ. Or, Dumnezeu ne dă să alegem : să trăim pe pământ în aspiraţie  pentru cele  veşnice şi trainice."

Interviu la aniversarea  a 90 de ani, în 2009 :
http://www.youtube.com/user/tooberme#p/u/127/KaLbizuOvn8
***

"Scopul nevoinţei noastre pe lumea asta, este această luptă pentru recuperarea duhului care animă lumea de la începuturile ei şi pentru a duce mai departe această bucurie a vieţii."

«  - De câtă libertate are nevoie omul ? Omul s-a născut liber ? Uneori îmi apare ca o fiinţă care îşi aruncă jucăriile în cuşcă după care se bagă după ele şi se închide înăuntru...Libertatea pare să fie tocmai ceea ce pierde omul în fiecare zi.

 - Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup, dar şi în inimă. Libertatea este în  mişcare, dar şi în cuget, în inteligenţă. Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile  cele înalte ale credinţei. Omul trăieşte în trup, dar trăieşte şi în cer. De aceea, omul are şi chipul îngeresc şi  chipul omenesc. El trăieşte în două lumi în acelaşi timp. Mintea în cer şi trupul pe pământ. Şi atunci când am ajuns la această stare, într-adevăr, suntem deopotrivă trăitori în prezent, trecut şi viitor. Scopul nevoinţei noastre pe lumea asta, este această luptă pentru recuperarea duhului care animă lumea de la începuturile ei şi pentru a duce mai departe această bucurie a vieţii. De asta suntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine. A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om. »

Adrian Alui Gheorghe

« Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate »

Foto :

http://atitudini.com/wp-content/uploads/2009/09/Parintele-Justin-Parvu-cu-Sf.-Cruce.JPG