Deznădejdea ne învaţă să ne rugăm !

Mitropolitul Antonie de Suroj în « Şcoala rugăciunii » scrie aşa :

« ...vine o clipă, un moment de deznădejde şi groază, care ne face să ne întoarcem încă şi mai adânc înlăuntrul nostru şi să strigăm : « Doamne, îndură-Te ! Pier, Doamne, scapă-mă ! ». Descoperim atunci că nu este nimic în noi înşine care să ne dea viaţă, sau mai curând, care să fie viaţă, că tot ceea ce numeam viaţă şi ne imaginam că era viaţă, era în afara noastră şi că înlăuntrul nostru nu era nimic.

Apoi privim la abisul de nimic şi simţim că pe măsură ce mergem mai adânc, tot mai puţin rămâne din noi. Acesta este un moment periculos, momentul în care  trebuie să ezităm.

În acest punct am atins  primul nivel al adâncimii, de la care începem efectiv să batem la uşă. Căci la nivelul la care nu facem nimic altceva decât  să ne desprindem de aproapele nostru pentru a rămâne singuri până când ajungem să ne plictisim de noi înşine – lucru care ne ofensa şi la care ne pierdeam astâmpărul şi ne nelinişteam, iar apoi ne simţeam puţin apăsaţi - , nu aveam încă niciun motiv să strigăm după ajutor cu acea deznădejde care ne stăpâneşte întreaga minte, inimă, voinţă şi trup cu sentimentul că, dacă Dumnezeu nu se grăbeşte, eu pier, nu mai am altă nădejde, pentru că ştiu că, dacă aş ieşi din această adâncime, m-aş întoarce la lumea de amăgire, de viaţă oglindită dar nu de viaţă adevărată. Acesta este momentul la care  putem începe să batem la o uşă care este încă închisă, dar dincolo de care se află nădejdea, acea nădejde pe care Basrtimeu, orbul de la porţile Ierihonului, a simţit-o în ceasul celei mai adânci deznădejdi, pe când Hristos trecea prin dreptul lui. »

Până când ne vom mai amăgi ?

Oare confuzia aceasta seculară a valorilor va persista sau chiar se va amplifica dramatic în anii ce vin ? Oare nu ne vom dezmetici niciodată din somnul raţiunii şi  din beţia achiziţiei de « gunoaie » ambalate frumos în care ne complacem de la aşa-zisa iluminare a omului/ emancipare a lui  de sub tutela lui Dumnezeu ? Încă n-am învăţat amara lecţie a conducerii de sine a omului « independent » ? A te conduce după legi şi norme inventate de tine, omule, înseamnă a  te încredinţa unei minţi înguste şi unei viziuni subiective tare primejdioase.  Dacă nu te poţi situa în afara fenomenelor, ci rămâi fatal în interiorul lor, cum vei câştiga/ atinge necesara obiectivitate ? Cum vei putea distinge binele de rău, când eşti direct supus inflenţelor atât bune, cât şi rele din exteriorul şi din interiorul tău ? Cum vei avea echidistanţa necesară, om fiind, nu Dumnezeu, în discernerea valorilor de falsele valori ? Înlăturându-L pe Dumnezeu de la cârma vieţii tale individuale, familiale sau sociale, nu faci decât să dai loc diavolului să te guverneze cu abilitate, suflându-ţi la ureche că te conduci singur, în numele libertăţii şi demnităţii umane prost înţelese. Măgulindu-ţi orgoliul că poţi sta pe propriiile tale picioare în lume, fără să ai nevoie de Dumnezeu, vrăjmaşul  ţi-a pregătit o cădere sigură şi spectaculoasă : caderea în praful celor ce, în timp, se transformă inevitabil în praf. Iată omul alergând după gunoi şi putreziciune : case, haine, bijuterii ! Iată omul gonind după deşertăciune : titluri, distincţii, faimă ! Iată omul călcând în picioare oameni pentru stricăciune : putere, avere, slavă !

Iar la capătul cursei: “morminte ce-aşteaptă deschise!”.

Aceste reflecţii amare mi-au fost pricinuite de două gânduri ce mă tot cerecetează în ultima vreme : în primul rând, am în jurul meu o grămadă de obiecte inutile existenţei unui creştin, obiecte adunate şi păstrate dintr-o nechibzuită  dorinţă de a poseda sau de a nu se simţi sărac, lipsit de unele sau altele, la un moment dat ; în al doilea rând, am în mintea mea o mulţime de griji şi de preocupări inutile în legătură cu un ipotetic viitor apropiat. Înţeleg inutilitatea lor şi totuşi nu le pot arunca de la mine ca pe nişte gunoaie ce sunt sau ca pe nişte ciori urât croncănitoare.  Dacă memoria m-ar ajuta să contabilizez timpul pierdut cu grijile inutile şi eforturile de a dobândi sau păstra false bunuri, m-aş îngrozi cu adevărat.

 Măi, ce-i trebuie omului mai mult decât frica de Dumnezeu şi Judecată ?  Amintirea Părintelui Cleopa şi a celor « două ziduri » care  susţin viaţa duhovnicească a creştinului(frica de moarte şi frica de Dumnezeu), ar trebui să-mi jaloneze clipele vieţii şi să mă ţină departe de toate celelalte preocupări vădit rele prin inutilitatea lor.

(Iar m-am trezit scriind despre cu totul altceva decât mi se părea la început ca vreau să scriu. E uimitor.)

Mi-am propus ca mâine să-mi petrec ziua adunând şi aruncând toate obiectele inutile din casa şi din curtea mea, ca o primă treaptă şi un act simbolic pentru alungarea tuturor gândurilor, grijilor, obsesiilor, deşertăciunilor din mintea şi din inima mea. Doamne, ajută-mi !

Mă stimulează mult imaginea care mi-a rămas în memorie a pustiei Hozeva şi amintirea chiliei Sfântului Ioan Iacob din ultimii 7-8 ani ai vieţii sale. Estimez acum că nu am nevoie de cel puţin 95% dintre lucrurile şi chiar cărţile de care m-am înconjurat de-a lungul anilor. Şi atunci, nu este clară legătura mea cu putregaiul ? Hmm, se vede că este primăvară şi e nevoie de curăţenie ! Aşadar, până când ne vom mai amăgi că bunurile strânse de noi cu zgârcenie sunt cu adevărat bune de ceva ? Până când nu vom pricepe că singurul bun rezistent în veşnicie este Dumnezeu în inima, mintea şi viaţa noastră ? Până când vom alunga lumina şi vom îmbrăţişa întunericul dens de obiecte, patimi şi obsesii ? Până când  nu vom iubi sărăcia care îmbogăţeşte tot omul cu deschiderea fiinţei sale către Dumnezeu şi veacul ce va să fie ? Până când vom iubi orbeşte veacul acesta destinat distrugerii apocaliptice ? Şi până când vom mai umbla legaţi la ochi cu iluzii şi la inimă cu egoism şi la minte cu trufie ? Sursa foto: 

http://ortodoxiesiviata.blogspot.com/2008/08/manastirea-ortodoxa-din-valea-hozevei.html (a cincia)

"Ar trebui să ne uităm cu atenţie la aproapele nostru, care este cineva a cărui existenţă a fost voită de Dumnezeu, cineva pentru care Dumnezeu a murit."

Mitropolitul Antonie de Suroj

“A fi sărac material este, într-un fel, mult mai uşor decât a fi sărac lăuntric, în sensul de a nu fi legat de nimic. Acesta este un lucru foarte greu de învăţat şi care se petrece treptat, de la un an la altul. Înveţi cu adevărat să apreciezi lucrurile, să-i priveşti pe oameni şi să constaţi frumuseţea lor strălucitoare – fără a dori să te înstăpâneşti peste aceşti oameni. A smulge o floare înseamnă a intra în stăpânirea ei, înseamnă şi a o ucide. Votul sărăciei mă face să apreciez lucrurile mult mai mult. Dar în primul rând trebuie să învăţăm să fim liberi în noi înşine. Sunt momente în care  trebuie să te retragi în mod fizic pentru a învăţa ce înseamnă pentru ceva sau cineva să existe în felul  lui propriu şi nu doar ca o oglindă a emoţiilor tale.

Se întâmplă atât de des ca, atunci când spunem « eu te iubesc », să o spunem cu un mare « eu » şi  cu un « tu » mititel.  Folosim iubirea ca pe o conjuncţie în loc să ne raportam la ea ca la un verb care implică acţiunea. Nu este de ajuns să stăm cu privirea aţintită spre orizont, sperând că astfel îl vom vedea pe Domnul ; mai curând ar trebui să ne uităm cu atenţie la aproapele nostru, care este cineva a cărui existenţă a fost voită de Dumnezeu, cineva pentru care Dumnezeu a murit. Orice persoană pe care o întâlnim are dreptul de a exista pentru că are o valoare în sine, iar noi nu suntem obişnuiţi cu lucrul acesta. Acceptarea deosebirii dintre mine şi celălalt este un pericol pentru noi, ceva ce ne ameninţă. A recunoaşte dreptul celuilalt de a fi el însuşi poate însemna recunoaşterea dreptului său de a ma ucide. Dar dacă stabilim o limită dreptului celuilalt de a exista, lucrul acesta devine nedrept. Iubirea este dificilă. Hristos a fost răstignit pentru că ne învăţa un fel de iubire care îi îngrozeşte pe oameni, o iubire care cere abandonare totală – aducătoare de moarte. [...] Dacă ne întoarcem la Dumnezeu şi-L întalnim faţă către faţă, trebuie să fim pregătiţi să plătim preţul. Dacă nu suntem pregătiţi să plătim acest preţ trebuie să mergem prin viaţă ca nişte cerşetori, sperând că altcineva va plăti în locul nostru. Dar dacă ne întoarcem la Dumnezeu vom descoperi că viaţa este adâncă, vastă şi extrem de  vrednică de trăit. »(« Şcoala rugăciunii »)

Amintiri de suflet hrănitoare: Hozeva!

