... Dacă îl iubim pe aproapele numai pentru sine, trebuie să vrem îndeplinirea dorinţelor proprii, a propriei voinţe trupeşti. Dacă îl iubim pentru el, trebuie să-i îndeplinim voia şi dorinţele lui. Iar dacă îl iubim pe aproapele pentru Dumnezeu, atunci trebuie să împlinim voia lui Dumnezeu şi să urmăm cu neprihănire îndreptările sale. Să-l iubim pe aproapele pentru Dumnezeu. Este nevoie neapărat de lepădare, însă nu de oameni, ci de lucruri, pentru a putea da slavă lui Dumnezeu, Cel ce ne mântuieşte.
*** «... osteneala noastră de totdeauna ar trebui să fie năzuinţa inimii de a lucra după poruncile dumnezeieşti. În primul rând, iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, iar mai departe – iubeşte-ţi duşmanii şi pune-ţi sufletul pentru prietenul tău. Apoi, porunca iertării: a-i ierta aproapelui toate cu câte te-a supărat pare o singură faptă– dar câtă curăţie pentru inimă, câtă dăruire de sine şi smerenie este în el ! »
Din Istoria
Lausiacă a lui Paladius – Capitolele 46-47
De trei ori binecuvântata Doamnă Melania a fost de
origine spaniolă, dar după aceea a aparţinut Romei. Ea a fost fiica lui
Marcellinus Consulul şi soţia unui înalt oficial, al cărui nume nu mi-l
amintesc. Rămânând văduvă la 22 de ani, ea a fost binecuvântată cu dragostea
dumnezeiască şi, nespunând nimănui nimic, pentru că ar fi fost împiedicată
într-o vreme în care Valens avea conducerea Imperiului, ea a numit un tutore
fiului ei şi a luat toată averea ei
mobilă şi a pus-o într-o corabie, apoi a navigat cu toată viteza spre
Alexandria, însoţită de diverse femei şi de copii de origine nobilă.
După aceea, vânzându-şi bunurile şi preschimbându-le în
bani, a mers la muntele Nitria, unde i-a cunoscut pe aceşti părinţi şi pe
ucenicii lor : Pamvo, Arsisius, Serapion cel Mare, Pafnutie Egipteanul,
Isidor Mărturisitorul, episcop de Hermopolis, şi Dioscor. Şi a rămas cu ei vreme
de o jumătate de an, călătorind prin
pustie şi vizitându-i pe sfinţi.
Dar după aceea, când prefectul Alexandriei i-a exilat pe
Isidor, Pisim, Adelfie, Pafnutie şi Pamvo, şi împreună cu ei pe Ammonius
Paroles şi doisprezece episcopi şi preoţi, în Palestina şi în apropiere de
Diocesarea, i-a urmat şi i-a slujit din
banii ei. Dar, fiindu-le interzişi sjujitorii, aşa mi-au spus ei, pentru că
i-am cunoscut pe sfinţii Pisim şi Isidor şi Pafnutie şi Ammmonius/ Amun,
îmbrăcată în hainele unei tinere sclave, ea le-a adus ceea ce aveau nevoie în
toate serile. Dar consulul Palestinei a aflat şi a dorit să-şi umple buzunarele
[cu bani], a crezut că o poate înfricoşa. Şi arestând-o, a aruncat-o în
închisoare, neştiind că era o doamnă/ patriciană. Dar ea a zis : « Eu
sunt fiica unui om însemnat şi soţia altuia, dar sunt roaba lui Hristos. Şi să
nu dispreţuieşti hainele mele sărace. Fiindcă sunt oricând în stare să mă ridic
la înălţimea condiţiei mele, dacă vreau, şi nu mă poţi îngrozi astfel, nici
nu-mi poţi lua vreunul din bunurile mele. Îţi spun acestea ca nu cumva, ignorându-le,
să-ţi atragi asupra ta pedepse. Că atunci când ai de-a face cu oameni
nechibzuiţi e bine să fii îndrăzneţ ca un şoim ». Atunci judecătorul,
înţelegând situaţia, şi-a cerut şi scuze şi a şi cinstit-o, dând ordin ca ea
să-i poată îngriji pe sfinţi fără oprelişti.
După ce ei au fost absolviţi şi eliberaţi, ea a întemeiat o
mănăstire în Ierusalim şi a petrecut 27 de ani ca egumenă a acestei mănăstiri
cu 50 de fecioare. Împreună cu ea a
trăit şi prea nobilul Rufinus, din Italia, din cetatea Acvileea, un om asemenea
ei în privinţa caracterului şi foarte ferm, care după aceea a fost considerat
vrednic de preoţie. Unul mai învăţat şi mai bun decât el nu se mai află printre
oameni. Aşa aceştia doi timp de 27 de ani i-au găzduit pe cheltuiala lor pe cei
ce vizitau Ierusalimul, urmând o făgăduinţă, episcopi şi călugări şi fecioare,
i-au educat pe toţi pelerinii şi au domolit schisma lui Paulinus, vreo 400 de
călugări în total, şi au triumfat asupra oricărui eretic ce tăgăduia Duhul
Sfânt şi i-au adus la Biserică ; şi îi cinsteau pe clericii din ţinutul
lor cu daruri şi hrană, şi tot aşa au
făcut până la sfârşit, fără să jignească pe nimeni.
Deşi ţi-am vorbit într-un mod superficial despre sfânta şi
minunata Melania, acum încă îţi voi mai povesti ce mai este de povestit. Ce
depozite de bunuri a folosit ea în râvna
ei dumnezeiască nu-mi este dat mie să spun,
ci numai celor care trăiesc în Persia. Pentru că nimeni nu a fost trecut
cu vederea de bunăvoinţa ei , nici estul, nici vestul, nici nordul, nici sudul.
Timp de 27 de ani ea a oferit ospitalitate, şi pe cheltuiala ei a întreţinut
mănăstiri şi biserici şi străini şi prizonieri, rudele ei şi fiul ei dându-i
banii necesari. Atâta vreme a perseverat
în ospitalitate încât nu mai avea nici o palmă de pământ. Ea n-a fost
îndepărtată de la ţinta ei de dorirea fiului său, nici n-a suferit de dorul
unicului ei fiu, de care s-a despărţit pentru dragostea lui Hristos. Dar
mulţumită rugăciunilor ei, tânărul ei fiu a primit o bună educaţie şi a
dezvoltat un caracter frumos şi a contractat o căsătorie bună, luând parte la
onorurile lumii ; el a avut doi copii. Multă vreme după aceea, auzind cum
o ducea nepoata ei, că era căsătorită şi îşi propusese să lase lumea,
temându-se că vor fi vătămaţi de învăţăturile greşite sau de erezie sau de
viaţa necuviincioasă, deşi era o femeie bătrână de 60 de ani, Melania s-a urcat
într-o corabie şi a navigat de la Cezareea la Roma în 20 de zile. Şi
cunoscându-l acolo pe Apronian, un om cinstit şi valoros, dar păgân, ea l-a învăţat şi l-a făcut
creştin, convingându-l să trăiască în curăţie cu soţia lui, nepoata Melaniei,
Avita. Şi întărindu-i voinţa nepoatei ei Melania[cea Tânără, 31 decembrie], cu
soţul ei Pinianus, şi educându-şi nora, pe Albina, soţia fiului ei, şi
convingându-i pe toţi aceştia să-şi vândă averile, i-a condus afară din Roma şi
i-a pus la adăpost în portul liniştit şi sfânt al credinţei. Şi făcând aşa, ea
a avut de luptat cu fiarele în chipul senatorilor şi nevestelor acestora, care
au încercat s-o împiedice, temându-se de renunţarea la lume şi a altor case de
senatori. Dar ea le-a spus : « Copilaşi, a fost scris în urmă cu 400
de ani : « Este ceasul de pe urmă ». De ce vă place să lânceziţi
în deşertăciuni lumeşti ? ». Poate că zilele lui Antihrist vă vor
surprinde aşa şi nu vă veţi mai bucura atunci de prosperitatea voastră şi de
proprietăţile străbune ».
Şi eliberându-i pe toţi aceştia, i-a condus la viaţa
monahală. Şi după ce l-a învăţat pe tânărul fiu al lui Publicola, ea l-a adus
în Sicilia, şi vânzându-şi toate bunurile rămase şi împărţind câştigul, a venit
înapoi la Ierusalim. Apoi, scăpând de toate proprietăţile ei, în mai puţin de 40
de zile, a adormit întru Domnul la o vârstă înaintată şi cu adâncă pace, lăsând
în urmă atât o mănăstire în Ierusalim, cât şi un aşezământ pentru ea(donaţie).
Când toate aceste persoane au părăsit Roma, asupra
cetăţii a năvălit puzderie de barbari, aşa cum fusese hotărât de mult în
profeţii, şi n-au cruţat nici măcar statuile de bronz din Forum, ci smulgându-le
cu furie barbară le-au dat spre distrugere, aşa încât Roma, care fusese
înfrumuseţată de mâini iubitoare timp de 1200 de ani, a devenit o ruină. Atunci
şi cei care fuseseră învăţaţi de ea[Melania] şi cei care nu-i primiseră
învăţătura l-au lăudat pe Dumnezeu - Care i-a convins pe necredincioşi,
printr-o schimbare a sorţii -, pentru că, în timp ce toate celelalte familii
fuseseră luate prizoniere, doar aceştia au fost salvaţi, fiind transformaţi de
râvna Melaniei în arderi-de-tot oferite Domnului.
