Nichifor Crainic - Noaptea Învierii

« Tot omul lumină, tot pomul o floare, » !

Din spuma de vişini răsare conacul
Sub nemarginitul safir înstelat.
Aprins de-aşteptare, pândeşte buimacul
Strângându-şi toporul sub braţu-ncordat.

Troianul de floare l-ascunde ca norul
Ce-ar sta să se spargă în trăsnet cumplit.
Din sânge rachiul, din minte amorul
Străpung cu duhoare văzduhu-nflorit.

E noaptea-nvierii. Tresaltă făptura;
Tămâie e-n codri şi smirnă-n grădini,
Spre marea minune se-nalţă natura
Cu ierburi şi arbori schimbaţi în lumini.

Un clopot răsună, răspund celelalte,
Talazuri rotind în eter,
Se umplu se vuiet tăcerile-nalte
Şi sufletul lumii se suie spre cer.

Buimacul înjură păruta zăbavă
Cu care creştinii se duc spre altar
Pur, crinul credinţei se leagană-n slavă
Să-l miruie roua cerescului har.

Conacul e singur. Ai casei plecară.
Zăvoarele astăzi pe uşi nu se pun,
Deschisă e poarta oricărui de-afară.
În noaptea-nvierii tot omul e bun.

Acasă rămâne bunica oloagă.
Iisus înviatul luceşte-n iatac.
Bătrâna-n fotoliu, sub candeli, se roagă
Când intră navală tâlharul buimac.

Alături e lada crezută cu-o suma
Ce face un diavol din omul mărunt,
El strânge toporul de parcă-l sugrumă
Smuncindu-l în aer sălbatic şi crunt.

Bătrâna se uita la el fără frică
Cu chipu-n văpae de candeli nimbat,
Ea crede că omul o cruce ridică
Şi glasul ei cântă: “Hristos a-nviat!”

Ce caldă blândeţe, ce miere cerească
E-n glasul bătrânei că omu-a-mpietrit?
Se nărui braţul ce vru să lovească,
Toporul îi cade cu zgomot icnit.

Se mişcă năluca Iisus în icoană
Şi-nvăluie-n aur tăcutul iatac,
Podeaua răsună de stranie zvoană
De parcă-n adâncuri ar geme un drac.

Atât a fost totul. Acum se frământă
Ca noru-ntre vânturi de nord şi de sud;
Cu mintea trezită şi-asupra-şi răsfrântă,
Se vede deodată nemernic şi crud.

Cu spaimă zăreşte, surprinse-n trezie,
Dihănii de beznă ce-n suflet s-ascund
Precum într-o apă când e străvezie
Vâscoase jivine târându-se-n fund.

Sub bolta-nstelată, ce stă-n sărbătoare,
Pământul se-ntinde smălţat ca un preş,
Tot omul lumină, tot pomul o floare,
Doar el, pângăritul, se simte un leş.

Bătrâna-l priveşte de parcă-l răsfaţă,
Străină cu totul de zbuciumul lui;
Ea pare bunica lui însuşi de faţă
Ca-n vremea când, fraged, era doar un pui.

Mergea împreună cu sfânta bătrână
În nopţi ca şi asta la Domnu Hristos,
Râdeau ghioceii în chita din mână
Şi inima floare s-o ducă prinos.

O, glasuri de clopot şi ropot de toacă,
Odraslă de înger rămasă-napoi,
Cascada de munte căzută-n băltoacă,
Zăpadă de suflet topită-n noroi !

Zdrobit îngenunche şi geme: “Iertare,
Iertare, iertare” , cu grai sugrumat.
Bătrâna-l priveşte cu-adâncă mirare,
Iar glasul ei cântă: “Hristos a-nviat !”

Cele patru cuie ale răstignirii de sine

Sfântul Teofan Zăvorâtul

« Iată patru cuie pentru cele care vor să se răstignească pe sine : râvna neadormită pentru mântuire, îndepărtarea oricărui lucru lumesc de grădina mănăstirii, lepădarea de voia proprie şi stârpirea tuturor grijilor lumeşti cu scopul de a trăi numai cu Dumnezeu !

Străpungeţi-vă cu aceste cuie mâinile şi picioarele sufletelor. În felul acesta veţi putea spune împreună cu Apostolul : « M-am răstignit împreună cu Hristos ; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine ».(Galateni 2, 20)

Icoane :

http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=6068

http://www.rostonline.org/blog/razvan/

Pastorala de Paşte a Mitropolitului Antonie de Suroj

9 aprilie 1972

Hristos a înviat!

Când Hristos s-a ridicat din mormânt şi s-a arătat prima oară ucenicilor Săi şi femeilor mironosiţe, El le-a salutat cu vorbele : “Bucuraţi-vă!”. Şi după aceea, când le-a apărut Apostolilor, primele Lui cuvinte au fost: “Pace vouă!”; pace, pentru că erau în mare confuzie – Domnul murise, părea că orice speranţă a pierit în privinţa victoriei lui Dumnezeu asupra slăbiciunii omeneşti, a victoriei binelui asupra răului.  Ar fi părut că viaţa însăşi fusese ucisă şi lumina dispăruse. Tot ce le mai rămânea  discipolilor  care crezuseră în Hristos , în viaţă, în dragoste, era să găsească puterea să trăiască în continuare, pentru că simţeau că nu mai pot trăi. Gustând viaţa adevărată, ei erau acum condamnaţi  să aştepte crude persecuţii şi moarte din mâinile duşmanilor lui Hristos. “Pacea să fie cu voi”, a proclamat Hristos. “Am înviat din morţi, sunt viu, sunt cu voi, deci nimic – nici moartea nici persecuţia – nu ne va mai despărţi vreodată, nici nu vă va lipsi de viaţa veşnică, cucerită de Dumnezeu”.

Şi atunci, convingându-i de învierea Lui fizică, redându-le pacea pierdută şi o nezdruncinată certitudine credinţei lor, Hristos a rostit cuvinte care în vremurile actuale pot părea ameninţătoare şi înfricoşătoare multora: “Aşa cum Tatăl M-a trimis pe Mine, vă trimit şi Eu pe voi”. La numai câteva ore de la moartea  lui Hristos pe cruce, nu mult după cumplita noapte din Grădina Ghetsemani, trădarea lui Iuda, în urma căreia Hristos  a fost luat de vrăjmaşii Săi şi condamnat la moarte, dus dincolo de porţile cetăţii şi a murit pe cruce, aceste cuvinte sunau ameninţător.  Şi numai credinţa, certitudinea dobândită că Hristos a înviat din morţi, că Dumnezeu a învins, că Biserica a devenit o forţă invincibilă au transformat aceste vorbe ale lui Hristos în cuvinte  pline de speranţă şi victorie.

Şi ucenicii au ieşit la propovăduire; nimic nu-i putea opri. Doisprezece oameni au înfruntat Imperiul Roman. Doisprezece oameni lipsiţi de apărare, doisprezece oameni fără drepturi legale, porniseră la propovăduirea celui mai simplu mesaj, că dragostea dumnezeiască intrase în lume şi că ei erau dornici să-şi dea viaţa de dragul acestei iubiri, pentru ca şi alţii să creadă şi să vină la viaţa adevărată şi ca o viaţă nouă să înceapă pentru aceştia prin moartea lor. [ I Cor. IV ; 9-13].

Moartea le-a fost într-adevăr promisă lor ; nu este un singur Apostol, cu excepţia Sfântului Ioan Teologul, care să nu fi suportat moarte martirică. Le-au fost făgăduite moartea, şi persecuţia, şi suferinţa pe cruce(II Cor. VI 3-14).

Dar credinţa, credinţa în Hristos, în Dumnezeul întrupat, credinţa în Hristos crucificat şi înviat, credinţa în Hristos Care a adus dragostea de nestins în lume, a învins. « Credinţa noastră care a cucerit lumea este adevărata victorie. »

Această propovăduire a schimbat atitudinea omului faţă de om ; fiecare persoana a devenit preţioasă în ochii altei persoane.  Destinul lumii s-a lărgit şi s-a adâncit ; au explodat graniţele pământului şi s-a unit cerul cu pământul. Iar acum noi, creştinii...în persoana  lui Iisus Hristos, am devenit poporul căruia Dumnezeu i-a dat în grijă alte popoare ; ei ar trebui să creadă în ei înşişi  deoarece  Dumnezeu crede în ei ; ei ar trebui  să nădăjduiască în toate  pentru că Dumnezeu Şi-a pus nădejdea în noi ; ei ar trebui să poată purta credinţa noastră victorioasă prin cuptorul oroarei, judecăţii, urii şi persecuţiei – acea  credinţă care a cucerit  deja lumea, credinţa în Hristos, Dumnezeu crucificat şi înviat din morţi.

Aşa că, haideţi să susţinem această credinţă, haideţi  să o mărturisim fără frică, haideţi să o propovăduim copiilor noştri, să-i aducem pe copii la Biserică, să-i facem părtaşi Sfintelor Taine, care, înainte ca ei să înţeleagă, îi unesc cu Dumnezeu şi însămânţează în ei viaţa veşnică.

Fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu, vom sta înaintea Judecăţii lui Dumnezeu şi va trebui să dăm răspuns dacă am fost în stare să iubim pe toată lumea – credincioşi şi necredincioşi, buni sau răi -  cu dragostea jertfelnică, răstignită, atotbiruitoare cu care ne-a iubit  Dumnezeu pe noi.

 Fie ca Domnul să ne dea curaj de neînfrânt, credinţă biruitoare, iubire plină de bucurie, astfel încât Împărăţia pentru care Dumnezeu S-a făcut om să se instaureze, iar noi cu adevărat să devenim dumnezei după har, pământul nostru să devină cu adevărat cerul în care iubirea biruitoare să trăiască şi să stăpânească. Hristos a înviat !

Sursa icoanei

http://prgabriel.wordpress.com/2009/04/

Pelerin la Sfintele Locuri

Se apropie cu paşi repezi dimineaţa de 26 martie, care în viaţa mea marchează un eveniment cu totul deosebit: plecarea în pelerinaj la Sfintele Locuri, acolo unde Mântuitorul sufletelor noastre s-a pogorât în precuratul pântece al Preasfintei Fecioare, unde a luat chip de om şi a dus viaţă omenească, a binevestit Împărăţia Cerurilor, Şi-a adunat secerători pe Sfinţii Apostoli, a făcut minuni, a vindecat de neputinţe, a iertat de păcate, a dat vedere trupească orbilor şi vedere duhovnicească celor chemaţi, a înviat din morţi, a urcat Golgota purtând crucea păcatelor neamului omenesc, a îndurat batjocură, palme peste preacuratul Său obraz, cunună de spini pe fruntea Sa luminată de har, cuie în sfintele şi blândele Sale mâini, piroane în preacuratele Sale picioare unse cu mir şi şterse cu părul capului ei de către femeia păcătoasă, a murit răstignit între tâlhari şi huiduit de către ai Săi – neamul ales al iudeilor, iar la ceasul hotărât dinainte de veac, a înviat, aducând bucurie negrăită tuturor creştinilor care Îl cinstesc, Îl iubesc, Îl recunosc drept Fiul lui Dumnezeu şi, botezându-se şi împărtăşindu-se cu trupul şi sângele Său, află viaţa veşnică.

Totul s-a întâmplat atât de repede încât nu am ajuns încă să conştientizez importanţa acestei călătorii în urma căreia, din mila lui Dumnezeu, ar trebui să nu mai fiu niciodată aceeaşi persoană. În ultimii ani tot auzeam diferite persoane mărturisind despre transformarea pe care au suferit-o ei sau apropiaţii lor în timpul pelerinajului în Tara Sfântă şi mă gândeam cu bucurie că mare şi minunat este Domnul. Îmi doream – cine nu şi-ar dori! – ca într-o zi, când se va putea, să merg şi eu la Ierusalimul cel de jos, dar mai ales visam Ierusalimul cel de Sus – Casa Bucuriei şi a Harului. Dar nu mi-aş fi imaginat că voi hotărî dintr-o dată să fac acest pas, chiar dacă situaţia materială nu-mi permite. Cunosc o creştină care, de dorul Ierusalimului, s-a împrumutat de toată suma necesară şi a plecat, dar n-a regretat niciodată hotărârea luată. Iată-mă acum aproape în aceeaşi situaţie, dar fără să mă preocupe câtuşi de puţin cum voi descurca , pe viitor, problema. Altceva mă preocupă fără încetare de vreo două săptămâni de când am primit binecuvântarea Părintelui Duhovnic să merg în patria pământească a Domnului Iisus Hristos. Tare mă tem să nu fiu absentă de la marea întâlnire la care mă aşteaptă Domnul. Tare mă tem să nu  ratez prilejul unic şi rar de a fi cu inima deschisă şi mintea receptivă la harul Său, din belşug oferit tuturor celor ce-L caută. 

Oare cum te poţi pregăti pentru aceasta ? Aş fi fost vreodată mai pregătită ca acum ? Îmi vine în minte Sfânta Maria Egipteanca : o singură dată a văzut Ierusalimul şi a sărutat Crucea, apoi 17 ani s-a nevoit în pustie pentru a-L primi pe Hristos.

A merge la Ierusalim este o răspundere cutremurătoare. Nu poţi călca pământul acela fără să iei în inima ta hotărâre tare de a nu mai greşi Domnului, de a face voia Lui şi numai a Lui în toate şi până la sfârşit, de a-I consacra Lui toata viaţa Ta.  Dacă hotărârea este luată de pe acum, dinainte de a pleca, ducerea ei la îndeplinire până la sfârşit mă face să îmi pierd graiul şi să păstrez cea mai gravă tăcere.

Îmi cer iertare dacă în ultima vreme am fost mai puţin prezentă pe blog, dar gândul meu nu a putut decât silit să se desprindă de Ierusalim şi de pelerinajul acesta. Oare condiţia de pelerin o înţeleg corect ?

Am ezitat îndelung să scriu despre toate acestea, dar nu ştiu cum aş fi putut să le ascund la întoarcere, când bănuiesc şi nădăjduiesc să se facă văzută schimbarea interioară. Domnul să-mi ajute ! Plecând la drum cu îngerul pe cale, îmi cer iertare  de la dumneavoastră, toti cei ce veţi citi aceste rânduri, rugându-mă să mă pomeniţi şi pe mine, aşa ca Domnul, pentru rugăciunile voastre bineprimite – rugăciunile dragostei de aproapele – să  mă miluiască. Tuturor Sfânta Înviere să vă umple inimile de har şi casele de bucurie, să primiţi Lumina şi să o ţineţi până la sfârşit !

 Reluând întrebarea « Cum te poţi pregăti pentru Ţara Sfântă ? », poate că numai într-un singur chip : smerindu-te până la pământ, înţelegând cât de nevrednic eşti de aşa mare milă şi recunoscând că sunt alţii cu mult mai vrednici de duhovniceasca întâlnire decât tine, amintindu-ţi că n-au nevoie de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi, că Mântuitorul stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii, că la El sunt chemaţi cei osteniţi şi împovăraţi de păcate şi de patimi. De aceea ai fost ales tu să mergi acolo unde şi pietrele, şi pământul ,şi apa şi aerul sunt sfinte, acolo unde respiri mai aproape de Împărăţia lui Dumnezeu prin plămânii rugăciunilor, lacrimilor de pocăinţă şi ai frângerii inimii.

Imagini :

http://www.crestinortodox.ro/pelerinaje/pelerinaj-tara-sfanta-19-28-71282.html

« Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei...

 Aici Fecioara s-a învrednicit  de venirea Arhanghelului Gavriil, care i-a adus vestea cea bună că ea va naşte pe Fiul Celui Preaînalt. « Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei...Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui de Sus te va umbri ; pentru aceasta şi Sfântul ce Se va naşte din tine Se va chema Fiul lui Dumnezeu. »(Lc. 1, 28-35).

Maria a primit vestea cea bună de la înger în chip smerit şi supus. « Atunci Cuvântul, în chip cunoscut Lui, S-a pogorât şi, precum Însuşi a voit, a venit şi a pătruns în Maria şi S-a sălăşluit întru ea »(Sfântul Efrem Sirul, Lauda Maicii lui Dumnezeu). « Precum fulgerul luminează ceea ce este ascuns, aşa şi Hristos curăţeşte ce este tăinuit în firea lucrurilor. El a curăţit-o  şi pe Fecioara şi apoi S-a născut, ca să arate că acolo unde este Hristos, se vădeşte şi curăţia în toată vârtutea ei.  A curăţit-o pe Fecioară, pregătind-o prin Duhul Sfânt, şi apoi pântecele devenind curat, L-a zămislit. A curăţit-o pe Fecioară pe când era neprihănită ; de aceea, născându-se, a păzit-o fecioară. Nu zic că Maria s-a făcut nemuritoare, ci că fiind luminată de har, nu era tulburată de dorinţe păcătoase »(Sfântul Efrem Sirul, Omilie  împotriva ereticilor, 41). « Lumina S-a sălăşluit întru Ea, curăţindu-i mintea, gândurile şi îndeletnicirile, sfinţindu-i fecioria »(Sfântul Efrem Sirul, Maria şi Eva). « Pe cea care era curată după înţelegerea omenească, El a curăţit-o prin har »(Episcopul Ignatie Briancianinov, Expunere a învăţăturii Bisericii Ortodoxe despre Maica lui Dumnezeu).

Maria nu a spus nimănui despre arătarea îngerului, ci însuşi îngerul a descoperit lui Iosif despre  zămislirea minunată a Mariei din Duhul Sfânt(Mt. 1, 18-24) ; şi după Naşterea lui Hristos, împreună cu mulţime de cete cereşti, acesta i-a vestit pe păstori. Păstorii, venind să se închine noului născut, au spus că au auzit despre El. Îndurând mai înainte bănuiala  în tăcere, Maria a ascultat  acum iarăşi în tăcere şi a păzit în inima ei cuvintele despre măreţia Fiului ei. (Lc. 2, 8-19). Ea a auzit, patruzeci de zile mai târziu, rugăciunea de laudă a lui Simeon  şi prorocia despre sabia ce va străpunge sufletul ei. Mai apoi a văzut cum Iisus sporea în înţelepciune ; L-a auzit la doisprezece ani învăţând în Templu şi totul păzea în inima ei(Lc. 2, 21-52).

Deşi plină de har, ea încă nu pricepea pe de-a-ntregul în ce stătea slujirea  şi măreţia Fiului ei. Învăţăturile iudaice despre Mesia îi erau încă proprii şi simţămintele fireşti o îndemnau să-i poarte de grijă, păzindu-L de lucruri şi primejdii care puteau să pară mari. Pentru aceea, ea L-a ocrotit pe Fiul ei la început mai mult decât se  cuvenea, ceea ce L-a făcut să arate superioritatea rudeniei duhovniceşti asupra celei trupeşti(Mt. 12, 46-49). « El se îngrijea şi de cinstea Maicii Sale, dar cu mult mai mult de mântuirea sufletului ei şi de binele oamenilor, pentru care Se îmbrăcase în trup.(Sfântul Ioan Hrisostom, Tâlcuire la Ioan, Omilia 21). Maria a înţeles aceasta şi a auzit cuvântul lui Dumnezeu şi l-a păzit pre el(Lc. 11, 27-28). Ca nimeni altcineva, ea avea aceleaşi simţăminte ca şi Hristos(Filip. 2, 5), purtând fără murmur amărăciunea unei mame când îşi vedea Fiul prigonit şi pătimind.

Sfântul Ioan Maximovici – Dreapta cinstire a Născătoarei de Dumnezeu

http://tpb.traderom.ro/expozitii/companii/Mirea_icoane/Ro/icoane_lemn/icoane_lemn1.htm

***

ACATISTUL BUNEI VESTIRI DE LA SCHITUL LACU – AUDIO :

http://laurentiudumitru.ro/blog/2009/03/26/acatistul-buneivestiri-a-preasfintei-nascatoare-schitul-lacu-audio/

Dreapta preacinstire a Maicii lui Dumnezeu(I)

Biserica Ortodoxă învaţă  despre Maica lui Dumnezeu ceea ce Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură au grăit despre ea şi o proslăveşte în fiece zi  în locaşurile ei, cerându-i ajutorul şi ocrotire. Ştiind că ei îi sunt bineplăcute numai acele laude care sunt pe potriva adevăratei slavei sale, Sfinţii Părinţi şi melozii i-au rugat stăruitor pe ea şi pe Fiul ei să-i înveţe în ce fel să o cânte în imne.

« Întăreşte-mi mintea, Hristoase Dumnezeule, ca să cânt cu îndrăzneală lauda Preacuratei Maicii Tale »(Icosul Adormirii). « Biserica învaţă că Hristos S-a născut din Pururea Fecioara Maria »(Sfântul Epifanie, Cuvânt adevărat despre credinţă). “Este de trebuinţă ca noi să mărturisim că Sfânta şi Pururea Fecioară Maria este Theotokos(Născătoare de Dumnezeu), ca să nu cădem în hulă. Căci cei ce tăgăduiesc că Sfânta Fecioară este Theotokos nu mai sunt credincioşi, ci ucenici ai fariseilor şi ai saducheilor”(Sfântul Efrem Sirul, Către Ioan monahul).

Din tradiţie se ştie că Maria era fiica bătrânilor Ioachim şi Ana, si că Ioachim se trăgea din neamul împărătesc al lui David, iar Ana din cel preoţesc. Având această obârşie aleasă, erau totuşi săraci. Dar nu asta îi mâhnea pe drepţii aceştia, ci mai degrabă că nu aveau prunci şi nu puteau nădăjdui ca urmaşii lor să-L vadă pe Mesia. Şi iată cum, odată dispreţuiţi fiind de iudei pentru nerodirea lor, amândoi aduceau rugăciuni lui Dumnezeu  în durerea sufletului – Ioachim pe un munte, unde se retrăsese după ce preotul nu voise să primească jertfa lui în Templu, şi Ana în grădina sa, tânguindu-se pentru sterpiciunea ei – şi acolo li s-a arătat un înger, care i-a vestit că vor da naştere unei fiice. Plini de bucurie, aceştia au făgăduit s-o închine pe prunca lor lui Dumnezeu.

În nouă luni li s-a născut o fiică, numită Maria, care din însăşi pruncia ei a arătat cele mai bune virtuţi ale sufletului. Pe când era de trei ani, părinţii ei, împlinind făgăduinţa lor, au condus-o cu alai pe micuţa Maria la Templul din Ierusalim ; ea însăşi a urcat treptele cele înalte şi, prin descoperirea lui Dumnezeu, a fost dusă în chiar Sfânta Sfintelor de Arhiereul care o întâmpinase, luând cu ea harul lui Dumnezeu, care a rămas asupra ei în Templul ce până atunci fusese lipsit de har. A fost aşezată în cămările fecioarelor care erau în Templu, dar petrecea atât de mult timp în rugăciune în Sfânta Sfintelor, încât se poate spune că vieţuia acolo. Fiind împodobită cu toate virtuţile, ea s-a arătat o pildă de viaţă nemaiîntâlnit de curată. Fiind supusă şi ascultătoare tuturor, nu mâhnea pe nimeni, nu spunea niciun cuvânt aspru nimănui, era prietenoasă tuturor şi nu îngăduia niciun cuget necurat.
[...] « În ciuda dreptăţii şi neprihănirii vieţii pe care a dus-o Maica Domnului, păcatul şi moartea veşnică s-au arătat întru ea. Acestea nu puteau decât să se arate ; întocmai este învăţătura adevărată şi credincioasă a Bisericii Ortodoxe despre legătura Maicii Domnului cu păcatul originar şi cu moartea ».(Episcopul Ignatie Briancianinov, Expunere a învăţăturii Bisericii Ortodoxe despre Maica lui Dumnezeu).

« Străină de toată căderea în păcat, ea nu era străină de ispitirile păcatului. » « Singur Dumnezeu este fără de păcat, în vreme ce omul va avea în el pururea ceva cu trebuinţă de îndreptare şi desăvârşire, pentru a împlini porunca lui Dumnezeu : Fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostru(Lev. 19, 9)(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tâlcuire la Psalmul 118). Cu cât este cineva mai curat şi mai desăvârşit, cu atât îşi dă seama mai mult de nedesăvârşirile sale , socotindu-se pe sine cel mai nevrednic.

Fecioara Maria, dăruindu-se pe ea însăşi cu totul lui Dumnezeu, chiar dacă a alungat dintru sine orice aplecare spre păcat, totuşi a simţit neputinţa firii omeneşti  mai puternic decât alţii şi a dorit cu înflăcărare venirea Mântuitorului. În smerenia ei, se socotea nevrednică de a fi măcar slujitoarea Fecioarei care avea să-L nască. Pentru ca nimic să nu o poată distrage de la  rugăciune şi trezvie, Maria a făgăduit lui Dumnezeu să nu se căsătorească, pentru a-I bineplăcea numai Lui întreaga sa viaţă. Fiind logodită cu bătrânul Iosif când vârsta nu-i mai îngăduia să rămână la Templu, ea s-a aşezat în casa lui din Nazaret.

Sfântul Ioan Maximovici – Dreapta cinstire a Născătoarei de Dumnezeu

Icoana :

http://www.bizantinicon.com/magazin_romana_3.html

Predica la Sfânta Maria Egipteanca

Mitropolitul Antonie de Suroj

16 aprilie 2000

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin

Săptămână de săptămână simţim că ne apropiem din ce în ce mai mult de Învierea lui Hristos. Şi ni se pare că ne mişcăm rapid, de la o Duminică la alta, către ziua în care toate spaimele şi toată groaza vor dispărea.

Şi totuşi, atât de uşor uităm că, înainte de a ajunge Ziua Învierii, noi trebuie, împreună cu Hristos, împreună cu Apostolii Săi, să parcurgem Drumul Crucii. Aşa că ne urcăm la Ierusalim, şi Fiul Omului va fi predat în mâinile oamenilor şi ei Îl vor răstigni şi a treia zi El va învia. Tot ce observăm este că El va învia. Dar ne gândim vreodată la felul în care ucenicii Săi au mers la Ierusalim,ştiind că se apropie Răstignirea ?  Mergeau plini de frică. Nu erau încă destul de maturi ca să-şi dea de bună voie viaţa pentru a prăspândi mesajul evanghelic. Mergeau cu frică. Când Hristos le-a spus că urmau să meargă la Ierusalim, să se întoarcă în oraşul care Îl renegase pe Hristos, să-şi pună viaţa în pericol, ei i-au spus : « Să nu mergem ! » şi numai un ucenic, Toma, a zis :  « Nu. Să mergem cu El şi să murim cu El. »

Acesta este ucenicul pe care noi, în mod nătâng ,îl numim Necredinciosul : cel care nu era pregătit să îi acorde încrederea sa lui Hristos, să-I încredinţeze viaţa sa, sangele său, fără o adeverire. Dar inima lui era dată fără rezerve lui Hristos. Ce minunat să fii un astfel de om ! Dar ceilalţi ucenici nu l-ar fi părăsit pe Hristos.  Ei au pornit spre Ierusalim.

Şi avem azi un alt exemplu de persoană care a trecut printr-o tragedie înainte de a-L întâlni pe Hristos. Este Sfânta Maria Egipteanca. Ea fusese o păcătoasă. Ea fusese o desfrânată. Îi fusese necredincioasă lui Dumnezeu în trupul şi în sufletul ei. Şi apoi se confruntase cu tragica realitate că nu era loc pentru ea în biserica lui Dumnezeu dacă nu înlătura răul şi nu alegea curăţia, pocăinţa, înnoirea vieţii.

Să medităm asupra ucenicului care aproape L-a implorat pe Hristos să nu se întoarcă la Ierusalim, pentru că Ierusalimul era oraşul în care toţi profeţii muriseră; şi nu voiau ca Hristos să moară şi se temeau. Apoi să ne întrebăm pe noi înşine cât semănăm cu ucenicii. Şi să ne mai întrebăm azi dacă semănăm sau nu Sfintei Maria Egipteanca – Maria care şi-a trăit viaţa potrivit dorinţelor ei, a urmat toate tentaţiile trupului şi sufletului ei; şi într-o zi şi-a dat seama că, aşa cum este, nu poate intra în casa lui Dumnezeu.

Aşa de uşor intram în sfânta biserică, uitând aşa uşor că biserica în care venim este o mică parte a unei lumi care a ales să fie străină de Dumnezeu , care L-a respins pe Dumnezeu, şi-a pierdut interesul faţă de El şi că puţinii credincioşi au creat pentru Dumnezeu  un loc de refugiu – da, biserica este plinătatea Cerurilor şi, în acelaşi timp, un tragic loc de refugiu, singurul loc în care Dumnezeu are dreptul să fie pentru că este dorit. Şi când venim acici, intrăm în împărăţia divină. Ar trebui să venim în ea cu un sentiment de uimire, să  nu intrăm  ca într-un spaţiu oarecare, ci ca într-un spaţiu care este deja Împărăţia Cerurilor. 

Dacă am fi în starea în care ar trebui să fim, când venim la uşile bisericii, am fi ca Sfânta Maria Egipteanca, deşi în mică măsură. Ne-am opri şi am spune : « Cum  pot intra eu în biserică ? » Şi dacă am face asta cu toată inima noastră, cu inima înfrântă, cu un sentiment înfricoşat că suntem atât de departe de Dumnezeu, atât de străini, aşa de necredincioşi Lui, atunci uşile s-ar deschide şi am vedea că nu  ne aflăm pur şi simplu într-un spaţiu înconjurat de ziduri, ci într-un loc care este Împărăţia lui Dumnezeu coborâtă pe pământ.

Să învăţăm, deci, din această experienţă, ce înseamnă să mergi pas cu pas spre Înviere, deoarece pentru a  ajunge ceasul Învierii  trebuie să  trecem prin Calvar, trebuie să trecem prin tragedia întregii Săptămâni Sfinte şi să ne-o facem propria tragedie, împărţind cu Hristos şi cu ucenicii Săi  şi cu mulţimile  din jurul lor oroarea şi teroarea ; şi s-o experimentăm ca pe un  foc teribil care va arde în noi toţi cei nevrednici de Hristos şi ne va curăţa. Şi poate într-o zi, când focul va fi ars tot ce nu este vrednic de Dumnezeu, fiecare dintre noi va deveni o icoană a rugului arzând, aprins cu foc sacru şi nemistuit, deoarece numai acela care poate supravieţui focului dumnezeiesc va rămâne aşa. Amin.

Sursa :

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/03/sermon-for-sunday-of-st-mary-of-egypt.html