Creştinii cei plini de înţelepciune ştiu că în viaţa noastră nimic nu se întâmplă fără binecuvântata îngăduinţă a lui Dumnezeu, şi de aceea primesc toate lucrurile fără de cârtire, ca pe un examen de trebuinţă, în urma căruia li se pregăteşte lor mare bucurie duhovnicească. Nu tot astfel se întâmplă cu oamenii legaţi de dezmierdările pământeşti. Ei întotdeauna se încruntă de îndată ce li se întâmplă ceva neplăcut şi prin aceasta se îndepărtează vădit de smerenie. Doar cei răbdători, care se smeresc, folosesc necazurile din viaţă spre îmbogăţirea lor duhovnicească şi spre mântuire. Ei văd limpede că Dumnezeu, în chip proniator, nu îndepărtează de la el ispitele, pentru că acestea sunt scut împotriva mândriei, scut care îi păzeşte de pieire.
Pentru smerita cugetare care priveşte în tainele duhului, lucrurile se întorc astfel încât omul vede limpede în duşmanii săi prieteni fără de voie, în demoni – ispititori neputincioşi şi în binecuvântata purtare de grijă a lui Dumnezeu, care îngăduie diferite necazuri în viaţa noastră, iubire şi înţeleaptă conducere spre mântuire. Pentru un astfel de creştin, bunăstarea ascunde primejdii, iar necazurile sunt pline de leac; laudele sunt otravă, iar ocările hrană; mulţumirea de sine este moarte, iar permanenta nelinişte de mântuire – viaţă.
Unul ar spune cu mare îndreptăţire: „Cine se roagă pentru smerenie, se roagă să i se trimită cineva care să-l necăjească.” Însă la orice ofensă stă alături îngerul păzitor, ca să-l mângâie şi să-l încurajeze spre smerenie. Lângă cel căruia i se aduc laude de către linguşitori stă un demon ispititor, ca să-l înşele spre slava deşartă.
Îndelungi sunt luptele şi nu puţine sunt nevoinţele duhovniceşti ale celui dornic să capete binecuvântata smerenie! Însă după aceste lupte, dezlănţuite ca o furtună de patimi în suflet, în cele din urmă vine liniştea. Atunci, la cele mai duşmănoase fapte ale aproapelui asupra ta, la cele mai îndârjite atacuri diavoleşti, la toate ispitele îngăduite ţie de dumnezeiasca Pronie, tu te vei afla precum Iov: întărit, chibzuit şi blând, sub acoperământul smereniei, pe care Dumnezeu ţi-l va dărui, şi te vei simţi sub aripile lui Dumnezeu fără de primejdie(Ps. 90, 4), precum vapoarele sunt în siguranţă în faţa celor mai puternice valuri ale mării, îndată ce au ajuns la liman.
Despre cei ce au iubit smerenia, adevăraţi urmaşi ai lui Hristos, istoria sfântă ne povesteşte că ei nu s-au tulburat de ispitele vieţii, nici nu s-au îngrijorat de nedreptăţile aproapelui împotriva lor. Dimpotrivă, chiar ei înşişi însetau să fie dispreţuiţi şi smeriţi, pentru a înainta în această virtute de seamă. Pe cât le era de greu, mai ales la început, în a purta crucea umilinţei, cu atât mai mult se întăreau în nevoinţa lor, şi într-atât se umpleau de bucurie, asemenea oamenilor care, după o boală grea, încep să se înzdrăvenească şi să simtă cum le revin puterile.
Nu există nimic mai important pentru noi în nevoinţele noastre duhovniceşti, ca exersarea întru smerenie şi înaintarea întru aceasta. Căci dacă avem smerenie, suntem aproape de mântuire, după cuvintele Psalmistului: Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui(Ps. 33, 17).
A fost întrebat un stareţ plin de har în ce constă reuşita omului în viaţa duhovnicească. Stareţul a răspuns: „Izbânda omului este ascunsă în smerenie. Cu cât omul se smereşte mai mult, cu atât mai mult izbândeşte”.
„Eu prefer zdrobirea prin smerita cugetare, înaintea biruinţei cu trufie”, a spus un altul. Şi pe deplin adevărat, căci biruinţa plină de trufie, prin triumful ei exterior, este cădere lăuntrică, iar smerita pătimire a zdrobirii, prin arătarea ei cea de afară, este biruinţă lăuntrică.
Despre avva Macarie se povesteşte că atunci când veneau la el oarecare fraţi şi îi arătau mare cinste, ca unui sfânt, el nu le acorda nicio atenţie şi nu sta de vorbă cu ei. Dacă venea însă cineva care, asemenea unui om de rând, îi spunea, defăimându-l: „Avva, atunci când tu mânai cămilele şi furai, ca să vinzi după aceea cele furate, nu te băteau cu ciomegele păzitorii?”, atunci Sf. Macarie cu bucurie sta de vorbă cu un astfel de om, despre orice întrebare duhovnicească pusă lui.
Pentru smerenie, Sfinţii Părinţi au răbdat de bunăvoie şi drepte, şi nedrepte îmboldiri. Odată, Sf. Ioan Kolov stătea înaintea bisericii, iar fraţii mănăstirii îl înconjurau şi îi puneau lui întrebări în legătură cu gândurile lor. Văzând aceasta, un stareţ plin de pizmă nu a mai răbdat şi a spus: „Ioane, paharul tău e plin de făţărnicie!” Ioan a răspuns: „Adevărată este aceasta! Iar tu te întăreşti, văzând numai partea de dinafară a paharului. Însă ce ai fi spus dacă ai fi văzut şi partea lui lăuntrică?”
Unii plăcuţi ai lui Dumnezeu, mai cu seamă nebunii pentru Hristos, intenţionat se prefăceau anormali, spre a fi jigniţi, huliţi, batjocoriţi şi astfel să aibă motiv de a se nevoi întru smerenie. În acest chip, ei au atins chipul p-linătăţii harului în această dumnezeiască virtute.
Sfinţii Părinţi spun că la dobândirea curăţiei trebuie să se fugă de ispită, iar în dobândirea smeritei cugetări trebuie să se întâmpine şi să se suporte cu bărbăţie ispitele venite. Dacă Dumnezeu îţi trimite vreun lucru care te aşază în împrejurări pline de umilinţă, primeşte cu inima plină de pace această ispită, ca să dobândeşti atotbiruitoarea smerenie.
La cuvintele arţăgoase şi pline de răutate revărsate asupra ta, iartă, şi vei învăţa cu pace să suporţi asemenea lucruri. Cu poftă asculta pe aceia care te deprind întru răbdare, pregătindu-te mai dinainte să taci cu blândeţe, după cum a spus Psalmistul: Gata am fost şi nu m-am tulburat…(Ps. 118, 160). La jignirea venită pe neaşteptate, taci şi te roagă! Când taci, te umpli de putere. Ieşirea din orice situaţie grea este tăcerea buzelor.
Va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu