Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

Luni(Săptămâna Patimilor)[Mt. 24, 3-35] Domnul merge la patima cea de voie. Se cade să-L însoţim şi noi. Aceasta este datoria oricui mărturiseşte că prin puterea Patimilor lui Hristos a devenit ceea ce este acum şi care trage nădejde să primească o ,oştenire atât de mare şi de slăvită, cum nimeni nu şi-ar închipui măcar. Dar cum să-L însoţim? Prin gând, prin simţire. Mergi cu mintea în urma Domnului ce pătimeşte şi cu ajutorul cugetării scoate, din orice, gânduri în stare să-ţi străpungă inima şi s-o facă să simtă patimile suferite de Domnul! Pentru a face aceasta mai cu spor, trebuie să devii tu însuţi pătimitor prin micşorarea simţitoare a hranei şi a somnului şi prin mărirea ostenelii statului în picioare şi îngenunchierilor. Plineşte tot ce face Sfânta Biserică şi vei fi un bun însoţitor al Domnului pe drumul patimilor.

Sfânta şi Marea Luni

“Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morţii şi afară de Împărăţie să te încui; ci te deşteptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”.

(Troparul zilei)

În această zi, se face pomenire de fericitul Iosif, cel preafrumos, şi de smochinul ce s-a uscat prin blestemul Domnului.

De astăzi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Iosif cel prefrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila – este icoană a lui Hristos, pentru că, asemenea lui, şi Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost vândut de ucenicul său cu treizeci de arginţi, a fost închis în groapa întunecoasã a mormântului. Sculându-Se de acolo prin El însuşi, împărăţeşte peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere şi, ca un iubitor de oameni, ne răscumpără prin darea hranei celei de tainã, dându-Se pe El însuşi pentru noi şi ne hrăneşte cu pâine cerească.

Tot în aceeaşi zi facem pomenire de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Ca să convingă poporul nerecunoscător că are putere îndestulătoare şi spre a pedepsi, ca un Bun nu vrea să-şi arate puterea Sa de a pedepsi faţă de om, ci faţă de ceva care are o fire neînsufleţită şi nesimţitoare.

Istoria smochinului a fost aşezatã aici spre a îndemna la umilintă, după cum istoria lui Iosif a fost aşezată spre a ne înfăţişa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadă duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găseşte în el odihnă, a doua zi, adică după viaţa aceasta de acum, îl usucă prin blestem şi-l trimite în focul veşnic.

“Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină şi mă mântuieşte”. (Condacul zilei)

Sursa:

http://www.biserica-mihai-viteazul.ro/ro/index/cuv-cre/b24-flo.htm#patimi

Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

Duminica Stâlpărilor(Intrarea Domnului în Ierusalim)

[Filip. 4, 4-9; In. 12, 1-18] Cine n-a fost să-L întâmpine pe Domnul atunci când a intrat în Ierusalim ca un împărat şi cine n-a strigat atunci: “Osana, Fiul lui David”?! Dar n-au trecut decât patru zile şi acelaşi popor, cu aceeaşi limbă, striga: “Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Uimitoare prefacere! Dar ce să ne minunăm? Nu facem şi noi acelaşi lucru atunci când după primirea Sfintelor Taine – Trupul şi Sângele Domnului -, îndată ce ieşim din biserică uităm tot, şi evlavia noastră, şi milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi; şi ne lăsăm, ca şi înainte, în voia faptelor iubirii de sine: la început, “neînsemnate”, apoi mai mari, şi poate că mai înainte chiar de a trece patru zile, măcar că nu vom striga altuia: “Răstigneşte-L!”, Îl vom răstigni pe Domnul în noi înşine. Şi toate acestea Domnul le vede şi le rabdă!

Slavă îndelungii Tale răbdări, Doamne!

Un comentariu cu miez!

17. Constantin: Trăim moartea omului…

“Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri”.

Secole de uneltiri par să-şi fi găsit chemarea finală…Mii de ani de ignoranţă par să ajungă din urmă o umanitate adormită la umbra propriei mândrii, şi cine oare e de vină? Oamenii stau împotriva oamenilor si strigătul cel de pe urmă se pierde în mulţimea simbolurilor…Era omului apune, dar bucuria noului început dispare ca fumul în mucegaiul sufletelor ce se vor pierde pe parcurs…Cine va sta oare în picioare? Câţi îşi vor auzi numele din nou şi câţi vor simţi gustul amărăciunii? Ce greu e de găsit libertatea şi ce greu e de purtat odată găsită… Măcar în aceste vremuri să înţelegem că suntem nimic prin noi înşine şi că numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem scapa din tirania cumplită a păcatului.

Părinte Savatie, vă rog să nu mai fiţi trist. Toti sfintii din ceruri, îngerii şi Maica Domnului veghează asupra noastră. Mie mi se pare că sunteţi la o vreme de ispită, de aceea va rog să-mi permiteţi să vă citez câteva mici fragmente din învăţăturile Sf. Siluan. Mă includ şi pe mine aici ca şi eu am mult mai multă nevoie de sfaturile sfântului:

“Toţi ne chinuim pe pământ şi căutăm libertatea, dar puţini sunt cei ce ştiu în ce anume stă libertatea şi unde se găseşte ea. Şi eu doresc libertatea şi o caut zi şi noapte. Am înteles că ea este la Dumnezeu si e dată de Dumnezeu inimilor smerite care s-au pocăit şi şi-au tăiat voia proprie înaintea Lui. Celor ce se pocăiesc Domnul le dă pacea Lui şi libertatea de a-L iubi. Şi nu e nimic mai bun pe lume decât a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. În aceasta îşi găseşte sufletul odihna şi bucuria.

Domnul nu vrea moartea păcătosului (Iz 18, 32), iar celui ce se pocăieşte îi da în dar harul Duhului Sfânt. El dă sufletului pacea şi libertatea de a fi cu mintea şi inima în Dumnezeu. Când Duhul Sfânt ne iartă păcatele, atunci sufletul primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată; atunci el vede liber pe Dumnezeu şi rămâne întru El în odihna şi bucurie. Aceasta e adevărata libertate. Dar fără Dumnezeu nu poate fi libertate, pentru că vrăjmaşii tulbură sufletul prin gândurile cele rele.

Cel ce împlineşte voia lui Dumnezeu e mulţumit de toate, chiar dacă e sărac, bolnav sau se chinuie, pentru că îl veseleşte harul Domnului. Dar cel nemulţumit de soarta lui, care murmură pentru boala lui sau pentru cel care l-a supărat, acela e bine să ştie că în el se află un duh de mândrie care a luat de la el mulţumirea faţă de Dumnezeu.

Cine vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijeşte de nimic. Şi dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine însuşi şi lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu-l dobândeşte, rămâne la fel de liniştit, ca si cum l-ar avea. Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Şi orice i s-ar întâmpla, el spune: “Aşa i-a placut lui Dumnezeu”. Daca e bolnav, gândeşte: “înseamnă că am nevoie de boală, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o”. Şi aşa se păstrează pacea în suflet şi în trup.

Cine-şi face griji pentru sine însuşi, acela nu se poate preda pe sine voii lui Dumnezeu astfel ca sufletul lui să aibă pace în Dumnezeu. Dar sufletul smerit se predă voii lui Dumnezeu şi vietuieşte înaintea Lui cu frica şi iubire: cu frică, să nu întristeze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, căci sufletul ştie cât de mult ne iubeşte Domnul. Lucrul cel mai bun este să te predai voii lui Dumnezeu şi să înduri întristările cu nădejde. Iar Domnul, văzând întristarea noastră, nu ne va da niciodată peste puterile noastre.

Iertati-mă dacă v-am jignit, Părinte Savatie, nu asta a fost intenţia mea. Domnul să vă binecuvânteze!”

Postat pe 12 aprilie, pe blogul Părintelui Savatie.

Din viaţa Sf. Calinic

#

Uneori zicea către ucenici:

- Stareţul este inima tuturor inimilor care îl caută şi îi cer sfat şi mângâiere. El este calea spre desăvârşire a tuturor sufletelor credincioase din jurul său.

#

Cuviosul obişnuia adesea să pescuiască la lacul din jurul mănăstirii, iar peştele pe care îl prindea îl dădea la obşte pentru hrana părinţilor; într-o zi, un călugăr tânăr, curăţind de solzi o caracudă mică, a început a cârti şi, lovind-o cu cuţitul, zicea: „Na, na! De ce n-ai adus pe tată-tu, pe mamă-ta, pe moşu-tu, pe strămoşu-tu, care aveau solzi mai mari, că nu mă necăjeam atâta!" Apoi tot el răspundea: „Am venit şi cu tata, şi cu mama, şi cu moşul, şi cu strămoşul, dar i-au luat părinţii duhovnici cei din comitet şi părintele stareţ".

Aceste cuvinte au ajuns la urechile Cuviosului stareţ Calinic. Atunci el, stând puţin pe gânduri, pentru a înlătura orice pricină de sminteală din mănăstire, a zis:

- De azi înainte nu voi mai pune peşte în gura mea! Şi într-adevăr, până la sfârşitul vieţii sale nu a mai mâncat niciodată peşte, păzind cu sfinţenie făgăduinţa dată lui Dumnezeu. Se hrănea numai cu verdeţuri, şi acelea o dată pe zi, cu multă înfrânare.

#

Terminându-se hrana în Mănăstirea Cernica, călugării şi mirenii erau ameninţaţi de cumplită foamete. Deci, căzând Sfântul Calinic la rugăciune cu multe lacrimi în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Sfântului Nicolae şi cerân- du-le grabnic ajutor, îndată a fost ascultat. Cum s-a ridicat marele stareţ de la rugăciune, au intrat pe poarta mănăstirii cinci care trase de câte doi boi, pline cu pesmeţi de pâine, trimise de paşa, mai-marele turcilor din tabăra apropiată.

#

Fiind chemat şi propus de câteva ori să fie Mitropolit al Ţării Româneşti, Sfântul Calinic, din marea lui smerenie, nu a primit. Dar un om vrăjmaş din preajma sa, îndemnat de zavistnici, i-a dat otravă. Pe când marele stareţ zăcea pe patul de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, nu credeam şi nu doream să mor otrăvit". Atunci, în umbra nopţii, un glas de taină i-a răspuns: „Nu vei muri de otravă. Scoală-te şi fii sănătos, că nu după mult timp vei fi episcop la Râmnicu-Vâlcea, unde vei îndrepta Biserica şi clerul care este în scăzământ".

În ceasul acela, cuviosul s-a sculat sănătos din pat şi s-a dus la Utrenie, că era miezul nopţii.

#

Pe când era stareţ, a venit pitarul mănăstirii la Cuviosul Calinic şi l-a înştiinţat că s-a isprăvit făina. Iar el a răspuns:

- Să avem nădejde la Maica Domnului şi la Sfântul Ierarh Nicolae şi nimic nu ne va lipsi.

Apoi, intrând în chilie, a căzut la rugăciune înaintea icoanei protectorului său, zicând: „Sfinte arhiereule al lui Hristos, Nicolae, mângâietorule al săracilor şi cald-folositorule al celor ce te roagă cu credinţă, vino şi acum şi ajută smeritei turmei tale şi ne scapă de foamete, precum ai mântuit pe cei ce erau să se înece în mare, că nu avem alt ajutor după Maica Domnului, afară de tine...". Apoi, după Vecernie, a pus să se citească în biserică Paraclisul Sfântului Nicolae.

Astfel, Sfântul Ierarh Nicolae, ascultând rugăciunea plăcutului său, a venit imediat în ajutorul Mănăstirii Cernica. În ceasul acela a sosit la arhondaricul mănăstirii un car cu boi încărcat cu făină. Erau doi oameni necunoscuţi, trimişi cu această milostenie de stăpânul lor, care, după ce au descărcat povara, îndată au plecat.

Drept recunoştinţă, marele stareţ a adunat soborul în biserică şi, după Pavecemiţă, au cântat acatistul Sfântului Nicolae. Apoi, binecuvântând făina, a pus să se facă pâine în noaptea aceea pentru mângâierea părinţilor şi fraţilor.

#

Spunea iarăşi acelaşi ucenic că Sfântul Ierarh Calinic avea mare evlavie către Sfântul Ierarh Nicolae, al cărui acatist îl citea zilnic. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al marelui ierarh, protectorul său, a rezidit din temelie Catedrala episcopală din Râmnicu-Vâlcea, casele episcopale şi seminarul, între anii 1854-1856, care fuseseră distruse de incendiul din 1847. Odată cu biserica, blândul episcop a redeschis şi vestita tipografie a Episcopiei din Râmnic, în care a tipărit tot felul de cărţi de slujbă şi de zidire sufletească, pe care apoi le trimitea gratuit la preoţi şi credincioşi.

#

Spunea iarăşi ucenicul său că, din anul 1820 şi până când s-a mutat din viaţa aceasta, peşte n-a mâncat, fără numai verdeţuri, şi acelea fără untdelemn, o dată pe zi. Iar unt, ouă, brânză şi lapte numai sâmbăta gusta câte puţin, ca să biruiască mândria.

#

Acelaşi arhimandrit spunea că din anul 1850, când a fost ales episcop, şi până în anul 1868, când a decedat, nu şi-a schimbat întru nimic paza datoriilor sale monahale, ci mai mult se nevoia întru toate faptele cele bune. Chiar şi hainele ce le purta ca episcop nu erau mai luxoase ca cele pe care le purta când era stareţ în Mănăstirea Cernica.

Acatist

"O, prealuminate parinte ierarhe Calinic, primeste smerita noastra rugaciune, precum Mantuitorul a primit cei doi bani ai vaduvei, si cere pentru noi dar si putere, ca toate poftele trupesti calcand, sa vietuim in buna cinstire si curatie, agonisind iertare de pacate si trecere fara primejdie in ceasul mortii, si cand vom trece noi intru nadejdea invierii spre viata de veci, pururea sa ne desfatam de preafericita fata a lui Dumnezeu Celui in Treime inchinat si slavit, cantandu-I cu toti sfintii: Aliluia!"

Sf. Calinic de la Cernica (1787-1868)

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787, în Bucureşti, aproape de biserica Sfântul Visarion. Din Sfântul Botez a primit numele de Constantin.

Părinţii săi se numeau Antonie şi Floarea şi erau foarte evlavioşi. Cel mai mare dintre copiii lor a fost în tinereţe preot de mir; apoi, intrând în viaţa monahală, s-a călugărit cu numele de Acachie. De asemenea, şi mama Sfântului Calinic, fericita Floarea, după ce şi-a crescut copiii, s-a retras în Mănăstirea Pasărea, primind marele şi îngerescul chip, cu numele de schimonahia Filoteia.

Tânărul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit de mic o educaţie religioasă aleasă, învăţând carte în Bucureşti, la şcolile care funcţionau în acea vreme pe lângă biserici.

În anul 1807 a intrat în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareţ, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie, 1808, a fost tuns în schima monahală cu numele de Calinic. La 3 decembrie, 1808, a fost hirotonit ierodiacon. La 13 februarie, 1813, a fost hirotonit ieromonah, iar la 20 septembrie, 1815, a fost hirotesit duhovnic de însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Nectarie. Tot atunci primeşte şi ascultarea de eclesiarh al Mănăstirii Cernica. În vara anului 1812 a călătorit în Moldova după ajutoare, împreună cu duhovnicul său, ieroschimonahul Pimen, iar în anul 1817 a călătorit la Sfântul Munte.

La 14 decembrie, 1818, Cuviosul Calinic este ales stareţ în Mănăstirea Cernica. Nu avea atunci decât 31 de ani. Pentru sfinţenia vieţii lui şi buna chivernisire a mănăstirii, la 9 aprilie, 1820, este hirotesit arhimandrit şi conduce Mănăstirea Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă obşte monahală.

La 14 septembrie, 1850, este ales episcop pentru Eparhia Râmnicului - Noului Severin, pe care o păstoreşte timp de 17 ani. La 24 mai, 1867, se retrage din scaun la mănăstirea de metanie, iar la 11 aprilie, 1868, se mută la cereştile lăcaşuri.

Canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica s-a făcut la 21 octombrie, 1955, iar prăznuirea lui se face la 11 aprilie.