« Cuviosul Zosima, într-o vreme oarecare, mergând în Cezareea, avea cu sine un asin care purta lucrurile sale de nevoie. Deci, l-a întâmpinat pe el un leu în cale, care, răpind asinul, l-a dus cu dânsul în pustie. Sfântul Zosima privind după el, mergea în urma lui. După ce leul a mâncat asinul şi s-a săturat, s-a apropiat de el stareţul şi, zâmbind, a zis: "O, prietene, acum calea îmi este mie potrivnică, fiindcă din pricina bătrâneţilor am slăbit şi nu pot duce pe umerii mei povara pe care o puneam asupra asinului. Pentru aceea, deşi lucrul este împotriva obiceiului şi a firii tale, sarcina aceasta să o porţi tu, dacă voieşti să te izbăveşti de Zosima, iar după aceea către năravul tău cel dintâi şi de fiară te vei întoarce". Atunci leul, uitându-şi mânia sa cea firească, a început a se gudura către el şi a se face blând ca un miel şi, prin însăşi blândeţea sa, arăta semn de ascultare. Sfântul Zosima, luând povara pe care o ducea asinul şi punând-o pe spatele leului, a dus-o până la porţile Cezareei. Apoi, luându-şi povara, iarăşi a trimis în pustie pe acea fiară. »
Prin aceasta se arată întâi puterea Domnului cea atotputernică, care pe fiarele sălbatice le supune robilor Săi întru ascultare; iar al doilea, că omului celui îmbunătăţit, care se supune Domnului în toate poruncile Lui şi Îi slujeşte şi se supune cu adevărat lui Dumnezeu, făcătorul Său, i se supune toată cealaltă zidire, necuvântătoare şi neînţelegătoare. Prin aceste minuni şi sfinţenia Cuviosului părintelui nostru Zosima Fenicianul, ni s-a vestit nouă. »
***
„Cuviosul Zosima era de neam fenician, fiind născut în satul Sindi, Fenicia, lângă mare, sat care este departe de cetatea Tirului ca la douăzeci de stadii. Acesta, deprinzându-se cu viaţa monahicească, petrecea uneori cu multă înfrânare şi postire, iar alteori strălucea cu alte fapte bune. Şi atât de mare dar a luat de la Dumnezeu, încât nu era liber de toată tulburarea întru ştiinţa sa şi pe cele ce erau să fie, ca şi pe cele ce erau în locuri îndepărtate, le vedea mai înainte cu ochii cei văzători. „
Din viaţa Sfântului Efrem, Patriarhul Antiohiei(8 iunie)
„Iată câtă dragoste avea acest preasfânt patriarh Efrem pentru dreapta credinţă. Într-una din zile, i s-a spus despre un stâlpnic, care era în părţile Erapoliei cum că se împărtăşeşte cu Sevirianii cei rău credincioşi. Deci, singur s-a dus la dânsul, marele arhiereu al Domnului şi îl învăţa, rugîndu-l să se depărteze de la credinţa cea rea a lui Sevir şi să vină întru împărtăşire la Sfânta sobornicească şi apostolească Biserică. Răspuns-a stâlpnicul: "Eu nicidecum nu mă voi împărtăşi soborului vostru".
Zis-a patriarhul:
"Cum voieşti să te adeveresc pe tine, că Biserica sobornicească şi apostolească, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, este curată de învăţăturile celor răucredincioşi?"
Stâlpnicul, vrând să înfricoşeze pe patriarh, a zis:
"Stăpâne patriarhule, să poruncim să aprindă un foc mare şi să intrăm în el; şi cine din noi va ieşi din foc nevătămat, cu acela este dreapta credinţă şi aceluia să-i urmăm toţi". Răspuns-a lui preasfântul patriarh:
"Ţi se cade ţie să mă asculţi pe mine ca pe un părinte şi nimic să nu încerci mai presus de puterea noastră; dar, de vreme ce ispiteşti lucrurile care covârşesc puterea ticăloşiei mele, eu caut spre milostivirea Fiului lui Dumnezeu Cel Atotputernic şi nădăjduiesc spre Dânsul că pentru mântuirea sufletului tău va face şi aceasta".
Atunci a zis patriarhul către cei ce erau de faţă:
"Bine este cuvântat Domnul... aduceţi lemne aici".
Aducându-se multe lemne, a poruncit patriarhul să aprindă un foc mare înaintea stâlpnicului şi a zis către el:
"Pogoară-te de pe stâlp, ca după judecata ta să intrăm amîndoi în foc".
Iar stîlpnicul s-a minunat de credinţa cea mare a patriarhului şi de nădejdea către Dumnezeu şi nu voia să se coboare de pe stâlp. Zis-a lui patriarhul:
"Nu ai judecat tu astfel şi nu ai ales tu ca prin acest chip să ispiteşti pe Dumnezeu? Iar acum de ce nu voieşti să intri în foc?"
Deci, luând patriarhul de pe sineşi omoforul şi stând aproape de foc, şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând:
"Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai voit ca pentru mântuirea noastră cu adevărat să Te întrupezi, să Te naşti din Preacurata Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, arată-ne nouă acum credinţa cea adevărată".
Şi sfârşind rugăciunea şi-a aruncat omoforul în mijlocul focului. Aprinzându-se bine lemnele şi arzând focul vreo trei ceasuri, a luat omoforul din foc, întreg şi nevătămat câtuşi de puţin. Stâlpnicul, văzând ceea ce s-a făcut, a cunoscut că este adevărată credinţa patriarhului şi s-a lepădat de reaua sa credinţă. Şi, blestemând pe Sevir, a venit la Sfânta Biserică sobornicească şi apostolească şi, din mâinile preasfinţitului patriarh Efrem, a primit Sfânta Împărtăşanie cu dumnezeieştile Taine; şi astfel a preamărit pe Hristos Dumnezeu.”
Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte pe 8 iunie martiriul Sfinţilor Nicandru şi Marcian, soldaţi ai armatei romane care staţiona la Dunăre, în cetatea antică Durostorum/ Silistra de azi. Pr. Prof. Ioan Rămureanu în studiul “Sfinţi români şi apărători” scrie:
“În urma biruinţei asupra perşilor, împăratul Maximian Galeriu a îndepărtat din armată pe ostaşii creştini, în anul 298, arestându-i şi persecutându-i până la moarte. El îi socotea vinovaţi de slăbirea şi decăderea Imperiului Roman.
Deoarece Sfinţii Nicandru şi Marcian au mărturisit, împreună cu alţi trei ostaşi: Pasicrat, Valentin şi Isihie şi cu veteranul Iuliu că sunt creştiniau fost aruncaţi în închisoare din porunca împăratului. După aceea au fost din nou cercetaţi, îndemnaţi şi apoi siliţi să se lepede de Hristos.
