Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Marţi[Fapte 8, 5-17 ; In. 6, 27-33] « Iar Simion a crezut şi el şi, botezându-se, era mereu cu Filip ». A crezut şi s-a şi botezat, dar nimic n-a ieşit din el. Se cuvine să ne gândim că ceva nu era cum trebuie în întocmirea credinţei lui. Credinţa nefăţarnică înseamnă lepădare de propria minte. Aceasta trebuie golită şi înfăţişată ca o scândură curată, pentru ca aceasta să se poată însemna în minte aşa cum este, fără amestecul unor rostiri şi socitinţe străine. Atunci când în minte rămân socotinţele ei, după ce se întipăresc în ea socotinţele credinţei, va iaşi în ea o încurcătură: conştiinţa se va răci, prinsă între lucrările credinţei şi filozofările minţii. Aşa a fost şi Simion părintele tuturor ereticilor; aşa cum şi toţi cei care intră pe tărâmul credinţei cu filozofările lor – la fel ca înainte, aşa şi acum. Aceştia se rătăcesc în ale credinţei şi nimic nu iese din dânşii, afară de vătămare: pentru sine – când nu capătă glas, pentru alţii – atunci când rătăcirea nu rămâne în ei, ci se revarsă în afară, din setea lor de a fi învăţători. Din această pricină se nasc totdeauna grupuri de oameni care păcătuiesc mai mult sau mai puţin în materie de credinţă, cu o nefericită încredere în infailibilitatea lor şi o jalnică dorinţă de a-i face pe toţi să-i urmeze.