Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Duminica Tomii [Fapte 5, 12-20 ; In. 20, 19-31] « Domnul meu şi Dumnezeul meu ! », a strigat Sf. Ap. Toma. Simţiţi, oare, cu câtă putere s-a agăţat el de Domnul şi cât de tare Îl ţine ? Cel care se îneacă ţine mai strâns scândura prin care nădăjduieşte să se izbăvească de moartea în viaţă. Să mai adăugăm că cel ce nu-L are astfel pe Domnul, acela încă nu crede în Domnul aşa cum se cuvine. Noi spunem « Domnul Mântuitorul », înţelegând prin aceasta că El este Mântuitorul tuturor ; iar Toma zice : « Domnul şi Mântuitorul meu ». Cel care spune « Mântuitorul meu », acela simte mântuirea care vine de la El, iar simţământul mântuirii este împreunat cu simţământul pierzaniei din care îl scoate Mântuitorul pe cel mântuit. Atunci când omul, care prin firea lui e iubitor de viaţă, îşi simte pierzarea aproape, ştiind că singur nu se poate mântui, se simte îndemnat să-L caute pe Mântuitorul. Atunci când Îl află şi simte puterea mântuirii ce vine de la Dânsul, se apucă de El cu tărie şi nu vrea să se desprindă de Dânsul, de-ar fi şi omorât pentru asta. Întâmplări de acest fel nu numai că sunt închipuite cu mintea, ci sunt şi trăite în fapt în viaţa duhovnicească a creştinului. De aceea, atât credinţa, cât şi unirea cu Hristos devin din ce în ce mai puternice, ca viaţa sau ca moartea. Un om aflat în această stare strigă fără făţărnicie : « Domnul meu şi Mântuitorul meu ! »