Dar ei, nevrând aceasta, au fost daţi la chinuri, înţepaţi cu suliţa, pârjoliţi în foc, aruncaţi pe cărbuni aprinşi şi bătuţi cu toiege. După toate aceste chinuri li s-a turnat saramură peste rănile deschise şi apoi au fost târâţi prin cioburi ascuţite, încât li s-au zdrobit gurile şi obrajii. Ei însă au rămas statornici în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, iar împăratul, văzând că nu mai are ce face, a poruncit să li se taie capetele »
Ei au fost decapitaţi pe 8 iunie 303 în cetatea Durostorum. « Tradiţia spune că Nicandru era tată al unui copil şi că soţia lui, Daria, îl aşteptase timp de 10 ani să se întoarcă de pe câmpul de luptă.
Mucenicii Tăi, Doamne, Nicandru şi Marcian, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioasele îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
***
Sub numele de Durostorum (Dorostolon) este cunoscută o importantă aşezare romană semnalată de scriitorii şi geografii antici, precum şi de itinerarele vremii. Numele antic al oraşului, cu rezonanţă celtică, ce s-ar putea traduce prin „fortăreaţa”, „fortăreaţa depe colina abruptă”, presupune existenţa unei aşezări getice fortificate, anterioare venirii romanilor. Deşi au apărut o serie de evidenţe care aparţin culturii traco-getice, aşezarea respectivă nu a fost încă descoperită. Dacă ea se găsea pe o „colină”, aşa cum îi spune numele, aceasta s-ar fi putut afla undeva în zona actualului oraş Silistra.
Scurtă istorie a Durostorumului-Silistra (sec. ІІ-VІІ)
Cea mai timpurie informaţie scrisă despre Durostorum o datorăm lui Claudiu Ptolemeu (Claudius Ptolemaeus) din oraşul Alexandria în Egipt, născut în jurul anului 83 şi decedat la începutul guvernării împăratului Marc Aureliu (161 - 180) – între anii 161/163 sau la puţin timp după aceasta. În opera sa “Geografia” (Geographia, III, 10, 5) acesta se referă la aşezarea Dourostoron.
Cetatea Durostorum s-a dezvoltat treptat devenind un centrul militar-administrativ situat pe malul Dunării. Alături de celelalte, acesta trebuia să apere teritoriile Dunării Inferioare împotriva incursiunilor nesfârşite ale barbarilor din nord. În acest scop, după victoria asupra dacilor din anul 106 după Hr., aici, din ordinul împăratului Traian (97-117) a fost instalată una dintre unităţile militare ale Imperiului Roman – Legiunea ХІ Claudia. [...]
La instalarea legiunii (care număra în jur de 5 000 militari) s-a început imediat ridicarea unei tabere permanente bine fortificate, iar lângă tabăra legiunii a început formarea canabae-lor şi vicusului, în care sunt cazaţi veteranii. Dintr-o inscripţie romană de pe timpurile împăratului Antoninus Pius (138-161), descoperită la Silistra, aflăm că cetăţenii „Canabae-lor Elieve ale legiunii ХІ Claudia” - Gnaeus Opius Soterh şi fiul său Opius Soter, au înălţat un templu zeului suprem Jupiter. Împreună cu militarii legiunii se deplasau şi persoane civile - meşteşugari, comercianţi, emigranţi din teritoriile întregului Imperiu Roman şi în special din provinciile estice, care au contribuit la prosperitatea materială şi culturală a oraşului. În paralel cu aceasta, Durostorum este inclus în reţeaua drumurilor romane. Prin el trecea una din magistralele determinante pentru structura imperiului – drumul periferic dunărean de la Roma prin Vindibona (Viena) până la ţărmul vestic al Mării Negre. Al doilea drum, care începea la Durostorum, traversa provincia Moesia şi ajungea până la capitala Marcianopole (or. Devnya).
Dezvoltarea economică rapidă a Durostorumului, precum şi poziţia sa strategică importantă nu au rămas în afara câmpului de vedere al puterii centrale. În jurul anului 169 Marc Aureliu (161-180) – împăratul-filozof, ridică oraşul la rang de „municipiu” (oraş roman cu autoadministrare), iar locuitorii săi devin cetăţeni romani cu drepturi depline. Dovada comemorativă a acestui eveniment o reprezintă o inscripţie latină din Silistra,[...]
În paralel cu municipiul se dezvoltă şivicusurile (satele). Într-o inscripţie din anul 209 sunt menţionaţi veteranii cu statut de consistentes – cetăţeni romani care locuiesc în aşezare, locuitorii căreia sunt denumiţi vicani.
Din a doua jumătate a sec. ІІ şi în special în sec. ІІІ raionul Dunării Inferioare devine zona incursiunilor „barbare”, începute prin invaziile costobocilor, carpilor şi goţilor. După lupte crancene, goţii şi carpii au reuşit să cucerească Durostorum şi cetăţile înconjurătoare şi să aducă daune importante sistemului defensiv şi economiei oraşului.
Pe parcursul ultimelor decenii în cadrul săpăturilor arheologice au fost cercetate sectoare din zidurile cetăţii legiunii ХІ Claudia şi a sistemului de fortificaţii din antichitatea târzie, reţeaua stradală de alimentare cu apă şi canalizare, vile, construcţii şi locuinţe romane, băi, cuptoare, construcţii funerare etc. Este impresionant cavoul de la sfârşitul sec. ІІІ al unui important magistrat roman din centrul necropolei Durostorumului, aşezat în sarcofag cu sceptrul de lictor, fibulă din aur, inel şi podoabe, centură din argint cu cataramă aurită, săbii bogat ornate cu aur, argint şi pietre preţioase şi în cele din urmă cu carul, decorat cu statuete de zei şi animale, care nu are analog printre monumentele artei Romei târzii. Există zeci de înhumări bogate în sarcofage şi cavouri din piatră din secolele ІІІ-ІV cu podoabe preţioase şi inventar funerar.
În timpul guvernării lui Diocletian (284-305) şi Constantin cel Mare (304-337) au loc modificări structurale profunde ale Imperiului Roman, care îşi găsesc o reflectare puternică în viaţa economică, politico-militară, religioasă şi spirituală a Durostorumului. La începutul sec. ІV sistemul de apărare a oraşului este lărgit şi întărit. Este restaurată fortificaţia taberei legiunii, iar pe malul râului Dunărea a fost construit un castel bine fortificat sub formă de poligon cu port. Între tabără şi castel s-a dezvoltat oraşul antic târziu, unde au loc mari demolări la sfârşitul sec. ІІІ şi ІV şi construcţia unor noi clădiri publice şi particulare în cea de-a doua jumătate a sec. ІV - V. Un semn al prosperităţii îl reprezintă şi înhumările bogate din necropolă, unde a fost descoperit cunoscutul cavou cu picturi murale. Este simptomatic faptul că în această perioadă de viaţă a imperiului intensă şi plină de inovaţii, Durostorum se află în atenţia însuşi împăratului Diocletian, care l-a vizitat a doua oară la 8 iunie 304.
Pe lângă realizarea unor proiecte de construcţii şi administrative importante, vizitele împăratului ar fi putut fi cauzate şi de procesele împotriva puternicei comunităţi creştine din Durostorum. Oraşul se transformă într-un centru important al creştinismului timpuriu din Dunărea Inferioară, ceea ce explică şi deschiderea unei catedre episcopale încă din anul 380.
Prin afirmarea oraşului drept catedră episcopală s-au impus modificări urbanistice. Astfel, aproximativ în centrul Durostorumului, între tabără şi castel, este înălţată o impunătoare bazilică timpuriu creştină cu trei naosuri cu o lungime de circa 35 m. La răsărit de aceasta este cercetată o impunătoare construcţie publică (17х12 m) cu o sală impunătoare şi absidă, iar înaintea ei a fost descoperită o mică baie. Nu este exclus ca acesta să fie palatul episcopilor din Dorostol sau reşedinţa guvernatorilor oraşului în sec. V-VІ.
Între cea de-a doua jumătate a sec. ІV şi sfârşitul sec. VІІ Dobrogea şi Durostorum au fost supuse unor invazii neîncetate şi au fost arena impactului dintre civilizaţia antică târzie şi lumea barbară. În anul 376 în apropierea oraşului au năvălit sute de mii de goţi, care peste doi ani au ruinat provinciile de răsărit ale imperiului şi au incendiat Durostorum. Totuşi, la sfârşitul sec. V oraşul a reînviat, pentru a trăi o nouă înflorire sub Iustinian cel Mare (527- 565). Atunci fortificaţiile au fost refăcute şi lărgite, viaţa concentrându-se după pereţii puternici ai castelului sub formă de poligon de pe malul Dunării. După Iustinian cel Mare, în sec. VІ şi la începutul sec. VІІ, Dorostol devine avanpostul principal al imperiului împotriva avarilor şi slavilor, care, totusi, în anul 578 este cucerit şi distrus de avari şi slavi. Conform descoperirilor monetare şi altor surse, la sfârşitul sec. VІ Dorostol (în sec. VІ se folosea forma grecească a denumirii Durostorum - Dorostol) este restaurat din nou, pentru a continua să existe ca un avanpost al Bizanţului în Dunărea Inferioară până la venirea protobulgarilor la sfârşitul sec. VІІ, conduşi de hanul Asparuh (680-701).
Poate că în aceste zile care urmează praznicului Învierii lui Hristos, mai mult ca oricând simţim cu claritate, cu pasiune, faptul că viaţa lumii este una şi că întreaga viaţă a Bisericii este susţinută de comuniunea tainică a Sfinţilor şi păcătoşilor, care este lumea în devenire. Sfânta Liturghie, rugăciunile comune ale Bisericii nu pot fi înţelese în afara acestei comuniuni a Sfinţilor şi păcătoşilor.
Pentru noi, cei ce ne adunăm săptămână de săptămână într-o biserică, rugăciunile pe care le ascultăm par atât de ades rugăciuni de-a gata făcute : alţii le-au alcătuit şi noi le-am moştenit ; dar dacă ne gândim la chipul cum s-au născut ele, atunci ele nu ne mai par doar “de-a gata făcute”. Fiecare rugăciune pe care o auziţi a fost smulsă dintr-un suflet omenesc în momente de extaz, de supărare, în momente de adâncă pocăinţă, de adâncă recunoştinţă. Toate rugăciunile, începând cu acelea pe care le-am moştenit din Vechiul Testament, cu cea mai nouă rugăciune care a ajuns la noi din închisori şi lagăre de concentrare, sunt născute din suflete vii în momente ale întâlnirii lor cu Dumnezeu sau în nevoia lor disperată de Dumnezeu, pe Care Îl căutau orbecăind, dar nu-l puteau afla.
Uneori ni se pare dificil să fim la unison cu rugăciunile pe care le cântăm sau le recităm, cu tot acest flux de rugăciune. Şi într-adevăr, nu e de mirare, pentru că într-o slujbă, într-o singură secvenţă liturgică, într-o simplă rugăciune pe care o citim de dimineaţă sau seara, Biserica a adunat zeci de rugăciuni care corespund acestei experienţe, vieţii, morţii, bucuriei, durerii, angoasei şi recunoştinţei sfinţilor de-a lungul istoriei. Cum ne putem aştepta să primim în sufletele noastre, să ne împărtăşim pe deplin, una după alta, de experienţa seculară, a Sfântului Vasile, a Sfântului Ioan, a Sfântului Marcu sau a Sfântului Simeon ? Dar ne putem împărtăşi de ele într-un chip de-viaţă-dătător, dacă ne dăm seama că, aşa mici cum suntem, aşa în devenire cum suntem, bâjbâind după o plenitudine care nu este încă a noastră şi pe care ei o au într-un grad mai mare decât noi, noi facem parte dintr-o mulţime largă de bărbaţi şi femei care se roagă/ în rugăciune şi că noi îi auzim pe marii sfinţi ai lui Dumnezeu rugându-ne cu rugăciunile lor. Putem sta ca nişte copii printre adulţi, putem sta având conştiinţa că Sfântul Vasile este prezent aici, cu rugăciunea sa, punându-ne înainte experienţa lui adâncă, a lui Dumnezeu şi a vieţii. Că prezent este şi Sfântul Ioan şi un alt sfânt, şi încă altul ; şi noi putem pur şi simplu să ascultăm cu atenţie, punându-ne întrebări din vreme în vreme : « Cum de spune aceste cuvinte ? Din ce adânc de experienţă străină, străină de mine, vin aceste cuvinte ? ». Şi apoi, deodată, să spunem cu bucurie : « Iată-mă una cu el, ceea ce el spune eu ştiam deja sau experimentasem ; o, ce minunat, sunt una cu oameni care sunt atât de mari înaintea lui Dumnezeu ! »
Şi dacă vom trata astfel rugăciunile de dimineaţă pe care le citim, sau rugăciunile de seară, şi diversele rugăciuni care se fac în biserică, atunci nu avem cum să mai simţim, aşa cum ni se întâmplă deseori, o mâhnire, senzaţia că toate acestea trec pe lângă noi, că nu ne regăsim în cuvintele lor, în imaginile, în frazele rugăciunilor. Cum putem noi, într-un singur suflet, să simţim toată complexitatea experienţei divine şi umane de două mii de ani a Bisericii ? Dar cât de uşor ne-ar fi dacă am sta să ascultăm cu mintea deschisă, cu inima deschisă, gata să răspundem la ceea ce este deja al nostru, să punem întrebări despre alte lucruri, să exclamăm în sine : « Cum poţi spune acestea, o, Părinte Vasile, cum poţi rosti aceste cuvinte, Părinte Ioane ? » Şi apoi am spori treptat în înţelegere, pentru că sămânţa rugăciunii, care este deja în sufletele noastre, înţelegerea sfinţilor de care deja ne împărtăşim, dacă suntem simpli, direcţi, sinceri, va creşte în noi ; am fi adevăraţi la măsura la care deja suntem adevăraţi şi am creşte la o realitate mai plină decât înainte.
Şi apoi am descoperi că această comuniune a sfinţilor pe care o concepem ca invizibilă şi aşa distantă – sfinţii în cer şi noi pe pământ – este ceva infinit mai simplu şi mai familiar. Apoi rugăciunile lor sunt în mijlocul nostru, experienţa lor ne este împărtăşită, în fiecare cuvât al rugăciunii, în fiecare melodie a cântării liturgice, ei sunt în mijlocul nostru, nu doar nevăzuţi rugându-se pentru noi, ci făcându-ne părtaşi experienţei lor adânci, tragice şi glorioase ; a lui Dumnezeu şi a lumii, a oameniilor la fel de mult ca şi a lui Dumnezeu.
Şi apoi ne putem întoarce să-l privim şi pe aproapele nostru ca o parte a comuniunii acesteia tainice a Sfinţilor şi a păcătoşilor, pentru că şi aproapele nostru este părtaş, ca şi noi, poate doar cu suprafaţa sufletului său, poate cu cele mai superficiale straturi ale sufletului său, la acelaşi mister pe care îl căutăm şi noi. Am simţi că suntem tovarăşi, că suntem împreună, în felul nostru, dar mai mult de atât – că împreună bem din acelaşi izvor, că împreună ne împărtăşim de alţii mai mari decât noi, de o viaţă mai adâncă, mai largă.
Să încercăm, în serviciul divin, în rugăciunea particulară, să învăţam să fim părtaşi, în acest mod simplu, direct şi sincer, la experienţa şi viaţa acelora care ne-au precedat şi care sunt mai mari ca noi. Şi comuniunea sfinţilor va deveni realitate, iar comuniunea păcătoşilor va deveni ceva semnificativ pentru noi, o adevărată frăţie de oameni care sunt, care se recunosc pe sine ca păcătoşi, dar simt, totuşi, că Dumnezeu a venit şi pentru ei, că au fraţi şi surori mai mari care se preocupă pentru ei, care sunt una cu ei, împărtăşindu-le cele mai preţioase daruri din viaţa lor. Şi atunci vom putea să devenim o frăţietate, un trup şi o viaţă cu ei în Dumnezeu. Amin.
« ...la a treia treaptă ajung numai sfinţii, cuvioşii şi marii sihaştri întăriţi de harul Duhului Sfânt.Nimeni însă nu poate ajunge aici dacă nu uneşte liniştea cea din afară a naturii înconjurătoare, care este călăuză spre Hristos,
cu liniştea interioară a conştiinţei sale.
Iar când acestea se unesc, atunci omul simte dor de Dumnezeu, se roagă fără gânduri, îşi stapâneşte imaginaţia şi simţurile, dobândeşte uşor darul lacrimilor şi iubeşte pe toţi oamenii deopotrivă. »
« Românul a sacrificat de obicei ordinea impusă, frumosul creat, artificial, impropriu sufletului său, de dragul liniştii şi bucuriei interioare, a trăirii sale cât mai în mijlocul naturii. Din această linişte divină, din această armonie şi frumuseţe nemuritoare au ieşit toate comorile şi capodoperele sacre ale neamului, începând de la marii noştri sfinţi, domni şi eroi, până la sfintele noastre mame ; începând de la frumoasele slujbe şi picturi bisericeşti, până la colinde şi la poezia Mioriţa. Toate sunt rod al liniştii şi al păcii sufleteşti. »
Liniştea, isihia în limba greacă sau sihăstriaîn graiul nostru românesc, este un dar divin cu care Dumnezeu a înzestrat întreaga creatură, de la îngeri şi oameni până la păsările cerului şi florile câmpului. Prin linişte înţelegem armonie, împăcare a creaţiei cu Creatorul ei, a omului cu inima sa, cu conştiinţa sa, cu semenii săi, cu toată zidirea. Liniştea, atât cea exterioară firească, cât şi cea interioară, duhovnicească, formează o însuşire vitală a sufletului omenesc fără de care omul nu poate creşte normal...Liniştea, precum o numesc toţi Sfinţii Parinţi, este maica rugăciunii şi a multor fapte bune. Nimeni nu se poate ruga lui Dumnezeu cu mintea şi inima tulburată de griji, de gânduri şi de patimi.[...] Liniştea este mediul ideal în care se nasc sfinţenia, arta, cultura.
Aşadar, este o linişte exterioară a naturii neprihănite, a cerului înstelat, a mării odihnite, a păstorului înconjurat de turmă, a ţăranului legat de pământ, a mamei cu pruncul la sân. Este o linişte interioară a conştiinţei împăcate, a datoriei împlinite, a omului care se jertfeşte pentru alţii, a creştinului care împlineşte după putere poruncile Evangheliei lui Hristos. Este şi o linişte a Duhului Sfânt care covârşeşte toată mintea, care vine în dar de la Dumnezeu după îndelungate osteneli duhovniceşti. Este liniştea inimii care poartă în ea pe Hristos, liniştea plânsului şi a lacrimilor de bucurie, liniştea nostalgiei divine şi a rugăciunii de foc, liniştea jertfei supreme.
La prima treaptă a liniştii ajung toţi oamenii care trăiesc cât mai mult în mijlocul naturii. Ei simt pe Dumnezeu din armonia şi frumuseţea celor văzute, pe care Sfinţii Părinţi o numesc contemplaţie naturală în duh. La a doua treaptă a liniştii ajung călugării şi creştinii sporiţi, care îşi împlinesc evanghelic datoriile faţă de Dumnezeu şi de oameni. Iar la a treia treaptă ajung numai sfinţii, cuvioşii şi marii sihaştri întăriţi de harul Duhului Sfânt.Nimeni însă nu poate ajunge aici dacă nu uneşte liniştea cea din afară a naturii înconjurătoare, care este călăuză spre Hristos, cu liniştea interioară a conştiinţei sale. Iar când acestea se unesc, atunci omul simte dor de Dumnezeu, se roagă fără gânduri, îşi stapâneşte imaginaţia şi simţurile, dobândeşte uşor darul lacrimilor şi iubeşte pe toţi oamenii deopotrivă.
Iată pentru ce înaintaşii noştri căutau să traiască cât mai feriţi de tulburările lumii, cât mai mult în liniştea naturii. Ca să poată ei înşişi învăţa din cele exterioare taina liniştii şi a rugăciunii interioare, până când pacea şi liniştea Duhului Sfânt se odihnea în inimile lor.
Poporul român a fost înzestrat din belşug cu acest dar dumnezeiesc care se numeşte linişte. El a trăit în Carpaţi ca într-o măreaţă catedrală, ca într-o minunată sihăstrie naturală aproape fără egal în lume. De aceea n-a plecat niciodată de acasă, nici n-a râvnit la liniştea şi pâinea altuia. De aceea a simţit cu atâta putere întotdeauna în inima lui , dorul casei natale, nostalgia patriei, a cerului, pe care le-a cântat ca puţini alţii. De aceea a înălţat atâtea sfinte biserici, sihăstrii şi mănăstiri, cum mai rar se pot întâlni în altă ţară. Cuminţenia, statornicia, omenia, evlavia creştină, mila, iertarea, mulţumirea sufletească, speranţa, lăsarea în voia lui Dumnezeu, cântarea, bucuria inimii, trăirea în sânul naturii, toate sunt virtuţi ce caracterizează sufletul românului care cresc şi se adapă la izvoarele liniştii.
Românul a fost din începuturi om de linişte, suflet celest şi curat, împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii. El şi-a făcut întotdeauna casa pe munte sau pe deal, la marginea pădurii sau în poiană, cât mai aproape de izvor. Ferestrele şi le-a împodobit cu flori, pereţii cu icoane, din care nu lipsesc niciodată Maica Domnului cu Pruncul în braţe şi Sfântul Nicolae cel Blând, protectorii cei mai iubiţi ai casei şi copiilor săi. Pridvorul casei l-a împodobit cu viţă, ograda cu stupi de albine, iar ocolul l-a umplut cu turme de oi şi miei. Românul a sacrificat de obicei ordinea impusă, frumosul creat, artificial, impropriu sufletului său, de dragul liniştii şi bucuriei interioare, a trăirii sale cât mai în mijlocul naturii. Din această linişte divină, din această armonie şi frumuseţe nemuritoare au ieşit toate comorile şi capodoperele sacre ale neamului, începând de la marii noştri sfinţi, domni şi eroi, până la sfintele noastre mame ; începând de la frumoasele slujbe şi picturi bisericeşti, până la colinde şi la poezia Mioriţa. Toate sunt rod al liniştii şi al păcii sufleteşti. »
Arhimandritul Ioanichie Bălan – Vetre de sihăstrie românească, EIBMBOR, 2001
Sfinţilor români, voi, care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea
mai de preţ: mucenici, care aţi murit pentru Stăpânul Hristos; ierarhi, care
ne-aţi păstorit cu sfinţenie; cuvioşi, care v-aţi nevoit ca nişte îngeri în
trup; mărturisitori, care aţi păzit dreapta credinţă; şi voievozi, care ne-aţi
apărat Biserica şi neamul, staţi tari, precum aţi şi stat, înaintea tronului
lui Dumnezeu, rugându-vă cu lacrimi să ne ierte păcatele şi să ne întoarcă spre
toată fapta cea bună.
Noi credem şi marturisim că voi, sfinţilor care aţi odrăslit din neamul
nostru, sau care aţi venit în aceste părţi pentru a ne lumina cu viaţa sau cu
moaştele voastre, vă rugaţi cu dragoste pentru noi şi ne sunteţi cel dintâi
ajutor în faţa lui Dumnezeu, şi pentru aceasta ne şi rugăm vouă cu evlavie:
păziţi-ne, împreună cu Maica Domnului, de toate greutăţile şi încercările care
se abat asupra noastră; nu de cele ce sunt îngăduite spre pocăinţă şi spre
întoarcere la Dumnezeu să ne păziţi, sfinţilor, ci de cele care sunt din
răutatea şi invidia vrăjmaşilor noştri văzuţi şi nevăzuţi, şi care sunt mai
presus de puterea noastră. Izbăviţi-ne, aşadar, cu rugaciunile şi îndurările
voastre, de venirea altor neamuri asupra noastră, de războiul cel dintre noi,
de secetă, de cutremur, de foc, de potop, de boală şi de toate necazurile pe
care din cauza răutăţii noastre le pătimim.
Că, iată, cu nenumărate păcate Îl mâhnim pe milostivul Dumnezeu: cu
uciderea de prunci cea cumplită, cu desfrânarea cea ruşinoasă, cu hoţii şi
viclenii şi minciuni, şi îndeobşte cu toată fapta cea rea. Ne-am îndepărtat
sfinţilor, întru totul de Dumnezeu şi de Biserica Sa, şi vă rugăm acum să
cereţi pentru noi iertare de păcate, chip de pocăinţă şi râvnă pentru toată
fapta cea bună. Şi să ne întoarceţi la dragoste pentru Dumnezeu şi pentru Maica
Sa şi pentru Biserica cea strămoşească. Ca nu cumva din pricina noastră să fie hulit
Dumnezeu printre neamuri, ci mai degrabă să fim un neam întru care să se
slăvească sfânt numele Lui.
Ca astfel, ridicându-ne la cinstea cea dintâi, să ne închinăm vouă, iubiţi
ai noştri sfinţi români, şi să slăvim pe Dumnezeu cel Unul în Treime, Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
"Cu Dumnezeu vom birui şi El va nimici pe cei ce ne necăjesc pe noi”(Ps.59, 13)
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
« Ajutorul meu de la Domnul..."
Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu !
Persoane interesate
Faceți căutări pe acest blog
Acatistul Sfintei Ecaterina
Catapeteasma Bisericii de la Aiud
Sfinţii Mărturisitori din închisori
Doamne, ia-mi libertatea care îmi robeşte sufletul şi dă-mi robia care-mi eliberează inima!”
Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.(Pr. A Boca)
Sf. Acoperamant
Sf. Apostoli
Sfânta Cruce
Sf. Ioan Botezătorul
Sfinţii Arhangheli
Sfântul Spiridon al Trimitundei - Vecernia
Cuviosul Paisie
" Domnul Dumnezeu, PreaMilostivul, să vă binecuvinteze, Domnul să vă ajute, Domnul să vă miluiască, Domnul să vă păzească de tot răul, Domnul să va umple de bucurie duhovnicească, Domnul, ca un bun şi iubitor de oameni, să vă ierte de păcate şi în ceruri cu drepţii să vă primească ! Binecuvintează, Doamne, pe robii tăi aceştia şi rugăciunea lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi răbdarea lor. Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor, şi sfârşit bun le dăruieşte, iar dincolo un colţişor de rai le dăruieşte, că binecuvântat eşti în veci. Amin !"
"Dumnezeu te urmăreşte cu iubirea Sa îndurerată, în orice ţară te-ai duce. Iubirea e ca Dumnezeu: nu are hotare."(Pr. Arsenie Boca)
*** „…aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin”
***
« Dragostea este suprema răspundere pentru altul » (Pr. Dumitru Stăniloae)
***
