Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată

CAPITOLUL II

Aiud

„Aiudule, Aiudule, temniţă cruntă,/ Fă-te, zăludule, piatră măruntă "

Radu Gyr

Se însera când am coborât în gara Aiud. Terasamentul, prea jos faţă de scară, întrecea lungimea lanţului care ne lega unul de altul. Siliţi de gardieni, primul îl târa sau smucea pe celălalt, brăţara lanţului muşcând gleznele. Încolonaţi, am pornit sub escortă spre penitenciar. Fiind camuflaj, călcam în gropi sau alunecam pe zăpada îngheţată.

Prim gardian la Aiud era un fost plutonier de jandarmi, Vucea. Călăul de pe vremea dictaturii carliste era preluat de cea antonesciană. Nu înjura, nu striga, dar executa orbeşte orice dispoziţie criminală venită de „sus”. După poarta a doua am intrat în curtea interioară a Celularului în formă de T. Pentru prima dată vedeam cum arată o „închisoare principală”. În semiobscuritatea creată de beculeţele albastre aşezate doar la intersecţia braţelor T-ului apăream ca nişte umbre în Hades. Ne-au tăiat lanţurile şi ne-au făcut percheziţie la pielea goală. Tremuram de frig, oboseală şi emoţie, dar o toropeală îmi cuprinsese tot corpul, să nu mai simt, să nu mai ştiu, să nu mai înregistrez nimic din mediul în care mă aflam. Era urmarea stărilor de tensiune din timpul anchetei şi repulsia acumulată până la proces.

Gardienii începură repartizarea în celulele de la parter. Pe peretele parapet al luminatorului Icoana Împărătească a Mântuitorului pictată de Costin Petrescu lumina atmosfera de tăcere şi suferinţă; în capătul celor două braţe ale T-ului, Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, de acelaşi autor. Starea mea, care luneca spre blazare şi depresiune, s-a schimbat brusc. Fără să vreau mi-am împărtăşit cugetul:

- Fraţilor, nu suntem singuri în această suferinţă. Mântuitorul e cu noi. A venit aici înaintea noastră. Să ne întâmpine, să ne primească, să ne mângâie, să nu disperăm. El ne aştepta aici şi noi nu ştiam. El nu este pe Cruce! Ci pe Scaunul de Slavă, Biruitor. Noi suntem acum pe Cruce. Ca să ne ispăşim păcatele şi să ducem, prin El, neamul acesta la biruinţa împotriva celui rău, ca să ne învrednicim de aceeaşi slavă! Maica Sa a venit la căpătâiele noastre, să ne vegheze suferinţele şi durerile sufleteşti, rugându-se pentru noi Fiului său.

Apoi am rămas mut. Şi nimeni n-a scos nici un cuvânt.

Eram ultimul grup care mai trebuia băgat în celule. La parter nu mai era loc. Gurile de foc nesăţioase ale balaurului îşi înghiţeau prada. Gardienii ne-au condus la etajul I pe aripa din dreapta, spre administraţie, pe partea dinspre Secţiile I şi II. Ne-au băgat câte doi în celulă. Eram cu Marin, Vlăgea cu Vârlan, Constantinescu cu Breslaşu, iar Pavel singur. Seminaristul fusese trimis la Alba Iulia cu Răfan. După Crăciun, Răfan a fost adus la Aiud.

Celula era întunecoasă. Ne oprisem în prag, dar gardianul ne-a împins din spate. Aproape am căzut în genunchi. În urma noastră zăvoarele răsunau pe coridor, închizând şi pe ultimii clienţi ai molohului Aiud. Prin camuflajul cu hârtie albastră, dublă, nu străbătea nici măcar un licărit de stea. Bâjbâind, eu la dreapta, Marin la stânga, am dat fiecare de câte un vas de pământ smălţuit: vasul de apă şi tineta. Le deosebea doar mirosul. Am „explorat” camera până sub pervazul ferestrei. Puţin deasupra duşumelei de lemn treceau, printr-o nişă transversală în perete, ţevile caloriferului. Căldura abia îţi putea dezmorţi buricele degetelor. Celula părea că are cinci pereţi. Ne imaginam sistemul celular interior ca un labirint din care chiar Tezeu cu firul Ariadnei n-ar fi putut ieşi niciodată. Obosiţi, înfriguraţi şi cu usturimi acute la glezne, am adormit amândoi înlănţuiţi sub mantaua mea de elev, care avea mânecile rupte, rămase la Ploieşti.

Câte o părticică din fiinţă ne va rămâne prin fiecare din închisorile, minele, lagărele de muncă şi beciurile securităţilor din toată ţara; unora fiinţa întreagă, în locuri neştiute astăzi şi poate niciodată, singur Dumnezeu văzându-i cu ochiul Lui atotvăzător. Crainic a încrustat cu cuvinte de foc, în Veşnicie, adevărurile ştiute de cei ce le-au trăit în toată tragedia şi în toată sfinţenia lor:

Pământu-acesta până-n zare

Podit e cu strămoşii mei;

Cucernic, când zidesc Altare,

Pilaştrii bolţilor sunt ei!...
Sursa: http://www.miscarea.net/1-vmaxim.htm