Un rugător şi mult ocrotitor drag : Sfântul Ioan Iacob Românul ! Întru sfinţenie nu există graniţe : Sfântul Gheorghe Hozevitul şi Sfântul Ioan  Hozevitul !

Rugul lui Moise - Icoana Maicii Domnului cu Sfanta Ecaterina - Sfintele ei Moaste

La Mănăstirea Sfintei Ecaterina de lângă Sinai

Parintele Serafim Rose: "...gândirea trebuie filtrată prin suferinţă, altfel nu va trece proba acestor vremuri vitrege."

« În privinţa canoanelor : avem de-a face cu o sminteală întâlnită adesea la cei convertiţi, o dată pentru că sunt stăpâniţi toţi de fariseism, a doua din cauza canoanelor care, ca unele ce formează « legea » Bisericii, nu pot fi înţelese şi aplicate decât în interiorul  tradiţiei bisericeşti şi în Duhul acesteia care o şi călăuzeşte. O mare parte a tradiţiei bisericeşti  este « necodificată », fiind conţinută în Vieţile Sfinţilor, în scrierile  patristice...şi în tradiţia orală a Bisericii. Canoanele sunt partea cea mai vizibilă a tradiţiei bisericeşti, de aceea, atunci când le cercetează, unii convertiţi au parte de un naufragiu încercând să le aplice, fără să-şi dea seama de întreaga tradiţie,  din care ele constituie doar o parte.

Canoanele au fost făcute pentru oameni, şi nu oamenii pentru canoane. Unele canoane nu pot şi nu ar trebui, în anumite vremi sau circumstanţe, să fie aplicate cu stricteţe, de aici şi « iconomia » Bisericii. De asemenea, ca o regulă, aplicarea canoanelor(şi « iconomia » lor) este treaba episcopilor, şi ei se ocupă de ele atât cât este posibil, prin consultare reciprocă. În acest caz, cu atât mai mult noi ceilalţi trebuie să ne abţinem  a ne încrede în judecata noastră atunci când ne referim la ei. [...] în general, canoanele sunt accentuate  cu deosebire în polemici, iar dacă noi vrem într-adevăr să rămânem în  Biserică  în aceste vremuri dificile,  în primul rând trebuie să o facem în virtutea faptului că suntem credincioşi Duhului Bisericii şi nu canoanelor.

Cât despre chestiuni mai subtile precum ascultarea şi autoritatea în Biserică, există « legi » asemănătoare pe care fiecare trebuie să ştie cum să le aplice în interiorul  tradiţiei şi Duhului Bisericii[...] Dacă vreuna din aceste « legi » este absolutizată, Ortodoxia devine Fariseism. »

« ..sunt mai multe tipuri distincte de « ascultare » şi « autoritate » în Biserică şi confruntarea lor poate  aduce multă vătămare duhovnicească. Bătrân-ucenic, părinte duhovnic-ucenic, preot-turmă, episcop-credincioşi, bătrâni-tineri etc. – toate aceste relaţii implică diferite feluri de trepte de  ascultare şi autoritate, nu pot fi « codificate », ci se pot învăţa numai prin experienţă. »

« Nu putem înţelege mare lucru, ci numai prin experiere şi suferinţă până la capăt, pe măsură ce creştem în Biserică şi în tradiţia ei. Dumnezeu îţi va trimite pricini pentru a înţelege cu inima.

Nu te încrede prea mult  în inima ta ; gândirea trebuie filtrată prin suferinţă, altfel nu va trece proba acestor vremuri vitrege. Nu cred că cei « raţionalişti » vor fi cu Hristos şi Biserica Sa în zilele ce vor veni peste noi ; vor exista prea multe raţiuni împotriva lor, iar cei ce se vor încrede în cugetele lor  se vor lepăda de Biserică[...] Poţi obţine multe prin cărţi ...(să nu te laşi influenţat de nimeni să renunţi la ele !), din ce în ce cărţi de mai bună calitate  sunt acum pe cale să apară[...] Dar a treia şi deplina dimensiune[« de gândire în Biserică »] se va apropia de tine numai pe măsură ce o experiezi continuând să păstrezi legătura cu şi să iei sfat de la  cei înrădăcinaţi  mai mult în tradiţia Bisericii...nu cădea totuşi în ispita de a te încrede numai în tine însuţi sau în convertiţii cu cuget asemănător. Noi, americanii, trebuie să ne aflăm în viitorul anticipabil, într-o oarecare măsură în dependenţă practică atât faţă de greci cât şi faţă de ruşi , de preferat în ambele izvoare  şi într-o cât mai bună măsură. Aceasta este calea care a existat din vechime în Biserică şi astfel tradiţia va putea fi sădită într-un nou pământ. Depinde de noi ca să mergem şi să lucrăm(sau nu) la ţarină ! »(5/ 18 iunie 1972)

« Ne vorbeşte Părintele Serafim Rose – Scrisori », Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa.