Piteşti

Ne îndreptăm apoi spre Piteşti. Deşi citisem că închisoarea ororii nu mai există, totuşi în subconştientul meu persista o dorinţă iraţională de a o vedea ! Dezamăgire când mă trezesc la realitate ! Nu mai este. Doar un monument de dimensiuni modeste mai aminteşte tragedia care s-a petrecut aici, în iadul de la Piteşti, celor câţiva interesaţi încă de istoria comunismului. Părintele Florin citeşte o rugăciune de pomenire şi le cântăm « Hristos a înviat » celor ce « cu moartea pe moarte au călcat », tinerilor care au înfruntat ca Sf. Gheorghe, fiara necredinţei şi a răutăţii omeneşti. Văd harta Gulagului românesc pentru prima oară în acest pelerinaj pe urmele noilor mucenici, încă necanonizaţi , pe care sistemul totalitar i-a « născut » în România. Nu putem rămâne prea mult, dar nici nu ai ce face mai mult în faţa unor liste de nume gravate pe panourile de la Piteşti. Îţi simţi întreaga neputinţă duhovnicească şi te rezumi să-ţi imaginezi suferinţele victimelor şi răutatea torţionarilor, sadismul lui Eugen Ţurcanu sau căderea lui Dumitru Bordeianu, doborât de diabolicul mecanism al distrugerii din mintea deţinutului a tot ce este sfânt, până la pierderea respectului de sine. Îmi revin în memorie cuvintele filosofului Petre Ţuţea, consemnare în albumul « Fericiţi cei prigoniţi » : « Nu pot să povestesc tot ce am suferit, pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi. »