"Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e sã ne dãruim Lui pe noi înşine, pe viaţã."

« În lumea nevãzutã sunt mii şi milioane de fiinţe şi numai o singurã voie a lui Dumnezeu este. Prin cãlugãrie intri în aceastã lume ca sã completezi locul cetei a doua îngereşti pe care Dumnezeu a hotãrît sã-l împlineascã cu oamenii care, în trup greoi fiind, biruie în lupte pe îngerii cei cãzuţi prin neascultare. »

« Firea trebuie tãmãduitã de fricã în faţa suferinţei. »

***

« Pentru dobândirea vieţii duhovniceşti trebuie sã birui şi toatã dragostea firii, chiar şi dragostea de pãrinţii dupã trup. Nici dragoste de sine, nici dragoste de slavã sã nu mai ai. Nu împãrţi sufletul tãu, ci adunã-l din toate şi dã-l întreg lui Hristos. »

Intrarea în cãlugãrie se sãvîrseşte în vremea Sfintei Liturghii, îndatã dupã intrarea cea micã cu Evanghelia. Spre ştiinţã, pe scurt, Sfânta Liturghie este slujba de cãpetenie a Bisericii în care e prezentatã viaţa şi învãţãtura Mântuitorului, precum şi lucrarea de mântuire a omului prin Jertfa de pe Golgota. Sfânta Liturghie este repetarea sau continuarea peste veacuri a aceleiaşi Jertfe şi Taine. Fratele care vine la cãlugãrie este o roadã a acestei Jertfe. Braţele pãrinteşti îl aşteaptã deschise pe cruce. Aceasta e cea mai puternicã chemare ce s-a putut face vreodatã oamenilor. În faţa ei pãrãsim viaţa cea uşuraticã a firii şi dorim sã dãm şi noi vieţii acelaşi înţeles. Iar slujitorul tainei lui Dumnezeu, preotul sau arhiereul, primeşte pe fratele înaintea uşilor împãrãteşti, deschizându-i urechile dragostei prin cuvintele Domnului: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovãraţi – cu pãcatele – şi Eu vã voi odihni pe voi”. Pãcatele, patimile, ostenesc şi încarcã, slãbesc şi apasã sufletul în întuneric. Dorul dupã odihnã de acestea este fundamentat în suflet. Acestui dor nimeni şi nimic nu-i poate rãspunde decât Iisus. De la El învãţãm smerenia şi primim odihna, adicã nepãtimirea.

Cuvântul de lãmurire continuã şi prin el fratele e adus înaintea lui Dumnezeu în privinţa dorinţei sale. În faţa sfinţeniei lui Dumnezeu avem deodatã aceste simţãminte contradictorii, de fricã şi de bucurie, de temere şi de atragere. Dar nu numai Mântuitorul e nevãzut de faţã, ci şi Preaslãvita Sa Maicã, sfinţii îngeri şi toţi sfinţii cei dintre oameni vin de faţã asupra hotãrârii fratelui cu destinul sufletului sãu. Stau plecate privirile întregii lumi vãzute şi nevãzute. Aceştia sunt martorii noştri în ziua rãsplãtirii, când Mântuitorul nostru va veni sã judece vii şi morţii, „nu dupã cum vom fãgãdui mãrturisind – cu gura –, ci dupã cum vom pãzi şi împlini – cu fapta – cele ce vom fãgãdui”.

Deci e întrebat fratele de ce a venit în faţa altarului, în faţa jertfelnicului Domnului. Iar fratele rãspunde spunându-şi dorinţa cãlugãriei. Dorinţa aceasta e însã o convingere. Preotul confirmã bunãtatea şi fericita alegere a fratelui. Fratele a ales biruinţa asupra firii, pe care urmezã sã o câştige prin osteneli şi suferinţe. O astfel de hotãrâre, ca sã ducã la rezultat, trebuie sã îndeplineascã o condiţie esenţialã: sã fie o hotãrâre a libertãţii sale. Libertatea conştiinţei e cel mai adânc bun spiritual pe care-l avem la îndemânã în viaţã. Acesta este factorul de care Biserica ţine seama şi garanteazã seriozitatea convingerii, alegerii şi statorniciei. Sila împrejurãrilor, sila neputinţelor, sila înfrângerilor, dacã nu se vor converti în convingere, nu stau garanţie pentru cãlugãrie. Fãgãduinţele cãlugãriei sunt, aşadar, pe viaţã, viaţã petrecutã într-o mãnãstire.

Urmeazã întrebãri şi rãspunsuri, cele trei rãspunsuri sau voturi monahale. Primul este fecioria, al doilea ascultarea de povãţuitor şi de fraţi, iar al treilea sãrãcia, lipsurile vieţii cãlugãreşti. Dupã aceste trei fãgãduinţe din partea fratelui, preotul, slujitorul tainei, lãmureşte mai pe larg în ce constau aceste sfinte fãgãduinţe. Mai întâi cã sunt date în faţa Celui Sfânt, cã sunt scrise de îngeri şi cã vom da seama de ele şi la sfârşitul lumii. Trãite aceste fãgãduinţe, prin ele se aratã în viaţa noastrã viaţa Domnului, întrucît El Însuşi este viaţa veşnicã. Viaţa monahalã nu este o viaţã dupã trup. Poftele lui trebuiesc stinse.

Cuviinţa faţã de om trebuie câştigatã şi mintea curãţitã prin nevoinţe, cãci şi trupul e chemat la sfinţenie şi viaţã veşnicã. De aceea şi el trebuie fãcut ascultãtor de Dumnezeu. Postul, osteneala, privegherea, îl îmblânzesc. Ascultare sã ai faţã de toţi. „În ascultãri fãrã cîrtire”, zice preotul. La viclene gânduri sã te aştepţi, care vor sã zdruncine hotãrîrea de a merge prin greutãţi în urma lui Hristos. Acestea vor sã te întoarcã înapoi de la calea Duhului iarãşi la calea firii. Firea trebuie tãmãduitã de fricã în faţa suferinţei. Pentru dobândirea vieţii duhovniceşti trebuie sã birui şi toatã dragostea firii, chiar şi dragostea de pãrinţii dupã trup. Nici dragoste de sine, nici dragoste de slavã sã nu mai ai. Nu împãrţi sufletul tãu, ci adunã-l din toate şi dã-l întreg lui Hristos. De toate sã fii sãrac, ca sã atârni întru totul de Dumnezeu. Oamenii te vor defãima, neînţelegându-ţi viata, dar nu uita cã nici viaţa lui Iisus nu au înţeles-o cei ce L-au rãstignit.

Oamenii prea legati de fire nu au înţeles niciodatã vieţuirea cea mai presus de fire, de aceea s-au temut de aceia cu o astfel de vieţuire ca de un rãu, ca de o mustrare şi i-au fãcut mucenici. Iar cuvioşii au trãit o viaţã de bunã voie, o viaţã de mucenici. Vieţile Sfinţilor ne sunt nouã hranã şi curaj în urmarea lui Hristos, precum şi convingerea cã e cu putinţã aceastã urmare. Hristos fãcându-Se om, ne-a dat nouã aceastã putinţã.

Cu toate acestea, viaţa dupã Hristos nu e o viaţã de vis sau de visãtori, nici o viaţã cu minuni. Lepãdarea de sine şi crucea rezumã toate greutãţile ce le vom avea cu firea cea veche şi ne prevestesc multã umilinţã în lumea aceasta. Dar tocmai acestea când le vom împlini ne fac dovada cã viaţa noastrã e dupã Dumnezeu. Întru aceasta ne stã puterea, de a ne bucura întru necazuri. Cu trupul ne amãrâm pentru greutatea virtuţilor, dar cu sufletul ne bucurãm pentru plata pe care o aduc.

Fratele e întrebat dacã poate mãrturisi aceastã concepţie de viaţã. Cu Harul lui Hristos acest fel de vieţuire e cu putinţã. Preotul se roagã în continuare lui Dumnezeu, amintind şi fratelui cã dragostea lui Dumnezeu faţã de cel mai mare pãcãtos e mai mare decăt dragostea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu, de aceea Dumnezeu nu uitã de om cum uitã omul de Dumnezeu. De aceea El ştie dorul fratelui şi adaugã la acesta puterea Sa, spre împlinirea poruncilor Sale.

Sfaturile evanghelice prin fãgãduinţã solemnã devin porunci. Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e sã ne dãruim Lui pe noi înşine, pe viaţã. Dumnezeu primeşte şi îmbrãţişeazã, apãrã şi întãreşte un asemenea dar. Abia cu aceastã dãruire a dragostei prindem putere asupra greutãţii, asupra neputinţei şi cãpãtãm curaj în nevoinţe. Un duh nou se sãlãşluieşte întru noi din clipa aceasta. Îl avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastrã în razele lui. Cãci duh dumnezeiesc este dragostea care a fãcut sfinţi.

Cu capul plecat şi cu cartea rînduielii cãlugãriei pe cap, preotul se roagã lui Dumnezeu sã-l primeascã şi pe fratele acesta în ceata celor care au pãrãsit toate cele lumeşti şi s-au fãcut vrednici de Dumnezeu. Întãrit de Adevãr, îngrãdit de Duhul Sfânt, hotãrârea fratelui sã fie neclintitã în rãzboaiele cu mesteşugirea potrivnicã. Biruinţa se câştigã prin rãbdarea întãritã de Dumnezeu cu Har şi prin rugãciunile Maicii Creştinãtãţii, Preasfânta Stãpânã de Dumnezeu Nãscãtoarea şi ale tuturor sfinţilor întru care S-a proslãvit Dumnezeu Cel în Treime închinat.

Toti îşi pleacã capetele. Preotul din nou se roagã lui Dumnezeu sã-l primeascã pe fratele acesta, care şi-a ales din feluritele cãi de mântuire pe aceasta a jertfei de sine. Rugãciunea continuã ca poftele şi gândurile firii sã fie ridicate de la dânsul odatã cu tunderea pãrului, al cãror semn este. Pãzirea poruncilor aduce în fire sfinţenia Celui ce a dat poruncile. Preotul mai cere de la Dumnezeu şi darul nestrãmutãrii hotãrîrii fratelui, voinţa oţelitã care i-a caracterizat pe nevoitori.

Cu acestea, slujitorul Sfintei Liturghii se apropie de Cel ce nevãzut sãvârşeşte Taina, Hristos, întinde mâna sa dupã Sfânta Evanghelie aşezatã în faţa icoanei Mântuitorului din tâmplã şi zice: „Iatã Hristos, nevãzut, aici stã de faţã”. Şi preotul mai întreabã odatã pe fratele dacã face pasul cãlugãriei de bunã voie, deplin liber, fiindcã numai acesta e factorul sufletesc hotãrâtor în cãile omului. În adâncul fiinţei sale omul e libertate. Acesta e darul lui Dumnezeu fãcut omului, prin care l-a deosebit de toatã fãptura vãzutã şi l-a înrudit cu îngerii şi cu aceasta l-a fãcut capabil şi de viaţã îngereascã. Cãlugãria e, aşadar, o logodnã cu modul mai presus de veac al vieţuirii îngereşti.

Fratele afirmã definitiv libertatea conştiinţei sale în faţa Celui ce-i va desãvîrşi libertatea. Logodna aceasta începe însã cu foarfecele, unelte care taie vãlul necunoştintei de Dumnezeu de pe suflet sau mrejile patimilor de pe minte. La aceastã tãiere nu numai cã te învoieşti, dar sãruţi şi foarfecele, mijloacele fizice sau morale cu care se face aceastã rupere a sufletului şi a minţii de patimi. Aceasta a fost ultima zi din viaţã în care ai mai avut pãreri personale şi voinţã proprie. De la logodna cu îngerescul mod de viaţã sub o nouã lege, tãierea voii şi a toatã pãrerea îţi este lege. Aceasta o ai chiar din mâna lui Hristos. În lumea nevãzutã sunt mii şi milioane de fiinţe şi numai o singurã voie a lui Dumnezeu este. Prin cãlugãrie intri în aceastã lume ca sã completezi locul cetei a doua îngereşti pe care Dumnezeu a hotãrît sã-l împlineascã cu oamenii care, în trup greoi fiind, biruie în lupte pe îngerii cei cãzuţi prin neascultare. De aceea, ca sã sui la sfîrşitul zilelor la aceastã destinaţie cereascã, trebuie sã înveţi firea de a nu avea pe pãmînt altã voie decât numai voia lui Dumnezeu, precum e şi în cer. Ce rost mai au aceste foarfeci? Foarfecele, povãţuirile, mustrarea, dojenirile, ocara au rostul tãierii patimilor, cãci cu tãierea voii se taie toatã patima. Iar al doilea rost al foarfecelor este venirea la cunoştinţa adevãrului care este Hristos.

Adevãrul este fiinţã vie. Noi însã suntem fiinţã, dar prinsã în amãgiri. Trebuie tãiate amãgirile ca sã fiinţãm în Adevãr, adicã în Hristos. El e „uşa” la „casa” Tatãlui, iar Duhul e „cheia” cu care Fiul Îi deschide. Aceasta-i cunoştinţa adevãrului cu noi, cu calea noastrã dupã Duh, cu destinaţia noastrã cereascã. Pe acest înţeles luptãtorul primeşte nume nou, dupã al unuia dintre sfinţii care bine s-au nevoit. De aici începînd, de la darea numelui, monahul e un nou botezat, care îşi înţelege personal Botezul. Aceasta nu e repetarea primului Botez, ci înnoirea lui. Viaţa lui viitoare, deşi continuatã pe pãmânt, va avea sã fie o slavã a Sfintei Treimi. Întreaga Sfântã Treime îşi face sãlaş într-un ales. Chemaţii sunt mulţi, dar vin numai câte unii care se aleg. (...)

Tâlcuirea rânduielii tunderii în monahism

(Pãrintele Arsenie Boca - Trepte spre vieţuirea în monahism)

Dragostea care e gata să-şi pună viaţa

Povestea evanghelică a  centurionului ne spune despre un om a cărui credinţă era mult mai mare decât a  poporului evreu, deşi el era păgân. O persoană dragă lui era bolnavă şi el a venit la Hristos, cerându-I o minune, cerând ca Domnul să aibă milă de el. Hristos i-a răspuns omului zicând : Venind îl voi vindeca. Atunci s-a manifestat uimitoarea credinţă a centurionului. Deseori când ne rugăm, Îi cerem stăruitor Domnului să vină aproape de noi, să-şi facă simţită prezenţa, aşa ca noi să simţim cu precizie puterea Lui.

Acest om s-a comportat cu mare simplitate, spunându-I  lui Hristos: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.” Un singur cuvânt  de la Dumnezeu – atât cerea omul, nu bucuria contactului cu El, după care noi toţi tânjim. Noi Îi pretindem Domnului să ne împlinească cererile şi, pe lângă aceasta, să ne dăruiască minunata bucurie a prezenţei Sale. Centurionul a înţeles în inima sa cât de sfânt este Domnul, cât de mare, şi era gata să renunţe la  bucuria lui, numai să fie vindecat prietenul său. Deseori  ne întoarcem spre Domnul şi spunem : « Ajută-mă, Doamne ! Nu vreau să ştiu ce se întâmplă, nici ce faci ; numai împlineşte-ţi voia Ta, în tăcere, de la  distanţă, fără să simt eu ». Dacă am fi în stare să ne întoarcem spre Domnul cu o asemenea credinţă, cu o asemenea conştiinţă a sfinţeniei Lui, cât de aproape ne-ar fi Domnul. El este întotdeauna aproape, El se apropie întotdeauna de noi, dar noi nu-L putem simţi decât cu o inimă iubitoare şi smerită. Un crâmpei de dragoste avem  câteodată, dar nu avem smerenie prea multă. Deci dacă ne-am întoarce spre Domnul şi I-am spune :

« Doamne, fă ca binele şi sfinţenia după care tânjeşte sufletul meu să fie împlinit cu cei dragi mie, iar pe mine poţi să mă treci cu vederea. În drum spre ei, nu te îngriji de mine », cât s-ar bucura Domnul de dragostea  care e gata să-şi pună viaţa şi bucuria pentru alţii.  Amin.

Predica Mitropolitului Antonie – 1974 -

http://www.metropolit-anthony.orc.ru/eng/eng_74.htm

http://www.manastirea-sireti.md/uploads/images/news/2009/iulie/sutasul-credincios.jpg

O scrisoare a Sfântului Moise de la Optina către fratele său ...(II)

« Lucarea noastră în această viaţă este semănatul

şi  viaţa viitoare este recolta a ceea ce am semănat.

Orice seamănă cineva aici,

aceea va culege dincolo. »

« Cu omul din afară dă-i cezarului ce este al cezarului(Marcu 12, 17), dar cu omul dinlăuntru întotdeauna

priveşte către Dumnezeu  şi cugetă la poruncile Lui şi Dumnezeu va fi cu tine. »

Lucrarea noastră se numeşte însămânţare şi aceasta este tot îndoită – una în omul lăuntric şi una în omul din afară ; iar roadele diferite ale  celor două sunt evidente. « Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică. »(Galateni 6, 8). Semănatul şi seceratul în omul din afară în timpul vieţii acesteia are trei aspecte – « pofta cărnii, pofta ochilor şi trufia vieţii »(I Ioan 2, 16) Dacă omul lăuntric nu cugetă asupra legii lui Dumnezeu şi nu se hrăneşte cu ea, dacă nu este întărit de citire şi rugăciune, el este cucerit de omul din afară şi îşi slujeşte stăpânul. Deci sunt fapte plăcute trupului/ cărnii, dar urâte de Dumnezeu, cum sunt mândria, zgârcenia, lăcomia, împlinirea a tot felul de pofte, vorbirea deşartă, râsul, distracţiile, beţia, răutatea, prefăcătoria, minciuna, invidia, trândăvia şi altele. Acestea sunt roadele semănatului în trup şi de aceea  carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu(I Corinteni 15, 50). Dar când sufletul cugetă asupra legii lui Dumnezeu şi trupul este supus înţelepciunii sufletului, atunci se văd fapte precum : dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, blândeţea, smerenia, simplitatea, bunătatea, mila către toţi, modestia, înfrânarea, fecioria, cinstea şi toate celelalte, iar aceste fapte sunt roadele Duhului Sfânt şi sunt numite semănături întru duhul.

Lucarea noastră în această viaţă este semănatul şi  viaţa viitoare este recolta a ceea ce am semănat. Orice seamănă cineva aici, aceea va culege dincolo. Dacă cineva se grăbeşte să-şi cultive pământul inimii sale, să-l fertilizeze şi să-l însămânţeze cu seminţele vieţii veşnice, el poate cu nădejde să aştepte roade pe măsură în pace şi bucurie veşnică. Cel ce seamănă cu lacrimi de pocăinţă va culege cu bucurie şi « va fi împlinit », spune proorocul(Psalmi 16, 16 ; 124, 6), pentru că odihna cea dulce îi urmează lucrării evlavioase. Dar odihna şi repausul îi sunt refuzate celui care nu a lucrat faptele virtuţii – « dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce », cum  se spune(cf. II Tesaloniceni 3, 10).

Dragul meu frate, mereu să ai în vedere acest adevăr, că aceea ce un om seamănă în această viaţă va culege însutit în viaţa viitoare. Şi cercetează-te zilnic în baza acestui adevăr – ce ai semănat pentru viaţa viitoare, grâu sau neghină ? Şi după ce te cercetezi, încearcă să faci mai bine a doua zi, şi trăieşte-ţi întreaga viaţă în acest chip.  Dacă ţi-ai petrecut ziua în chip jalnic, fără să te rogi lui Dumnezeu cum ar fi trebuit, fără ca măcar o dată să simţi căinţă în inimă, fără să te smereşti în sine, fără să arăţi bunătate sau  să dai milostenie cuiva, fără să ierţi cuiva greşelile faţă de tine, fără să înduri jignirile cu răbdare – dacă în schimb ai dat frâu liber mâniei şi nu te-ai înfrânat de la vorbire sau de la mâncare şi de la băutură sau dacă ţi-ai cufundat mintea în gânduri  necurate – când vei revedea în minte toate acestea, condamnă-te pe tine potrivit conştiinţei şi vezi ca a doua zi  să fii mai atent la ceea ce este bun şi să te păzeşti mai tare de ceea ce este rău.

Şi aşa să veghezi asupra ogorului tău, dragul meu, şi să-l cureţi de mărăcini şi fii atent, ca un adevărat creştin, să nu lucrezi mai degrabă pentru  hrana cea pieritoare, ci pentru cea care rămâne în viaţa de veci(Ioan 6, 27)*.  Pentru că la ce ne foloseşte să ne mulţumim pe deplin în această viaţă cu onoruri, slavă, bogăţie şi tot felul de plăceri, dar să ne golim sufletul de  roadele Duhului Sfânt şi apoi să apărem înaintea lui Dumnezeu ca un pom neroditor care se taie şi se aruncă în foc(Matei 3, 10).

Cu omul din afară dă-i cezarului ce este al cezarului(Marcu 12, 17), dar cu omul dinlăuntru întotdeauna priveşte către Dumnezeu  şi cugetă la poruncile Lui şi Dumnezeu va fi cu tine.

Mai mult decât orice, mă tem să nu fii lezat de tovărăşiile proaste. Un tovarăş care mereu are în minte femeile şi distracţiile este o companie rea cu siguranţă. Căci vinul şi femeile i-au distrus pe mulţi, spune Sfânta Scriptură(cf. Sirah 19, 2 ; 34, 25). Fereşte-te de astfel de oameni, pentru că obiceiurile pătimaşe şi imorale prind rădăcini  în noi repede şi uşor, şi este foarte greu să le mai dezrădăcinezi după aceea.

 Puţini sunt aceia care s-au eliberat pe deplin de  obiceiurile proaste – mulţi şi-au sfârşit vieţile în aceste patimi ale lor ,  spre veşnica lor pedeapsă,  de care să ne izbăvească Domnul Multmilostivul şi pe tine şi pe mine! Sper că ai duhul  fricii de Dumnezeu prin care te poţi păzi de păcat şi care te poate călăuzi spre virtute.  Aceste scrieri pe care ţi le trimit te pot ajuta şi  la aceasta.  Ţine aceste reguli cât poţi de bine şi « înnoise-vor ca ale vulturului tinereţile tale »(Psalmul 102, 5).

Cât despre mine, trăiesc în acelaşi loc singuratic ca înainte. Slavă lui Dumnezeu ! Sunt sănătos şi ocrotit de mila lui Dumnezeu.

Dorindu-ţi ca totdeauna numai binele, rămân credinciosul tău frate, păcătosul Timotei

Mă înclin adânc în faţa ta.

* « Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl. »

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/06/two-letters-from-saint-moses-of-optina.html

O scrisoare a Sfântului Moise de la Optina către fratele său rămas în lume(I)

"Suntem făcuţi pentru lucrarea cea bună, prin care în răstimpul acestei vieţi scurte să obţinem veşnica şi binecuvântata viaţă la care toţi suntem chemaţi prin harul lui Dumnezeu."
17 iulie 1814, Sihăstrie

Dragul meu frăţior, Alexandru Ivanovici, să te mântuieşti întru Domnul !

Am fost încântat să primesc scrisoarea ta care a purces dintr-o nepieritoare dragoste frăţească. M-am bucurat  din adâncul inimii că eşti în viaţă şi sănătos. Aş fi bucuros şi să te ajut cu cărţi, dar ce păcat că suntem atât de departe unul de altul acum şi nu am posibilitatea să o fac.  Dar pentru a-ţi împlini cererea, care cu adevărat mă bucură, împreună cu scrisoarea aceasta îţi trimit câteva scrieri pe care le-am copiat. Deşi puţine, conţin multe, ba s-ar putea spune, chiar tot ce e necesar pentru a călăuzi pe calea mântuirii. Sufletul tău să se folosească din plin de ele; hrăneşte-l zilnic cu cuvintele vieţii, cu rugăciune, şi cu toată fapta/ lucrarea cea bună – întocmai cum ne hrănim trupul cu  tot felul de mâncăruri şi băuturi, prin care puterea noastră este reînnoită şi viaţa noastră întreţinută.

Dacă duhul evlaviei se împuţinează în tine nu este de mirare, deoarece tu te găseşti prins într-un cerc social  unde vezi şi auzi tot ceea ce se opune duhului tău, iar inima ta ia parte la acele lucruri chiar dacă vrea, chiar dacă nu.  De aceea te compătimesc. Dar, frăţioare,  nu trebuie să-ţi neglijezi de tot sufletul. Trebuie cumva să-ţi aprinzi duhul evlaviei; printr-o citire duhovnicească sau prin rugăciune, chiar şi una scurtă, sau prin aducerea-aminte de viaţa veşnică şi prin împlinirea tuturor celorlalte porunci ale lui Hristos trebuie să te hrăneşti şi să creşti până la statura omului desăvârşit, până la măsura deplinătăţii lui Hristos(Efeseni 4, 13). Aminteşte-ţi de vameşul din Evanghelie, care urma o carieră aşa de ruşinoasă şi pernicioasă, dar nu renunţase să meargă la templu, chiar dacă acest mod de viaţă era complet opusă celor ce-i plac lui Dumnezeu. Şi odată  s-a întâmplat că el i-a plăcut Domnului prin doar câteva cuvinte de pocăinţă şi a plecat de la templu mai îndreptat decât fariseul, acel zelos împlinitor al întregii legi. 
Dragul meu, nu stinge de tot duhul şi nu te împuţina  prin neglijenţă şi îngăduinţă excesivă faţă de trup şi risipirea minţii în închipuiri obsedante, ca nu cumva să suferi ca sluga cea leneşă/ nepăsătoare din  Evanghelie, care a ascuns talantul primit la botez,  talant care nicidecum nu trebuie să rămână îngropat şi fără roade în sufletul unui creştin.

[...] iată încă o cugetare pe care trebuie să o avem mereu în minte : că suntem muritori. Viaţa noastră este  vremelnică şi foarte nesigură în privinţa ceasului morţii noastre. Pentru că, deşi ştim bine că vom muri, nu ştim când vom muri – azi sau mâine, mai devreme sau mai târziu, în timpul zilei sau în timpul nopţii? Aceste împrejurări sunt complet necunoscute fiecărei persoane – când coasa morţii va secera pe cineva şi în ce stare îl va găsi, pregătit prin fapte bune sau nepregătit şi plin de fapte rele. Pentru că în acelea în care găseşte o persoană, în acelea o va preda judecăţii înaintea lui Dumnezeu, şi prin faptele sale fiecare sau se va slăvi sau  se va ruşina. Şi nimeni nu ne va ajuta nouă în ceasul morţii, numai lucrările bune împlinite întru Dumnezeu. Acum trebuie să vorbim despre faptele bune şi faptele rele, şi despre rezultatele lor. Ştim din Sfânta Scriptură că nu suntem creaţi doar ca să mâncăm şi să bem după poftă, să ne amuzăm  fără grijă şi să ne petrecem vremea într-un mod plăcut. Suntem făcuţi pentru lucrarea cea bună, prin care în răstimpul acestei vieţi scurte să obţinem veşnica şi binecuvântata viaţă la care toţi suntem chemaţi prin harul lui Dumnezeu.

Şi viaţa noastră de aici este o lucrare necurmată, trupească şi sufletească, iar viaţa viitoare, una de răsplătire potrivit lucrării noastre.  Dar trebuie să aflăm neapărat ce fel de lucrare va rodi într-o binecuvântată viaţă veşnică şi  care lucrare va rodi  o viaţă veşnică de amărăciune, astfel încât să fugim de una şi să ne ţinem  mereu de cealaltă.

Omul are o natură dublă, trup şi suflet ; lucrarea sa este de asemenea îndoită. Una este numită « omul din afară », cealaltă, « omul lăuntric ». Aceatea două, unite în singurul ipostas uman, sunt aşa de departe una de alta pe cât este cerul de pământ. Şi sunt opuse una alteia, aşa încât unul care nu este luminat de duhul lui Hristos, nu ajunge să se cunoască pe sine şi  nu poate evita dezastrul. Pentru că omul din afară este trup stricăcios, creat de Dumnezeu să slujească sufletului şi cere propriile satisfacţii ; omul lăuntric este sufletul nemuritor, creat după chipul şi întru asemănarea cu Dumnezeu, pentru fapte bune, şi are nevoi specifice de cultivare şi de satisfacere."

Sursa: http://www.johnsanidopoulos.com/2010/06/two-letters-from-saint-moses-of-optina.html

Mănăstirea Suzana – Maica Singlitichia

« Cum a scăpat Doamna Arşicu de furtună.

 În 1740 a fost ridicată, de către Suzana Arşicu, fondatoarea mănăstirii, o biserică din bârne. Suzana Arşicu, femeie înstărită, venea de la Săcele, din Ardeal şi a mulţumit astfel Domnului că a scăpat teafără dintr-o furtună care a prins-o pe drum. A fost cea dintâi stareţă.

Biserica, purtând hramul Sf. Ierarh Nicolae, a trăit un veac şi a fost înlocuită cu o alta. Soborul mănăstirii hotârase atunci să schimbe hramul cu acela al unui sfânt a cărui sărbătoare să fie vara. Dar în ajunul sfinţirii cerul s-a acoperit cu nori, râurile au ieşit din matcă, inundând văile. Puhoiul i-a surprins pe toţi cei ce veneau la serbare, luându-le bagajele, veşmintele, cărţile şi mirodeniile sfinte. Au scăpat totuşi teferi şi, în locul slujbei de sfinţire, au făcut una de mulţumire lui Dumnezeu pentru înlăturarea pericolului, hotărând ca şi în viitor hramul bisericii să se serbeze la 6 decembrie, ziua Sf. Ierarh Nicolae.

Biserica de azi s-a ridicat între 1880 şi 1882, în timpul stăreţiei maicii Natalia Perlea. S-a păstrat acelaşi hram, fără a îndrazni cineva să se mai gândească la vreo schimbare. Mănăstirea mai are o bisericuţă - Paraclisul - construită în 1911, pe vremea maicii stareţe Tomaida Perlea, cu hramul Acoperâmantul Maicii Domnului.

Aceasta este casa mea.

 Povesteşte maica stareţă Singlitichia Marin:

"La noi nu este propriu-zis o viaţă de obşte, fiindcă nu prea avem ce munci la câmp, unde să ne întâlnim. E mai mult o viaţă de sine. Măicuţele primesc fiecare o casă şi îngrijesc de ea. Unele au pe lângă ele o ucenică, iar când trec în lumea drepţilor, aceasta le ia locul. Maicile stau câte două sau trei într-o casă. E loc destul".

Curtea mănăstirii respiră larg, dar clădirile ţin una de cealaltă, alcătuind un spaţiu compact, menit să reziste. Casa aceea şi cu cealaltă sunt cele mai vechi care au rămas în acest aşezământ. Sunt de pe la 1860. Dincolo este casa pentru oaspeţi. Nu are multe camere. Mai vin directori, ambasadori...Pot fi primiţi omeneşte. Şi măicuţele găzduiesc oameni în casele lor. Toate închiriază camere. Dar dacă s-ar face turism organizat, n-ar mai putea fi ţinuţi deoparte vizitatorii de treburile mănăstirii. Ar fi un du-te vino prin curte, prin biserică...A, cu acareturi separate, altfel ar sta lucrurile. Aceea verde este casa mea. Aici unde v-am primit este stăreţia, cum scrie pe uşă, dar aceea verde este casa mea".

Nu se poate nimic fără trudă.

 "Eu am venit la mănăstire în 1940. Acum am 79 de ani. În 1990 m-am dat deoparte. Le-am spus: "Poate vreţi să puneţi pe o maică mai tânără". Dar ce să facă o maică tânără cu aşa o povară pe umeri? E răspundere mare".

Măicuţele mai câştigă bani, puţini, cu icoanele, cu lumânările...Banii se duc iute, totul e scump în ziua de azi. S-au zugrăvit pereţii bisericilor şi uite-i numai cum se cojesc. A fost o firma de la Bucureşti. N-au curăţat zugrăveala veche.

În rest, doar nişte fâneţe, care sunt date oamenilor în parte. Jumătate oamenii, jumătate mănăstirea. Pun cartofi, că altceva nu se face cu vremea de aici. Plouă, e răcoare... Şi fructele se trec repede, de atâta ploaie. Două măicuţe lasă furcile cu care strâng iarba şi încep să vorbească. Omul cu coasa le priveşte liniştit.

"Avem cinci vaci, am avut şapte. Şi mai avem patru viţei. E mult de muncă, nu se face nimic fără trudă. Acum aducem tot ce ne trebuie la mănăstire cu Dacia, dar am cărat şi cu spinarea, multă vreme".

Nu s-ar putea face lucrările dacă n-ar fi cei cu stare, care fac donaţii. Stranele acestea le-au plătit niste oameni pe care i-a cunoscut măicuţa stareţă la masă la protopop. Acum se fac aleile cu nişte meşteri şi abia apoi poate fi chemat cineva să cosească iarba, că s-a mărit peste măsură.

Vor oamenii să vină la noi.

 Pictura bisericii, în ulei, este opera maestrului Petre Nicolau, ucenic al lui Gheorghe Tăttărescu. Tot ale mănăstirii sunt o colecţie de icoane pictate pe lemn şi sticlă, numeroase cărţi vechi, obiecte de cult. Icoanele sunt îmbrăcate în argint aurit.

O măicuţă de 18 ani îndrumă grupurile de copii printre minunile făurite de mâinile omeneşti. Nu e destulă lumină, iar maicuţa ghid ne explică, bine ancorată în peisajul civilizaţiei moderne, că neonul este de 60 de wati, iar starterul numai de 20. Trebuie potrivit ca să facă aprinderea.

Copiii au scris în caietul de 48 de file de la intrare: "Această mănăstire este cu adevărat deosebită."; "Am fost în vizită la această mănăstire frumoasă."; "Mi-a plăcut foarte mult această vizită in care am văzut lucruri vechi, deosebite." ("Trebuie să ne luăm un registru mai mare, unul adevărat", zice maica stareţă Singlitichia Marin).

[...]

"La sărbătorile mari facem slujba la şapte şi jumătate seara şi ţine până noaptea la douăsprezece. Mai vin din oraş, din Văleni şi chiar din Ploieşti, să se cunune sau să-şi boteze copiii. La început am fost criticate, că oamenii nu sunt din parohia noastra, de ce vin la noi? Le-am zis: "Ce să facem, să-i dam înapoi de pe poarta mănăstirii? Biserica nu poate să facă asta. Faceţi dumneavoastră ceva, să vină la dumneavoastră, să nu mai vrea să vină la noi". N-a mai zis nimeni nimic de-atunci".

http://romania.ici.ro/ro/turism/m_suzana.html

***

La hramul Mănăstirii Suzana –  1 octombrie 2007 –

Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru!

Să ne acopere Maica Domnului cu preacinstitul ei Acoperământ, ce s-a prăznuit astăzi! Am trăit o mare şi nesperată bucurie, la Suzana, mănăstirea unde mă duceam foarte des într-o vreme, prima în care am intrat după ce am simţit nevoia acută de a mă întoarce la Dumnezeu.

Dar nu sărbătoarea hramului în sine, cât maica Stareţă, Singlitichia stavrofora, m-a umplut de bucurie fără să înţeleg exact cum. Sunt încă sub imperiul celor trăite, care scapă atât înţelegerii, cât şi cuvintelor mele sărace. Am emoţii, pentru că aş vrea să pot evoca personalitatea acestei stareţe cât mai viu şi mai apropiat de realitate, pe măsura celor ce a deşteptat în mine. Are 85 de ani, e născută pe 14 octombrie, de Cuvioasa Parascheva. Ca vârstă şi duh, aparţine aceleiaşi generaţii cu Părintele Justin Pârvu de la Petru –Vodă. Are aceeaşi vitalitate surprinzătoare cu Bătrânul. Îmi părea cea mai tânără din toată obştea şi cea mai frumoasă, cu faţa iluminată de har. Are o voce gravă, guturală chiar, este foarte rapidă în mişcări, sprintenă, micuţă de statură şi ascetică, cu privirile învăluite de o aură dumnezeiască, cufundată în rugăciune deseori. Am înţeles, după ce ne-a spus câteva cuvinte de întâmpinare şi de folos, că era foarte bucuroasă de oaspeţi, pentru a căror bună primire a pus în mişcare o întreagă mănăstire de sine, în care maicile nu sunt obişnuite cu primirea străinilor, fiecare având, periodic, musafirii personali, cunoscuţi şi uşor de găzduit. A stat în picioare printre noi până ce a găsit loc fiecăruia, încercând să-i mulţumească pe toţi. Cea mai mare grijă a avut să se respecte rânduiala slujbei şi obiceiurile îndătinate, moştenite de la maicile bătrâne, aşa cum ne-a explicat. 

Am simţit un regret imens că e atât de bătrână şi nu o mai lasă Domnul  mult cu noi, ca să ne folosim de înţelepciunea şi  harismele ei, acumulate într-o viaţă dăruită lui Hristos. Deşi o mai văzusem, n-o mai auzisem vorbind niciodată. M-a cucerit. I-am sorbit cuvintele de pe buze. A spus că noi, mireni şi monahi, muncim prea mult, ba chiar ca nebunii, fiindcă aşa e secolul, şi uităm să ne bucurăm sufletele. Au fost aşa de impresionate de muzica psaltică a băieţilor de la Ploieşti, Ne-a spus că maicile au plâns, iar bătrâna Pamfilia i-a mărturisit că nu-i mai trebuie nici mâncare, atât s-a hrănit cu cântările duhovniceşti. Ce suflete au! Nu le putem noi pricepe curăţia şi sfinţenia! Dar o simţim! Spunea că Domnul ne mai lasă pe lume ca să ne îndreptăm, să facem faptele iubirii de aproapele, să-i spunem o vorbă bună când are nevoie, să nu ne supărăm pe el atunci când ne supără, să-i dăm fiecăruia ce are nevoie. Cât mi-am dorit să nu-i uit cuvintele! dar tot le-am uitat.

La urmă, după ce s-a terminat masa, am alergat la ea şi, cu un curaj incredibil, i-am cerut binecuvântare şi am rugat-o să mai spună şi altă dată cuvânt de folos pentru noi; a zâmbit, mi-a zis că numai părinţii dau binecuvântări, dar mi-a pus amândouă mâinile pe cap. Am fost fericită! I-am sărutat mâna cu toată dragostea. Şi-a amintit că am mai fost la ele în mănăstire, ceea ce m-a făcut şi mai fericită. La plecare, i-am spus părintelui Andrei, duhovnicul lor, că au o adevărată comoară duhovnicească în maica stareţă. Am văzut o maică duhovnicească în carne şi oase! Mare e Dumnezeu! Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, ca să citez şi eu Psaltirea, cum a făcut şi maica, zicând: „Fereşte-te de rău şi fă binele!”(Ps 36, 27),  din catisma ce se citeşte lunea dimineaţa.

***

 Mănăstirea Suzana. Situată la o distanţă de 40 km de oraşul Valenii de Munte, pe valea râului Teleajen, Mănăstirea Suzana – monument istoric – este aşezată pe un tăpşan înconjurat de păduri de brazi şi fagi. Pe aceste locuri, prima aşezare monahală a fost ridicată în anul 1740. Aceasta era o biserică din bârne ce purta hramul ‘’Sf. Ierarh Nicolae’’, hram pe care îl are şi astăzi.

   Numele de Suzana îl moşteneşte de la ctitora Stanca Arşicu din Săcele Braşov, care, călugărindu-se, s-a numit Suzana.

Biserica din lemn a durat 100 de ani şi, devenind necorespunzătoare,  a fost înlocuită cu o alta din zid care şi aceasta, din păcate, s-a năruit la un cutremur. Actuala biserică a fost construită între anii 1880-1882 în vremea stăreţiei maicii Natalia Perlea, mătuşa marelui dirijor Ionel Perlea, şi cu ajutorul ctitorului Filip Treti precum şi al altor  oameni de bună credinţă. Pictura deosebită a bisericii este executată în ulei şi se datoreşte mesterului Petre Nicolau, ucenic al lui Gh. Tăttărescu. Ea a fost restaurată în anul 1976 de pictorul Gheorghe Vânătoru.  Mănăstirea mai are încă o bisericuţă – Paraclisul- cu hramul ‘’ Acoperământul Maicii Domnului’’ care a fost construit în anul 1911 în vremea maicii stareţe Tomaida Perlea.

   Intr-un spaţiu special amenajat, mănăstirea mai deţine şi o minunată colecţie în care sunt expuse icoane pictate pe lemn şi pe sticlă, numeroase  cărţi  vechi cu litere chirilice, precum  şi  alte  obiecte de cult.

   Întregul ansamblu al mănăstirii a fost restaurat între anii 1965-1970, în timpul adormitului întru Domnul, Fericitul Patriarh Justinian, dându-i-se o nouă şi frumoasă înfăţişare.

Pe larg despre Mănăstirea Suzana:

 http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-munteniei-dobrogei/manastirea-suzana-68186.html

Imagini la  :

http://monicadaniela84.blogspot.com/2009/07/manastirea-suzana.html

Tâlcuire la Psalmi: "Toate poruncile Tale sunt adevăr!"

"Toate poruncile Tale sunt adevăr; cu nedreptate m-au prigonit, ajută-mi”(Psalmul 118, 86)

« Toate poruncile Tale, zice, sunt adevărate, prin care porunceşti ca nimeni să nu nedreptăţească pe nimeni. Eu însă sunt nedreptăţit, pentru aceasta ajută-mi, dar mai vârtos ajută-mi şi izbândeşte legilor Tale, care se calcă de cei nedrepţi ». Această zicere este însă pentru nevăzuţii vrăjmaşi*.

*Zice, însă, Apollinarie:

« Nu închipuire, nu simbol sunt poruncile Tale, cu nedreptate m-au gonit ». Se poate însă a se goni şi cu dreptate, şi cu nedreptate : cu dreptate se goneşte cel ce viază cu călcări de lege, iar cu nedreptate, dreptul şi iubitorul de adevăr, pentru adevăr facându-se vrăjmaş oamenilor. »

Pătimirea Sfintei Fecioare şi Muceniţe Achilina (13 iunie)

    « ...te rog să nu ai milă de mine, ci te arată mai aspru,

 ca, din răbdarea mea, să ştii că

 cei ce nădăjduiesc pentru Hristos rămân nebiruiţi”

    Vieţile Sfinţilor pe luna iunie

"Doamne Dumnezeul meu, Atotputernice, mulţumesc Ţie că mi-ai arătat sfârşitul pătimirii mele. Pe Tine Te slăvesc, Dumnezeul şi făcătorul meu, că nu în deşert mi-am săvârşit măsura alergării mele. Te binecuvintez pe Tine, Ziditorul a toate, că pe muncitor l-ai ruşinat, iar pe mine mă învredniceşti cununii celei nestricăcioase. Deci, primeşte în pace sufletul meu, ca, lăsând aici pe cele pămînteşti, să câştig acolo pe cele cereşti".

    În cetatea Palestinei, care se numeşte Vivlos,( http://www.lgic.org/en/photos2_byblos.php)vieţuiau nişte creştini care învăţaseră credinţa cea în Hristos de la Sfinţii Apostoli. Unul dintre aceia cu numele Evtolmie, petrecând cu plăcere de Dumnezeu în cinstita însoţire, Domnul i-a dat binecuvântarea Sa şi femeia lui, zămislind în pîntece, a născut o pruncă, pe care a numit-o Achilina.

Când prunca era de patru luni, maica ei, luând-o, a dus-o la episcopul Evtalie; iar acela, însemnând pe acea copilă cu semnul Sfintei Cruci în numele Domnului nostru Iisus Hristos, i-a pus numele Achilina şi, după două luni, a luminat-o cu Sfântul Botez. Când era de un an, tatăl ei, Evtolmie, s-a mutat din cele pământeşti la cele cereşti, iar maica creştea pe pruncă după obicei. Deci, fiind de şapte ani, a învăţat-o toate obiceiurile care se cuvin creştinilor. Acea copilă, cu cât înainta cu anii în vârstă, cu atât mai mult se umplea de Duhul Sfânt şi se înfrumuseţa cu darul lui Hristos, în care a sporit atât de mult, încât, în puţinii şi nesăvârşiţii ani ai tinereţilor sale, a călcat poruncile păgânilor împăraţi, cele pentru închinarea idolilor, puse înaintea tuturor, le-a răsturnat cu bărbăţie şi le-a batjocorit, precum se va arăta în cuvântul ce urmează:

Când fecioara era de zece ani, chema neîncetat pe Dumnezeu în rugăciuni şi, în al şaptelea an al împărăţiei lui Diocleţian, un oarecare Volusian, fiind născut mai mult sataniceşte decât omeneşte, a luat antipatia laturii Palestinei. El, neştiind pe adevăratul Dumnezeu făcătorul a toate, a început cu toată răutatea a prigoni pe dreptcredincioşii închinători ai adevăratului Dumnezeu. Mulţi viteji pătimitori ai lui Hristos, săvârşind cu bărbăţie nevoinţele lor, s-au învrednicit bunurilor celor nevestejite. Într-acea vreme şi fericita fecioară Achilina, care ştia bine pe Dumnezeu, adeseori sfătuia pe fecioarele cele de o vârstă cu ea, zicându-le:

 "Ce vă foloseşte pe voi cinstirea idolilor celor mulţi şi nesimţitori? Au nu ştiţi, că cei ce cred în ei şi li se închină lor au nădejde zadarnică, oarbă, vătămătoare de suflet şi diavolească? Căci acei zei, fiind ei înşişi morţi şi neputincioşi, cum pot să facă bine altora?"

Fecioarele cele de o vârstă cu ea o întrebau:

 "Dar tu pe care Dumnezeu cinsteşti?"

Achilina a răspuns:

"Pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele dintr-însa; pe Acela Îl cinstesc şi Aceluia după vrednicie mă închin, Care din veci a făcut bine tuturor. Cred întru El şi nădăjduiesc spre Dânsul, că El este puternic să facă bine până la sfîrşitul lumii celor ce-L cheamă pe El".

 Atunci, cele de o vârstă cu ea, i-au zis:

"Noi am auzit că pe Dumnezeul cel propovăduit de tine iudeii L-au răstignit pe Cruce, pe care a şi murit".

Sfânta a răspuns:

 "Moartea nu are stăpânire asupra Lui, pentru că nu a înviat numai El singur, ci a înviat şi pe cei ce muriseră cu moarte bună şi pe care i-a răscumpărat cu cinstitul Său sânge şi i-a înviat. El, văzând pe om rătăcit din calea cea adevărată, a voit a se întoarce şi a se face om, ca să ridice firea noastră cea căzută şi să o povăţuiască la calea cea mântuitoare, pierzând înşelăciunea diavolească, şi să ne dăruiască darul cel împreunat cu adevărul".

Fecioarele acelea au întrebat-o:

"Cine este Acela care a fost răstignit?"

Achilina a răspuns:

"Mântuitorul tuturor, ziditorul şi iubitorul neamului omenesc, Care a voit ca pe omul cel vechi să-l îmbrace în cel nou, prin apă şi prin duh; răbdând pătimirile de bună voie, S-a suit pe Cruce, voind să mântuiască nu numai pe cei ce vieţuiesc pe pământ, dar şi pe cei ţinuţi în iad să-i dezlege din legăturile morţii, înviind a treia zi, a arătat cu adevărat că, la a doua venire a Sa, are să fie la toţi învierea din morţi cea de obşte".

 Atunci, cele ce vorbeau cu dânsa au zis:

 "Dacă Acela, pentru care tu grăieşti, a făcut atâtea bunătăţi în lume, atunci pentru ce iudeii, din al căror neam a fost şi El, nu Îl au ca pe un Dumnezeu?"

La acestea, înţelepţita de Dumnezeu Achilina, a răspuns:

 "Totdeauna neamul jidovesc s-a abătut din calea cea dreaptă, fiindcă, având sufletul orbit de răutate şi cerbicea învârtoşată, leapădă cele ce sunt drepte şi adevărate; de aceea s-au lepădat de Acela care le-a făcut mult bine, dându-L lui Pilat, spre a fi răstignit pe Cruce".

Fericita fecioară, grăind adeseori acestea cu acele fecioare, Nicodim, unul din slugile antipatului, auzind cele spuse, a alergat la antipat şi i-a spus, că în acea cetate este o fecioară care nu se supune poruncilor împărăteşti pentru cinstirea zeilor, socotindu-i de nimic şi numindu-i diavoli; iar pe Unul, Care S-a răstignit, Îl propovăduieşte Dumnezeu şi întoarce şi pe celelalte fecioare de la părinteasca cinstire de zei. Antipatul, aflând acestea, a trimis pe slujitori să prindă pe fericita fecioară. Sfânta Muceniţă Achilina, fiind prinsă la pătimire în al doilea an al antipatiei lui Volusian şi al doisprezecelea an de la naşterea sa, a fost adusă la păgâneasca judecată.

    Antipatul i-a zis mai întâi:

 "Oare tu te împotriveşti poruncilor împărăteşti şi amăgeşti pe alte fecioare ca să nu se supună zeilor noştri şi le îndemni să se închine Omului Cel răstignit? Nu ştii că împăraţii au poruncit ca pe cei ce mărturisesc pe Iisus să-i dăm la tot felul de munci şi la pedeapsă cu moartea? Deci, lasă şi tu pe Cel răstignit şi adu cinste şi jertfă zeilor celor fără de moarte, ca să nu ne sileşti să te dăm la munci".

Fericita Achilina a răspuns:

"O, antipate, de mă vei da la munci amare, îmi vei fi mijlocitor a căpăta cununa cea nestricăcioasă, pe care aştept s-o iau de la Mântuitorul meu; de vreme ce pe El Îl mărturisesc şi nu mă voi lipsi de Dânsul nicidecum, măcar de aş fi în cele mai cumplite munci. Pentru aceea, nu zăbovi, ci caută asupra mea tot felul de munci, ca să mă cunoşti că stau înaintea ta înarmată cu credinţă şi nu mă tem nici de tine, nici de muncile tale".

Iar Volusian a început a o îndemna cu cuvinte înşelătoare, zicând:

 "Te văd că eşti încă tânără, bineîncuviinţată şi frumoasă; deci mă milostivesc spre tine pentru că de te voi da la munci, atunci îndată toate mădularele tale cele tinere se vor zdrobi; căci muncitorii sunt nemilostivi şi, după cumplitele munciri, te vor da la amară moarte şi te vor lipsi de tânără de viaţă, şi nu-ţi va ajuta Dumnezeul creştinesc pe care Îl mărturiseşti".

Sfânta a răspuns:

 "Nu-mi trebuie milostivirea ta, căci, dacă ţi se pare că te milostiveşti spre mine, cu aceasta mai mult voieşti să mă vatămi; deoarece te sârguieşti să mă depărtezi de adevăratul Dumnezeu. Deci, te rog să nu ai milă de mine, ci te arată mai aspru, ca, din răbdarea mea, să ştii că cei ce nădăjduiesc pentru Hristos rămân nebiruiţi".

Antipatul, văzând că nu poate nicidecum să întoarcă de la mărturisirea ei pe roaba lui Hristos, a poruncit să o bată peste faţă, zicându-i:

"Iată începutul muncilor! Îţi sunt dulci şi bine primite?"

Achilina a răspuns:

"O, muncitorule fără de omenie, de vreme ce ai îndrăznit a bate faţa cea zidită după chipul lui Dumnezeu, apoi să ştii că Acela, al Cărui chip îl porţi, nu te va ierta în ziua judecăţii Sale".

 Judecătorul a spus:

"Eu socotesc că marii noştri zei ţin în mâinile lor mântuirea a toată lumea; deci, în veacul ce va veni vor avea asemenea în stăpânirea lor mântuirea tuturor".

Zicând aceasta, a poruncit la doi ostaşi a dezbrăca pe fecioara de hainele ei, să o întindă pe pămînt şi să o bată fără de milă, zicând şi aceste cuvinte:

 "Achilino, unde este Dumnezeul tău de care ai zis că nu mă va ierta la judecata Sa, să vină aici şi să te scoată din mâinile mele?".

După aceasta, a poruncit celor ce o băteau să înceteze, şi a zis către fericita:

"Achilino, ascultă-mă pe mine cel ce te sfătuiesc de bine, lasă-ţi sălbăticia aceasta şi te depărtează de la creştinescul eres, dacă voieşti să scapi de munci; pentru că cine a ieşit izbăvit din mâinile mele, nădăjduiesc spre Acela, Care singur nu S-a izbăvit, fiind răstignit şi pe cine din cei ce-L cinstesc l-au lăsat împăraţii noştri să trăiască?"

Sfânta Achilina a răspuns la acestea:

"O, prea cumplitule muncitor, socoteşti oare că simt muncile cele puse de tine asupra mea? Să ştii aceasta cu adevărat, că pe cât tatăl tău, diavolul, îţi dă meşteşugiri asupra mea, pe atât şi mai mult Dumnezeul meu îmi dă putere şi răbdare!"

Volusian s-a mirat, văzând o vitejească mărime de suflet ca aceea a fericitei fecioare, apoi a zis:

 "Te las câteva zile să te gândeşti şi să te înţelepţeşti a te închina zeilor, pentru care vei dobândi viaţa pe pămînt şi de la împărat cinste vrednică".

 Sfânta l-a întrebat:

"Câte zile îmi vei lăsa pentru aceasta?"

 Volusian a răspuns:

"Atâtea câte vei voi tu".

Achilina a zis:

"Te rog pentru aceea, să nu-mi laşi să mă socotesc nici o zi şi nici chiar un ceas, pentru că eu din copilărie am învăţat a mă închina la Unul Dumnezeu şi a alerga la El, Care, petrecând în cer, caută spre cei de pe pămînt!"

Volusian, văzînd pe fecioară neschimbată în dragostea adevăratului Dumnezeu, a zis într-însul:

"În zadar sunt sfaturile şi ostenelile mele".

Şi astfel, mâniindu-se, a poruncit să găurească capul prin urechi cu ţepuşi de fier înroşite în foc. După ce muncitorii au făcut aceasta, fierbinţeala focului a străbătut-o prin creier, încât curgea pe nările nasului creier cu sânge amestecat. Iar fericita, aflându-se într-o pătimire ca aceea, se ruga lui Dumnezeu, zicând:

 "Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai hrănit din pruncie şi mi-ai luminat gândurile cele ascunse ale inimii cu razele dreptăţii şi m-ai întărit pe mine cu puterea ta cea tare şi bărbătească, ca să pot sta împotriva vrăjmaşului diavol; Tu, Cel ce ai descoperit adâncurile înţelepciunii celei adevărate şi mari celor ce cred în Tine, săvârşeşte alergarea nevoinţei mele şi-mi fereşte nestinsă făclia fecioriei mele ca şi eu să intru împreună cu cele cinci fecioare înţelepte, în neîntinata Ta cămară, ca acolo să mă învrednicesc a Te slăvi pe Tine, Împlinitorul durerilor mele".

Acestea grăindu-le, Sfânta Muceniţă Achilina a căzut ca moartă, din pricina cumplitelor dureri. Antipatul, socotind-o că a murit, a poruncit ca, tîrând-o de acolo, să o arunce afară din cetate spre mâncarea câinilor, judecând-o pe dânsa nevrednică de îngroparea omenească, deoarece, defăimînd poruncile împărăteşti, s-a lepădat de zeii romanilor. Şi astfel muceniţa a zăcut toată ziua aruncată în drum. Deci, sosind miezul nopţii, îngerul Domnului a venit la fericita şi, atingându-se de dânsa, a zis:

"Scoală-te şi fii sănătoasă şi, ducându-te, ceartă pe Volusian că el şi sfaturile lui sunt de nimic!"

Atunci, Sfânta Achilina îndată s-a sculat sănătoasă, şi, lăudând pe Dumnezeu, zicea:

 "Mulţumescu-Ţi Ţie, Făcătorule al vieţii mele, Cel ce mi-ai dat sănătate şi din necurăţie ai izbăvit pe roaba Ta; că Tu, Doamne, mai înainte de veci ai fost, în veci vei petrece şi nu este alt Dumnezeu afară de tine. Deci, cu smerenie mă rog Ţie, ca, după ce voi săvârşi nevoinţa pătimirii, la Tine să mă învrednicesc de cununa slavei Tale şi, îndulcindu-mă de adevăratele Tale făgăduinţe, să Te laud pe Tine împreună cu cetele sfinţilor Tăi, care au pătimit pentru Tine".

 Iar Domnul de sus i-a răspuns ei: "Vino, că îţi va fi ţie precum ai cerut!"

Auzind fericita aceasta, s-a veselit foarte mult şi a mers în cetate, unde, ajungând la porţile ei, îndată s-au deschis singure. Deci, fericita a mers la palatele lui Volusian, precum o povăţuise pe ea îngerul Domnului; şi, intrând acolo fără să fie oprită de cineva, a stat înaintea antipatului pe când el dormea. Antipatul, deşteptându-se din somn şi văzând-o pe ea stând înaintea sa, s-a înspăimântat, şi chemând pe servitorii săi le-a zis:

 "Cine este aceasta care stă înaintea mea?"

 Iar ei, aducând lumânări, au zis:

 "Aceasta este cu adevărat Achilina, care, după bătăile cele multe fiind moartă, ai poruncit să o aruncăm afară din cetate spre mâncarea câinilor".

Acestea auzindu-le antipatul, mai mult s-a înspăimîntat şi a poruncit ca, luând-o pe ea, să o păzească până dimineaţa. Deci, după ce s-a făcut ziuă, a adus-o pe ea înaintea judecăţii sale şi a întrebat-o:

 "Tu eşti Achilina?"

Sfânta a răspuns:

"O, fărădelege om, văd că şi cu ochii inimii tale eşti orbit de tatăl tău diavolul; oare nici cu ochii cei trupeşti nu vezi? Eu sunt Achilina, roaba Domnului, şi stau în faţa ta".

 Iar antipatul, ştergându-şi ochii cu mâna, a rămas întru nepricepere şi zicea întru sine:

"Dacă n-a murit când i-am găurit capul şi când i-am scos creierii, ce fel de munci poate să o vatăme pe ea?"

Spunând aceasta, a poruncit să o taie, zicând:

 "Pe Achilina, apărătoarea necuratului eres creştin, cea de ani tânără şi mare fermecătoare, care a necinstit pe zeii cei fără de moarte şi nici nu s-a supus împărăteştilor porunci, măcar că ne-am ostenit mult a o pleca pe ea de la o nebunie ca aceea, dar n-am putut să o întoarcem; de aceea, după multe munci, care nu s-au atins câtuşi de puţin de acea fermecătoare, poruncim ca, scoţând-o afară din cetate, să i se taie capul".

Fericita fecioară, auzind acest răspuns de moarte, a mers de voie afară din cetate, la locul cel de tăiere, la care ajungînd a cerut voie un ceas să se roage lui Dumnezeu. Deci, ridicându-şi ochii spre cer, zicea:

"Doamne Dumnezeul meu, Atotputernice, mulţumesc Ţie că mi-ai arătat sfârşitul pătimirii mele. Pe Tine Te slăvesc, Dumnezeul şi făcătorul meu, că nu în deşert mi-am săvârşit măsura alergării mele. Te binecuvintez pe Tine, Ziditorul a toate, că pe muncitor l-ai ruşinat, iar pe mine mă învredniceşti cununii celei nestricăcioase. Deci, primeşte în pace sufletul meu, ca, lăsând aici pe cele pămînteşti, să câştig acolo pe cele cereşti".

Astfel rugându-se fericita, s-a auzit glas din cer, zicând:

"Vino, fecioară aleasă, ceea ce ai călcat mânia muncitorului şi boldul diavolului prin nevoinţa ta l-ai sfărâmat, primeşte răsplătirea cea gătită ţie".

Acest glas, venind de sus spre dânsa, mai înainte să-şi ridice călăul sabia spre grumazul său, sfânta muceniţă a lui Hristos a adormit desăvârşit cu somn de moarte. Călăul, văzând că muceniţa îşi dăduse sufletul său chiar nesăvârşind porunca antipatului, a tăiat cu sabia capul cel mort al fericitei fecioare şi atunci a curs din tăietură lapte în loc de sânge. Creştinii care erau acolo, luând moaştele ei cele mai scumpe decât mărgăritarul, ungându-le cu aromate de mult preţ şi, învelindu-le cu pânze subţiri şi noi, le-au îngropat în mormânt, cu cinste, în cetatea Vivlos; iar de la mormântul ei li se dădeau bolnavilor multe tămăduiri întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
***Sfânta Muceniţă Achilina a pătimit în timpul domniei lui Diocleţian, în anul 289 după Hristos.

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-13-sf_achilina.html

http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2010/06/st-akylina-aquilina-virgin-martyr.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Byblos